Academia Română, Filiala Cluj-Napoca

Institutul de Istorie “George Bariţ”, Departamentul de Cercetări Socio-Umane
Studii şi cercetări din domeniul ştiinţelor socio–umane, vol. 9, 2002

 

 

 

IDEEA EXTENSIUNII UNIVERSITARE

 

Andrei Negru

 

 

L’idée de l’Extension Universitaire

L’institution culturelle de l’Extension Universitaire (Cluj, 1924-1942) représent la mise en practique de la conception du sociologue Virgil I. Bărbat sur la corrélation entre démocratie et culture dans la société moderne.

La démocratie, sisteme de gouvernement fondé sur la volonté des citoyens, exige un certain niveau de culture et d’éducation des ceux-ci. La preparation des masses pour participer à  la vie publique imposait leur encadrement dans un sistem d’éducation permanente, avoir comme support l’institution scolaire. L’école devrait déborder ces cadres formels et s’adresser aux personnes de tous  àges.

L’Extension Universitaire etait, de ce fait, seulement une composante de l’extension scolaire en general. L’option du Virgil I. Bărbat pour sa designation comme instrument principal de la politique culturelle de l’Etat est motivé du fait que l’université etait consideré le plus haut organe public de l’éducation, qui rassemblait dans son corps enseignant les réprésentants des toutes domaines de la vie nationale.

 

 

Preocuparea pentru răspândirea ştiinţei şi culturii în rândul maselor largi ale poporului, pentru culturalizarea lor, înscrie instituţia Extensiunii Universitare în seria de încercări făcute în provinciile româneşti aflate vremelnic sub dominaţie străină şi integrate statului naţional în urma evenimentelor politice din anul 1918 de a se înfiinţa societăţi culturale care să susţină tentativele de emancipare naţională a românilor şi apoi să faciliteze unificarea spirituală a neamului. Această serie de încercări şi-a găsit o exprimare adecvată şi complexă în „Asociaţiunea transilvană pentru literatura şi cultura poporului român“ (ASTRA), caracterizată de către unul din iluştrii ei conducători, Andrei Bârseanu, ca „o societate pentru lăţirea luminei în straturile cele mari ale poporului, o însoţire pentru popularizarea ştiinţei şi pentru creşterea sentimentelor bune“[1].

Meritul de necontestat al „Astrei“ pe terenul propagandei cultural-ştiinţifice este, fără îndoială, încercarea, reuşită, de instituţionalizare a acestei activităţi prin intermediul conferinţelor publice. Afirmate iniţial sub denumirea de „dizertaţii“ şi ţinute numai cu ocazia adunărilor generale şi apoi şi a celor ale Despărţămintelor, conferinţele îşi găsesc consacrarea ca principală formă de propagandă cultural-ştiinţifică o dată cu înfiinţarea secţiilor ştiinţifice literare ale „Asociaţiunii“ (1900). Această activitate deosebit de fructuoasă s-a materializat în „prelegerile poporale“ pentru săteni şi în „conferinţele“ pentru intelectualii din mediul urban, diferenţiate între ele prin tematică, conţinut ştiinţific şi mod de exprimare (limbaj utilizat). „Numărul prelegerilor populare şi al conferinţelor pentru intelectuali, diversitatea tematică şi cuprinderea, practic, a întregului teritoriu locuit de români în acest sistem de acţiune culturală (...) justifică aprecierea că Asociaţiunea a fost societatea culturală românească cu cea mai bogată propagandă prin conferinţe din întreaga cultură naţională, prin care şi-a adus o inestimabilă contribuţie la culturalizarea satelor şi a oraşelor, reuşind, în acelaşi timp, să-şi creeze o reţea de propagandişti foarte bogată şi ataşată programului său“[2].

Pe lângă activitatea de propagandă culturală, „Astra“ s-a implicat şi în cercetarea ştiinţifică. Încercând să suplinească, atât cât a fost posibil, absenţa unor instituţii de învăţământ superior românesc în perimetrul transilvănean până la 1918, secţiile sale, dar mai ales cele de ştiinţele naturii şi fizice şi social-economică, s-au remarcat nu numai în „acţiunea de popularizare a ştiinţei, artei şi literaturii prin scrieri, publicaţii şi conferinţe“, ci şi în promovarea şi susţinerea unor „cercetări originale“[3].

