LUCIAN BLAGA DESPRE VIITORUL FILOSOFIEI ROMÂNEŞTI

 

Ionuţ Isac

Institutul de Istorie "George Bariţ" din Cluj-Napoca

 

În general, filosofii nu obişnuiesc să vorbească despre viitorul filosofiei, întrucât acesta este considerat a fi imprevizibil. Şi pe bună dreptate, fiindcă, de pildă, cum ar fi putut Platon să-l prevadă pe Kant, sau magistrul de la Königsberg să-i anticipeze pe Husserl ori Heidegger? Dacă evităm, totuşi, discuţia despre marile personalităţi ale filosofiei, geniile care îi dau forma şi substanţa într-o epocă istorică, rămâne ceva mai la îndemână - considerăm noi - examinarea activităţii masei cugetătorilor şi cercetătorilor filosofi - aceia care conferă, în ultimă analiză, viaţă mai mult sau mai puţin îndelungată teoriilor, doctrinelor şi paradigmelor filosofice emise de primii. Nu în mod mecanic, desigur, fiindcă s-au mai văzut filosofi de "mâna a doua" care au avut contribuţii majore în clarificarea, comentarea şi propagarea gândirii marilor maeştri (exemplul cel mai tipic în perioada modernă este, probabil, W.T. Krug, urmaşul lui Kant la catedra din Königsberg, cu o contribuţie excepţională în explicitarea şi răspândirea ideilor acestuia în întreaga Europă, chiar dacă nu în spiritul ortodox al Criticii raţiunii pure şi Prolegomenelor).

Din acest punct de vedere, pentru filosofia occidentală lucrurile par să fi stat mai bine decât în filosofia românească. Toţi marii filosofi de acolo - cu foarte rare excepţii - şi-au creat şcoli de gândire, au avut discipoli care le-au perpetuat ideile, astfel încât previzibilitatea realizărilor filosofice a fost, secole de-a rândul, una foarte ridicată. Să ne referim la epoca pre-critică, a proliferării sistemelor ontologice speculative, de la Spinoza la Hegel - cu excepţionalul "moment de discontinuitate" al criticismului kantian, ori chiar la Kant însuşi, ale cărui idei filosofice au fost încorporate (cu câte nuanţe, discontinuităţi şi, pe alocuri, contradicţii!) de "urmaşii" săi din triada speculativă Fichte - Schelling - Hegel.

Filosofia românească s-a confruntat cu mai multe obstacole, începând cu acela al gestaţiei îndelungate şi naşterii târzii. În mod justificat, a fost făcută observaţia conform căreia relativ scurta istorie a filosofiei noastre naţionale moderne ilustrează izbitor de mult teoria catastrofelor din geologie şi biologie. Aproape fiecare gânditor a reluat totul de la capăt făcând abstracţie de ceea ce spuseseră ceilalţi anterior (paşoptiştii îl ignoră pe Cantemir, Conta îi ignoră pe paşoptişti, Blaga însuşi nu îl ia în considerare pe Conta, aşa cum filosofii români de astăzi obişnuiesc mai rar să clădească trainic întru spirit plecând de la constelaţia conceptuală blagiană ş.a.m.d.). Similar, aproape nici unul din marii noştri gânditori  nu a avut urmaşi spirituali care să asigure durabilitate sistemului sau concepţiei pe care a elaborat-o.

În aceste condiţii, când chiar trecutul sau, mai bine-zis, însăşi existenţa filosofiei româneşti, sunt adesea puse la îndoială, ce mai rămâne de spus despre ipoteticul ei viitor? Acesta pare a fi chiar mai impredictibil decât acela al filosofiei contemporane universale, dacă avem în vedere câteva trăsături unitare. Fiindcă, altminteri, la ora actuală în România avem şi fenomenologie, şi hermeneutică, şi analiză logico-lingvistică, şi raţionalism/e de toate culorile, şi reflecţii post-modern/iste - influenţe multicolore din toate ariile mari de cultură filosofică ale spaţiului euroatlantic. Un singur lucru pare să lipsească: acel spirit unitar care conferă filosofiei unei ţări amprentă distinctă şi personalitate proprie. De aceea, poate că este bine să-l mai citim încă o dată pe Blaga; iarăşi, în paragrafe şi fragmente cărora li se acordă astăzi foarte puţină sau destul de puţină atenţie. Mai întâi, câteva texte din Trilogia cunoaşterii[1] care pot fi considerate ca îndemnuri tacite sau implicite la reflecţie pe marginea subiectului propus; apoi, unele idei expuse într-un material emblematic, explicit intitulat Despre viitorul filosofiei româneşti[2].

