CÂTEVA REFLEXII CU PRIVIRE LA PROBLEME ACTUALE

ÎN ŞTIINŢA ISTORIEI

Omenirea s-a deprins, de un timp încoace, cu ritmul accelerat al dezvoltării sale, care-i deschide mereu noi persective în cunoaştere şi în practică. În acest proces, ştiinţele se află în intercomunicare cu tehnicile din toate ramurile şi realizează performanţe care, nu arareori, par a depăşi ficţiunile literaturii de anticipaţie.

În avangarda acestui marş se află ştiinţele naturii – fizica, biologia, chimia, diverse ramuri inginereşti etc. – la distanţă apreciabilă de cele umane. În domeniul ultimelor, limitându-ne la istoriografie, nu s-a produs în ultimul secol nici o revoluţie copernicană, nu s-au verificat descoperiri şi teorii cu un impact comparabil cu acelea datorate, de pildă, unui Newton sau Einstein. Cu toate acestea, chiar fără a fi suferit o transformare radicală, nici ştiinţa actuală a istoriei nu mai este cea de acum 50-100 de ani. Calitatea înnoirilor pe care ea le-a contractat în acest interval nu este însă larg sesizată. Ea a rămas apanajul unor iniţiaţi, fiindcă istoria rămâne, fundamental, un produs intelectual cu propensiune spre popularitate. Se susţine în bună parte prin accesibilitatea pentru publicul larg şi prin gustul acestuia pentru ea. Sunt circumstanţe care au fixat majoritatea produselor istoriografiei în maniera narativă, înrudind-o cu literatura şi indicându-i o funcţie social-educativă, morală şi civică.

În cadrul manierei narative a scrierii sale, istoria aduce în scenă cu precădere persoane şi evenimente. Acţiunile şi desfăşurarea acestora sunt explicate fie prin cauze, fie prin scopuri, ambelor identificându-li-se, în ultimă instanţă, o motivaţie raţională.

Istoriografia de până aproape de vremea noastră credea în valabilitatea acestor explicaţii, în sensul că ele ar fi avut corespondenţe în realul evenimentelor, că ar fi fost o reflectare adecvată a acestuia în intelectul subiectului cunoscător. O reflectare de gradul al doilea, primul fiind constituit în consemnarea realităţii de către izvoarele istorice. Informaţiile cuprinse în acestea trebuiau doar – după o expresie a cunoscutului istoric francez Charles Seignobos – aşezate în ordine de către istoric. Se credea că această ordine era înscrisă în faptele înseşi, alcătuind o logică obiectivă a existenţei umane, ale cărei silogisme se descopereau şi se puneau în evidenţă printr-o metodologie destul de simplă, atâta vreme cât subiectul şi obiectul actului de cunoaştere istorică se integrau, ambele, într-un model raţional.

Istoria era concepută, prin urmare, ca o realitate deplin confecţionată, preexistând demersului cunoaşterii ei din partea disciplinei constituite spre a o studia. Istoricul era ca un reporter înzestrat cu un reportofon, pe care-l punea în funcţie pe parcursul investigării unei anumite perioade de timp. În final, pe banda înregistratoare se aflau înşiruite gânduri şi fapte, devenite operă istorică. În compunerea acesteia istoricul îşi făcea un merit din a nu interveni, lăsând-o să povestească, ea însăşi, faptele, „aşa cum au fost ele cu adevărat”. Tot Ranke, celebrul istoric german căreia-i aparţine arhicunoscuta expresie citată, mai spunea undeva că de i-ar fi stat în putinţă, i-ar fi plăcut „să se exileze din propria operă”.

Mutaţia săvârşită în istoriografie în secolul de dinaintea noastră constă în primul rând în admiterea imposibilităţii cunoaşterii obiective a fenomenului istoric. Aceasta nu se referă la constatări punctuale, de genul „Napoleon a murit la 5 mai 1821”, ci la procese de durată, la judecăţi şi interpretări.

