Academia Română, Filiala Cluj-Napoca

Institutul de Istorie “George Bariţ”, Departamentul de Cercetări Socio-Umane
Studii şi cercetări din domeniul ştiinţelor socio–umane, vol. 9, 2002

 

 

 

“EPISTEMOLOGIA FĂRĂ SUBIECT CUNOSCĂTOR” –

O ABORDARE METAFILOSOFICĂ

 

Ionuţ Isac

 

 

Epistemology without subject” – a metaphilosophical approach

 As consequences of K. Popper’s epistemological theory of “the three worlds” (the world of physical items, the world of mental states and the world of objective contents of thoughts), some interesting and substantial metaphilosophical paradigms might be taken into account: philosophy as  a system of thinking; philosophy as transcendental/phenomenological method; philosophy as a logical and critical research of the language. Each and every one of them has a great deal of interest for the present-day researcher. An important conclusion of such approach would be the following: if Popper’s epistemology does not grasp any essential difference between scientific theories and philosophical theories, one should make it, however, because otherwise the most important feature of the second ones can remain unnoticed. After Popper, once they waste out their power of explanation, scientific theories are “abandoned”; while, we emphasize, a philosophical theory means a temporary answer to eternal questions. That is why philosophical paradigms never lose completely their attraction and philosophical problems come over and over again under a different “cover”.

 

 

În accepţiunea unei teorii epistemologice foarte cunoscute, elaborată de Sir Karl Popper, se face distincţia (evident, schematică şi simbolică) între trei “lumi” sau “universuri”:

1.     lumea obiectelor fizice;

2.     lumea stărilor de conştiinţă sau a stărilor mentale, respectiv a dispoziţiilor comportamentale pentru acţiune;

3.     lumea conţinuturilor obiective de gândire, cu deosebire a gândurilor ştiinţifice, poetice, după cum şi a operelor de artă.

“Printre locuitorii “lumii a treia”  considerată de mine – scrie Popper - se află, în special, sistemele teoretice; dar locuitori la fel de importanţi sunt problemele şi situaţiile problemelor…cei mai importanţi locuitori ai acestei lumi sunt argumentele critice, şi ceea ce s-ar putea numi – în analogie cu starea fizică sau starea conştiinţei – starea unei discuţii sau starea unui argument critic, şi, desigur, conţinutul revistelor, al cărţilor şi al bibliotecilor”1 .  

Ideile fundamentale care decurg din această concepţie a lui Popper sunt următoarele:

·        “lumea a treia” (înţeleasă în acest sens) are o existenţă relativ independentă sau autonomă;

·        cunoaşterea ştiinţifică aparţine “lumii a treia”, constituită din mulţimea teoriilor, problemelor şi argumentelor obiective;

·        într-o atare accepţiune, epistemologia este teoria cunoaşterii ştiinţifice; epistemologia tradiţională, a lui “eu cunosc”, respectiv “expresionismul epistemologic” al “filosofilor opiniei” (ca Descartes, Locke, Berkeley, Hume, Kant sau Russell) devin irelevante pentru studiul cunoaşterii ştiinţifice;

·        cunoaşterea, în sens obiectiv, este cunoaştere fără subiect cunoscător, deci studiul “lumii a treia” are o importanţă decisivă pentru epistemologie;

·        epistemologia “lumii a treia” se poate dovedi foarte utilă în înţelegerea “lumii a doua” (nu şi invers);

·        interacţiunea dintre om şi lumea a treia are ca rezultat creşterea cunoaşterii obiective (într-o strânsă analogie cu lumea biologică)2.