Primul pasaj, aproape deloc invocat de cercetătorii operei filosofice blagiene, sună astfel: "... se poate prezice cu suficientă probabilitate ivirea, ca şi în trecut, a unui nou eon dogmatic, a unui eon spiritual care sub aspectul gândirii îşi va primi impulsurile de creaţie dintr-o iniţială reabilitare a intelectului ecstatic, cu toate riscurile pe care acesta le implică... Ceea ce se impune poruncitor e colaborarea gânditorilor. În adevăr, dacă se ţine seama de ritmica prin contrast a perioadelor istorice, s-ar zice că individualismul îşi trăieşte agonic ultimele excese şi astfel metafizica de mâine probabil nu va mai fi metafizica unuia sau a celuilalt, expresie trecătoare a personalităţii gânditorilor dezbinaţi între ei de penibile tendinţe spre atomizare individualistă, ci o metafizică clădită încetul cu încetul, printr-un proces continuu, cu peripeţii, cu înfrângeri şi biruinţe, printr-o muncă de generaţii sub zodia intelectului ecstatic... Înclinăm în orice caz să credem că noua metafizică se va întemeia nu numai pe concepte abstracte, ci şi pe plăsmuiri ale unei noi gândiri mitice. Ivirea unei noi religiozităţi, care ar pune personalitatea omenească în slujba dogmei de mâine, ni se pare mai mult decât firească. Nu e exclus ca etosul să se întemeieze pe stilare anonimă, şi cultul individualităţii să cadă pentru câtva timp cu desăvârşire în desuetudine. Viitorul e domeniul visului; şi deocamdată putem visa mult şi nepedepsiţi (subl. ns.)[3].

Aici, Blaga pare a-şi abandona convingerea ilustrată printr-un întreg sistem teoretic trilogial, în sensul excelenţei şi unicităţii creatorului de metafizică - persoană individuală, irepetabilă într-o cultură istorică. Acele "penibile tendinţe de atomizare individualistă" nu sunt, însă, decât tendinţele filosofilor-creatori din perioada anterioară "noului eon dogmatic" - la rigoare, întreaga filosofie modernă ! -, inapţi a surprinde şi valorifica depozitul aurifer al gândirii dogmatice şi intelectului ecstatic.

Dar, se va fi iluzionat, oare, gânditorul român asupra facilităţii răspândirii şi împărtăşirii noii metafizici sau epistemologii "dogmatice", a "intelectului ecstatic", la scara unei întregi culturi filosofice (naţionale, europene, planetare)? Este greu de crezut că un spirit enciclopedic, de limpezimea şi forţa gânditorului român, exersat nu numai în ideile mari ale culturii continentale, dar şi cu o experienţă practic-concretă în lumea filosofică şi culturală naţională ori străină, să conceapă atât de simplu viitorul metafizicii. După părerea noastră, ceea ce rămâne durabil în previziunea lui este acea idee a colaborării diverşilor gânditori - prin succese, dar şi eşecuri - la edificarea treptată a unei metafizici radical diferite de ceea ce fusese ea până atunci. Care ar fi fost rolul şi rostul fiecăruia în economia unei atari uriaşe întreprinderi (măcar în linii mari), rămâne o posibilă deducţie, în lipsa unor precizări din partea autorului. De altfel, este şi greu de presupus că atari precizări s-ar fi putut face la momentul respectiv.  

