Academia Română, Filiala Cluj-Napoca

Institutul de Istorie “George Bariţ”, Departamentul de Cercetări Socio-Umane
Studii şi cercetări din domeniul ştiinţelor socio–umane, vol. 11, 2003

 

 

 

PERSPECTIVE  ASUPRA  REALITĂŢII FIZICE

 

Ionuţ Isac

 

 

Outlooks on physical reality

Several decades ago, information has become a major issue inside the contemporary philosophy of science. It appears no longer possible to underestimate it, especially when one has to cope with such phenomena as qualia or non-separability as a consequence of the theory of quantum mechanics. This paper aims to explore from the point of view of the concept of information two different and somehow opposite ontological outlooks (i.e. structural versus structural-phenomenological).  Among philosophers of the XXth century there are some who have made notorious contributions in order to legitimate the reconstruction of ontology (like Heidegger, Whitehead, Bunge, Noica). Nowadays, one of the most interesting and fertile pathways toward a new ontological model and, thus, to a new ontology, would be that of a theoretical re-interpretation of the great abstract-structural theories of modern science (such as in logic, mathematics, physics, biology, linguistics) according to an internal principle of construction conceived quasi-transcendental. However, this ontological project cannot avoid the fact that the concept of information is not yet well defined in science, that there are now several notions of information with any unifying concept. Thus, the projects of a new ontology (like those of M. Drăgănescu or D. Chalmers) emphasize new ways of understanding information: not only as structural/digital but also and especially as a ‘profound’ information (phenomenological/non-digital), finally ‘linking’ all the objects, events and processes of the Universe.

 

 

Prin interogaţiile asupra naturii “straturilor” existenţei  şi a relaţiilor dintre ele, în particular privind fiinţarea umană considerată în complexitatea arhitecturii sale, filosofia structural-fenomenologică se înscrie în perimetrul larg şi eterogen al ontologiei contemporane. Apare, firesc, întrebarea: cum poate fi ea situată pe “harta” căutărilor din zilele noastre în zona Fiinţei şi/sau Devenirii, existenţei, totalităţii etc.? La formularea unui răspuns se ivesc cel puţin două circumstanţe de dificultare:

 

1) Filosofia şi ontologia structural-fenomenologică – dacă ne referim la spaţiul românesc, teoria structural-fenomenologică ortofizică – sunt construcţii aflate pe parcursul edificării. Prin lucrările fundamentale publicate până în prezent (Profunzimile lumii materiale şi Ortofizica), M. Drăgănescu insistă asupra domeniului ontologiei naturii, al existenţei materiale, în timp ce ontologia socială, realitatea spirituală, filosofia culturii şi creaţiei se află în stadiul elaborării conceptuale. Ele urmează să se constituie în acea “teorie structural-fenomenologică a spiritului” anunţată în volumul Eseuri. Evident, autorul român nu şi-a spus încă ultimul cuvânt, deci filosofia structural-fenomenologică pe care o propune nu poate fi socotită “încheiată” (în sensul bun al cuvântului)[1].  Nici alţi gânditori reprezentativi pentru filosofia şi ontologia în discuţie (cum ar fi de pildă David Chalmers, autor al cunoscutei lucrări The Conscious Mind şi al remarcabilului articol The Puzzle of Conscious Experience) nu şi-au încheiat consideraţiile proprii. Dimpotrivă, tocmai în anii din urmă ele se înmulţesc cantitativ şi se adâncesc calitativ.

 

2) Timpul nostru, al începutului de secol XXI, este unul când ontologia însăşi  se află “…în căutarea unei noi legitimări, a unei justificări de un gen nou a pretenţiilor ei de cunoaştere şi valorizare a întregului câmp al fiinţării…întrebarea cu privire la constituţia sau arhitectura existenţei va trebui reluată într-o modalitate nouă, “recontextualizată”, pentru ca progresul investigaţiei ontologice să devină din nou posibil”[2].  Dintre temeiurile re-tematizării şi regândirii ontologiei astăzi se detaşează teoriile ştiinţifice de nivel abstract-structural. Disciplinele mature teoretic “…solicită regândirea posibilităţii şi valorii ştiinţei, precum şi redefinirea cadrelor sau schemelor conceptuale prin care “decupăm raţional existenţa”[3].