În concepţia dominantă actuală cunoaşterea istorică implică două componente: universul datelor consemnate de izvoarele de toate categoriile şi demersul cunoaşterii din partea istoricului. Prima este, în sine, amorfă, haotică. Intervenţia celei de-a doua o organizează, introduce în cadrul ei relaţii, o face explicabilă şi inteligibilă. Istoricul este coparticipant creator în configurarea imaginilor istoriei. Este autorul istoriei, nu aşa cum a fost cu adevărat, ci „aşa cum ne apare”, iar aparenţa ei este – pentru noi – singura realitate istorică posibilă a fi percepută. Coparticiparea istoricului nu falsifică realitatea obiectivă, ci o construieşte ca realitate „pentru noi”. Ea afirmă libertatea spiritului şi un scop mai profund al ştiinţei istoriei: acela al tentativei cunoaşterii de a înţelege şi de a conferi un sens devenirii, destinului umanităţii.

Profundul analist al actului cunoaşterii istorice care a fost Henri Irénée Marrou conchide asupra acestor probleme:

„Cunoaşterea istorică pretinde corelarea între subiectivitate şi obiectivitate, în măsura în care, din iniţiativa istoricului, ea pune în relaţie trecutul oamenilor de odinioară cu prezentul celor de azi. Intervenţia istoricului nu este parazitară, ci reprezintă o parte constitutivă a modului istoric al cunoaşterii”.

Obiectivitatea istoriei – consideră gândirea contemporană – este relativă. Ea depinde de subiectivitatea istoricului. În ea, pe lângă elemente strict personale, se încorporează ambianţa socială şi intelectuală în care s-a format şi trăieşte acesta.

Astfel, istoria se rescrie, de fapt, necontenit. Fiecare epocă şi-o are pe a sa, valabilă şi „adevărată” pentru timpul ei. Sunt viziuni succesive care se dezmint sau se completează. Nu-l mai vedem pe Mihai Viteazul aşa cum l-a văzut Bălcescu, dar nici nu facem abstracţie de optica sa.

Afirmarea relativităţii cunoaşterii istorice nu înseamnă negarea spiritului ştiinţific, ci, într-un fel, o consolidare a lui, prin transpunere pe alt plan. Istoricul contemporan care împărtăşeşte aceste puncte de vedere se abţine de la riscul proclamării de adevăruri absolute. El preferă perimetrul unui concret istoric definit şi posibil a fi cunoscut, dacă nu cu certitudine, dar cel puţin cu mai multă probabilitate de adecvare a imaginii subiective despre el la postulata realitate obiectivă a faptului istoric.

Relativismul istoriografiei contemporane, cu scepticismul său faţă de adevărurile absolute, a erodat multe mituri ale gândirii istorico-filosofice. Printre altele, pe acela al Progresului, pe care l-a substituit printr-unul mai neutru: al Devenirii. Ceea ce vrea să spună că mişcarea istoriei este indiferentă faţă de lineamentele raţionale şi morale ale minţii omeneşti. Ea nu duce către împlinirea unui ţel final, a unui ideal suprem de perfecţiune şi de fericire. Viitorul va veni, va fi cumva, altfel decât prezentul. În perspectiva eternităţii, nu va fi nici mai bun, nici mai rău decât prezentul. Nu i se pot ataşa noţiuni de valoare, nuanţe calitative.

O altă trăsătură distinctivă a istoriografiei contemporane e aceea de a declara că domeniul ei de cercetare este fără limite. Ea îşi descoperă mereu noi probleme, noi modalităţi de abordare a acestora.

Despre istoriografia din secolul al XX-lea s-a spus că „a suferit agresiunea ştiinţelor sociale”. Acestea s-au dezvoltat şi diversificat în aşa măsură încât tind să acapareze întreg teritoriul umanului, divizându-l în parcele luate sub observaţie, fiecare cu mijloace specifice. Expansiunea lor ameninţă să reducă domeniul istoriografiei la dimensiuni nesemnificative.

Astfel agresată şi invadată, istoriografiei i se impunea adoptarea unei strategii de apărare. Una din ele a constat în asimilarea de obiective şi de metode ale concurenţei.

Efectele se văd în schimbările intervenite în ultimele decenii în tematica cercetărilor istorice. Ea se întrepătrunde cu a sociologiei concrete, a psihologiei sociale ş.a. sunt investigate, de ex., manifestarea panicii colective, atitudinea în faţa morţii, statutul copilăriei, comportamentul cuplului conjugal, alimentaţia, habitatul, clima etc.