Aşa cum se cunoaşte, dacă prima jumătate a secolului XX a consacrat triumful gândirii neo-pozitiviste/analitice, a doua sa jumătate i-a consemnat declinul. În toate variantele sale, filosofia analitică şi critică a limbajului a însemnat, într-adevăr, ceva radical diferit de ceea ce se făcuse anterior timp de 2500 de ani. Ea a sistematizat dialogul permanent, critic-deconstructivist, între numeroşi cercetători, asupra unor probleme ("încurcături") ale limbajului filosofic, ştiinţific sau comun, în tentative repetate de clarificare a acestora. Acest aspect a confirmat, într-un fel, previziunea blagiană referitoare la colaborarea gânditorilor. Evident, presupusul "numitor comun" al "eonului dogmatic" şi "intelectului ecstatic" nici nu mai intră în discuţie, întrucât filosofii analişti evită hotărât situarea sub perspectiva teoretică a unui curent metafizic, fie acesta oricât de prestigios. Mai mult decât atât, filosofia analitică a rămas, din varii motive, o opţiune filosofică încă insuficient cunoscută şi agreată pe plan naţional (la ora actuală, poate chiar puţin tardivă). Privind sintetic, putem spune că acest set de previziuni blagiene a fost parţial confirmat, parţial infirmat.

Cât priveşte "noua gândire mitică" şi "noua religiozitate" presupuse de metafizica "intelectului ecstatic", ele par astăzi mai degrabă rodul visului "mult şi nepedepsit" de care vorbise Blaga. Oricum, filosofia contemporană şi-a construit deja propriile mituri şi propria religiozitate; dacă este să amintim chiar mitul "clarificării limbajului", al "verificării propoziţiilor de observaţie" sau al "eliminării metafizicii" în filosofia neo-pozitivistă şi analitică ori, în altă ordine de idei, sacralizarea de-sacralizării, a "suprafeţei", a relativului, fragmentarului şi marginalului în filosofiile post-moderne. Blaga ar fi putut vorbi mai îndreptăţit la plural, despre "noile gândiri mitice" şi "noile religiozităţi". O extraordinară anticipare o găsim, totuşi (iarăşi la modul figurat), în ideea punerii personalităţii umane în serviciul dogmei de mâine; înţelegând "dogma" ca dogmă politic-ideologică, practica politică a sistemelor totalitare - prin "filosofii" instrumentale special create - a uzat pe scară largă de acest procedeu, la modul cel mai concret-trivial cu putinţă, fără scrupule intelectuale şi morale. Cât priveşte teoretizarea "dogmei" şi a "eonului dogmatic" în sensurile precizate de Blaga, se pare că ea a rămas multă vreme un îndemn aproape fără ecou în filosofia românească şi universală.

Al doilea fragment este ceva mai frecvent citat, predominant pentru perspectiva interpretării "epistemologice" a metafizicii blagiene: "Cunoaşterea paradiziacă, lăsată în voia ei, sporeşte, creşte, e capabilă de un necurmat progres. Dar în devenirea ei, cunoaşterea paradiziacă are ceva neistoric, întrucât nu e supusă nici unui ritm. Din contră, cunoaşterea luciferică, prin natura ei, prin ritmul devenirii, prin peripeţiile înaintării ei, prezintă un pronunţat caracter istoric. Ea pare a fi osândită din când în când să-şi reînceapă opera de la început. Şi, lucru ciudat, întretăindu-se cu cunoaşterea paradiziacă, ea e în stare să dea acest caracter cunoaşterii înţelegătoare în genere... prin cunoaşterea paradiziacă (a "liniştii nepământene" - n. ns.) ne simţim parcă în lumea graţiei, pe când prin cunoaşterea luciferică (a impresiei de "blestemată măreţie" - n. ns.) ne simţim părtaşi la nu ştim ce mare tragedie[4].