Avem de-a face, aşadar, cu o dublă problemă: reperarea identităţii unui anume tip de construcţie ontologică în interiorul Ontologiei (cu majusculă) care îşi caută, la rândul ei, identitatea. Ea presupune o încercare de reconstituire pe linia întrebării asupra sensului abordării istorico-filosofice,  fiindcă: “…sarcina edificării sistematice a filosofiei trebuie să prevaleze în raport cu cea a reconstituirii ei. Pentru o conştiinţă care refuză dizolvarea în idealism şi aspiră  să-şi articuleze sistematic certitudinile este limpede că abordarea reconstitutivă are sens doar pe cât aduce lămuriri, directe sau indirecte, asupra filosofiei actuale”[4]. Apare relevantă aşa-numita “reconstrucţie în intenţie sistematică”, analiza comparativă prin examinarea modului constituirii unor articulaţii fundamentale ale ontologiei contemporane, respectiv ale ontologiei structural-fenomenologice. 

Dacă analiza comparativă începe cu problema posibilităţii raţionale a ontologiei, a modalităţilor contemporane de legitimare a discursului ontologic, se constată că atât marii ontologi şi metafizicieni ai secolului XX (Heidegger, Whitehead, Bunge, Noica ş.a.), cât şi creatorii paradigmei structural-fenomenologice pleacă de la realizările de excepţie ale ştiinţei secolului nostru, de la modul în care acestea influenţează recontextualizarea şi re-tematizarea capitolelor ontologiei (chiar dacă uneori premisa respectivă nu este explicitată)[5]. Ele sunt aşa-numitele “teorii structurale”, fundamentale pentru o anumită disciplină, conţin un nucleu generativ, “…fiind prezente la fiecare palier sau etaj al teoretizării cu un rol productiv şi regulativ, de construcţie şi întemeiere a întregului complex epistemic; ele oferă patternurile generale ale teoretizării, modelul intern de evoluţie, de elaborare conceptuală subiacent tuturor constructelor, legilor şi ipotezelor, modelelor sau reprezentărilor, unificând intern întreaga constelaţie teoretică (subl. ns.)…teoria structurală defineşte acel principiu intern de construcţie (Bauplan) al întregului complex conceptual-teoretic”[6].

Însă, în raport cu ontologiile celebre ale secolului, ceea ce particularizează teoriile structural-fenomenologice şi ontologia structural-fenomenologică este opţiunea în orizontul cunoaşterii. Dacă acele ontologii construiesc în consens cu ştiinţa existentă, faţă de aria unei lumi cunoscute (evident, într-o anumită măsură), filosofia structural-fenomenologică plonjează în necunoscut, încercând accesul dincolo de limitele ştiinţei actuale (“structurale”). Ea intenţionează deschiderea, prin ipoteze metafizice, a unor noi căi de urmat pentru un alt tip de ştiinţă (a viitorului), fără însă ca prin aceasta să fie negate meritele ştiinţei structurale în explicarea realităţii naturale şi sociale.