Un şoc din cele mai neconforme cu tradiţiile istoriografice, provine din partea „agresunii” exploziei informaţionale, ce ne aruncă în faţă frânturi colţuroase din timpul prezent. Este concepţia istoriei „imediatului”. La prima impresie, ea poate să apară drept o tentativă reportericească din partea istoricului. În fapt, are implicaţii adânci: pune în cauză însăşi definiţia istoriei ca ştiinţă a trecutului. Tinde să şteargă diferenţele dintre istoric, memorialist şi reporter şi să substituie surselor scrise ori vestigiilor materiale informaţia orală, prin martori, mass-media, sau orice alţi posibili comunicanţi de date din realitatea nemijlocită, recentă, care nu beneficiază de izvoare de tip tradiţional.

Această apariţie de ultimă oră poate veni cu contribuţii informaţionale, dar comportă riscuri pentru serioasa disciplină care a ajuns să fie istoriografia. Ne punem, la adresa ei, întrebarea pe care Jacques Le Goff a pus-o istoriei mentalităţilor: „Ce e mai bun? Să o ajutăm să se consolideze, ori să o facem să dispară?”

Istoria timpului prezent nu posedă încă – şi îi va fi greu să şi-o elaboreze – o metodologie critică a cercetării surselor sale. Va trebui să studieze şi să-şi adapteze lucrări juridice care s-au ocuapt cu psihologia martorului şi au căutat să pună la punct tehnica interogatoriului. Chiar cu sprijinul acestor instrumente, mulţimea martorilor şi calitatea lor diferită vor produce depoziţii pe o gamă largă, între incertitudini şi banalităţi. Metodele de verificare a mărturiilor vor trebui aplicate şi la cel care le culege, fiindcă în cazul evenimentelor foarte recente predispoziţiile şi prejudecăţile investigatorului au o pondere însemnată în interpretarea datelor culese.

Fără a arunca un discredit asupra unor asemenea inovaţii ce s-ar putea dovedi fructuoase şi durabile, nu se poate totuşi omite observaţia că interesele acute pentru realitatea nemijlocită apar întotdeauna în conivenţă cu intenţia de legitimare a unor scopuri politice.

O obiecţie mai veche adusă încercărilor de a apropia prea mult cercetarea istorică de prezent era aceea a suprimării distanţei, a perspectivei necesare pentru formarea de judecăţi evaluative echilibrate. Lipseşte termenul, punctul de la şi din care să poată fi determinată semnificaţia segmentului de durată luat sub cercetare şi ierarhizată importanţa evenimentelor. Dezminţirile sunt în orice moment posibile, din partea contemporanilor şi a evenimentelor iminente.

Dificultatea istoriei contemporaneităţii celei mai apropiate provine şi din caracteristica pe care o îmbracă, în ultimele decenii, evenimentul – această moleculă a materiei observaţiei istorice El a dobândit, după al doilea război mondial, dimensiuni şi ritmuri ale producerii şi prezenţei sale care nu mai permit decretarea unei istorii „nonevenemenţiale”. A încetat de a fi punctual şi pasiv în raport cu istoricul, aşteptând ca acesta să-l culeagă şi să-l difuzeze. Evenimentul postmodern este tentacular, un monstru capabil să se fabrice şi să se reproducă într-o viteză sufocantă, asaltându-l pe istoric din toate părţile, punându-l adesea în derută în cadrul misiunii sale selective şi critice.

Evenimentul vremii noaste se petrece mereu pe o scenă publică, este obiectul permanent al unei emisiuni „în direct”. Istoricul nu mai are prilejul de a purta cu el un dialog liniştit, în cursul căruia să-l poată studia, fie şi pentru un timp scurt. Dimpotrivă, el e pus în situaţia cuiva care ar dori să poarte o conversaţie cu o persoană, în mijlocul tumultului unei mase de manifestanţi şi al vacarmului automobilistic de pe o mare arteră de circulaţie. Prin urmare, marginalizat şi hulit de o bună bucată de vreme, evenimentul, purtat pe coama valurilor uraganului informaţional, revine „în forţă” în atenţia istoricilor. În locul „non-evenemenţialului” se conturează, obligatoriu, un nou tip de istorie „hiperevenemenţială”.

