Un posibil model de interacţiune a factorilor implicaţi în apariţia fenomenului intuiţiei

                                                                                                                        Lucia Faiciuc

 

 

Adeseori ni se pare că ideile ne vin în ciuda aşteptărilor noastre, după ce am făcut multe încercări de a soluţiona o problemă şi ne-am pierdut speranţa că am putea să o rezolvăm vreodată. Apariţia lor bruscă ne dă sentimentul că nu avem control asupra propriei noastre minţi şi ne dezvăluie existenţa unei desfăşurări autonome a gîndirii noastre. Astfel s-ar putea descrie, în câteva din aspectele sale esenţiale, trăirea subiectivă a ceea ce a fost denumit în psihologie cu diverşi termeni, cvasisinonimi: intuiţie, iluminare, inspiraţie, experienţa sau reacţia “Aha!” sau, după varianta din limba engleză, “insight”. Aceşti termeni desemnează atât o modalitate specifică de cunoaştere, cât şi efectele acesteia asupra modului de desfăşurare a procesului rezolutiv. Modalitatea de cunoaştere la care fac referire e una directă, concretă (prin procese mai degrabă perceptive), pasivă (prin contemplare),realizată prin pătrunderea în interiorul fenomenelor şi extragerea aspectelor profunde, esenţiale (in-sight, inspiraţie), care permite precogniţia, anticiparea cunoaşterii (întrezărirea soluţiei). Efectul asupra rezolvării problemelor  ar fi acela al apariţiei discontinuităţilor (momentele de iluminare) şi autonomiei în desfăşurarea procesului rezolutiv.

În literatura de specialitate s-a remarcat adeseori existenţa unei confuzii în utilizarea celor două sensuri de bază ale termenului de intuiţie. Primul sens se referă la înţelegere în general (mai exact la aspectul ei interior după Dominowski şi Dallob (1995)), ca reprezentînd o stare de cunoaştere specială şi procesul obţinerii ei: fie brusc, fie gradual, prin acumulare de cunoştinţe (Gick şi Lockhart, 1995). În al doilea sens, intuiţia e văzută ca o trăire specifică, care implică emergenţa bruscă a unei idei sau soluţii în conştiinţă. Între cele două sensuri există însă o legătură trecută, de multe ori, cu vederea: unul se referă la intuiţie ca la o cauză, iar celălalt, ca la un efect.

Cercetările experimentale asupra fenomenului intuiţiei au fost iniţiate de psihologii şcolii gestaltiste (W. Kohler, K. Duncker, M. Wertheimer în Mayer, 1995 şi Davidson, 1995) şi tot ei au fost cei care au consacrat termenii de “insight” şi experienţă “Aha!”. Ei defineau fenomenul ca o apariţie bruscă a soluţiei, fără legătură cu încercările precedente, ca efect al reorganizării informaţiei vizuale (W. Kohler în Mayer, 1995). De atunci, studiile s-au concentrat pe o serie de aspecte controversate legate de fenomenul în cauză. Un prim aspect aflat în dezbatere este chiar cel privitor la existenţa lui. Aceasta a fost negată de către behaviorişti (E. L. Thorndike, I. Maltzman în Mayer, 1995 şi Davidson, 1995) care considerau insight-ul ca fiind o simplă asociere între un stimul şi un răspuns,acesta reducându-se, practic, la găsirea răspunsului sau combinarea de răspunsuri asociate, în trecut, situaţiei problemă (Mayer, 1995). Printre cei care recunosc existenţa fenomenului se disting două tipuri de abordări (Davidson, 1995; Mayer, 1995; Schooler , Fallshore şi Fiore, 1995). Prima îl consideră ca ceva special, având existenţă independentă, care implică procese şi abilităţi specifice şi care nu poate fi explicat în cadrele standard ale psihologiei cognitive (de exemplu, psihologii din şcoala gestaltistă, Gruber, 1989, Metcalfe, 1994). Pentru a doua abordare, intuiţia nu are existenţă independentă, e un fenomen obişnuit, explicabil în totalitate prin conceptele curente ale psihologilor cognitivişti. E o simplă extensie a proceselor obişnuite de percepţie, recunoaştere, învăţare, conceptualizare, soluţiile la problemele noi bazându-se în totalitate pe experienţa anterioară (Weisberg, 1986; D. Perkins, în Mayer, 1995).