Se ajunge astfel la o altă întrebare legată de desfăşurarea demersului ontologic în intenţia reconstrucţiei sistematice: de la ce nivel de profunzime al existenţei poate fi el declanşat, astfel încât să ofere un model satisfăcător, un răspuns “constructiv” la problema posibilităţii raţionale a ontologiei? Prin analogie cu intenţia operei lui Riemann, s-a propus o tentativă “…de a “construi” obiectul cercetării, de a defini conceptul “existenţei ca totalitate” pornind de la un “nivel fundamental” al fiinţării (în sens metodologic – n. n.)…adică “suficient de profund” pentru a ne releva însăşi “logica întregului”, modul corelării şi generării reciproce a nivelurilor realului, structurile generatoare independente de nivel. Trecem astfel constructiv de la experienţe locale, de la un orizont determinat al realului la totalitate”[7].  Autorul ei (I. Pârvu) încearcă identificarea acestui nivel “suficient de profund” în nucleul structural-generativ al marilor teorii din ştiinţa actuală. Şi aici, însă, axioma alegerii lasă oricărui autor sau exeget libertatea de a situa nivelul respectiv în sânul existenţei acolo unde crede de cuviinţă.

De pildă, “ortofizica” propusă de M. Drăgănescu coboară la un palier mai profund, denumit ortoexistenţă. De la acest nivel de profunzime al onticului s-ar putea explica realităţile care “depăşesc cadrul formal al ştiinţei de azi”, cum ar fi, de exemplu, mult-discutata explanatory gap dintre fenomenele fizice şi cele psihice. Ontologic, fizicul şi psihicul nu pot fi încă surprinse unitar, ele figurând în ştiinţă ca realităţi independente. Nu pare rezonabil, din acest motiv, să se reducă orizontul filosofiei la cunoaşterea ştiinţifică actuală, pentru că aşa ceva este doar un “exerciţiu posibil”, până la un punct fructuos, dar, dincolo de el, stagnant. Riscăm în acest fel să uităm faptul că ştiinţa contemporană îşi are nedumeririle ei, pe care, probabil, numai filosofia le poate lămuri. Constituie un lucru grăitor că “…personalităţile creatoare ale fizicii atomice, Niels Bohr şi Werner Heisenberg, numai întrucât au gândit filosofic au putut crea noi moduri de a ne interoga asupra naturii, deschizând calea progresului actual al fizicii”[8] . Nu alta este intenţia unor savanţi şi filosofi ca D. Chalmers sau M. Drăgănescu. De pildă, proiectul ortofizicii vizează deschiderea, prin reflecţie filosofică, a drumului unei viitoare ştiinţe structural-fenomenologice, aptă să explice unitar fizicul şi psihicul, naturalul şi socialul, biologicul şi spiritualul. Adâncirea preocupărilor gânditorului român în direcţia interpretării filosofice a fenomenului mental, a anticipării unei ştiinţe a mentalului din perspectiva ortofizicii, vine să acopere un deficit anterior de teoretizare în acest domeniu.

Un pas mai departe pe linia analizei ontologice comparative îl constituie delimitarea sensului conceptelor de “structural” şi “structural-fenomenologic”, aşa cum apar ele în tentativele contemporane de reconstrucţie logică a demersului filosofic, respectiv în lucrările reprezentative ale filosofiei structural-fenomenologice. Întâlnim în literatura de specialitate o mare varietate de concepte ale acestei familii, precum cele de “teorie structurală”, “disciplină structurală”, “ştiinţă structurală”, “principiu structural”, “ontologie structurală” etc. De exemplu, se arată că “…teoriile structurale au, în primul rând, rolul de a dezvălui legile structurale ale unui vast domeniu al existenţei, patternurile ce determină posibilitatea fiinţării, condiţiile de posibilitate, principiul ei generativ (subl. ns.), iar, pe această bază, de a constitui temeiul de construcţie a unei multitudini de «descrieri ale realului» şi de a le organiza într-o reţea unitară şi consistentă”[9]. Sau, expresia “ştiinţă structurală” este menită “…a indica o direcţie, o tendinţă dominantă a stilului actual al construcţiei ştiinţei, valoarea paradigmatică a teoriilor structurale în cadrul întregii ştiinţe actuale …nucleele generative, matricele de teoretizare ale programelor de cercetare, teoriile abstracte de natură structurală, acestea constituie, azi, temeiul principal al reconstrucţiei ontologice. În ele se cristalizează noul mod de gândire, structural-generativ, pe care se bazează extinderea constructivă a ştiinţei la nivel ontologic”[10]. Fără a ignora eminenta importanţă, semnificaţia şi valoarea ştiinţei structurale, creatoare de teorii “super-abstracte”, apte a remodela ontologia ca discurs despre existenţa ca totalitate, filosofia structural-fenomenologică critică limitele de principiu ale acesteia, asumându-şi deschis, la rândul ei, riscurile criticii.