Între preocupările istoriografiei din ultimele decenii a fost şi mai este vehiculată intens problematica numită istoria mentalităţilor.

În fapt, „mentalul” a fost dintotdeauna consemnat şi relatat de istorie. Încă înaintea ei, - de mituri, legende, producţii literare. Din clipele în care nararea trecutului a renunţat la intervenţiile magice, responsabilitatea desfăşurării evenimentelor a fost transferată exclusiv asupra oamenilor, cu intenţiile, pasiunile, virtuţile şi defectele lor. Dar toate acestea n-au fost luate în studiu ca obiecte aparte, de interes în ele însele, ci ca nişte componente naturale ale întregului fiinţei umane. Încercările istoricilor de a identifica motivaţia acţiunilor, sau zugrăvirea de către literaţi a caracterelor personajelor din operele lor au pătruns în terenul mentalităţilor, dar au fost impresionate, îndeobşte, de o anumită notă dominantă, morală sau intelectuală – şi nu s-au preocupat decât tangenţial de „integralitatea” psiho-intelectuală a persoanelor.

Studiul mentalităţilor vrea să însemne depăşirea imaginii „oficiale” a actorilor istoriei, precum şi – sau mai ales – a elitei acestora. El vrea să descindă în toate straturile personalităţii şi a grupurilor sociale, să înregistreze tot ce întâlneşte, ca „mobilier mental” – cum spusese Lucien Febvre. Nu caută – spre a face o comparaţie cu munca geologului – numai filoane de metal preţios, ci inventariază toate felurile de rocă întâlnite în cursul forajului.

Studiul astfel dirijat, şi având atari obiective, este un auxiliar indispensabil scrierii istoriei, întrucât oamenii, în acţiunile lor, nu se conduc numai în funcţie de condiţia lor reală, ci şi, sau mai ales în raport de imaginea pe care şi-o fac despre această condiţie.

Mentalităţile au o istorie specifică, în diverse epoci, fiind diferenţiate prin nivelurile de cultură, prin sistemele de valori funcţionale în cadrul acestora. Se asociază cu psihologia şi stimulează descoperirea a ceea ce Jacques Le Goff numeşte undeva o arheopsihologie.

Pe o treaptă evoluată, sesizabilă cu deosebire începând cu secolul al XVIII-lea, istoriografia a fost, în parte, privită într-o viziune filosofică; ea nu căuta detaliile dezvoltării istorice, cât liniile generale, sensibile şi perspectivele acesteia.

Ca puncte de sprijin, filosofia istoriei introducea în schemele ei explicative sau vizionare concepte ale gândirii raţionaliste, care nu fuseseră elaborate decât cel mult tangenţial pe baza experienţei concretului istoric. Se căuta încadrarea faptelor în modele raţionale, de structură şi devenire, preelaborate mental. Rezultatele au fost uneori fecunde, ca de ex. în implantarea idealului progresului, al libertăţii etc., dar alteori au sfârşit în eşecuri, în concluzii arbitrare. E celebru exemplul filosofiei istoriei a lui Hegel care, în virtutea înlănţuirii schemelor sale dialectice, a postulării identităţii dintre real şi raţional, ajungea la concluzia că statul prusian ar fi termenul final, desăvârşit, al dezvoltării politico-sociale.

Cam de un secol, istoriografia manifestă rezerve faţă de filosofia istoriei şi faţă de orice speculaţii metafizice asupra desfăşurării procesului istoric. Acestora ea le substituie aşa-numita conceptualizare, adică operarea cu concepte generalizante abstrase din înseşi faptele istorice, şi nu introduse din afară, din alte domenii de gândire.

Spre exemplu: istoricul german Karl Lamprecht subsuma culturile primitive conceptului general al simbolicului, cultura evului mediu timpuriu o aşeza sub emblema tipicului, Renaşterea şi Luminismul sub a individualismului, epoca romantică sub semnul subiectivului ş.a.m.d.

