Spaţiul rural românesc între identitate şi globalizare

(SALÁNKI ZOLTÁN)

 

Abstract. The Romanian rural space between identity and globalization. This paper is dealing with the rural identity trough the process of rural development. After a short description of the relation between rural development and globalization the issue of the structure of rural identity follows. In the final part the approaching ways of rural identity and the role of identity in the rural development and globalization are analized.

 

Consideraţii preliminare. De ce satul?

Începând cu răsturnarea regimului politico-administrativ, din 1989, societatea românească parcurge o perioadă de tranziţie menită să optimizeze structura economico-socială, proces care evidenţiază tendinţa spre europenizare şi globalizare. Această tranziţie, ca fenomen social total, reflectă o serie de schimbări atăt în sfera vieţii private cât şi în sfera socială. Reformele din domeniul economic, modificarea structurii sociale, redefinirea spaţiilor publice şi comunitare, diversificarea consumului cultural sunt caracteristici ale acestui context al tranziţiei. Aceste realităţi sunt conştientizate, de regulă, pe fondul disfuncţionalităţilor, dezechilibrelor şi problemelor sociale manifeste.

La nivel naţional mediul social asupra căruia efectele negative ale tranziţiei sunt mai pronunţate îl reprezintă ruralul. Încercările de reabilitare socială, economică şi culturală a spaţiului rural românesc, ca alternativă socială reală şi viabilă, au adus în atenţia specialiştilor şi în dezbaterea publică noi politici agrare, programe de dezvoltare rurală, demersuri administrativ-organizatorice şi revalorizări socio-culturale. Conform definiţiei din Carta Europeană a Spaţiului Rural, spaţiul rural cuprinde o zonă interioară sau de coastă care conţine satele şi oraşele mici, în care majoritatea părţii terenului este utilizată pentru:

a) agricultură, silvicultură, acvacultură şi pescuit

b) activităţi economice şi culturale ale locuitorilor acestor zone (artizanat, industrie, servicii)

c) amenajările de zone neurbane pentru timpul liber şi distracţiei (sau de rezervaţii naturale)

d) alte folosinţe (cu excepţia celor de locuit).[1]

O justificare a faptului că satul ocupă un loc central în tendinţa societăţii româneşti spre europenizare o oferă şi datele statistice care arată  următoarele:

- spaţiul rural reprezintă 89% din suprafaţa ţării

- cuprinde o populaţie de 45% din totalul populaţiei cu 45% din totalul familiilor şi 46,8% din totalul locuinţelor.

La nivel european spaţiul rural ocupă 85% din suprafaţa teritoriului, cu decalaj pronunţat faţă de urban în asigurarea calităţii vieţii. În viziunea europeană satul are următoarele funcţii:

1) funcţia economică care garantează satisfacerea de

            - nevoi alimentare

            - venituri corespunzătoare comparabile cu profesiile liberale

            - protecţia mediului

2) funcţia ecologică, orientată spre conservarea de

            - resurse naturale: apă, sol, aer

            - biotipuri (spaţii verzi), mediu

            - peisaj

            - biodiversitate

3) funcţia socio-culturală, menită să asigure şi să lărgească viaţa asociativă locală.[2]

Pentru asigurarea acestor condiţii de dezvoltare spaţiul rural trebuie să se fundamenteze pe o serie de măsuri şi principii (15 la număr) enumerate în Carta Europeană a Spaţiului Rural şi care au la bază principiul conform căruia “Dezvoltarea spaţiului rural să se fondeze pe:

- plasarea omului în centrul concepţiilor şi deciziilor

- să protejeze valorile pozitive, adică viaţa familială tradiţională pentru favorizarea dezvoltării tineretului şi integrarea sa în comunitate

- întărirea identităţii comunităţii şi favorizarea simţului responsabilităţii, cooperării şi creativităţii

- promovarea particularităţilor culturale şi istorice

- încurajarea diversificării economice şi sociale.”[3]

O atenţie sporită merită principiul 15 care stipulează că “Ţările Europei Centrale şi de Est sunt obiectul unor strategii specifice cu accent pe construcţia infrastructurii şi pe agricultură”, fapt care accentuează situaţia României ca ţară cu potenţial agrar crescut.