Într-o încercare de sistematizare a cercetărilor pe tema intuiţiei Schooler et al. (1995) consideră necesară respectarea unei distincţii între două tipuri de teoretizări: cele care oferă explicaţii pentru fenomenul intuiţiei, specificând procesele implicate şi cele care descriu evenimentul ca atare, modul în care e trăit, specificând componentele experienţei conştiente. Distincţia permite integrarea diverselor rezultate, obţinute în studiul intuiţiei: deşi explicaţiile invocate pot fi multiple (adesea chiar contradictorii), evenimentul explicat trebuie să fie acelaşi, pe descrierea acestuia trebuind să se întemeieze definiţiile operative care vor fi folosite pentru validarea teoriilor explicative. De asemenea, intuiţia poate fi considerată în acelaşi timp şi ca un proces şi ca un produs, depăşindu-se astfel dezbaterea în jurul acestei teme (Dominowski et al., 1995).

S-au emis diverse teorii explicative ale fenomenului (vezi Mayer, 1995). El e considerat pe rând efectul completării unei scheme (O. Selz citat în Mayer, 1995), al reorganizării informaţiei vizuale (W. Kohler citat în Mayer, 1995), al reformulării problemei (K. Duncker, N. R. F. Maier citaţi în Mayer,1995), al depăşirii blocajului mintal (Luchins, K. Duncker în Mayer, 1995; Smith, 1995), al selectării codului potrivit (Glass şi Holyoak, 1986), al folosirii spontane a codării, combinării şi comparării selective (Davidson şi Sternberg, 1995), al găsirii unei probleme analoge (M. Wertheimer în Mayer, 1995), al unor tipuri speciale de organizare a memoriei, folosite în stocarea informaţiei în contexte problematice în momentul ajungerii într-un impas (Seifert, Meyer, Davidson, Patalano şi Yaniv, 1995), al unei atitudini de căutare a noului, a neaşteptatului, similară aceleia a investitorilor care cumpără ieftin şi vând scump (Sternberg şi Lubart, 1995), al unor strategii euristice de observare a invarianţilor din eşecurile repetate în cursul rezolvării (C. A. Kaplan şi H. A. Simon, W. Wickelgren, citaţi în Gick et al., 1995), al construirii unui model mintal obţinut din repetarea intenţionată a unor percepţii selectate (Ippolito şi Tweney, 1995), al structurării sistemului de prelucrare a informaţiei, astfel încât acesta să recunoască modele coerente de informaţie din mediu, analog modului în care sistemul vizual determină invarianţii stimulării vizuale, intuiţia apărând în momentul în care e recunoscută coerenţa într-un ansamblu de elemente iniţial disparate, sau când un model de coerenţă e înlocuit cu un altul (Dominowski et al., 1995; Schooler et al., 1995), al modului specific de comportare a sistemelor creative (Gruber, 1989; Perkins, 1995).

Componentele identificate ale trăirii subiective a insight-ului variază şi ele de la un autor la altul: schimbare bruscă, spontaneitate, surpriză, satisfacţie, menţionate de majoritatea autorilor , dar şi supărare (în cazul în care soluţia pare evidentă după descoperirea ei (Gick et al., 1995)). Se remarcă faptul că în această trăire se împletesc reacţii afective cu metacogniţii. Tocmai de aceea Metcalfe (1994) pune în legătură insight-ul cu fenomene metacognitive ca cel de “feeling of warmth” (FOW) şi “feeling of knowing” (FOK), în traducere aproximativă “sentimentul apropierii de soluţie” şi, respectiv, “sentimentul cunoaşterii soluţiei”. De asemenea, Simonov (1991) face referire la intuiţie ca la un “presentiment al soluţiei”, ca la o predicţie inconştientă a apropierii de soluţie.