Această “creştere a cunoaşterii obiective” nu trebuie înţeleasă ca o creştere cantitativă, în sens orizontal-liniar, prin simplul cumul al cunoştinţelor. Ea are loc prin studiul atent al produselor constituite ale gândirii, ceea ce creează şi premisele înţelegerii proceselor care le dau naştere. Sensul cunoaşterii ca “gen de credinţă” justificabil într-un fel sau altul nu mai poate fi acceptat pe mai departe, deoarece interpretarea cunoaşterii ca o relaţie între mintea subiectivă şi obiectul cunoscut nu face decât să dea curs perspectivei manifestărilor sau expresiilor stărilor mentale ale subiectului (deci “lumii a doua”), insuficient faţă de exigenţele noii epistemologii. “Împotriva acestuia (a “expresionismului epistemologic” –n.n.) eu sugerez că totul depinde de ceea ce dăm şi luăm în raportul nostru cu opera noastră, de produsul cu care noi contribuim la lumea a treia şi de acest constant feed-back care poate fi amplificat prin autocritică. Lucrul incredibil asupra vieţii, evoluţiei şi creşterii mentale este tocmai această metodă a schimbului, această interacţiune dintre acţiunile noastre şi rezultatele lor prin care noi în mod constant ne transcendem pe noi înşine, talentele noastre, înzestrările noastre” 3.

 Raportându-se mereu la “lumea a treia”, omul realizează această esenţială  interacţiune, exprimată de Popper prin conceptul de autotranscendenţă (“cel mai izbitor şi mai important fapt al întregii vieţi şi al evoluţiei, şi, în special, al evoluţiei umane”), ceea ce determină în timp mutaţii majore în sfera fiinţei sale culturale. După cum ştiinţa porneşte de la probleme şi creează teorii explicative care sunt evaluate critic, epistemologia devine “teoria construcţiei discuţiei critice, evaluării şi testării critice a teoriilor conjecturale competitive”. Se manifestă un veritabil darwinism al descoperirii, învăţării, cunoaşterii şi creaţiei; spus simplificat, vor supravieţui teoriile cele mai apte să treacă testele cele mai severe (conform schemei P1 → TT → EE → P2, adică problemă → teorie tentativă → eliminare evaluativă → altă sau nouă problemă ş.a.m.d.). “Evaluarea este întotdeauna critică, şi scopul ei este descoperirea şi eliminarea erorii. Creşterea cunoaşterii – şi astfel procesul de învăţare – nu este un proces de repetiţie sau cumulativ, ci unul de eliminare a erorii. El este o selecţie darwiniană, mai degrabă decât o instrucţie lamarckiană” 4. Aşadar, procesul cunoaşterii ştiinţifice devine mai inteligibil ca o suită de “mutaţii” – rezultatul în timp al succesiunii necumulative prin care teoriile cele mai apte de supravieţuire elimină erorile.

Universalitatea procesului învăţării în lumea umană ca o creştere a cunoaşterii subiective este periodic contrapunctat de construcţia imaginativă a situaţiilor-critice, veritabile teste pentru presupoziţiile şi prejudecăţile curente. “Lumea a doua” se întretaie cu “lumea a treia”, care aduce în scenă comunicarea lingvistică, argumentele critice şi cunoaşterea obiectivă. Omul se ridică astfel treptat din “mlaştina ignoranţei” şi urcă pe drumul dificil al adevărului sau, mai puţin pretenţios spus, al verosimilitudinii. “Văzută în această perspectivă, viaţa este descoperire – descoperirea de noi fapte, de noi posibilităţi prin încercarea posibilităţilor concepute în imaginaţia noastră. La nivelul uman, această încercare se realizează aproape în întregime în lumea a treia, prin încercările de a reprezenta, în teoriile acestei lumi, lumea noastră primă şi, poate, lumea a doua, cu un succes din ce în ce mai mare;  prin încercarea de a ne apropia de adevăr – de un adevăr deplin, mai complet, mai interesant, mai puternic şi mai relevant, relevant pentru problemele noastre”5. Mediul şi fiinţa umană aflate în interacţiune se modifică reciproc semnificativ (“…împreună, noi înşine şi lumea a treia, creştem prin luptă reciprocă şi selecţie. Aceasta…se realizează la nivelul enzimelor şi al genei…şi la toate nivelele, până la limbajul articulat şi critic al teoriilor noastre”6 ).