Inaugurată odată cu celebrele programe de cercetare emise de Bohr (“varianta epistemologică”) şi Einstein (“varianta ontologică”), cercetarea realităţii fizice se loveşte astăzi de un obstacol redutabil: informaţia. Un prim element vulnerabil al ştiinţei structurale, implicit al teoriilor structurale, este insuficienta considerare a informaţiei ca factor ontologic fundamental. De fapt, întreaga fizică modernă şi contemporană face practic abstracţie de factorul informaţional, ignorând dacă şi în ce condiţii informaţia poate fi o realitate fundamentală a existenţei. S-a constatat că informaţia (non-structurală, non-digitală) nu îşi găseşte locul în nici o teorie a fizicii, că “informaţia nu are încă drept de cetăţenie în fizică” (M. Drăgănescu). De unde derivă impasul explicativ al ştiinţei structurale (relaţia fizic-psihic, continuu-discontinuu, microparticule-univers ş.a.)[11]. Este probabil ca depăşirea lui să nu fie realizabilă în interiorul ştiinţei structurale (deşi nici ideea unor viitoare progrese notabile nu poate fi cu totul exclusă). Din punctul de vedere al ontologiei structural-fenomenologice marea înnoire a ştiinţei viitorului nu va putea fi realizată decât prin înglobarea ideii de informaţie ca factor ontologic fundamental şi universal, care să facă inteligibilă şi acceptabilă autoconsistenţa lumii, a existenţei. Realizările ştiinţei actuale implică o ontologie a informaţiei “de suprafaţă” prin reducerea, în ultimă analiză, a rezultatelor explicative la dimensiunea logico-matematică, formală, calculatorie. Astfel, cea mai mare virtute a acestei ştiinţe devine şi cea mai mare limită a ei. 

Or, este probabil ca informaţia în calitate de realitate ontică să fie un factor explicativ veritabil (poate singurul?) al modului în care marile frontiere ale cunoaşterii contemporane (entităţile elementare ale lumii cuantice, respectiv procesele mentale şi fenomenele de conştiinţă) se întâlnesc într-un punct comun. “În realitate, informaţia nu este numai digitală, analogică, ceea ce înseamnă structurală, ci şi altfel. Atunci când citim un text, care este o informaţie structurală, şi îl înţelegem, această înţelegere plină de sensuri mentale, de imagini, de afectivitate adesea, nu este şi ea o informaţie? De ce aceste stări, evident informaţionale, nu au fost tratate drept informaţie? Acest lucru ne arată că de fapt pe lângă informaţia structurală, şi, în particular, aceea digitală, singurele recunoscute de ştiinţă, şi la care se referă şi fizica deoarece nu mai poate face abstracţie de ea, există şi o informaţie de altă natură. Nu cumva tocmai   această  informaţie  neglijată de fizică prezintă cea mai mare importanţă pentru ştiinţă?”[12]. Filosofia şi ontologia structural-fenomenologică, în diferitele lor variante (avem în vedere în mod deosebit teoria structural-fenomenologică ortofizică a lui M. Drăgănescu şi teoria structural-fenomenologică a conştiinţei elaborată de D. Chalmers) atrag atenţia asupra rolului informaţiei profunde în ansamblul existenţei. Noile abordări structural-fenomenologice demonstrează convingător nu numai faptul că factorul informaţional devine condiţie sine qua non a construcţiei ontologice, dar şi că “Rezultă o complementaritate în natura lucrurilor, nu numai la nivel logic (cum a postulat Bohr), ci ontologică, cum a sugerat tot Bohr şi susţine astăzi astrofizicianul şi filosoful Menas Kafatos. Complementaritatea dintre fizic şi informaţional este probabil complementaritatea fundamentală a existenţei (subl. ns.)”[13].