Definiţiile date fenomenului cuprind, de cele mai multe ori, elemente care se referă atât la explicarea lui, cât şi la specificul trăirii subiective. Unele insistă mai mult asupra aspectelor comportamentale. Un exemplu ar fi definiţia dată de W. Kohler, după Mayer (1995), potrivit căreia intuiţia e văzută ca o producere de comportamente care reprezintă metode complete ale soluţiei şi nu răspunsuri individuale care apar brusc, nefiind gradual întărite, nici exersate înainte. Alte definiţii insistă mai mult asupra aspectelor interne, asupra proceselor mintale. Astfel, Ericsson şi Hastie (1990), Schooler et al. (1995) definesc intuiţia ca o emergenţă bruscă a ideilor critice, fără nici un gând relevant care să le preceadă. Aparţia reacţiei “Aha!” e considerată de Gick et al. (1995) ca o componentă definitorie a intuiţiei, pe când restructurarea cognitivă e văzută ca o componentă de obicei prezentă, dar nu şi necesară. Pentru Weisberg (1986), dimpotrivă, restructurarea cognitivă e singurul criteriu definitoriu pentru insight, reacţia “Aha!” nefiind obligatorie. Ippolito et al. (1995) consideră că restructurarea cognitivă şi reacţia “Aha!” sânt deopotrivă nerelevante pentru definirea intuiţiei, aceasta fiind o formă specială de percepţie prin care se recreează mintal aspecte selectate ale lumii fizice, independent de inputul senzorial. Gick et al. (1995) definesc intuiţia ca un proces cu trei faze: o stare iniţială (în care înţelegerea situaţiei problemă lipseşte dar e prezent sentimentul că problema e rezolvabilă), tranziţia spre starea soluţie (fără o trecere conştientă prin toţi paşii procesului de rezolvare) şi răspunsul afectiv de surpriză, la apariţia soluţiei.

Din cele prezentate mai sus s-ar putea desprinde patru aspecte importante pe care le consider necesare în studiul şi definirea intuiţiei: unul dinamic (legat de natura schimbărilor în cursul procesului rezolutiv), aspectul calitativ (marcat de schimbarea în reprezentarea situaţiei problemă), un aspect cauzal (referitor la mecanismul de producere a schimbărilor: de ex., prin schimbarea codului, formarea unui model mintal etc.) şi ultimul, cel al trăirii subiective a schimbărilor, cu componentele sale afective şi metacognitive şi cu rolul pe care îl are asupra desfăşurării ulterioare a procesului rezolutiv. Caracterizarea intuiţiei pe baza vreuneia din dimensiunile implicate în definirea sa, e dependentă de caracterizările bazate pe celelalte trei, datorită strânsei interacţiuni dintre ele.

O serie de termeni şi sintagme, menţionate în sumara trecere în revistă a cercetărilor  asupra intuiţiei, cum ar fi schimbare bruscă, emergenţă, coerenţă, model mintal, tranziţie sugerează posibilitatea abordării discontinuităţilor din cursul procesului rezolutiv din perspectiva teoriei matematice a sistemelor dinamice neliniare (TSD). Aceasta dispune de conceptele necesare studiului comportamentului în timp a diferitelor sisteme, a schimbării şi dezvoltării lor. Noua abordare asupra rezolvării prin insight a problemelor, utilizează TSD calitativ, ca un procedeu euristic, pentru a explica o seamă din proprietăţile fenomenului studiat. Un astfel de demers, mai degrabă metaforic, este considerat de Barton (1994) ca fiind justificat, prin invocarea argumentului că la începutul oricărei noi “paradigme”, cercetările au nevoie de libertatea de a fi speculative. Elemente ale acestei noi perspective asupra intuiţiei se regăsesc în teoriile psihologilor din şcoala gestaltistă, la Ippolito et al. (1995), Schooler et al. (1995) şi de asemenea Metcalfe (1994), ultimul citat considerând că problemele care se rezolvă prin insight sunt acele probleme care se soluţionează printr-un proces catastrofic subiectiv, mai degrabă decât prin procese cumulative.