Fără a intra în detalii în ce priveşte supoziţiile acceptate ca neproblematice ale acestei teorii a metodei ştiinţei – ceea ce ar depăşi, evident, cadrul abordării prezente -, vom arăta unele dintre cele mai interesante consecinţe metafilosofice pe care ea le conţine.

După cum se cunoaşte, una din modalităţile conceperii demersului metafizic, înţeles ca împlinire sau încoronare a viziunii filosofice, este aceea a unei lumi spirituale închise, aspirând la perfecţiune interioară, armonioasă în şi cu sine. În cultura filosofică românească, această viziune e specifică lui Lucian Blaga, care, sub influenţa romantismului şi istorismului şcolii germane, cu deosebire a lui W. Dilthey, afirma că metafizicianul este creatorul unei lumi. Înţeleasă în acest mod, filosofia nu este descoperire, ci viziune despre lume (Weltanschauung), creaţie sau invenţie, construcţie a unor fiinţe istorice, a unor individualităţi irepetabile; iar “Sistemele metafizice sunt doar încercări de a reprezenta existenţa ca totalitate în principiul ei, încercări inevitabil centrate pe şi filtrate de perspectivele şi presupoziţiile ireductibile pe care şi le asumă creatorii acestora”7. Asemănătoare operelor de artă, marile construcţii metafizice sunt universuri închise, autosuficiente, expresie a unei anumite epoci cultural-spirituale şi a individualităţii unice a persoanelor (creatorilor) acestora. Acordul cu datele experienţei şi consistenţa internă sunt condiţiile de excelenţă pe care ele trebuie să le îndeplinească, neexistând criterii sau exigenţe exterioare şi supraistorice după care ele ar putea fi judecate, respectiv continuitate, cumulare sau progres în timp. Luând precauţiile cuvenite asupra deosebirilor dintre teoria ştiinţifică şi teoria filosofică sau sistemul metafizic, putem spune că aici ne situăm cu o bună aproximaţie în “lumea a doua” a lui Popper, lumea unei stări mentale specific individuale, a “credinţei” cuiva în sistemul sau teoria proprie, unde creatorul acestuia spune, fără teama de a fi contrazis legitim, “eu am gândit aşa sau altfel”, “eu consider că lucrurile stau într-un fel sau altul” ş.a.m.d.

O altă modalitate sau viziune asupra metafizicii este reprezentată de paradigma analizei transcendentale a lui Kant, respectiv a metodei transcendental-fenomenologice a lui Husserl. Văzută astfel, filosofia reprezintă ştiinţa prin excelenţă, în calitate de “cunoaştere pură şi absolută” a formelor a priori ale sensibilităţii, intelectului şi raţiunii şi nu de cunoaştere a realităţii transcendente (sau a absolutului), a lumii şi a “principiilor supreme”. Aşa cum s-a arătat, se produce aici ruptura dintre întemeierea construcţiei filosofice pe credinţa individuală şi aceea pe argumente (considerate constrângătoare): “Supoziţia că o cunoaştere ştiinţifică a absolutului…este în genere cu putinţă, nu este, până la urmă, mai mult decât o credinţă pe care o poţi avea, o poţi eventual transmite altora dar nu o poţi sprijini pe temeiuri cu valoare obiectivă, temeiuri ce se impun tuturor celor avizaţi şi interesaţi în cunoaşterea adevărului…În acest punct (al dezacordului dintre metafizica lui Kant şi aceea a lui Hegel – n.n.), despărţirea dintre situări filosofice bazate pe credinţe şi pe argumente se profilează deja cu deplină claritate”8. Astfel filosofia dobândeşte atributele cercetării, fiind înţeleasă ca un demers parţial, neîncheiat, rezultat al colaborării mai multor gânditori (adesea generaţii întregi) din spaţii geografice diferite şi timpi istorici diferiţi.  Pretenţiile “absolutiste” ale metafizicii ontologice clasice de a realiza o cunoaştere absolută a transcendentului, se transferă la nivelul condiţiilor care fac posibilă experienţa (formele a priori ale sensibilităţii şi intelectului). Nu este greu să recunoaştem aici ceva esenţial din “lumea a treia” a lui Popper, a conţinuturilor obiective de gândire, a discuţiilor şi argumentelor critice.

