Academia Română, Filiala Cluj-Napoca

Institutul de Istorie “George Bariţ”, Departamentul de Cercetări Socio-Umane
Studii şi cercetări din domeniul ştiinţelor socio–umane, vol. 11, 2003

 

 

 

PRIVAT vs. PUBLIC – NEGOCIEREA NORMEI SOCIALE

 

Salánki Zoltán

 

 

Private vs. Public – social norm negotiation

This paper is dealing with the topic of social norm negotiation between the public and private sphere. Even if the subject of norm and norm negotiation is treated, in the sociological texts, as an independent issue, we will focusing on the connection between the norm negotiation and the context, the space of negotiation. Analyzing this trough  the theory of social and cultural change and the field theory we will underline the role of each  component mentioned and the possible application field of this idea.

 

 

Obiectul studiului. Circumscrierea termenilor

 

Obiectul lucrării de faţă îl constituie surprinderea unor aspecte dinamice  ale spaţiului social structurat de relaţiile umane de convieţuire. Abordarea acestui cotidian din perspectivă dinamică pare paradoxală, deoarece relaţiile dintre oameni (bazate pe valori-atitudini, norme-roluri) se menţin, sunt stabile tocmai în virtutea unor obişnuinţe comportamentale şi de comunicare. Un exemplu grăitor al acestui paradox îl oferă sociologul francez J.-C. Kaufmann care, pornind de la ipoteza unei distanţe faţă de rol, arată că în sfera socială normele de relaţionare sunt continuu negociate. Acest spaţiu al convieţuirii, a cărei esenţă o constituie normele sociale, poate fi surprins în manifestări aflate pe continumul spaţiu privat – spaţiu public. Abordarea negocierii normelor dobândeşte un plus de rigoare prin circumscrierea termenilor, contextului şi a spaţiului social la care ne referim.

          În literatura de specialitate termenii de privat şi public, respectiv spaţiu privat şi spaţiu public sunt puţin determinaţi, o mai bună clarificare oferind contextele în care sunt tratate. Astfel, privat, spaţiul privat este asociat cu formele de proprietate şi manifestările ei. Se vorbeşte despre un spaţiu particular al societăţii civile (proprietate particulară, piaţă, familie etc.) şi de un spaţiu particular al subiectivităţii individuale[1]. Spaţiu privat desemnează libertatea de conştiinţă şi credinţă asigurată în cadrul societăţii civile. În opoziţie cu acesta este definit spaţiul public al societăţii politice, care în ideologia liberalismului occidental al secolului al XVII-lea desemnează “domeniul de stat”. Pe parcursul evoluţiei societăţii capitaliste, accepţiunea termenului de public s-a diversificat în funcţie de grupurile sociale care alcătuiesc un public local sau mondial (determinat spaţial), un public participant (la acţiune) şi un public receptor (al unei informaţii)[2]. Chiar aceste definiţii evidenţiază faptul că delimitarea între spaţiul privat şi cel public este dificilă, uneori aceste sfere se suprapun, în funcţie de grupuri sociale sau fenomene sociale la care ne referim. În acest sens arată şi Jurgen Habermas cum “o dată cu dezvoltarea principiului publicităţii”, sfera publică s-a format prin “procesul critic pe care persoanele private, folsindu-şi în mod public raţiunea, îl întemeiază împotriva dominaţiei absolutiste…)”[3]. Dar, odată cu extinderea relaţiilor economice de piaţă, sfera publică devine o sferă a socialului care substituie “uzul public al raţiunii” cu “consumul depersonalizat” al societăţii de masă[4]. Societatea de masă se caracterizează prin anonimitate, grupări de tip asociativ, economie diversă, specializarea rolurilor şi statusurilor, opţiuni individuale în afara normelor şi valorilor tradiţionale, viaţă socială concentrată pe ocupaţie[5]. “În zilele noastre, timpul eliberat de ocupaţii profesionale desemnează rezerva de privatitate”. Însă această rezervă de privatitate delimitată ca domeniu al timpului liber este subordonată consumului[6].