Pentru o mai bună înţelegere a celor ce urmează, e necesară o prezentare sumară a conceptelor de bază ale TSD. Un sistem dinamic ar putea fi definit, pe scurt, ca fiind constituit dintr-un set de variabile interdependente (aflate în interconectivitate totală) care demonstrează stabilitate în interdependenţa lor. Mai multe sisteme dinamice aflate în interacţiune alcătuiesc un sistem dinamic complex. Comportamentul în timp al unui sistem dinamic, traiectoria lui, este vizualizat în spaţiul fază: un spaţiu multidimensional, fiecare dimensiune a acestuia reprezentând o variabilă a sistemului. Setul de puncte (stări) din spaţiul fază la care tinde să ajungă în timp un sistem dinamic (spre care se îndreaptă toate traiectoriile) se numeşte mulţime atractor. Atractorii pot fi de diverse tipuri: punctuali, ciclici, toroidali, cu structură de fractali (haotici). Comportamentul în timp al unui sistem dinamic e influenţat de o seamă de condiţii exterioare sistemului însuşi, aşa numiţii parametrii de control (constante în ecuaţiile sistemului). Comportamentul unui sistem dinamic complex, cu un număr mare de elemente, poate fi descris printr-un număr redus de parametri globali: parametrii de ordine, care joacă rolul şi de parametri de control pentru subsistemele aflate în subordine.

Am plecat de la presupunerea că procesul rezolutiv ar putea fi interpretat ca fiind un proces de formare şi evoluţie înspre o stare atractoare a unui sistem dinamic rezolutiv complex. Sistemul acesta ar fi format din subsisteme dinamice reprezentaţionale, ajunse în interacţiune în contextul rezolvării unei anumite probleme. El suferă constrângeri impuse de interacţiunile cu întreg sistemul psihic şi cu sistemele dinamice ale mediului. Stările atractoare ale sistemelor dinamice reprezentaţionale se pot asocia unei anumite reprezentări cognitive sau unui anumit sens. Rezolvarea unei probleme ar fi realizată atunci când se obţine o reprezentare a stării finale căutate, pornind de la reprezentările datelor problemei, prin formarea unui model coordinativ al subsistemelor dinamice reprezentaţionale implicate, specific soluţiei cerute. Perspectiva e atrăgătoare intuitiv, dar greu de clarificat analitic. Unul din avantajele interpretării procesului rezolutiv prin prisma TSD neliniare ar fi acela că ar putea oferi o explicaţie pentru schimbările bruşte, calitative, care apar în comportamentul unui sistem dinamic modelat. O astfel de schimbare bruscă se produce şi în cazul rezolvării problemelor prin insight , distingându-se astfel un tip de comportament temporal al sistemelor dinamice rezolutive. Folosirea conceptelor  TSD ar putea iniţia specificarea noţiunilor de “insight”, “intuiţie”, “restructurare”, despre care Eysenck şi Keane (1990) cred că sînt uşor de înţeles, mai ales atunci când sunt acompaniate de demonstraţii perceptuale, purtând ceva din dinamismul misterios al creativităţii umane, dar că, pe post de constructe teoretice, ele sunt în mod radical insuficient specificate, teoria fiind neclară în legătură cu ceea ce implică insight-ul şi condiţiile în care apare.