Dar, probabil că perspectiva cea mai apropiată de semnificaţiile metafilosofice ale teoretizării epistemologice a “lumii a treia”, respectiv a “epistemologiei fără subiect cunoscător” o constituie cea a paradigmei filosofiei analitice, a clarificării logice a limbajului prin exerciţii de imaginaţie conceptuală, ilustrată într-o manieră foarte particulară de L. Wittgenstein în cea de-a doua parte a vieţii şi activităţii sale filosofice. În această accepţiune, filosofia renunţă la neîncetata construcţie de teorii şi sisteme care vizează explicarea faptelor realităţii – la limită prin impresionante sinteze sistematice -, devenind o activitate de “dezlegare” a “nodurilor” apărute prin greşita utilizare sau întrebuinţare a expresiilor curente ale limbii în alte contexte decât cele obişnuite. “Adevăratul rost al activităţilor numite “filosofice” nu este de a realiza descoperiri, de a explica fapte constituind teorii, ci de a uşura cuprinderea cu privirea a ceva atât de complicat cum este folosirea expresiilor limbii într-o mare diversitate de activităţi şi de interacţiuni, de forme de viaţă ale colectivităţilor omeneşti…Munca filosofică se va concentra asupra descrierii sau imaginării unor situaţii simple şi banale în care folosirea expresiilor se împleteşte strâns cu practici curente…Descrierea şi imaginarea unor “jocuri de limbaj” este tehnica prin care Wittgenstein crede că ne putem elibera de unele confuzii şi probleme principial insolubile, care iau naştere de îndată ce anumite expresii ajung să fie folosite izolate de contextele de viaţă în care am învăţat să le aplicăm”9 .

Aici dispare orgoliul creatorului de sistem ca “monadă” închisă în sine şi totodată, prin aceasta, pretenţia de “ultim cuvânt” sau “punct final” al gândirii filosofice. Dimpotrivă, cercetătorul este permanent conştient că se află “pe cale” şi niciodată la “punctul terminus”, nefiind absolut sigur că a avansat categoric în elucidarea problemelor care îl preocupă. Aceste probleme sunt foarte clar puse în lumină, fiindcă fac obiectul demersurilor unei întregi comunităţi specializate în tentative de clarificare, existând permanent posibilitatea dialogului critic între participanţii la acest efort, delimitarea soluţiilor oferite şi a progresului parţial realizat, fiind posibile oricând reluări sau reveniri, dar din puncte comun acceptate. “A câştiga mai multă claritate şi, în acest mod, un control sporit asupra activităţilor gândirii, printr-o cercetare care solicită resursele imaginaţiei, a condiţiilor ce asigură o funcţionare normală a limbajelor este o activitate desigur mai puţin impresionantă decât construcţia sistemelor, dar, totuşi, deosebit de grea şi extrem de importantă”10. Nu pare exagerat să spunem că, privind retrospectiv, s-ar putea face chiar abstracţie de numele autorilor care au realizat etapele sau paşii clarificărilor progresive, întrucât acestea, spre deosebire radicală de marile sisteme metafizice, odată parcurse intră în domeniul impersonalului: oricine le poate relua, ca pe nişte trasee turistic-geografice deja deschise, fără a fi indispensabilă cunoaşterea numelui primului sau primilor cercetaşi (este lumea lui “se consideră că…”, “s-a procedat în felul următor…”).