          În spaţiul social, interacţiunea dintre indivizi se manifestă prin intermediul rolurilor multiple pe care indivizii le joacă. Normele sunt o obligaţie specifică rolului, constituind regulile care guvernează conduitele individuale şi colective. Grupurile sociale tind în mod spontan să genereze norme a căror funcţie este crearea unui cadru colectiv de acţiune, bază a consensului[7]. Rolurile şi normele adoptate de către indivizi sunt determinate de contextul şi spaţiul  interacţiunii umane.

 

 

 

 

 

Contextul şi spaţiul negocierii normelor

 

Prin contextul negocierii înţelegem pe de o parte determinările macrosociale care influenţează negocierea normelor (extinderea relaţiilor economice de piaţă, industrializare), iar pe de altă parte efectele acestor determinări (mişcarea de emancipare a femeilor, revoluţia sexuală, problematica gender şi dreptul muncii, formarea societăţii de masă, subordonarea timpului liber unei sfere a consumului). Aceste determinări cu dublă natură, pe de o parte evoluţie socio-economică şi tehnico-ştiinţifică, iar pe de altă parte restructurare mentalitară, le-am denumit prin sintagma context al negocierii, deoarece în literatura de specialitate abordarea subiectului privat vs. public – negocierea normei sociale nu este unitară. Unele manuale abordează aspectul normativ dintr-o perspectivă statică (definire, clasificare şi nu schimbare): spaţiul public deseori este asociat numai societăţii de masă şi psihologiei mulţimilor (modă, zvon, manipulare), spaţiul privat este văzut prin prisma unei “bule personale de protecţie”, iar evoluţiile tehnico-ştiinţifice sunt tratate numai prin prisma instituţiilor societăţii[8].

Cea mai pertinentă abordare a unui astfel de subiect este cea din perspectiva schimbării socioculturale. Elementele cheie în abordarea schimbării socioculturale le constituie invenţiile şi difuzarea acestora. O invenţie este adesea definită ca o nouă combinaţie sau o nouă utilizare a cunoştinţelor existente. Orice invenţie poate fi nouă prin unul din cele patru aspecte pe care le implică şi anume: principiu, formă, funcţie, înţeles. Majoritatea schimbărilor sociale, în toate societăţile cunoscute, au avut loc prin difuziune, răspândirea caracteristicilor culturale (culture traits) de la un grup la altul. Răspândirea are loc atât în interiorul societăţii, cât şi între societăţi. De exemplu jazzul cântat de muzicienii de culoare din New Orleans s-a răspândit şi în alte grupuri ale societăţii americane. Mai târziu s-a răspândit şi în alte societăţi, iar acum este cântat în întreaga lume civilizată. Difuziunea inovaţiilor are loc atunci când societăţile intră în contact una cu cealaltă, dar are la bază şi un alt element, şi anume nevoia de inovaţie [9].

Urmărind această teorie a schimbării sociale, care implică schimbarea de valori şi atitudini, de norme şi roluri, un aspect major îl constituie spaţiul în care diferitele grupuri se manifestă. Între continumul grup-public-societate, perceput prin prisma valorilor, atitudinilor, normelor şi rolurilor promovate, şi spaţiul fizic de manifestare, există o strânsă interdependenţă. De exemplu, un partid politic, ai cărui membrii formează un grup, este puternic asociat sediului în care indivizii îşi desfăşoară activitatea. Într-un fel se formează imaginea unui partid care are un sediu impunător în centrul urbei (fapt care în construcţia de norme, roluri şi nu în ultimă instanţă de imagine implică în mare măsură şi localizarea spaţială şi designul clădirii) şi în alt fel imaginea unui partid cu sediul la periferie. La fel se întâmplă şi în cazul altor grupuri, cu deosebire grupuri formale, ca de exemplu bancherii. E foarte dificil să identificăm sau să definim un grup sau o societate fără a avea în vedere percepţia spaţiului în care se manifestă. Dependenţa dintre grup şi localizarea spaţială, constituie un teren al polemicii. Studiul grupului sau a relaţiilor intra şi intergrupale eludează, de regulă, dependenţa de spaţiu.

