Academia Română, Filiala Cluj-Napoca

Institutul de Istorie “George Bariţ”, Departamentul de Cercetări Socio-Umane
Studii şi cercetări din domeniul ştiinţelor socio–umane, vol. 11, 2003

 

 

 

Monografia sociologică şi dezvoltarea durabilă

 

Florenţa Stăvărache

 

 

La monographie sociologique et le développement durable

Les villages roumains contemporains ne sont pas connus dans leurs tendances réales. La monographie sociologique inaugurée par Dimitrie Gusti et son École sociologique de Bucarest, a été une voie scientifique d’établir les "cadres et manifestations " d’une unité sociale rurale. Pour la situation actuelle des villages roumains cette perspective n’est pas trčs utile. La sociologie monographique comme la "monographie appliquée" a besoin d’une autre perspective: son orientation sur la problématique de la sociologique du développement. Nous proposons des corrélations actives entre la monographie sociologique et les thčmes du développement durable.      

 

 

Fundamentarea şi afirmarea sociologiei româneşti în societatea modernă s-a realizat sub coordonarea şi în organizarea profesorului Dimitrie Gusti şi a şcolii sale sociologice, cunoscută în istoria domeniului sub numele de “Şcoala sociologică de la Bucureşti” sau de “Şcoala monografică”. Dimitrie Gusti a fost un savant de o excelentă formaţie enciclopedică, însuşită atât din numeroasele sale lecturi, cât şi de la marii profesori pe care i-a audiat: psihologul şi esteticianul W. Wundt, economiştii Karl Bucher, Franz von Liszt şi Gustav Schmoler, istoricul Karl Lamprecht, geograful Frederik Ratzel, filosoful Frederic Paulsen, sociologii Eduard Spranger, Georg Simmel şi Paul Barth.

Încă din anul 1920, când îşi începe opera de întemeiere a primei şcoli de sociologie românească, Dimitrie Gusti îi imprimă acesteia crezul său: “sociologia va fi monografică, ori nu va fi”[1]. Pentru înţelegerea mai profundă a concepţiei sociologice gustiene, este necesară semnalarea premiselor sale teoretice. Astfel, ideea sa fundamentală a fost aceea a realizării unei sinteze sociologice a tuturor disciplinelor sociale particulare, idee exprimată încă de pe vremea când îşi susţinea doctoratul (în 1904, la Berlin) şi devenită tot mai mult teorie, în perioada cât a fost profesor la Iaşi (din 1910) şi apoi la Bucureşti (din 1922).

El şi-a început teoretizarea metodei sale prin analiza critică a ceea ce se făcuse până la el în acest domeniu, reproşând sociologiei faptul că i-a lipsit legătura directă cu faptele, şi optând, în consecinţă, pentru o perspectivă pragmatică asupra acesteia.

Henri H. Stahl afirmă că Dimitrie Gusti a avut o teorie sociologică proprie, “care consta în desfacerea blocului social în componentele sale. Erau, după părerea lui – aici se vedea influenţa lui Wundt – în primul rând, de luat în considerare manifestările concrete. Manifestările care erau sociale. Şi le-a enumerat: una, două, trei, patru manifestări: economice, juridice etc., şi în afară de acestea, o serie întreagă de condiţionări care nu erau sociale, erau extrasociale, dar care influenţau viaţa socială” [2].

Monografia de tip gustian a fost percepută ca sistem sociologic şi în acelaşi timp şi ca instrument de lucru, “care face posibilă confruntarea sistematică dintre teorie şi realitate, «un mijloc simplu de cunoaştere integrală şi amănunţită a realităţii, fără de care sociologia ca ştiinţă nu este posibilă»”[3]. Acest sistem sociologic s-a bazat pe un corpus de teorii, concepte şi teze dintre care amintim: teoria voinţei sociale, teoria cadrelor şi manifestărilor, legea paralelismului sociologic, conceptul de interdisciplinaritate etc. Având în vedere toate acestea, monografia sociologică a fost considerată de către D. Gusti o metodă de cercetare multidisciplinară şi comprehensivă a unor unităţi sociale, fie acestea rurale sau urbane.