Întreaga filosofie europeană modernă (inclusiv criticismul kantian) a cultivat - desigur, fără să o ştie - cunoaşterea paradiziacă. Aşa cum o descrie Blaga, aceasta este o cunoaştere "leneşă", care pare să se ignore întrucâtva pe sine, fiind condamnată la un mers linear-orizontal, fără seisme şi revoluţii interioare. Considerăm îndreptăţită şi sugestivă, în acest punct, analogia făcută de D-na Prof. Angela Botez cu situaţia "paradigmei" kuhniene în momentele ei de dezvoltare "normală". Dar, ar putea cunoaşterea paradiziacă să dobândească acel "ritm" care-i lipseşte, atâta timp cât nu "iese din sine"; cu alte cuvinte, cât nu se confruntă cu un alt gen de cunoaştere? Tocmai prin "ieşirea din sine", prin confruntarea cu celălalt tip de cunoaştere (luciferică) la momentul "întretăierii" lor, ea încetează, de fapt, de a mai fi "paradiziacă", convertindu-se în "cunoaşterea înţelegătoare". Este ca şi cum, în interiorul nucleului cunoaşterii paradigmatice ar interveni o "anomalie" persistentă, care pune sub semnul întrebării, cu timpul, însăşi viabilitatea paradigmei.

Prezentate în această manieră, cunoaşterea paradiziacă şi cunoaşterea luciferică ar putea fi înţelese ca "stări pure" ale cunoaşterii umane, ceea ce nu este cazul, întrucât istoria filosofiei le conţine mai degrabă în "amestecuri" diverse. Astăzi ştim că filosofia poate fi şi sistem metafizic, şi reflecţie existenţială liberă, şi analiză logico-lingvistică; or, în momentul accentuării rolului cunoaşterii luciferice, Blaga are în vedere predominant aspectul creativ-"eroic" al filosofiei ca sistem metafizic. Numai aceasta o ia mereu de la capăt, sub "osânda" unei neodihne istorice, restructurând neîncetat concepţia gânditorului-metafizician despre existenţă în integralitatea ei.

Ar fi, totuşi, interesant de examinat ce se întâmplă cu cele două tipuri de cunoaştere după momentul "ciocnirii", al "scurtcircuitării" lor. Rămân acestea neschimbate ori, dimpotrivă, suferă modificări? Fiindcă, din felul în care le prezintă Blaga, ele nu par, totuşi, a se influenţa reciproc semnificativ, ca şi cum ulterior "întretăierii", cunoaşterea paradiziacă ar continua să-şi desfăşoare netulburată meandrele orizontale în liniştea începuturilor lumii, iar cunoaşterea luciferică şi-ar succeda irumperile sale vulcanice într-o frământare măreaţă, aproape supraumană. Totuşi, aceste tipuri cognitive au coexistat dintotdeauna în filosofie, fiind previzibilă coabitarea lor şi pe viitor - evident, în contexte schimbate faţă de ceea ce se cunoştea pe vremea lui Blaga.

Filosofia contemporană universală nu mai este una a sistemului metafizic, astfel încât fiorul luciferic pare să o  ocolească. La rândul ei, filosofia românească s-a "pozitivat" în bună măsură - ceea ce, să recunoaştem, este în avantajul ei, dacă această tendinţă nu se împinge prea departe -, părând să se îndepărteze de ceea ce Blaga înţelesese prin cunoaşterea corespunzătoare "existenţei în orizontul misterului". Paradiziacul se simte la el acasă şi în caierul spiritului filosofic naţional, desfăşurându-se uneori dezamăgitor de orizontal şi plat, până la banalitate. Avem în vedere, de pildă, unele exegeze blagiene care sfârşesc la starea de conspecte rezumative ale trilogiilor, titlu după titlu şi paragraf după paragraf... Totuşi, este bine să observăm şi apariţia lucrărilor - încă puţine la număr, care exprimă elanuri "luciferice" în atacul pe domenii particulare, oferind uneori contribuţii notabile.