În acest mod, discuţia filosofică despre informaţia profundă face ca tema realităţii fizice să transgreseze planul logico-epistemologic, cu tendinţa ocupării locului central al demersului ontologic, prin întrebarea: care este rolul acestei informaţii în existenţă, cum contribuie ea la configurarea “constituţiei de fiinţă a realului”? Devine tot mai clar faptul că teoriile structural-fenomenologice marchează un punct de cotitură în interpretarea şi explicarea problemei realităţii fizice, transmutând-o pe planul propriu-zis ontologic şi încercând alte soluţii decât cele propuse de filosofia ştiinţei structurale[14].

Dar, fără îndoială, cea mai îndrăzneaţă şi incitantă teză a filosofiei structural-fenomenologice privind reconsiderarea cercetărilor pe tema realităţii fizice este aceea a informaţiei profunde ca “punte” sau “liant” între “straturile” mari ale existenţei. După cum este cunoscut, persistă încă în ştiinţă mult-invocata explanatory gap dintre universul fizic şi cel psihic. Se pare că nu ar exista vreo altă cale – şi, deocamdată, ştiinţa structurală nu a propus vreuna – de explicare unitară a celor două zone sau universuri ale realităţii. Acum, însă, tot mai numeroşi savanţi de prestigiu îşi pun această problemă, aşa cum rezumă, de pildă, Christian de Quincey: “Stăpânind cunoaşterea unei mari părţi a lumii fizice într-un interval de timp mai mic de 500 de ani, ştiinţa se apropie în cele din urmă de cea mai grea problemă dintre toate: cum este posibil să existe ceva de genul subiectivităţii într-o lume de obiecte fizice? Cum este posibil ca ceva material (spre exemplu, creierul Dvs.) să aibă un punct de vedere sau, cel puţin, să fie intim implicat într-un punct de vedere? S-ar fi putut să fie altfel: dacă substanţa brută, elementară a universului este materia sau energia fizică, atunci nu e în nici un fel necesar ca orice altceva de genul minţii sau conştiinţei să însoţească vreodată evenimentele fizice, oricât de complexe ar putea deveni ele”[15]. Referindu-se la D. Chalmers şi D. Zohar, de Quincey aminteşte că primul gânditor are în vedere o teorie cu “dublu aspect”, în care informaţia este cu adevărat “fundamentală”, fiind intrinsec atât fenomenală (“experenţial”) cât şi fizică (“energetic”); al doilea propune, de asemenea, o teorie bivalentă, în încercarea depăşirii dualităţii minte (gândire) – materie: realitatea cuantică nu ar fi nici mentală, nici fizică, ci altceva de o altă natură, fundamentală, care dă naştere amândurora.