Henri H. Stahl argumentează centrarea cu preponderenţă a Şcolii sociologice de la Bucureşti pe monografiile rurale, invocând în special tradiţia românească în acest domeniu, dar şi faptul că populaţia rurală era majoritară la vremea aceea în ţara noastră. Pe de altă parte, organizarea cercetării unui sat era cu mult mai uşor de realizat decât cea a unui oraş. Prima cercetare urbană are loc după 1945, la mai bine de două decenii de la începerea campaniilor monografice ale Şcolii, moment în care, Dimitrie Gusti îşi propune să cerceteze oraşul Reşiţa, în vederea conturării unei hărţi sociale cât mai precise a realităţilor existente în România.

Realităţile sociale din mediul rural i-au determinat pe monografişti să adopte o poziţie obiectivă faţă de aspectele mizere ale vieţii materiale, ocupaţionale şi fizice ale actorilor sociali, astfel încât, monografiile săteşti au dobândit destul de repede accente de critică socială, un exemplu în acest sens  constituindu-l monografia Nerejului realizată de Henri H. Stahl.

Analizând teoria sociologică gustiană, Henri H. Stahl arăta că teoria ca atare nu şi-a găsit adepţi decât în rândul unui număr mic de cercetători. În schimb, practica efectivă a echipelor de cercetare concretă a antrenat un număr însemnat de oameni de ştiinţă, şi nu numai.

Prima cercetare monografică se desfăşoară în 1925, la Goicea Mare (jud. Dolj), sub atenta îndrumare a lui D. Gusti, cu ajutorul unei “echipe de cercetare sociologică cu veleităţi interdisciplinare”[4]. Aceasta este urmată de campaniile monografice de la Ruşeţu – jud. Brăila (1926), Nerej – Vrancea (1927), Fundu Moldovei – Câmpulung (1928), Drăguş – Făgăraş (1929, 1932, 1933, 1938), Runcu – Gorj (1930), Cornova – Basarabia (1931); în total s-au realizat campanii monografice în 626 de sate, oraşe şi regiuni.

Până în anul 1938, cercetările monografice s-au centrat asupra satului ca totalitate a cadrelor şi manifestărilor sociale. Din 1938, un grup de sociologi, printre care îi amintim pe A. Golopenţia, H. H. Stahl, Tr. Herseni s-au oprit asupra realizării monografiilor axate preponderent pe “probleme” locale, precum şi a celor cu caracter regional (Ion I. Ionică), aceştia conştientizând faptul că monografierea exhaustivă a celor 15000 de sate din ţară în vederea elaborării “sociologiei naţiunii” era un demers cu caracter utopic, imposibil de realizat.

Şcoala sociologică gustiană a avut astfel posibilitatea să experimenteze în timp câteva tipuri fundamentale de ipoteze ale cercetării monografice: “ipoteza monografiei exhaustive sau integrale”, testată şi definitivată în campaniile monografice succesive de la Goicea Mare, Ruşeţu, Nereju, Fundu Moldovei, Drăguş, Runcu, Cornova, ipoteza monografiei centrate pe o problemă cheie, experimentată de Institutul Social Banat-Crişana şi reluată de cercetările echipelor studenţeşti conduse de D. Gusti după 1934; ipoteza “monografiei sumare de sat” şi a cercetării comparative a comunităţilor reprezintă o variantă mai restrânsă a monografiei centrate pe o problemă cheie, focalizată pe patru teme: sănătate, muncă, minte şi suflet; ipoteza monografiei sociologice cu şi fără sat pilot, precum şi ipoteza monografiei tematice. […] Ipoteza monografiei tematice a fost concepută în cadrul Şcolii Sociologice de la Bucureşti pentru a fundamenta analiza unei teze, a unei probleme sociale mai complexe şi mai complete pe baza schemei cadrelor şi manifestărilor, dar fără referire specială la o arie spaţială (deşi aceasta din urmă nu era exclusă)”[5]. Dar, indiferent de tipul cercetării monografice desfăşurate de către echipele de cercetare gustiene, monografia interbelică a fost considerată drept un “curent cultural”, iar esenţa originalităţii acestei Şcoli a constat tocmai în pluridisciplinaritatea “elevilor” săi.