În fine, al treilea pasaj are caracter conclusiv, constituind punctul final al Trilogiei cunoaşterii: "Afirmaţia «creaţia precede morala» acceptă un singur comentariu: într-un sistem existenţial în care nu mai e posibilă nici o creaţie, morala poate desigur să reprezinte valoarea cea mai înaltă şi suprema zodie stăpânitoare. Într-un sistem în care mai e însă posibilă o creaţie, valoarea cea mai înaltă e creaţia. Dacă nu ne mint toate indiciile, destinul nostru e împletit într-un sistem în care creaţia e permanent posibilă şi în care valorile spirituale au în consecinţă o irecuzabilă orientare creatoare. Dacă nu ne înşeală toate semnele, sistemul existenţial în care ne găsim, prin restricţiile cu care ne supune şi prin drumurile pe care ne îndreaptă, ne constrânge, autoritar şi patern, la o slujbă demiurgică, pe care o îndeplinim după indicaţiile înscrise în anatomia duhului nostru, indiferent că o ştim sau nu o ştim"[5].

Cu toată cuvenita prudenţă care le îmbracă, aceste idei ale astrului din Lancrăm constituie un veritabil verdict filosofic-existenţial, nu numai în ce priveşte "anatomia duhului nostru" naţional, dar şi pentru destinul individual al filosofului. Valoarea cea mai înaltă fiind creaţia, el şi-a scris opera filosofică fiind cuprins de o necesitate şi convingere intimă mai puternice decât orice constrângere exterioară. Şi totuşi, nu trebuie uitat că, în arhitectonica metafizicii blagiene, ultimul cuvânt îl are Marele Anonim - această entitate atât de insidioasă şi obscură. În ultimă analiză, creaţia e posibilă şi necesară doar datorită voinţei acestuia de a împiedica accesul omului la "misterele existenţiale ultime".

Independent de acceptarea sau non-acceptarea teoretică a ipotezei existenţei Marelui Anonim, aflat deasupra posibilităţilor omeneşti de influenţare, ideea creaţiei ca vârf al ierarhiei axiologice constituie o temă de meditaţie perenă, prin multiplele sale conotaţii. Creaţia nu doar precede morala; ea o şi implică, într-un anumit fel. Desigur, gândul merge repede la mult prea celebra spusă a lui Carnap, "în logică nu există morală". Acolo totul ţine de alegerea axiomelor, teoremelor, respectării regulilor calculului logic etc., pentru a se constitui un sistem logic, fără ca una să fie mai "bună" sau mai "rea" decât alta; eventual este mai utilă în obţinerea compromisului maximal între completitudinea, non-contradicţia şi independenţa axiomelor sistemului rezultat. În schimb, creaţia filosofică - mai ales dacă este vorba de sistemul metafizic -, deşi în aparenţă se bucură de aceeaşi libertate, de fapt nu poate fi complet neutră pe planul moral. De pildă, pe de o parte, respectul sau corectitudinea în raportarea la trecutul şi contemporaneitatea filosofică: modul în care sunt preluate şi interpretate ideile antecesorilor nu poate tinde spre lejeritatea arbitrariului, fără ca acea filosofie să fie, mai devreme sau mai târziu, discreditată. Pe de altă parte, respectul şi consecvenţa faţă de ideaţia proprie: ca în cazul sistemului logic, aici trebuie evitată căderea în contradicţie cu asumpţiile proprii.

Dincolo, însă, de asemenea precizări metodologice, de felul particular în care cineva înţelege conceptul de creaţie, faptul de a crea în sens valoric rămâne o exigenţă eternă a filosofiei universale din toate locurile şi timpurile, precum şi a celei româneşti. Exigenţă, din nefericire, puţin respectată în sistemul social al "tranziţiei", care tinde să transforme tot mai mult cadrul didactic şi cercetătorul de filosofie din profesionist al creaţiei ca sistem calitativ de idei în funcţionar care îşi justifică salariului plătit în schimbul publicării unei anumite cantităţi de idei! Nu dezvoltăm aici ideea timpului tot mai scurt pe care persoanele care îşi propun o activitate profesionistă în filosofie îl au la dispoziţie, respectiv ingerinţele tot mai numeroase şi mai agresive ale factorilor extra-filosofici autohtoni în chiar actul "facerii" filosofiei... Şi aceasta în condiţiile în care, cum s-a spus de atâtea ori, situarea geografică, limba, numărul locuitorilor ţării ş.a.m.d. ne "condamnă" la o creaţie spirituală de anvergură pe toate planurile, singura în măsură să ne propulseze şi să ne menţină în rândul ţărilor avansate ale lumii.