Depăşind canoanele de tradiţionalism, conservatorism, omogenitate şi pasivitate ale satului, analiza emică a comunităţilor rurale, fundamentată pe principiile mai sus amintite, relevă faptul că nu există “o identitate rurală” tipică ci o diversitate de identităţi. Cu deosebire în România, unde satul nu mai este numai unul agricol sau sector primar, ci şi unul artizanal, meşteşugăresc, un spaţiu turistic, deci şi sector terţiar, un spaţiu ecologic şi context al revalorizării etno-culturale, există această pluralitate identitară. Pluralitatea este şi sensul în care trebuie înţeleasă globalizarea, nu ca omogenizare economică şi socio-culturală ci mai curând ca o diversificare care să susţină nivele de trai comparabile la nivel european. Acest context impune abordarea din perspectivă identitară a spaţiului rural, atât identificarea şi circumscrierea elementelor ce structurează “identitatea rurală” căt şi raportarea la contextul social concret prin intermediul căruia poate fi conturată această identitate.

 

Problematica identităţii rurale.

Conceptul de identitate a devenit temă majoră în ştiinţele sociale între anii ’70 şi ’80. Focalizarea cercetărilor asupra identităţii îşi are sursele pe de o parte în perspectiva cognitivă din psihologia socială, iar pe de altă parte în interesul academic faţă de aşa numita “me generation” din anii ’80, caracterizată prin creşterea ratei de divorţialitate, speculă economică şi formarea generaţiei “yuppies”.[4]

            În sociologie tema identităţii este prezentată mai ales prin prisma rasei şi etniei, dar şi ca definire a sinelui în viaţa cotidiană. Aceasta din urmă operează distincţia între “I” ( eu ) şi “Me” ( mine ), prima reflectând ipostaza de actor social al individului, partea spontană şi creativă a sinelui, iar cea de a doua reflectând ipostaza asumăriirolurilor de către individ, partea socială a sinelui.  Din această perspectivă interesează conflictele dintre “I” ( eu ) şi “Me” ( mine ) şi rezolvarea lor. În definirea sinelui psihologia accentuează “personalitatea“ iar sociologia “fenomenul socializării“.[5]

            Teoria identităţii sociale ( Tajfel şi Turner, 1979 ) defineşte identitatea socială ca fiind conştiinţa apartenenţei la un grup social, întărită de semnificaţia emoţională şi cea a valorii statutului de membru al grupului.[6] Conform acestei teorii identificarea socială poate fi realizată prin identificarea cu mai multe grupuri diferite, cerinţa de bază fiind ca individul să categorizeze socialul în unităţi uşor de perceput. Dacă un context specific favorizează accentuarea identităţii personale, compararea (ca proces de categorizare şi diferenţiere) are loc la nivelul interindividual. În cazul accentuării identităţii sociale compararea se face între grupuri, iar persoanele implicate actionează în calitate de membru al grupului. Identitatea colectivă e definită drept “capacitate a unei colectivităţi de a se recunoaşte ca grup; atribut al principiului coeziunii (identitate etnică, identitate locală, identitate profesională); resursă pentru viaţa în cadrul unei societăţi şi pentru acţiunea colectivă”. Crearea unei identităţi colective implică o mişcare de diferenţiere între grupuri care duce la manifestarea autonomiei colective.[7] Din acest proces de diferenţiere rezultă diversitatea identităţilor locale.

În cercetarea concretă a spaţiului rural, un obstacol important în calea abordării din perspectivă identitară îl constituie tocmai aceste delimitări identitare. În practica socială ne întrebăm care sunt punctele de inflexiune a identităţii locale  cu cea etnică, culturală sau profesională, care sunt componentele esenţiale şi ce anume dă specificitate unei identităţi rurale?