Rezultatele concrete, obţinute în urma cercetărilor de teren, au fost valorificate doar de o parte a cercetătorilor monografişti în sinteze sau în simple studii, urmărindu-se în fapt conturarea unei posibilităţi de cunoaştere şi din perspectivă ştiinţifică a realităţilor din comunităţile rurale, dar şi  pregătirea terenului pentru implicarea sociologiei monografice în reforma socială.

Între anii 1946–1965 practicarea sociologiei şi, implicit, a cercetărilor monografice a fost interzisă în România, datorită percepţiei acesteia ca o ştiinţă reacţionară. Abordările monografice ale comunităţilor rurale sau urbane au putut fi reluate abia după schimbările politico-ideologice intervenite în 1965. Din acel moment, cercetarea de tip monografic a cunoscut un uşor reviriment, exemple putând fi în acest sens cercetările din zonele urbane Slatina, Braşov, Vaslui, cele din Gârbău şi Bucium (Sălaj) etc.

Astăzi, se poate vorbi de existenţa unei tendinţe sau mai precis a unei directive pragmatice a unor instituţii de nivel local, judeţean sau chiar naţional, care solicită elaborarea de monografii. Astfel, la nivelul comenzii sociale, monografiile devin o necesitate pragmatică, rezultatele obţinute în urma acestor investigaţii fiind chemate să fundamenteze elaborarea unor programe de dezvoltare viabile a comunităţilor rurale studiate. Ele devin, totodată, puncte de sprijin pentru atragerea de fonduri de la organisme naţionale şi internaţionale implicate în susţinerea “dezvoltării durabile”.

O paralelă între cercetarea monografică gustiană şi monografierea  actuală permite constatarea faptului că Şcoala lui Dimitrie Gusti a avut, în primul rând, un rol formativ, de educare a echipelor sale în spirit monografic, de sensibilizare a acestora de a privi şi dintr-o altă perspectivă, cea ştiinţifică, realitatea socială. “Faptul că Şcoala sociologică bucureşteană şi-a generalizat practica de cercetare monografică şi a prezentat-o sub forma unor manuale, studii, ghiduri şi introduceri metodice, a facilitat difuzarea largă a tehnicii monografice în sânul comunităţii ştiinţifice şi extraştiinţifice, depăşind stadiul de meşteşug privat, transmis pe căi informale unui număr limitat de cercetători. Existenţa acestor sinteze de metode şi tehnici monografice (…) a determinat dezvoltarea unei ample mişcări monografice în interiorul şi dincolo de graniţele sociologiei, pe terenul altor discipline sociale, ca şi în cercuri de intelectuali nesociologi (învăţători, preoţi, medici, ingineri, funcţionari etc.)”[6]. Cercetarea monografică actuală spre deosebire de cea clasică nu mai ţine cont de teoria “cadrelor şi a manifestărilor”, aceasta concretizându-se în monografii care urmăresc surprinderea doar a anumitor cadre şi manifestări. Monografia sociologică actuală trebuie să-şi asume şi dezvoltarea sociologiei pe diferite ramuri şi chiar specializarea ei pe anumite teme.

Sociologia rurală este cea care îşi asumă discursul sociologiei dezvoltării, dar şi pe cel al intervenţiei sociologice în proiectele de cercetare locală şi regională.

Conceptul central pe care trebuie să-l regăsim în proiectele de dezvoltare a unei comunităţi sau regiuni este cel de “dezvoltare durabilă”. Aceasta poate fi privită de către specialiştii ştiinţelor rurale, într-o dublă perspectivă, astfel: a dezvoltării durabile (sustainable development) “adică susţinerea financiară pe termen lung a unor proiecte de dezvoltare”[7] (economice, sociale, ecologice), iar pe de altă parte a agriculturii durabile (sustainable agriculture), proiect pus în practică încă din anii '70, vizând realizarea unei agriculturi ecologice.