În prelungirea finalului Trilogiei cunoaşterii, reflecţiile lui Blaga înmănuncheate în articolul Despre viitorul filosofiei româneşti converg explicit spre un patetic îndemn la creaţie. O creaţie conştient şi sistematic asumată, înţeleasă ca expresie a unei stări de spirit unitare la nivelul colectivităţii filosofice naţionale. Este de presupus că, pe temeiul elanurilor intelectualităţii din perioada interbelică (indiscutabil, punctul de vârf al unei îndelungate evoluţii culturale), gânditorul român va fi avut aici în vedere acea "muncă de generaţii sub zodia intelectului ecstatic" ca un ţel şi consens la care, din nefericire, filosofia noastră nu a ajuns nici până la ora actuală. Atrăgând atenţia asupra specificului gândirii româneşti, respectiv a faptului singularizării sale în peisajul cultural est-european, el se exprima din nou, prudent, mai ales în ce priveşte autoaprecierea faţă de scrierile sale anterioare, atunci când era vorba de identificarea temelor sau trăsăturilor care vor marca unicitatea acestei gândiri în timp: "Îmi place să cred că viitorul gândirii româneşti va fi determinat de cele mai adânci, de cele mai secrete porniri ale spiritului nostru de o parte, şi de poziţia noastră firească în topografia spirituală a Europei de altă parte... N-aş vrea totuşi să leg consideraţiile asupra viitorului filosofiei româneşti de rezultatele la care personal am ajuns, cât priveşte specificul românesc. De altfel, acele rezultate, la care ţin cu dragoste şi încredere  paternă, ar putea  să  fie numai nişte  aproximaţii ipotetice, dacă nu chiar nişte erori"[6].

Blaga va atrage atenţia asupra surselor care ar trebui să constituie izvorul creaţiilor filosofice româneşti viitoare. Contrar aşteptărilor unora, el nu aderă la punctul de vedere al "orientalizării" sau "occidentalizării" necritice a gândirii naţionale: "Fără a se izola, căci aceasta nici n-ar fi cu putinţă, gândirea filosofică românească va trebui să-şi păstreze independenţa iniţiativelor creatoare faţă de pomenitele culturi... Mi-a plăcut întotdeauna să sper că gândirea românească se va realiza potrivit liniilor de forţă ce i le imprimă substraturile subconştiente şi de natură stilistică (iar nu doctrinară) ale spiritului etnic. În aceste cadre de largă amploare... iniţiativa creatoare se găseşte, după toate semnele, la începuturile ei categorice şi decisive"[7]. Aşadar, asumpţiile fundamentale ale metafizicii trilogiale sunt extinse predictiv - chiar dacă în mod prudent -, şi prescriptiv asupra configuraţiei viitoare a culturii filosofice româneşti. Va fi crezut şi dorit Blaga posibil să-şi verifice "empiric", într-un fel, presupoziţiile axiale ale metafizicii sale? Dacă un răspuns categoric nu stă la îndemână, să recunoaştem că, pentru timpuri normale - diferite de ceea ce a urmat în istoria şi politica est-europeană după 1945 -, rezultatul firesc al operei unui geniu de amplitudinea şi forţa celui blagian, ar fi fost o şcoală de gândire formată în spiritul acestuia, în măsură să-l dezvolte pe mai departe.

Forma era, deci, specificată. Care urma să fie conţinutul posibil, "rezervorul" viitoarelor opere de creaţie filosofică românească? Creaţia nu poate fi decât rezultatul unei gândiri vii, care creşte atâta timp cât are nevoie pentru "a lua în stăpânire" lumea; apoi, ea se opreşte: "Creşterea, durarea constructivă a unei anume concepţii nu ţine o veşnicie. Ea ţine câtva timp, adică atât cât este necesar pentru ca un gând central să-şi asimileze cosmosul. Creşterea durează cât viaţa spirituală a unui gânditor, când concepţia este personală; sau cât ţine un curent spiritual, când concepţia ia fiinţă prin colaborarea mai multor personalităţi... Dar la un moment dat creşterea ia totuşi sfârşit, acoperită de nimbul propriei plenitudini. În momentul acesta concepţia ajunge la un punct mort"[8]. Datorită acestui fapt, nici doctrina creştin-ortodoxă, nici metafizicile occidentale nu pot reprezenta un deziderat pentru ceea ce întrevedea Blaga ca viitor al filosofiei româneşti, întrucât, la un moment dat, ele s-au oprit din evoluţie. Or, o concepţie deja constituită, nu mai admite creaţia.