Filosofia structural-fenomenologică subliniază că felul în care fizica, spre exemplu, recurge la experimente de fisiune nucleară prin acceleratoare cu energii tot mai înalte, nu va aduce soluţia mult-aşteptată la problema particulelor “elementare”. Savantul adept al ideilor fizicii structurale se va aştepta să regăsească mereu structuri la scară microscopică, în timp ce, în profunzimile materiei, acţionează informaţia sub forma sensului fenomenologic. Ar fi, aşadar, mai probabil ca acest sens fenomenologic sau ortosens să dea naştere configuraţiilor structurale sesizabile la un nivel “superficial”. O asemenea ipoteză, argumentată, poate relansa tentativele ontologice, având avantajul că nu repudiază rezultatele valide ale fizicii structurale şi nici nu interzice cercetări viitoare cu darul de a lămuri pe cale structurală ceea ce încă nu a fost elucidat. Dacă “Ontologia structurală ne propune o nouă schemă categorială, ordonată arhitectural («axiomatic») şi o nouă concepţie asupra naturii, semnificaţiilor şi funcţiilor categoriilor; în acelaşi timp ea indică şi o modalitate particulară de «deducţie» a sistemului categoriilor, în acord cu rolul lor în constituirea şi «armarea» unui amplu sistem integrat al cunoaşterii, fundat de teoretizarea structurală”[16], ontologia structural-fenomenologică încearcă respingerea structurii “încremenite”, într-un consens mai general cu ideea lui Lyotard (desigur, fără a radicaliza) în direcţia “deschiderii” structurii şi a posibilităţii modificării ei infinit sau indefinit de mult. Ontologia generală construibilă pornind (exclusiv) de la datele ştiinţei structurale riscă ipostazierea structurii, dat fiind că “…structuralismul a redus totul la structură dar nu a reuşit să desprindă structura de un «centru» postulat tacit şi să plaseze chiar structura în structură”[17]. Discuţia despre implicaţiile structuralismului în ontologie nu apare ca fiind depăşită, în contextu1 aprecierii semnificaţiei teoriilor structural-generative. Fie că abordează “totalitatea existenţei”, fie că se referă la “existenţa ca totalitate”, ontologia are de situat structura într-un anumit orizont al realului şi de explicat modul în care ea participă la configurarea arhitectonic-conceptuală a lumii. Un anumit model ontologic nu poate evita conceptualizarea structurii, atribuindu-i anumite determinaţii exprimabile prin sistemul categorial  şi, în ultimă instanţă, prin referinţa la real. Ontologia structural-fenomenologică repune critic problema structurii, cu sau fără structuralism, dar, în orice caz, nu este indiferentă la contribuţiile acestuia.

Cum se raportează, însă, ontologia structural-fenomenologică la principalele variante ale teoriei asupra existenţei din secolul XX? Aşa cum s-a arătat deja, există, în principiu, două  modalităţi fundamentale de justificare a posibilităţii ontologiei astăzi:

·        una – “linia Heidegger” (în prelungirea lui Kant) utilizează argumentul transcendental, legitimând discursul ontologic ca discurs asupra condiţiilor posibilităţii fiinţării, în baza tezei kantiene: condiţiile posibilităţii experienţei în general sunt, în acelaşi timp, condiţiile posibilităţii obiectelor experienţei (“realitatea ca întreg” sau “realitatea ca totalitate”);

·        cealaltă – “linia Bunge” – face apel la modalitatea justificării “inductive” sau “naturaliste”, punând problema posibilităţii ontologiei analog cu cea a posibilităţii ştiinţei (ştiinţelor) pozitive; ea se referă la trăsăturile cele mai generale ale realităţii (“totalitatea realităţii”), în condiţiile în care teoriile ontologice urmează a fi testate analog teoriilor ştiinţifice.

Nu este greu de observat că ontologia structural-fenomenologică se înscrie pe a doua direcţie sau modalitate. De aici începe demersul ei de a oferi un răspuns contemporan la problema fundamentală a sensului şi temeiului fiinţării, la celebra interogaţie a lui Leibniz şi Heidegger: “de ce există fiinţa mai degrabă decât nefiinţa?”.