Trendul actual în care trebuie să se încadreze monografia sociologică necesită direcţionarea şi specializarea acesteia în vederea stabilirii unei diagnoze sociale, ce devine reper pentru decizii în acţiunile generate de proiectele de dezvoltare. Rezultatele unei astfel de cercetări monografice se înscriu coerent în dimensiunea pragmatică a sociologiei. Prin urmare, o monografie ca să fie actuală sau de actualitate din punct de vedere sociologic trebuie cu necesitate să se încadreze în paradigma dezvoltării, pentru a putea surprinde tendinţele reale demografice, agrare, economice etc. ale unei comunităţi rurale.

Din perspectiva sociologiei dezvoltării, dimensiunea economică presupune implementarea unor activităţi alternative: mică industrie artizanală, agroturism, susţinerea agriculturii intensive, dar şi a agriculturii biologice (ecologice) ce reprezintă o variantă a agriculturii durabile, precum şi a unor proiecte de amenajare teritorială în vederea modernizării rurale şi a integrării ruralului românesc, ca peisaj şi ofertă, în circuitul turismului european.

Abordarea monografică actuală trebuie să-şi asume cunoaşterea realităţii demografice ca pe un obiectiv major, întrucât identificarea sporului negativ sau pozitiv al evoluţiei populaţiei unei comunităţi, precum şi stabilirea stadiului de îmbătrânire al acesteia, sunt componente ce stau la baza elaborării unei diagnoze corecte din perspectiva dezvoltării durabile.

Gospodăria ţărănească şi exploataţia familială, trebuie să fie supuse şi ele unei analize complexe, pentru a se stabili dacă actorii sociali ai gospodăriei ţărăneşti şi ai exploataţiei familiale practică o agricultură de subzistenţă sau o agricultură intensivă specifică economiei de piaţă şi susţinerii dezvoltării de care aminteam.

În cercetarea monografică de perspectivă trebuie să se pună accent pe detaliu şi pe semnificaţia nuanţată a unor aspecte locale, fiind exclusă generalizarea. Astfel, dacă în prima jumătate a secolului al XX-lea cercetarea ruralului era asumată ca o problematică de mare generalitate, astăzi specialiştii ar trebui să stăpânească atât metodele calitative cât şi cantitative, care să le faciliteze surprinderea realităţii comunităţilor rurale în detalii cât mai precise.

Dacă analizăm monografiile actuale prin prisma specializării lor, constatăm, alături de Păun I. Otiman, existenţa unei noi concepţii a dezvoltării spaţiului rural. Această idee este susţinută în momentul actual de mai mulţi specialişti în problemele spaţiului rural, astfel încât “se impune o schimbare de concept, de mentalitate, o nouă filosofie a ruralului corelată cu autonomia locală şi regională şi cu principiul subsidiarităţii”[8]. Conform opiniei aceluiaşi autor, “noua filosofie a spaţiului rural trebuie, de asemenea, să se fundamenteze pe conceptul de dezvoltare locală globală, durabilă care presupune atât o componentă rurală solidă cât şi o componentă agricolă importantă”[9].

Dezvoltarea rurală durabilă este o componentă a strategiei economico-sociale a dezvoltării durabile, fapt pentru care însăşi monitorizarea funcţionării managementului comunităţii nu trebuie neglijată de către specialişti.

Apariţia conceptului de dezvoltare durabilă este considerată un posibil răspuns al comunităţii ştiinţifice şi chiar al oamenilor politici la soluţionarea problemelor datorate dezvoltării rurale din a doua jumătate a secolului al XX-lea. Conceptul de dezvoltare durabilă se fundamentează pe următoarele principii:

a.      “concordia dintre economie şi mediul înconjurător;

b.     generalizarea dezvoltării durabile la spaţiul mondoeconomic;

c.     cuprinderea în sistemul de dezvoltare durabilă a unui orizont de timp cât mai îndelungat”[10].

Diversitatea programelor de dezvoltare rurală “afectează spaţiul rural atât punctiform (în locul de implementare) cât şi teritorial (localitate, zonă, regiune)”[11]. Un program de dezvoltare rurală durabilă este viabil dacă “acoperă” următoarele probleme:

a.      “amenajarea teritoriului zonelor rurale;

b.     instituţii, infrastructură, transporturi, echiparea teritoriului;

c.     educaţie, formare de cadre;

d.     crearea de locuri de muncă şi sporirea veniturilor persoanelor şi localităţilor;

e.      dezvoltarea agriculturii şi silviculturii;

f.       agroturismul local;

g.     extinderea întreprinderilor mici şi mijlocii industriale, de artizanat, comerciale şi de servicii etc.;

h.     habitatul, locuinţele, sănătatea, sportul;

i.        cultura;

j.        mediul înconjurător (natura, peisajul);

k.     cooperarea intercomunitară şi regională;

l.        managementul dezvoltării, subsidiaritatea”[12].