Într-o versiune mai dezvoltată a procedeului, sociologul şi istoricul Max Weber vorbea despre concepte ideale tipice, cu ajutorul cărora istoricul organizează experienţa istorică. Conceptualizării, în maniera schiţată, i s-ar putea spune model, cadru, instrument sau ghid al cercetării. Istoria conceptualizantă nu aspiră să conţină şi să anticipeze adevărul rezultatelor investigaţiei istorice. Ea vrea să o împiedice de a se dispersa neproductiv, vrea deci să o facă eficientă, coerentă pe drumul aproximării indefinite a realului concret-istoric.

O altă noutate a istoriografiei recente este curentul de reabilitare a istoriei politice, marginalizată în ultimele decenii de tendinţa cultivării economicului şi socialului.

Se recunoaşte că istoria politică a suferit o eclipsare, meritată întrucâtva, din cauza manierei sale de a trata evenimentele de suprafaţă: conflicte, tratative, păci, personaje marcante etc. Dar un Fernand Braudel – nicidecum un aderent al genului – scria cu toate acestea că: „Istoria politică nu este necesarmente evenemenţială şi nici condamnată a fi astfel”. Şi mai lămurit s-a exprimat Raymond Aron: „N-a existat niciodată o raţiune pentru a afirma că economicul şi socialul prezintă un caracter mai ştiinţific al cunoaşterii istoriei, decât politicul ...”

Fără evidenţierea funcţionalităţii factorilor politici, istoria nu poate fi înţeleasă. Într-un asemenea caz, ea ni se înfăţişează ca o altă istorie, aşa după cum un studiu anatomo-fiziologic şi chimic defineşte, în felul său, o fiinţă umană, dar nu ca fiinţă creatoare de valori.

Politicul nu poate fi eliminat din postura de organizator şi diriguitor al comunităţilor umane. Marxismul a contribuit la relegarea lui în plan secund, declarându-l factor derivat, dependent de o infrastructură economico-socială.

Când Raportul Hruşciov, la al XX-lea congres al fostului PCUS, a dezvăluit crimele stalinismului, el a demonstrat tocmai contrarul: că politicul are o autonomie totală, că el nu este determinat de factori primari, ca economicul şi socialul, că nu poate fi controlat de aceştia, ci se poate manifesta independent de ei, chiar arbitrar. Iar dacă acest lucru fusese posibil într-o societate şi într-un stat cu atât de riguroase articulaţii interdependente ca fosta URSS, atunci cum nu avea să fie el posibil şi normal într-o societate liberă, care de sute de ani preconiza principiul separaţiei puterilor, al autonomiei lor relative, una faţă de cealaltă?

Rămâne însă de recunoscut faptul că istoria politică, dacă i se cuvine a fi repusă în drepturi, nu se poate întoarce la concepţia simplistă a narării evenimentelor, înşiruite ca pe un fir. Fără a le estompa sau elimina, ea recurge astăzi – într-un proces de reconsiderare de sine – la studiul cadrului instituţional al evenimentelor, la factorii „de profunzime” care influenţează desfăşurarea acestora (opinia publică, partidele, parlamentele etc), la mecanismele acestei desfăşurări, la studiul instrumentelor politicului şi al personalului politic.

Chiar dacă nu într-o manieră radicală, istoriografia ultimelor decenii şi-a înnoit şi lărgit câmpul ei. Istoricii de pretutindeni nu au altă cale decât a se deprinde cu aceste inovaţii, prezente în mediile ştiinţifice mai experimentate pe de o parte, mai îndrăzneţe – pe de alta. Desigur, e necesară şi păstrarea spiritului critic, spre a putea discerne inovaţiile reale şi utile de teribilisme de moment şi de impostură.

Încă prea mult subordonată tiparelor tradiţionale, istoriografia română ar fi chemată să abordeze şi ea aceste domenii noi, cu mai multă insistenţă decât până acum. După cum în ştiinţă şi tehnică nimeni nu se mai poate valida pe plan mondial fără a fi asimilat realizările recente ale acestora, tot astfel nici în cultura umanistă nu se poate persista în producţii din ambianţa secolului al XIX-lea, diminuându-se astfel cotarea corespunzătoare în atenţia opiniei ştiinţifice mondiale.

Capacităţile profesional-intelectuale ale istoricilor noştri, sprijinite din urmă de deschiderea spre nou a generaţiilor tinere, vor şti fără îndoială să alinieze istoriografia română la exigenţele secolului al XXI-lea.