O dată cu înfiinţarea Universităţii româneşti din Cluj, „Astra“ dobândea un partener puternic în activitatea de propagandă cultural-ştiinţifică, parteneriat facilitat şi de faptul că în corpul didactic universitar s-au întrunit şi unii dintre colaboratorii săi cei mai activi pe terenul culturalizării sau pe cel al cercetării ştiinţifice. În cadrul universităţii au fost înfiinţate o serie de asociaţii şi societăţi ştiinţifice, care aveau, toate, chiar dacă numai în subsidiar, şi preocupări în direcţia popularizării ştiinţei şi a culturii. Necesitatea orientării şi deschiderii universităţii spre viaţa socială a fost, însă, formulată expres cu ocazia celui de al doilea Congres al Asociaţiei profesorilor universitari din România (Cluj, 1921), asociaţie constituită cu contribuţia majoră a universitarilor clujeni, prilej cu care s-a subliniat faptul că situaţia concretă a societăţii româneşti din perioada respectivă („până când nu vom avea şi noi, ca popoarele cu o cultură veche, o pleiadă de învăţaţi în afară de catedrele universitare“) impunea implicarea corpului didactic universitar în activitatea de popularizare a ştiinţei, de culturalizare a maselor în general.

Această „ieşire“ în viaţa socială, profitabilă şi pentru instituţia universitară pe linia consolidării legăturilor sale cu marele public, inclusiv printr-o eventuală susţinere materială din partea cercurilor extra-universitare, era prevăzută a se realiza pe două direcţii:

a)     prin intermediul unor cursuri populare, deschise tuturor celor doritori să le audieze;

b)    prin iniţierea şi susţinerea unui sistem de publicaţii de popularizare a ştiinţei şi culturii.

Ideea implicării universitarilor în activitatea de propagandă cultural-ştiinţifică şi-a găsit o primă formă de expresie, în cazul Clujului, în Universitatea populară, înfiinţată în ianuarie 1923 din iniţiativa şi sub preşedinţia profesorului Ioan Ursu. Această instituţie avea ca scop „răspândirea cunoştinţelor utile pentru viaţă într-un chip plăcut şi o dată cu aceasta sugerarea sentimentelor frumoase, care să ne dea în viitor cetăţeni înarmaţi cu cunoştinţe , dar şi cu sentimente, deci o societate mai bună în care omul să aibă de luptat cu mai puţine răutăţi şi să fie mai fericit...“[4].

Prin înfiinţarea Universităţii populare, ideea „Astrei“ cu privire la necesitatea extinderii activităţii de propagandă cultural-ştiinţifică în rândul intelectualităţii din mediul urban îşi găsea o rezolvare fericită, corpul profesoral al tinerei Universităţi clujene fiind cel mai în măsură să susţină o asemenea activitate. Şi, deşi propunerea lui Gh. Bogdan-Duică, titularul cursului de literatură română din cadrul Universităţii populare, de integrare a acesteia în cadrul „Astrei“ nu s-a materializat, cele două instituţii au avut de-a lungul anilor o colaborare fructuoasă, concretizată în acţiuni şi programe comune. Dar, cu toate că a avut un real succes în rândul publicului, fapt dovedit, între altele, de numărul celor înscrişi la cele 10 cursuri care au figurat în programa primului său an de funcţionare[5], Universitatea populară a fost o instituţie limitată ca spaţiu de acţiune, ea desfăşurându-şi activitatea numai în Cluj. Această deficienţă avea să fie înlăturată prin intermediul Extensiunii Universitare, instituţie prin care implicarea corpului didactic universitar clujean în activitatea de propagandă cultural-ştiinţifică în rândul intelectualităţii orăşeneşti s-a realizat în parametri optimi.

Extensiunea Universitară a fost fondată în anul 1924, la Cluj, din iniţiativa unui grup de universitari (V. Bogrea, V. I. Bărbat, M. Botez, S. Dragomir, Fl. Ştefănescu-Goangă), sprijiniţi material şi moral de către ministrul culturii şi artelor din acea perioadă, Al. Lapedatu, profesor, şi el, la Universitatea clujeană. Dar, dacă instituţia Extensiunii Universitare a fost rodul colaborării mai multor universitari clujeni, ideea de „extensiune universitară“ îi aparţine, aşa cum sublinia Fl. Ştefănescu-Goangă, profesorului de sociologie Virgil I. Bărbat.