Dezvoltarea durabilă este o problemă de management şi de cunoaştere complexă a realităţilor actuale din comunităţile rurale.

Un principiu de care trebuie să se ţină cont în dezvoltarea durabilă este cel al subsidiarităţii, definit ca “un principiu fundamental al deciziei sociale, prin care, conform teoriei lui Bellman din cercetarea operaţională, se pot obţine efecte decizionale maxime numai atunci când actul decizional se apropie de obiectul deciziei”[13].

Este necesar ca monografia sociologică locală, utilă şi planurilor de urbanism, să se adapteze proiectului european de dezvoltare durabilă, conturând ştiinţific problematica actuală a ruralului românesc, prins deopotrivă în propria tradiţie, dar şi în fenomenul european al “renaşterii rurale”.

Sociologia rurală este o ştiinţă cu deschideri interdisciplinare, în care “fiecare subdomeniu al sociologiei întreţine relaţii cu subdomenii ale altor discipline”[14], iar problematica ei, aşa cum se conturează acum, cu implicaţii în special în dezvoltarea durabilă, reprezintă matricea disciplinară cea mai coerentă pentru noile ipostaze ale monografiei sociologice. Cel mai important lucru pe care ni-l propune sociologia rurală este corelarea în cadrul cercetării monografice a problematicii dezvoltării durabile cu temele renaşterii rurale. Teoria renaşterii rurale, susţinută de Bernard Kayser, identifică cinci tipuri de rural: ruralul profund, ruralul semi-agricol, ruralul în mutaţie, ruralul în stagnaţie şi ruralul intermediar. Din problematica renaşterii rurale, modelul care se aşează cel mai bine pe realităţile româneşti este “ruralul intermediar”[15], fără ca celelalte tipuri să fie eliminate dintr-o abordare monografică viitoare, necesară proiectelor de dezvoltare.

Acest model, al tipurilor de rural menţionate, chiar dacă nu se regăseşte în totalitate în realitatea rurală românească în cele cinci componente, reprezintă o susţinere teoretică convergentă implicării monografiei sociologice, pe de-o parte în cunoaşterea obiectivă a tipurilor de comunităţi din ruralul românesc, iar pe de altă parte în orientarea lor spre asumarea de performanţe în dezvoltarea durabilă.

 

 



[1] Zamfir, C., Vlăsceanu, L. (coord.) (1998), Dicţionar de sociologie, Bucureşti, Editura Babel,  p. 364.

[2] Rostás, Z. (2000), Monografia ca utopie. Convorbiri cu Henri H. Stahl (1985-1987), Bucureşti, Editura Paideia, p. 44.

[3] Costea, Şt. (coord.) (1998), Istoria sociologiei româneşti, Bucureşti, Editura Fundaţiei “România de mâine”, p. 292.

[4] Stahl, H. H. (1975), Teoria şi practica investigaţiilor sociale, vol. II, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, p. 11.

[5] Costea, Şt., op. cit., p. 292-293.

[6] Costea, Şt., op. cit., p. 292.

[7] Vedinaş, T. (2001), Introducere în sociologia rurală, Iaşi, Editura Polirom, p. 145.

[8] Otiman, P. (1997), Dezvoltarea rurală în România, Timişoara, Editura Agroprint, p. 271.

[9] Otiman, P., idem, p. 272.

[10] Ibidem, p. 274.

[11] Ibidem, p. 279.

[12] Ibidem, p. 280.

[13] Ibidem, p. 311.

[14] Dogan, M., Pahre, R. (1997), Noile ştiinţe sociale. Interpenetrarea disciplinelor, Bucureşti, Editura Alternative, p. 132.

[15] Vedinaş, T., op.cit., p. 168.