O abordare dinamică trebuie să ofere o nouă viziune asupra rolului pe care îl are dimensiunea temporală (timpul) în desfăşurarea proceselor rezolutive. Se cere depăşirea a ceea ce Gibson (1986) consideră a fi convingerea comună: că trecutul încetează să existe dacă nu e păstrat în memorie, că orice efect al trecutului asupra prezentului e datorat memoriei, că prezentul nu poate fi înţeles decât în termenii trecutului, prin adăugarea lui la prezent, realizîndu-se astfel separarea între un prezent instantaneu şi un trecut liniar. Noua concepţie presupune un trecut înglobat într-un prezent care nu se sfârşeste niciodată. Ca urmare, schimbările în cursul rezolvării unei probleme, aflarea soluţiei, nu s-ar datora exclusiv descoperirii informaţiei relevante (în mediu sau memorie) sau a modului de prelucrare cerut de informaţia dată, deci unui input specific sau experienţei anterioare. Ele ar putea fi efectul unor inputuri nespecifice, a unor proprietăţi dinamice ale sistemelor implicate. Orice stare din trecut, orice valoare anterioară a vreunui parametru de ordine sau de control, a vreunei variabile dinamice ar contribui la determinarea stării curente şi a celor viitoare ale unui proces rezolutiv. În acelaşi timp, modificări importante fie ale inputului specific, fie ale celui nespecific pot să nu aibă nici un efect, starea sistemului rămânând neschimbată, în ciuda aşteptărilor (tocmai datorită neliniarităţii sale).

Ca urmare, evaluarea apropierii de soluţie s-ar putea baza nu doar pe indicii care ţin de datele problemei ca atare, ci şi pe indicii în legătură cu proprietăţile sistemului dinamic rezolutiv şi cu variaţia parametrilor săi de ordine şi de control. Sub aspect metacognitiv, ca indicând apropierea de soluţie, intuiţia ar trebui distinsă de celelalte forme de evaluare a cursului procesului rezolutiv: FOK şi FOW (Metcalfe, 1994). Distincţia pe care o propun, ar găsi sprijin parţial în rezultatele experimentale obţinute de Metcalfe (1994) care indică faptul că pentru rezolvările intuitive un FOK crescut e un predictor negativ al performanţei în rezolvarea problemei. Plec de la presupunerea că FOK s-ar sprijini pe aprecierea gradului de similaritate a datelor problemei cu alte date, ale unor  probleme rezolvate în trecut, iar FOW s-ar baza pe evaluarea gradului de similaritate a stării intermediare în care se află sistemul cu starea finală. Intuiţia s-ar baza, în schimb, pe înregistrarea schimbării suferite de o serie de parametri de ordine ai sistemului, care, la o primă analiză, ar fi: sensul general, dat de modelul coordinativ (starea atractoare în care se află sistemul dinamic complex rezolutiv) realizat de subsistemele reprezentaţionale antrenate în rezolvarea problemei (vezi Haken, 1994/1995), scala relaţiilor din sistemul complex, gradul de coeziune a datelor situaţiei problemă (numărul elementelor disparate), numărul de legături formate (elemente noi incluse în sistem) pe unitate de timp, energia cheltuită în raport cu schimbările suferite de sistem., stabilitatea sistemului (măsurată prin variaţiile stării sistemului în unitatea de timp). Printre parametrii de control posibili, prin schimbarea valorii cărora se pot induce schimbări majore în parametrii de ordin ai sistemului, s-ar putea include: activarea generală a reţelei neuronale care joacă rolul de suport neurodinamic al sistemului rezolutiv, nivelul zgomotului în reţea, suprafaţa reţelei neuronale antrenate în rezolvare, pragul criteriului de stabilire a similarităţii, ca indicator al echilibrului între supraconexiune şi subconexiune în reţea (Brown, 1988). Variaţii mici şi treptate ale unor astfel de parametri de control pot conduce la scăderea progresivă a stabilităţii sistemului, iar în momentul atingerii unor valori critice, sistemul va realiza un salt înspre o nouă stare atractoare sau o nouă formă a spaţiului fază (cu alte stări atractoare decât cale ale spaţiului anterior). Consider că, pentru ca reacţia afectivă care însoţeşte fenomenul intuiţiei să apară, esenţială nu e apariţia soluţiei ca atare, ci o modificare semnificativă a parametrilor de ordine menţionaţi (cum ar fi, de exemplu, creşterea instabilităţii), care pot anunţa apariţia soluţiei. În sprijinul acestei ipoteze, ar putea fi invocate rezultatele experimentelor lui Tikhomirov (menţionate de Simonov, 1991), care indică o scădere maximă a rezistenţei electrice cutanate, exact în momentul în care apare ideea unei soluţii, dar înainte ca acesta să fie formulată ca o ipoteză supusă verificării.