Astfel, se creează noi premise de înţelegere metafilosofică a ideii lui Popper că  epistemologia “lumii a treia” se poate dovedi foarte utilă în înţelegerea “lumii a doua” (nu şi invers, sau, oricum într-o mai mică măsură), fiind vorba totodată  aici de exponente ale unor culturi filosofice distincte, anume filosofia ca speculaţie ultimă şi filosofia concepută şi practicată ca cercetare (sau, cum a mai fost denumită, “genul ştiinţific” în filosofie). Devine mai  inteligibil ca diferitele sisteme metafizice în succesiunea lor istorică să nu fie percepute şi interpretate doar ca o simplă suită de realizări unice, singulare ale diverşilor autori izolaţi, ci să constituie o tradiţie sau o linie de gândire filosofică cu caracteristici interne asemănătoare. Deşi s-a argumentat în sensul că nu se pot stabili punţi de dialog între aceste veritabile lumi filosofice distincte, pare rezonabil să considerăm că, odată observate în întregul lor şi examinate cu deschidere şi bună-credinţă, analizele filosofilor limbajului se dovedesc apte să contribuie însemnat nu numai la dezlegarea “încurcăturilor” în folosirea expresiilor lingvistice, ci să arunce un fascicul de lumină şi asupra a presupoziţiilor intime, a stărilor mentale interne care i-au animat pe creatorii de sistem în elaborările lor teoretice. “Zonele obscure” pe care le conţine orice sistem metafizic pot fi în acest fel mai bine delimitate, respectiv caducitatea pretenţiilor lor “absolutiste” pusă mai uşor în evidenţă; calităţi pe care le dovedeşte, de altfel, şi paradigma metodei transcendentale şi fenomenologice. Aşa cum reciproc, eşecul unor asemenea tentative de clarificare poate însemna că ingeniozitatea cercetătorului în investigarea labirintului nesfârşit al conexiunilor limbajului are să se re-instruiască întrucâtva de la unele idei ale sistemului cercetat, înainte de a porni iarăşi la drum.

Consecinţele metafilosofice ale teoriei epistemologice a lui Popper sunt, desigur, mult mai numeroase decât ar putea cuprinde abordarea de faţă. Ele pot îmbia oricând la lărgirea listei de mai sus. Se impune, însă, şi formularea unei deosebiri majore în cazul teoriei filosofice faţă de teoria ştiinţifică. Odată dovedită ca insutenabilă (nerezistentă la teste suficient de severe), în concepţia gânditorului englez teoria ştiinţifică urmează a fi abandonată sau, mai poetic exprimat, “lăsată să piară”, urmând a fi înlocuită de alta, care îndeplineşte noile criterii, propunând altele, de o severitate sporită ş.a.m.d. Numai că în filosofie, problemele odată soluţionate nu “dispar” pur şi simplu, ci,  cel mai adesea se transformă, revenind în alte ipostaze; deci selecţia este rareori absolută şi definitivă. Aşa se şi explică faptul că, în pofida demonstrării “punctelor nevralgice” ale marilor sisteme metafizice, nucleul lor ideatic continuă să exercite asupra cercetătorului specializat sau a amatorului instruit un farmec inegalabil, pe care este îndoielnic că trecerea timpului îl va eroda pe viitor într-o măsură foarte accentuată.

 

 

NOTE ŞI REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

 

1 Vezi Popper, K. (1974), Epistemologia fără subiect cunoscător, în: Epistemologie. Orientări contemporane, Bucureşti, Editura Politică, p. 69, 70; idem, (1996), Problema minte-trup, în: A. Botez (coord.), Filosofia mentalului. Intenţionalitate şi experiment, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, p. 197-209.

 

2 Ibidem, p. 70 şi urm.

 

3 Ibidem, p. 116.

 

4 Ibidem, p. 113.

5 Ibidem, p. 117.

 

6 Ibidem, p. 118.

 

7 Vezi Flonta, M. (1998), Cum recunoaştem Pasărea Minervei? Reflecţii asupra percepţiei filosofiei în cultura românească, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, p. 41.

 

8 Ibidem, p. 16, 17.

 

9 Vezi idem, (2001), Ludwig Wittgenstein şi Philosophia Perennis, în “Academica”, aprilie, p. 19.

 

10 Ibidem, p. 19-20.