Legătura cu „Astra“ este şi în acest caz evidentă, între membrii comitetului de conducere a Extensiunii Universitare, precum şi între membrii săi activi, numărându-se nume de notorietate pentru „Asociaţiune“, aşa cum au fost O. Ghibu, Iuliu Moldovan, Gh. Bogdan-Duică, Iuliu Haţieganu, I. Lupaş, Al. Borza etc. Aceleaşi liste de nume evidenţiază faptul că Extensiunea Universitară a avut anumite legături şi cu Universitatea populară. Cu toată această legătură, V. I. Bărbat a considerat că termenul de „extensiune universitară“ era superior, prin conţinut şi formă de manifestare, celui de „universitate populară“. Superior prin conţinut, pentru că mesajul adresat publicului extra-universitar de către conferenţiarii Extensiunii Universitare nu era unul diluat din punct de vedere ştiinţific (cum era presupus a fi cel al Universităţii populare), aceştia propunându-şi să trateze la nivel cât mai academic subiecte cerute în mod expres de către beneficiarii săi potenţiali. Superior şi prin forma de manifestare, deoarece Extensiunea Universitară n-a fost concepută ca o instituţie statică din punct de vedere al terenului de desfăşurare a activităţii, cu sediu fix, ci s-a deplasat ori de câte ori a fost solicitată şi a avut posibilitatea în mijlocul publicului doritor de ştiinţă şi cultură. Şi dacă, aşa cum sublinia V. I. Bărbat în memoriul adresat lui Al. Lapedatu, profesorii Universităţii clujene veniseră, încă din momentul înfiinţării acesteia, în întâmpinarea dorinţei de cunoaştere a populaţiei din diferite locuri, prin Extensiunea Universitară se crea cadrul instituţional pentru „o campanie de propagandă culturală prin conferinţe şi publicaţii de popularizare, o campanie în stil mare, sistematică, organizată, urmărită stăruitor, an de an...“[6].

Ideea de „extensiune universitară“, de ieşire a universităţii în mediul social pentru a răspunde, cu mijloacele ştiinţei, nevoilor de cunoaştere şi de cultură ale publicului larg[7], derivă în cazul lui V. I. Bărbat, dintr-o alta, aceea a legăturii strânse care trebuie să existe între şcoală şi societate în general şi între universitate şi societatea modernă în special, a raporturilor reciproce dintre ele. „Dacă este vorba ca societatea modernă să trăiască, ea are nevoie de ştiinţă, de mentalitatea modernă, reprezentată de cărturari şi de universitate, iar aceasta din urmă spre a putea trăi şi rodi în siguranţă are nevoie de oameni moderni care să o înţeleagă şi să o iubească. Înţelegerea şi iubirea, sublinia el, nu pot fi realizate decât prin sforţarea universităţii de a se apropia de popor, interesându-l şi legându-l de opera ei“[8].

În argumentarea ideii necesităţii „întoarcerii universităţii spre lume“, V. I. Bărbat porneşte de la distincţia făcută de către Lyman Abbot între scopul iniţial al universităţilor engleze, germane şi americane, respectiv producerea de gentlemani (universităţile engleze), de savanţi (universităţile germane) şi de oameni corespunzători modului de viaţă american (universităţile americane). Cu toate că universităţile americane includeau între scopurile lor, în mod explicit, ideea de serviciu (unele dintre ele având, pe lângă universitatea propriu-zisă, şi secţii de „extensiune universitară“), V. I. Bărbat considera că cele trei tipuri de universităţi urmăreau acelaşi ideal, acela de servire a omului, pe diferite trepte ale dezvoltării societăţii şi în funcţie de diferite necesităţi. Dar, dacă în cazul universităţilor engleze şi germane această legătură cu viaţa socială tindea să se diminueze, universităţile americane, animate ca întreaga societate în care fiinţau de spiritul democraţiei moderne, se ghidau în activitatea lor, după convingerea“ că dacă cultura este un bun, ea trebuie să fie dată tuturor şi că dacă ştiinţa este un mijloc, fiecare trebuie să poată să se servească de el“[9].