Plecînd de la cele de mai sus, din punctul de vedere al trăirii subiective, accentul în caracterizarea fenomenului intuiţiei ar trebui să cadă pe trăirea unităţii, a schimbării calitative şi a separării subiectului de procesul rezolvării (care dobândeşte autonomie prin desfăşurarea lui în virtutea interacţiunii sistemelor dinamice reprezentaţionale). De asemenea, trăirea va putea avea diferite grade de intensitate, în funcţie de mărimea schimbărilor  în valoarea parametrilor de ordine şi tipuri calitative diferite, în funcţie de tipul transformării dinamice suferite de sistem: formarea sistemului sau modificarea lui (prin includerea de noi variabile), schimbarea stării atractoare (în cazul sistemelor multistabile), trecerea într-o altă zonă a unui atractor straniu (pentru sistemele haotice), schimbarea spaţiului fază (care va avea o nouă structură de atractori). Tranziţiile între două stări diferite calitativ ar putea fi marcate de ceea ce în TSD se numeşte hysteresis: vor exista, pentru un parametru de control, două valori prag de realizare a tranziţiei în funcţie de sensul de parcurs în modificarea valorilor parametrului.

Ca mecanism de producere, fenomenul intuiţiei ar putea fi caracterizat dinamic, în unele situaţii, de ceea ce Salthe (1991) numeşte emergenţă extensională: o tranziţie a unui sistem dinamic de la o scală a relaţiilor la alta, printr-un salt brusc, trecând prin stări instabile. Din interacţiunea entităţilor microsistemice poate emerge coerenţa unui macrosistem, în anumite condiţii de constrîngere, date de valorile parametrilor de control (valori ale parametrilor de ordine ai unor sisteme dinamice de scală superioară cu care sistemele dinamice de scală mai redusă nu pot interacţiona). Dar prin emergenţa extensională a unui singur sistem, creşterea scalei face ca sistemul să încorporeze aspecte ale mediului anterior, care înainte erau considerate constrângeri, ceea ce face din ele o parte a dinamicii relevante. Trebuie specificat faptul că mecanismul de producere şi trăirea subiectivă ale unei intuiţii (în sensul de schimbare calitativă în sistemul dinamic rezolutiv) relevante pentru aflarea soluţiei s-ar putea să fie aceleaşi cu cele ale uneia nerelevante pentru soluţie.

Din punct de vedere calitativ, intuiţia ar putea fi caracterizată ca o emergenţă intensională (Salthe, 1991), ca o schimbare raportată la observator, în legătură cu modul de specificare a stării sistemului în a cărui descriere apar noi proprietăţi. Esenţa fenomenului intuiţiei e legată de sensul emergenţei intensionale pentru că el presupune incapacitatea observatorului care relatează cursul desfăşurării procesului rezolutiv de a specifica legătura ideii anterioare cu cea nou apărută. Acesta nu are o urmă, o descriere simbolică pentru derivarea uneia din cealaltă şi pentru comunicarea ei, tocmai pentru că a apărut o discontinuitate în comportamentul sistemului dinamic, care presupune un salt peste stările intermediare din spaţiul fază.

În concluzie, în această lucrare s-a încercat surprinderea unor aspecte care ar  putea sta la baza unei abordări prin prisma TSD a fenomenului intuiţiei şi o caracterizare a acestuia pe cele patru dimensiuni identificate ca fiind relevante definirii sale. S-ar cere, în viitor, o aprofundare a acestora, o descriere mai precisă a procesului rezolutiv în termenii TSD şi verificarea experimentală a consecinţelor care ar decurge dintr-o astfel de conceptualizare.