Aici s-ar părea că am ajuns la o contradicţie faţă de paragraful anterior. Dacă Blaga privea lucrurile astfel, rezultă logic că şi posibilii săi continuatori s-ar fi raportat - în spiritul gândirii sale - la sistemul trilogial tot ca la o "literă moartă". O derogare ar fi survenit dacă geniul din Lancrăm şi-ar fi lăsat sistemul neterminat - aşa cum s-a şi întâmplat în realitate. Admiţând această ipoteză (împinsă suficient de departe), rezultă că urmaşii săi filosofi ar fi trebuit să fie, cu toţii şi fiecare în parte, creatori de sisteme noi sau, cel puţin, de linii de gândire inedite faţă de sistematica blagiană, pornind de la aceasta. Fiindcă, "Gândirea filosofică este prin definiţie o gândire ofensivă. În filosofie te poţi angaja pe-o linie oarecare, numai când linia mai permite un adaos"[9] Ceea ce, într-un timp rezonabil de câteva decenii, era greu, dar nu imposibil de realizat, în ideea unei epoci "normale", fără a mai adăuga că filosofia europeană şi mondială avea să străbată alte drumuri în a doua jumătate a secolului XX.

Pentru viitorul filosofiei româneşti înţeleasă ca un summum de creaţii, Blaga formulează câteva repere: "Propunând studiul metafizicii şi al eresurilor răsăritene-bizantine, ca şi al filosofiei apusene în toată amploarea ei, nu facem decât să schiţăm în aer cele două mari blocuri, în care însetatul român poate lovi cu toiagul ca să scoată apa din izvor. Ar mai fi desigur şi alte blocuri, de ex. acel bloc indic, de care cu adevărată nostalgie s-au apropiat Eminescu şi alte personalităţi din cultura noastră. Subliniez că toate aceste blocuri le înţeleg deopotrivă ca nişte stânci dătătoare de "izvoare", şi nimic mai mult... pentru gândirea filosofică românească, însăşi cultura populară, folclorică, reprezintă un rezervor de o bogăţie încă necuprinsă, de motive ce ar putea să fie exploatate. Îndeosebi creaţiile anonime din duh creştin, ca şi din duhul eresului, le vedem ca un permanent patrimoniu de izvoade"[10]. Este aceasta o pledoarie pentru echilibru reflexiv între Occident şi Orient, la confluenţa acestor spaţii geografice şi culturale spiritul românesc putând înflori creator-original.