O altă raţiune de a fi a Extensiunii Universitare o constituia, în opinia lui V. I. Bărbat, amplul proces de democratizare a lumii, generat de marea conflagraţie mondială nu demult încheiată, implicând participarea tot mai reală şi mai efectivă a maselor la conducerea vieţii publice şi, deci, pregătirea acestora pentru a putea satisface exigenţele impuse de sistemul democraţiei politice. Această pregătire pentru modul de viaţă de tip democratic se impunea în toate ţările, indiferent de nivelul lor de dezvoltare social-economică şi politică, nevoia sa fiind resimţită mai acut într-un stat recent unificat, aşa cum era şi România, ai cărui locuitori nu aveau, din motive obiective, nivelul de conştiinţă şi de cunoştinţe presupus de sistemul democratic. „Poporul întreg, din punct de vedere al participării la viaţa publică, este pentru ţara respectivă ca o masă enormă de imigranţi - afirma V. I. Bărbat, făcând aluzie la societatea americană care trebuia să integreze anual un mare număr de oameni -, de care cei în drept trebuie să se îngrijească şi să caute să facă din simple unităţi electorale (...) cetăţeni (...) mai luminaţi şi mai încadraţi în ordinea progresivă a felului modern şi raţional de a fi“[10].

Reuşita sistemului democratic era, în opinia sa, în funcţie de nivelul de cultură şi de educaţie al cetăţenilor unui stat. Democraţia presupunea (şi presupune şi astăzi!) existenţa unor oameni luminaţi, căci acest sistem politic implică din partea cetăţenilor un cuantum de cunoştinţe superior celui cerut de oricare alt sistem de guvernare. Mai mult, democraţia este singura formă de guvernare care aşează la temelia statului voinţa cetăţeanului, care, pentru a-şi putea îndeplini obligaţiile, trebuie să posede un anumit nivel (cât mai înalt posibil!) de educaţie în general şi de educaţie cetăţenească în special. De aceea, cetăţenii trebuie să fie ajutaţi să dobândească educaţia necesară pentru trăirea efectivă a democraţiei. Pentru ca democraţia să devină realitate este necesară, deci, dezvoltarea instrucţiei şi a educaţiei cetăţeneşti, a transformării culturii dintr-un bun al unei minorităţi într-unul a cât mai mulţi, al tuturor dacă este posibil.

V. I. Bărbat pledează, deci, „pentru calea educaţiei şi a culturii. A educaţiei întru cultură“[11], dezvoltarea culturii şi a democraţiei constituind, după părerea sa, alternativa cea mai sigură şi mai eficace de impunere a unui stat sau altul în context internaţional. „Asta-i lupta cea mare, lupta popoarelor! Iar biruinţa nu va fi decât a acelor neamuri care vor trăi măreţia acestui ceas. Nu vor învinge decât neamurile care vor fi străbătute de un suflet în stare să privească, să înţeleagă şi să stăpânească toată realitatea din jurul lor. Nu vor învinge decât popoarele care vor fi străbătute apoi de un suflet în stare să prindă la un loc toate puterile neamului respectiv, fixându-le pe un drum şi dându-le o conducere, un drum care să fie al tuturor şi o conducere pe care să o poată înţelege şi iubi fiecine“[12].

Coborând în realitatea românească, V. I. Bărbat considera că instaurarea unei democraţii reale impunea eforturi deosebite în plan cultural şi educaţional, eforturi datorate faptului că în societatea noastră exista un triplu decalaj:

a)     un decalaj educaţional şi cultural între o minoritate şi majoritatea populaţiei;

b)    un decalaj educaţional şi cultural între populaţia din mediul rural şi cea din mediul urban;

c)     un decalaj cultural între populaţia românească şi minoritarii din provinciile recent integrate statului român, datorită politicii de discriminare, inclusiv culturală, practicată de vechile autorităţi în raport cu populaţia majoritară.