Teoria care priveşte grupul şi în funcţie de determinanţii psihosociali, ca bază pentru dinamica grupului, ai mediului mai larg, este “teoria câmpului” (field theory in social science, 1951) a lui K. Lewin. Conform acestei teorii, grupul funcţionează într-un “câmp social” şi îşi constituie o dinamică a sa ca urmare a forţelor interne şi externe de diferite orientări şi intensităţi. Prin contrabalansarea diverselor forţe poate rezulta un echilibru social cvasistaţionar. Dinamica grupului constă în trecerea succesivă a acestuia (locomoţia grupului) prin stări cvasistaţionare care se constituie în timp şi sunt orientate către realizarea ţelurilor sau a obiectivelor propuse[10].

          O cercetare care sintetizează elementele teoretice amintite până acum a fost derulată de către un grup de sociologi francezi coordonat de către J.-C. Kaufmann şi a fost finalizată prin lucrarea  Trupuri de femei – priviri de bărbaţi. Sociologia sânilor goi. Cercetarea a utilizat metoda calitativă pe bază de interviuri semidirective şi observaţie, aplicate unui lot de 320 de indivizi care frecventau plajele franceze[11]. Acest demers este ghidat de paradigma interacţionalist-simbolică, deoarece miza este surprinderea dinamicii construcţiei unei realităţi sociale prin interacţiunea indivizilor participanţi. Din primele pagini ale lucrării putem observa cum în urmărirea temei cercetării (sânii goi) identificarea grupului de referinţă (cei ce fac plajă) este determinată de spaţiul fizic de manifestare (plaja). În descrierea contextului apariţiei şi răspândirii acestui fenomen, autorul subliniază atât importanţa factorului social, prin mişcarea de emancipare a femeilor, cât şi cel cultural, prin inovaţiile tehnice privind domeniul textil - vestimentar. În acest context, privită prin prisma teoriei schimbării socioculturale, inovaţia nu constă numai în descoperiri de natură tehnică (vestimentară), ci şi în invenţia (redescoperirea) valenţelor omului natural, prieten al naturii. Răspândirea “sânilor goi” are loc evident într-o interacţiune prin care indivizii, participanţi la fenomenul plajei, construiesc şi negociază normele comportamentale şi localizează strict spaţiul de manifestare. “Banalizarea sânilor goi nu putea să fie operantă dacă nu s-ar fi semnalat printr-un spaţiu specific, aparte, opus vieţii obişnuite, după cum vacanţa se opune existenţei de zi cu zi. Tocmai ideea că sânii goi se pot expune doar pe plajă, şi nu în altă parte, intensifică posibilitatea acestei practici. […] Răspândirea se petrece prin imitaţie, fără tentativă reflexivă: e suficient ca locul să poată fi considerat legitim”[12]. Această dependenţă dintre grupul social şi spaţiu este reflectată în teoria câmpului social, în care grupul îşi constituie o dinamică a sa, orientată către realizarea ţelurilor. În cazul grupului avut în vedere de sociologii francezi ţelul este bronzarea. Pentru atingerea scopului comun, prin intermediul proceselor de relaţionare dintre indivizi, normele sunt inventate, construite, negociate şi renegociate.