Dacă de "izvoare" sau "izvoade" nu se poate lipsi nici o creaţie filosofică, românească sau străină, fie ele occidentale sau răsăritene, atunci acestea îşi păstrează rolul de "sugestii", "motive" sau "material prelucrabil" şi nimic mai mult. Bazându-se pe realizările filosofiei româneşti interbelice (desigur, şi pe propria creaţie până la momentul respectiv), Blaga se exprima categoric referitor la acest aspect: "Gândirea străină ne poate oferi sugestii, motive sau material de prelucrat, gândirea străină însă nu poate fi furnizoare de formule, care ne-ar obliga în chip dogmatic, ca nişte corpuri definitiv constituite şi intangibile. Acceptăm sugestii, dar nu subjugare... În gândirea filosofică, noi românii am dat dovezi de iniţiativă, ieşind din robia doctrinelor şi intrând cu aceasta întâia oară în imperiul fiinţei noastre ca atare. S-au produs suficiente dovezi că în gândirea filosofică putem să fim noi înşine. Am dobândit mişcarea degajată printre idei, ne-am eliberat de constrângerea lor inoportună, am cucerit distanţa faţă de teoria străină. Fiinţa noastră şi-a făurit cârma ei proprie şi a învăţat imperativele rodnice ale gândirii ofensive. Mărturiile abundă, mărturiile că putem gândi lumea încă o dată de la început, altfel decât a fost gândită de alţii"[11]. Cucerirea "punctului arhimedic" de către cugetarea românească se cerea a fi consolidată şi explorată mai departe în timp. Aşa cum o vedea Blaga, creaţia filosofică, este corelată intim cu exigenţa independenţei de gândire faţă de "surse" sau "izvoare" - exigenţă, din nefericire, nerespectată aproape tot atâta timp de când a fost formulată, întrucât, după obligaţia într-o jumătate de secol a călăuzirii noastre spre "lumina de la răsărit", a apărut obiceiul plecăciunilor spre "adevărurile absolute" ale apusului, uneori fără prea mult spirit critic. Altfel spus, s-a căzut de două ori consecutiv în greşeala asupra căreia atenţiona Blaga, a imitării fidele - este drept, sub influenţa unor multiple conjuncturi extra-filosofice - a ceea ce, de multe ori, nici nu putea să fie măcar "izvor" al ideaţiei autohtone.

Pildă vie de originalitate şi creativitate filosofică, gânditorul din Lancrăm prefigura astfel viitorul filosofiei româneşti, corelându-l cu ascensiunea firească a tinerelor generaţii, care urmau, dacă nu să continue şi să dezvolte rezultatele antecesorilor lor recenţi, să exploreze căi cu totul noi: "Tinerilor gânditori români nu le rămâne decât să creeze... ceea ce s-a creat până aici are un rost exemplar. S-a dat exemplul că şi românul poate să gândească lumea încă o dată de la început, şi cu aceasta s-a verificat un potenţial. Dar fiecare nou gânditor îşi va lua sarcina să gândească el însuşi încă odată lumea de la început. A filosofa înseamnă a-ţi reduce prejudecăţile la un minim posibil, a accepta orice filosofie constituită cel mult ca izvor, a-ţi păstra libertatea mişcărilor, a vedea în orice doctrină, de oricâtă faimă s-ar bucura, doar o carieră din care să scoţi piatră pentru o nouă clădire"[12].

O privire în trecutul nu foarte îndepărtat al culturii autohtone ne arată că de la teoria univocităţii creaţiei s-a ajuns la practica plurivocităţii non-creaţiei (sau, pe alocuri, a anti-creaţiei), dacă ţinem seama de ingerinţele ideologice masive, obstacolante faţă de misiunea culturală pe care o prefigura, în  numele generaţiei interbelice, L. Blaga. Chiar astăzi, ne confruntăm cu destule critici neproductive, contestări felurite şi - ceea ce este mai grav - cu o indiferenţă socială cvasi-generalizată faţă de faptul filosofic şi cultural. Mai presus de înfiriparea unui dialog filosofic autohton şi câteva deschideri promiţătoare spre contemporaneitatea filosofică, viitorul filosofiei româneşti rămâne încă unul de construit.



[1] Am utilizat ediţia din 2003 a Editurii Humanitas.

[2] Vezi L. Blaga, Despre viitorul filosofiei româneşti, în "Saeculum", ianuarie-februarie 1943, anul I, nr. 1, pp. 1-15

[3] L. Blaga, Trilogia cunoaşterii, vol. I, Eonul dogmatic, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 183, 185, 186

[4] L. Blaga, Trilogia cunoaşterii, vol. II, Cunoaşterea luciferică, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, pp. 227-228

[5] L. Blaga, Trilogia cunoaşterii, vol. III, Cenzura transcendentă, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 186

[6] Vezi L. Blaga, Despre viitorul filosofiei româneşti, în "Saeculum", ianuarie-februarie 1943, anul I, nr. 1, p. 2

[7] Ibidem, p. 10-11

[8] Ibidem, p. 7-8

[9] Ibidem, p., 15

[10] Ibidem, pp. 11, 12

[11] Ibidem, pp. 11, 14-15

[12] Ibidem, p. 15