 

 

BIBLIOGRAFIE

Barton,S. (1994), Chaos, Self-Organization, and Psychology, American Psychologist, vol.49, nr. 1, pag. 5-13.

Benjafield, J. G. (1993), Cognition, Prentice Hall, Englewood Cliffs.

Brown, I. (1988), The Life of the Mind, Erlbaum, Hillsdale

Davidson, J. E. (1995), The Suddenness of Insight, în: R. J. Sternberg, J. Davidson (ed.), The Nature of insight, MIT Press, Cambridge.

Dominowski, R. L., Dallob, P. (1995), Insight and Problem Solving, în: R. J. Sternberg, J. Davidson (ed.), The Nature of insight, MIT Press, Cambridge.

Ericsson, A. K., Hastie, R. (1990), Contemporary Approaches to the Study of Thinking and Problem Solving, în: R. J. Sternberg (ed.), On Nature of Wisdom, Cambridge University Press, New York.

Eysenck, M. W., Keane, M. T. (1990), Cognitive Psychology. A Student’s Handbook, Lawrence Erlbaum, Hillsdale.

Gibson, J. J. (1986), The Ecological Approach to Visual Perception, Lawrence Erlbaum, Hillsdale.

Gick, M. L., Lockhart, R. S. (1995), Cognitive and Affective Components of Insight, în: R. J. Sternberg, J. Davidson (ed.), The Nature of insight, MIT Press, Cambridge.

Glass, A. L., Holyoak, K. J. (1986), Cognition, McGraw-Hill, Auckland.

Gruber, H. E. (1989), The Evolving Systems Approach to Creative Work, în: D. B. Wallace, H. E. Gruber (ed.), Creative People at Work (Twelve Cognitive Case Studies), Oxford University Press, London.

Ippolito, M. E., Tweney, R. D. (1995), The Inception of Insight, în: R. J. Sternberg, J. Davidson (ed.), The Nature of insight, MIT Press, Cambridge.

Haken, H. (1994/1995), An Application of Synergetics. Decision Making as Pattern Recognition, Zeitschrift für Wissenschaftsforscung, vol. 9/10.

Mayer, R. E. (1995), The Search for Insight: Grappling with Gestalt Psychology’s Unanswered Questions, în: R.J . Sternberg, J. Davidson (ed.), The Nature of insight, MIT Press, Cambridge.

Metcalfe, J. (1994), Metacognition and Novelty Monitoring, în: J. Metcalfe, A. P. Shimamura (ed.), Metacognition (Knowing about knowing), MIT Press, Cambridge.

Perkins, D. N. (1995), Insight in Minds and Genes, în: R. J. Sternberg, J. Davidson (ed.), The Nature of insight, MIT Press, Cambridge.

Salthe, S. N. (1991), Varieties of Emergence, World Future. The Journal of General Evolution, vol.32, nr.3, pag. 76-82.

Schooler, J. W., Fallshore, M., Fiore, S. M. (1995), Epilogue: Putting Insight into Perspective, în: R. J. Sternberg, J. Davidson (ed.), The Nature of insight, MIT Press, Cambridge.

Seifert, C. M., Meyer, D. E., Davidson, N., Patalano, A. L., Yaniv, I. (1995), Demystification of Cognitive Insight: Opportunistic Assimilation and the Prepared-Mind Perspective, în: R. J. Sternberg, J. Davidson (ed.), The Nature of insight, MIT Press, Cambridge.

Simonov, I. (1991), The Motivated Brain: A Neuropsychological Analysis of Human Behavior, Gordon, London.

Smith, S. M. (1995), Getting Into and Out of Mental Ruts: A Theory of Fixation, Incubation, and Insight, în: R.J. Sternberg, J. Davidson (ed.), The Nature of insight, MIT Press, Cambridge.

Sternberg, R. J., Lubart, T. I. (1995), An Investment Perspective on Creative Insight, în: R. J. Sternberg, J. Davidson (ed.), The Nature of insight, MIT Press, Cambridge.

Weisberg, R. W. (1986), Creativity: Genius and other myths, Freeman, New York.