 

 

Negocierea normelor

 

Teoria schimbării socioculturale este edificatoare în ceea ce priveşte formarea unor noi norme şi negocierea normelor de convieţuire. Ca exemplu de construcţie a unor noi norme comportamentale sunt date schimburile dintre societatea europeană şi cea americană. Când europenii au dus indienilor cai,  aceştia i-au preluat uşor şi utilizat adecvat datorită valorilor promovate de triburile de vânători. Dar când europenii au încercat să aclimatizeze şi vacile, indienii le-au folosit ca animale de joc, antrenament şi distracţie vânătorească, ucigându-le pe toate[13]. În mod similar, apariţia pe plajă a sânilor goi a fost posibilă în virtutea unor valori promovate de societatea occidentală contemporană, şi anume:

·        egalitatea între sexe şi mişcarea de emancipare a femeilor;

·        autonomia indivizilor şi hedonismul centrat pe satisfacerea în tot mai mare măsură a nevoilor de consum;

·        un recul al hiperstandardizării şi artificializării vieţii concretizat în apropierea faţă de natură (revalorizarea ecologiei, a naturii şi a naturalului).

Aspectul cercetat este expunerea la soare cu sânii goi. Aceasta nu constituie norma, ci numai o alternativă de interpretare a unor valori şi de manifestare a unor roluri. Nu toate femeile sunt obligate ca în spaţiul plajei să se debaraseze de partea superioară a costumului de baie, dimpotrivă. Prin interacţiunea nonverbală dintre indivizi se construiesc normele care reglementează cine, ce şi cum poate să facă. Aceste norme se referă la aspectele corporale şi la posturile admise. “Fiecare poziţie a corpului, fiecare fel de a privi, are un sens, fiecare sân, în funcţie de forma şi vârsta lui, joacă un rol distinct”[14]. Norma cu cea mai mare putere de structurare a relaţiilor din acest grup e denumită de autor “arta de a vedea fără să vezi”. “Există o varietate infinită de expresii ale privirii […] dar în mod ideal, privirea balneară nu are nici un mesaj de transmis, se presupune că individul nu resimte nici o emoţie sau şi le ţine secrete: este o privire neutră, goală de sens pentru alţii, o privire pentru sine. […] Arta de a vedea fără să vezi, procedură veche, este totuşi tipică pentru evoluţiile cele mai recente ale schimburilor de priviri în spaţiile publice, unde contradicţiile între regulile de joc oficiale şi zonele secretului personal se multiplică”[15]. Respectarea sau nerespectarea acestor norme face posibilă identificarea multiplelor roluri pe care indivizii grupului le joacă. Cei ce respectă normele fac parte din plaja normală. Cei care nu respectă arta de a vedea fără să vezi sunt “suspecţii, libidinoşii”. O femeie corpolentă, fără sutien, devine în mod inevitabil “ţapul ispăşitor”, întruchipând toată urîţenia omului, atât fizic, cât şi moral, pe când o femeie prea frumoasă, fără sutien, va fi considerată “provocatoarea”. Însă normele prescrise sunt negociabile în funcţie de context (aprecierea aspectelor corporale) şi spaţiu. De exemplu, unei femei cu sâni nu prea mari şi semeţi i se permite deplasarea până la apa mării sau chiar plimbarea pe plajă fără sutien, pe când uneia cu sâni mai mari, norma nu-i permite aşa ceva. Acesteia din urmă îi este indicat să rămână culcată pe prosop pentru ca sânii să iasă mai puţin în evidenţă.

Dacă în cele de mai sus ne-am referit la construcţia şi negocierea normelor în interiorul grupului, teoria câmpului social ne permite să observăm renegocierea normelor printr-o dispersie (disoluţie) a spaţiului fizic specific, negocierea în afara grupului. “Moda sânilor goi a atins o anumită limită pe plajă, banalizându-se şi funcţionând ca bază de plecare pentru noile experienţe în materie de dezgolire. […] Principala caracteristică a spaţiilor alternative este că trebuie să semene cu plaja: e nevoie de soare, de apă, de posibilitatea de a te scălda, de un loc unde să te întinzi. […] Pe măsură ce mişcarea se extinde (încet) şi se banalizează, stereotipul de referinţă devine mai puţin obligatoriu: de ce apa, de exemplu ? […] După o puternică rezistenţă, la ţară sau chiar la munte (care nu este asociat în imaginar cu toropeala vegetativă), se face loc, timid, nudurilor liniştite şi cuceritoare. În parcurile publice, de asemenea”[16].