Apoi, procesul de formare a conştiinţei naţionale era, încă, în mod obiectiv, într-o fază incipientă, iar pregătirea maselor pentru participarea la viaţa publică, devenită efectivă o dată cu introducerea votului universal, era practic nulă, fiind necesară trecerea de la „o masă de oameni care fusese dusă cu biciul de către guvernanţii de ieri“, la „o sumă  de persoane care să ştie să se conducă singure“[13].

Pentru ca democraţia românească să se impună ca o alternativă de guvernare viabilă, era necesară, deci, răspândirea culturii în rândul tuturor membrilor societăţii. „După ce am expropriat pământurile celor puţini (prin reforma agrară - n. n.), trebuie să le expropriem şi cultura şi să o dăm spre rodire în sufletul celor mulţi. Numai astfel prima expropriere nu va fi fost zadarnică“[14].

Mijlocul cel mai la îndemână de înfăptuire a „exproprierii culturii“ îl constituia, în opinia lui V. I. Bărbat, şcoala („casa sufletului neamurilor moderne“) de toate gradele, a cărei ofertă educaţională trebuia să se extindă dincolo de cadrele ei formale. Extensiunea universitară era, prin urmare, numai o componentă a extensiunii şcolare în general, opţiunea privind statuarea ei ca instrument al politicii culturale oficiale[15] fiind motivată de faptul că universitatea reprezenta „organul public“ cel mai înalt de educaţie şi cercetare“, întrunind sub cupola sa „reprezentanţii specialiştilor tuturor domeniilor vieţii naţionale“.

Activitatea Extensiunii Universitare a debutat în 28 octombrie 1924, sub conducerea unui comitet format din Al. Lapedatu (preşedinte de onoare), V. I. Bărbat (preşedinte activ), Fl. Ştefănescu-Goangă (secretar general), V. Bogrea, Al. Borza, M. Botez, D. Călugăreanu, S. Dragomir, N. Drăganu, I. Moldovan, C. Negrea, I. Paul şi S. Puşcariu. Corpul său de conferenţiari cuprindea 30 de membri activi.

Conform Statutului, scopul său era „răspândirea şi popularizarea cunoştinţelor ştiinţifice referitoare la problemele culturale, sociale şi economice din timpul nostru, îndeosebi la acelea ce sunt în legătură cu viaţa poporului nostru[16]. Acest obiectiv putea fi atins prin:

a)     cicluri de conferinţe publice organizate în localităţi urbane din Transilvania şi Banat;

b)    cursuri populare;

c)     cursuri de vară;

d)    publicaţii de popularizare.

Pentru a organiza aceste cicluri de conferinţe, întreprindere care s-a dovedit a fi nu tocmai facilă, conducerea Extensiunii Universitare a apelat la reprezentanţii unor instituţii (directorii şcolilor secundare, revizorii şcolari, preşedinţii unor societăţi culturale, inclusiv ai Despărţămintelor „Astrei“) pentru a sensibiliza intelectualitatea şi personalităţile locale la acţiunile sale, inclusiv prin asigurarea logisticii necesare propagandei cultural-ştiinţifice.

Activitatea de propagandă cultural-ştiinţifică desfăşurată în cadrul Extensiunii Universitare a avut ca obiectiv:

a)     punerea în lumină a valorii culturii în general şi a celei româneşti în special;

b)    stimularea vieţii şi energiei româneşti în toate domeniile de activitate;

c)     unificarea sufletească a neamului prin cultură şi prin libera circulaţie a valorilor din toate provinciile româneşti;

d)    întărirea ideii de ordine şi de autoritate şi, mai presus de toate, a ideii de stat naţional român şi a misiunii sale sociale şi culturale.

e)     exprimarea obiectivă a principalelor curente sociale, culturale şi ştiinţifice ale epocii.

Aceste obiective urmau să fie realizate prin contactul nemijlocit dintre cea mai înaltă instituţie educaţională a ţării, universitatea, şi popor. „Asociaţia noastră, preciza V. I. Bărbat, vrea să pună universitatea, această supremă instituţie de cultură şi ştiinţă în contact viu cu marele public; ea urmăreşte să reverse asupra poporului lumina adevărului ieşită din laborioasele şi îndelungatele cercetări ale ştiinţei; ea ţinteşte în special să servească interesele superioare ale naţiunii noastre, căutând să lămurească, prin ajutorul ştiinţei, problemele culturale, sociale şi economice din timpul nostru, în strânsă legătură cu viaţa poporului“[17].