Aprecierea la nivelul “bunului simţ” oferă imaginea satului ca o comunitate restrânsă ca populaţie, omogenă, cu locuitori între care se stabilesc relaţii directe ( faţă în faţă ), ocupată preponderent în agricultură şi purtătoare a unei tradiţii culturale ( folclorice ) specifice. Însă conturarea identităţii rurale presupune o analiză care să depăşească aceste stereotipii şi care să fie plasată în contextul social concret. Dacă în cazul identităţii etnice sau a celei profesionale a unei comunităţi reperele esenţiale ale identificării sunt evidente, acestea fiind limba respectiv ocupaţia, identitatea rurală nu poate fi evidenţiată prin raportarea la un reper singular deoarece aceasta constituie un complex identitar care necesită, în primul rând, identificarea componentelor.

Analiza celor trei documente de bază[8] care tratează schimbările economico-sociale survenite în România precum şi a literaturii de specialitate privind identitatea şi spaţiul rural justifică tratarea complexului identitar rural prin următoarele sale componente:

- identitatea ocupaţională

- identitatea culturală

- identitatea locală (socială).

 

Identitatea ocupaţională. Această componentă, la nivelul unei comunităţi, poate fi apreciată ca fiind o “sinteză” a identităţilor ocupaţionale individuale. Ea constituie, din punct de vedere economic, o parte a capitalului pragmatic şi anume capitalul social (a fi). Identitatea socială a indivizilor unei comunităţi face apel în mare măsură la termeni ca ţăran, agricultor, artizan etc. Cealaltă parte semnificativă a capitalului pragmatic îl constituie capitalul material (a avea), la nivel rural aceasta fiind reprezentată de gospodărie. Capitalul pragmatic al unei comunităţi rurale este dependentă de resursele fizico-geografice ale localizării deoarece principalele resurse economice ale acestui mediu sunt materiile prime pentru industrie; turismul şi agricultura, pădurile şi prelucrarea lemnului ca ocupaţie principală cu o contribuţie de 19,1% la PIB în 1997 şi cu o populaţie ocupată de 1/3 din total.

Deasemenea capitalul pragmatic este dependent şi de modul de utilizare a resurselor disponibile, adică de capitalul uman. Una din principalele disfuncţionalităţi în rural se situează la nivelul economic, al relaţiilor economice. Faptul că o parte a dezvoltării economice are şi un fundal identitar ce se referă la capitalul uman este reflectat şi în “Green Paper. Rural development in Romania”. În acest sens Modelul strategic de dezvoltare rurală, Principiul I (Dezvoltare rurală de durată şi integrată prin optimizarea sectorului economic existent, în curajarea diversificării economice, încurajarea diversificării activităţilor economice şi sociale, acces la infrastructură şi tehnologie) propune la punctul 7 dezvoltarea potenţialului uman pentru a face faţă schimbării.

 

Identitatea culturală. Dacă identitatea ocupaţională constituie capitalul pragmatic, identitatea culturală are la bază capitalul ideatic, adică (a şti) capitalul uman şi (a crede) capitalul simbolic. Esenţială pentru identitatea culturală este capitalul simbolic, reprezentând valori, atitudini, comportamente, credinţe şi simboluri împărtăşite de membrii colectivităţii. Din această categorie identitară face parte şi identitatea etnică. Ea se referă la o formă specifică de conştiinţă identitară, componenta ei esenţială fiind limba.

Aspectele manifeste ale identităţii culturale, tradiţii şi obiceiuri, sunt influenţate de spaţiul geografic şi de resursele naturale specifice, dar depăşesc o localizare spaţială strictă. În această ordine de idei determinarea identităţii culturale necesită luarea în considerare şi a unor factori cum ar fi educaţia şi consumul cultural.