Analizând regulile care guvernează comportamentele indivizilor de pe plajă, autorul observă şi mecanismele care fac ca această mişcare să se răspândească: este vorba de legitimarea altor spaţii în care sunt posibile manifestări similare. Această extindere uzează de similaritatea spaţiului fizic (reconstituirea unui soi de plajă fără plajă) şi de jucarea unui rol standard al individului care face plajă, susţinut de echipamentul ritualic (prosop, ochelari, cremă). Răspândirea practicii sânilor goi în afara unui spaţiu specific “se înscrie în aceeaşi mişcare de ansamblu ce priveşte corpul şi interiorizarea controlului emoţiilor”[17].

Pornind de la ipoteza distanţei faţă de rol, care ar justifica moda sânilor goi, J-C. Kaufmann ajunge la concluzia opusă, conform căreia necesitatea de adaptare, de urmărire a ţelului, presupune identificarea puternică cu rolul prescris în cadrul grupului. Dar pentru grup este esenţială localizarea spaţială şi, o dată cu dispersia spaţiului, se produce şi o destructurare şi diversificare a grupului. Aceeaşi evoluţie în situaţie de dependenţă dintre negocierea normelor şi dispersia (disoluţia) spaţiului de referinţă, respectiv destructurarea grupului, se poate observa şi în fenomenul petrecerii timpului liber prin intermediul tehnologiei informaţiilor, în speţă reţea internet şi telefonie mobilă. “Imediat ce apare o nouă normă posibilă, toleranţa impune o judecată mai deschisă”[18]. În aceste condiţii cheia atingerii ţelului este renegocierea normelor.



[1] Boudon, R. (coord.) (1996), Dicţionar de sociologie, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, p. 216.

[2] Zamfir, C., Vlăsceanu, L. (coord.) (1993), Dicţionar de sociologie, Bucureşti, Editura Babel,  p. 485.

[3] Habermas, J. (1998), Sfera publică şi transformarea ei structurală, Bucureşti, Editura Univers, p. 155–156.

[4] Idem, p. 225.

[5] Zamfir, C., Vlăsceanu, L. (coord.) (1993), Dicţionar de sociologie, Bucureşti, Editura Babel, p. 559.

[6] Habermas, J. (1998), Sfera publică şi transformarea ei structurală, Bucureşti, Editura Univers, p. 208.

[7] Boudon, R. (coord.) (1996), Dicţionar de sociologie, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, p. 190; Zamfir, C., Vlăsceanu, L., (coord.) (1993), Dicţionar de sociologie, Bucureşti, Editura Babel, p. 396.

[8] Observaţiile au fost făcute în urma consultării următoarelor surse: Horton, P. B.,  Hunt, C. L. (1980), Sociology, McGraw – Hill Book Company, passim; Feldman, R. S. (1985), Social psychology. Theories, research, and applications, McGraw – Hill Book Company, passim.

[9] Horton, P. B., Hunt, C. L. (1980), Sociology, McGraw – Hill Book Company, p. 451-452.

[10] Zamfir, C., Vlăsceanu, L. (coord.) (1993), Dicţionar de sociologie, Bucureşti, Editura Babel,  p. 277.

[11] Kaufmann, J.–C. (1998), Trupuri de  femei – Priviri de bărbaţi. Sociologia sânilor goi, Editura Nemira, p. 271.

[12] Idem, p. 49 – 50.

[13] Horton, P. B., Hunt, C. L. (1980) Sociology, McGraw – Hill Book Company, p. 454–461.

[14] Kaufmann, J–C. (1998), Trupuri de  femei – Priviri de bărbaţi. Sociologia sânilor goi., Editura Nemira, p. 7.

[15] Idem, p. 138 – 139.

[16] Idem, p. 49 – 50.

[17] Idem, p. 51.

[18] Ibidem.