Conştientizând faptul că succesul acţiunii sale depindea de calitatea mesajului transmis, conducerea Extensiunii Universitare a fost preocupată să trezească interesul auditoriului prin conferinţe de ţinută ştiinţifică şi culturală, susţinute de oratori pe măsură.

Pentru a veni în întâmpinarea beneficiarilor potenţiali, membrii Extensiunii Universitare nu s-au limitat la susţinerea unor prelegeri, ci au încercat să sondeze „nevoile sufleteşti şi culturale“ ale unor comunităţi, pentru ca oferta sa să fie cât mai adecvată, prin conţinut şi formă, locuitorilor acestora. „Universitatea, prin Extensiunea Universitară, nu se mărgineşte să răspândească adevărul şi să înmulţească jumătatea de ştiinţă în lume. Ea caută să producă, pentru fiecare tip de cetăţean şi sintezele posibile pentru el, bătătorind, pentru fiecare caz, toate drumurile ce duc la muncă, la creaţie, la ideal. Căci Extensiunea Universitară nu ambiţionează să facă savanţi sau pseudosavanţi. Ea nu ambiţionează decât să ajute pe fiecare om să devină un adevărat om modern, adică un om care să înţeleagă tot mai bine realitatea din jurul lui, locul lui în ea, felul şi necesitatea idealurilor în această realitate, precum şi drumul cel mai potrivit pentru înfăptuirea acestor idealuri“[18]. Fideli ideii lui V. I. Bărbat, conform căreia omul de cultură nu face politică, ci pregăteşte pentru politică[19], conferenţiarii Extensiunii Universitare s-au situat mereu deasupra intereselor înguste de partid, depăşind, prin expuneri caracterizate printr-o înaltă obiectivitate, orice partizanat politic.

Ideea înfiinţării unei instituţii de propagandă cultural-ştiinţifică sub egida universităţii a fost, deci, strâns legată de concepţia sociologică a lui Virgil I. Bărbat. Această idee a rodit pe terenul prielnic al Universităţii clujene, activitatea Extensiunii Universitare continuând încă un deceniu după dispariţia prematură a iniţiatorului şi promotorului ei, sub preşedinţia lui N. Drăganu, care l-a avut alături pe acelaşi inimos secretar general, Fl. Ştefănescu-Goangă. Extensiunea Universitară îşi încheie practic existenţa o dată cu instaurarea dictaturii regale, cu toate că ulterior s-a pus problema revigorării activităţii sale, fapt împlinit chiar în anul universitar 1941-1942, sub conducerea lui S. Dragomir (preşedinte) şi L. Rusu (secretar general) şi cu colaborarea „Astrei“.

În cei 16 ani de existenţă, Extensiunea Universitară a avut o activitate bogată, concretizată într‑un număr mare de conferinţe publice. Intensitatea şi extensiunea teritorială a acestei activităţi variază, aşa cum rezultă din tabelul de mai jos, în decursul anilor, datorită unor condiţii obiective, între care absenţa sau insuficienţa suportului material precumpăneşte. (Tabelul 1)

 

Tabelul 1

Activitatea Extensiunii Universitare

 

 

 

 

În pofida acestor greutăţi, membrii Extensiunii Universitare au militat pentru integrarea universităţii în viaţa socială, contribuind prin activitatea lor la democratizarea educaţiei şi a culturii, la „asigurarea unei educaţii permanente, precum şi la formarea unei mentalităţi moderne, raţionale, a colectivităţilor“[20].

Societatea românească se găseşte actualmente la un nou început de drum, asemănător în unele privinţe cu cel parcurs de ea în primii ani de după Unire, la a cărui trasare şi dirijare intelectualitatea poate şi trebuie să-şi aducă un aport substanţial. Activitatea desfăşurată în cadrul Extensiunii Universitare poate constitui un imbold pentru actuala intelectualitate universitară, care îşi macină energia şi forţa creatoare în dispute politice mărunte, lipsite de orice finalitate socială.