 

Identitatea locală (socială). Sub acest termen generic încercăm să surprindem câteva componente care conferă specificitate comunităţilor rurale. Astfel de componente sunt relaţiile sociale intra şi extra comunitare şi problemele cu care se confruntă ruralul romînesc. În lucrarea Sociologia tranziţiei. Valori şi tipuri sociale în România, sociologul Dumitru Sandu stabileşte faptul că tipologiile sociale “şi implicit identitatea” (n.a.) prin care comunitatea rurală răspunde schimbărilor sociale este în strânsă dependenţă de problemele specifice cu care se confruntă fiecare comunitate rurală în parte.[9]

La modul general problemele cu care se confruntă ruralul românesc sunt comune pentru anumite arii de dezvoltare, ele fiind în principal de natură economică, relaţii economice şi modul de exploatare a resurselor şi socială, sistem de valori şi comportamente individuale. Conturarea identităţii locale prin raportarea la problemele locale şi relaţiile intra şi extra comunitare este justificată şi de demersul lui Dominic Abrams. Într-o cercetare, din 1989, asupra atitudinii locuitorilor unei comunităţi rurale din Marea Britanie faţă de iminenta construcţie a unei legături feroviare cu Canalul Mânecii, el a stabilit că cel mai bun predictor al identificării cu comunitatea este extensiune contactelor sociale, măsura în care relaţiile sociale importante ale respondenţilor au fost întreţinute în vecinătate, comunitate şi mediul extracomunitar. Integrarea în vecinătate, comunitate sau altă localitate a fost evaluată prin intermediul extensiei relaţiilor familiale şi de strânsă prietenie în aceste arii. A fost evidenţiată o corelaţie negativă între identificarea cu comunitatea şi preponderenţa contactelor sociale în altă localitate. De asemenea s-a stabilit că nemulţumirea şi protestul activ faţă de situaţia menţionată este asociată cu identificarea comunitară mai mult decît cu contactul social. Aceasta sugerează că în timp ce identificarea socială este o componentă importantă a protestului social, identificarea în sine are la bază relaţiile sociale şi definirea consensuală a realităţii.[10]

 

Consideraţii finale.

            Pe baza componentelor identitare analizate, putem diferenţia două ipostaze ale identităţii rurale, cea “endogenă”, relativ stabilă, cu rădăcini în localizarea spaţială, structura populaţiei şi cultură şi cea exogenă, supusă în mai mare măsură negocierii, dependentă de contextul social, de reţeaua intra şi extracomunitară, dezvoltarea economică. Pentru a stabili o ordine de importanţă a acestor componente este necesară conturarea identităţii rurale prin raportare la problemele majore cu care se confruntă comunitatea.

Identitatea are un rol mediator între realitatea economico-socială şi dezvoltarea rurală. Abordarea sociologică a acestei teme implică focalizarea pe conţinuturile social determinate ale identităţii rurale şi evitarea tratării acesteia din urmă ca agregat de identităţi individuale ale membrilor comunităţii.

În aceeaşi ordine de idei, edificatoare asupra rolului identităţii în procesul globalizării este Teoria schimbării socioculturale. Ca exemplu de construcţie a unor noi norme comportamentale sunt date schimburile dintre societatea europeană şi cea americană. Când europenii au dus indienilor cai, aceştia i-au preluat uşor şi utilizat adecvat datorită valorilor promovate de triburile de vânători. Dar când europenii au încercat să aclimatizeze şi vacile, indienii le-au folosit ca animale de joc, antrenament şi distracţie vânătorească, ucigindu-le pe toate.[11] Schimbările economico-sociale din mediul rural implică schimbări şi revalorizări la nivelul valorilor, atitudinilor, normelor şi comportamentelor care stau la baza identităţii comunităţii.

Conturarea identităţii rurale şi determinarea rolului identităţii rurale în procesul globalizării presupune evaluarea atît a componentelor endogene cît şi a celor exogene prin identificarea problemelor sociale manifeste în contextul local şi global şi analiza definirii, mai mult sau mai puţin consensuale, a acestora de către membrii comunităţii. Complexul identitar rural reflectă problematica economico-socială specifică fiecărei zone rurale ceea ce presupune necesitatea elaborării politicilor şi programelor de dezvoltare rurală pe ceea ce înteleg locuitorii spaţiului rural prin schimbare, dezvoltare, globalizare.