 



[1] Dintre intervenţiile recente ale lui M. Drăgănescu în acest sens, amintim: (în colaborare cu Menas Kafatos), Generalized Foundational Principles in the Philosophy of Science, în: Richard L. Amoroso şi colab. (ed.), Science and the Primacy of Consciousness, Intimation on a 21st Century Revolution, Orinda: “The Noetic Press, 2000”, Chapter 9. p. 86-98; The Brain as an Information Processor, în “NOESIS, XXV, 2000”, p. 9-20; Conştiinţa, frontieră a  ştiinţei, frontieră a omenirii, în “Revista de filosofie”, Tomul XLVII, nr. 1-2, 2000, p. 15-22; Categories and Functors for the Structural Phenomenological Modeling, în “Proceedings of the Romanian Academy”, Series A, Vol. 1, Nr. 2, 2000, p. 111-115; Autofunctors and their Meaning, în ibidem, Vol. 1, No. 3, 2000, p. 201-205; Automorphisms  in the Phenomenological Domains, în ibidem, vol. 2, Nr. 1, 2001; The Frontiers of Science and Self-organization, în “Revue Roumaine de Philosophie”, tomes 45, nr. 1-2, 2001, p. 3-19; Some Results in the Theory of Phenomenological Categories, în “NOESIS, XXVI”, 2001, p. 9-23; Toward an Integrative Science, în ibidem, p. 31-46; A First Essay on Phenomenological Topologies, în “Proceedings of the Romanian Academy”, Series A, Vol. 3, Nr. 1-2, 2002, p. 49-53; Neighborhoods in and among Phenomenological Categories, în ibidem, Vol. 3, Nr. 3, 2002, p. 105-109.

[2] Vezi I. Pârvu, Arhitectura existenţei, Vol. 1, Paradigma structural-generativă în ontologie, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990, p. 7.

[3] Ibidem, p. 17.

[4] Vezi A. Marga, Introducere în filosofia contemporană, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988, p. 13.

[5] Exegeza românească în ontologie şi filosofia ştiinţei a indicat teorii ştiinţifice reprezentative pentru programele de cercetare în sensul regândirii ontologiei şi metafizicii: logica abstractă sau teoria generală a modelelor (logică), teoriile marilor structuri (matematică), teoria cuantică abstractă şi teoria relativităţii (fizică), teoria evoluţiei (reconstrucţia matematică modernă, biologie), programele gramaticii universale (lingvistica teoretică) ş.a.

[6] I. Pârvu, op. cit., p. 43-44.

[7] Ibidem, p. 16.

[8] Ibidem, p. 12.

[9] Ibidem, p. 49.

[10] Ibidem, p. 23, 26.

[11] M. Drăgănescu, Impasul structural al ştiinţei, conferinţă susţinută la Universitatea “Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, 18 noiembrie 1996.

[12] Idem, Informaţia şi forţele fundamentale, comunicare prezentată la Sesiunea ştiinţifică AOSR, Centrul Militar Naţional, Bucureşti, 14 mai 1998, p. 3-4.

[13]  Ibidem, p. 6.

[14] Vezi, în acest sens şi I. Isac, Relaţia dintre fizica structurală şi fizica structural-fenomenologică, în “Caiete Critice”, nr. 5-7, 1997; Problematica ontologică în filosofia structural-fenomenologică, Editura Fundaţiei “Constantin Brâncuşi”, Tîrgu-Jiu, 1998; Metamorfozele gândului, Vol. 1; Ipostaze ale ideii de realitate fizică, Editura Fundaţiei Constantin Brâncuşi, Tîrgu-Jiu, 1999; Introducere în filosofia structural-fenomenologică. Paradigma ortofizicii, (carte în versiune electronică), Editura Ardealul, Tîrgu-Mureş, 2001.

[15] Vezi Chr. de Quincey, Consciousness: the Final Frontier?, în Noetic Sciences Review, nr. 42, Summer, 1997: Having mastered knowledge of much of the physical world in a span of less than 500 years, science is finally coming around to the hardest problem of all: How is it that some matter (for example your brain) happens to have a point of view – or at least is intimately involved with a viewpoint? It could have been otherwise: If the basic, raw «stuff» of the universe is matter or physical energy, there is no necessity that anything like minds or consciousness should ever accompany physical events – no matter how complex they might become.

[16] I. Pârvu, op. cit., p. 33.

[17] Vezi A. Marga, op. cit., p. 242.