INDICAŢII

CONSTITUIREA INTERNĂ A UNEI VIZIUNI FILOSOFICE

Teodor Vidam

Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca

În peisajul filosofic actual, rar ni se oferă ocazia de a fi martori la constituirea unei viziuni filosofice proprii, care să vizeze deopotrivă valenţele semnificative ale mersului şi gândirii teoretice universale şi naţionale, demers capital întreprins cu anvergură şi rigoare de către Al. Surdu. Ţinem să punctăm câteva momente constitutive ale acestui demers spiritual major printr-o ochire „esenţială”, zăbovind asupra a trei lucrări ce alcătuiesc jaloane principale în realizarea de facto a acestui proiect complex şi dificil.

Lucrarea Actualitatea relaţiei gândire-limbaj. Teoria formelor prejudicative constituie un moment de referinţă pentru cine vrea să desluşească prefigurarea şi configurarea pieselor esenţiale ce exprimă un sistem filosofic personal. Investigaţia hermeneutică a primelor capitole din Categoriile lui Aristotel pune în evidenţă relaţiile specifice între entităţile existente în re, în mente şi în voce, domeniu care circumscrie relaţiile prejudicative. Acest domeniu are în subordine raporturile efective dintre individual, relaţional, proprietate, determinaţie şi expresie lingvistică.

Denumirea se spune despre obiect, fără a fi în obiect. Fiind presupusă de cea judicativă şi anterioară acesteia, relaţia subsistent – cuvânt poate fi numită prejudicativă sau antepredicativă. Un om poate fi galben deoarece s-a îmbolnăvit de hepatită, dar în acest caz el este galben în mod accidental sau întâmplător. În vreme ce toţi chinezii sunt galbeni întrucât reprezintă rasa galbenă a speciei umane, dar nu toate rasele speciei umane sunt galbene. În mod rezonabil Al. Surdu subliniază următoarele „dacă se admite că culoarea este o proprietate obiectiv-materială comună lucrurilor (corpurilor) individuale, este în aceste corpuri, atunci ea nu mai poate fi în noţiunea de corp şi nici în numele acesteia, căci nici noţiunea de corp şi nici cuvântul «corp» nu sunt colorate”[1].

Limbajul ca modalitate de exprimare se constituie la trei niveluri: a) cel prejudicativ, în care apar relaţiile a fi în şi a spune despre (antepredicamente); b) cel judicativ propriu-zis, în care apare verbul copulativ a fi între subiect şi predicat (predicamente); c) cel silogistic, în care apare verbul a reveni între termeni, adică cel discursiv propriu-zis sau raţionalmente. În dreaptă consecinţă, Al. Surdu relevă „Problema cea mai importantă pentru exegetul modern este de a nu absolutiza, nici unul din termenii care intervin, pentru a nu pierde din vedere mulţimea semnificaţiilor”[2]. Pentru nivelul prejudicativ Al. Surdu introduce termenul de „subsistent”, deoarece termenul de „subiect” corespunde în mod plenar celorlalte trepte ale desfăşurării cunoaşterii şi constituirii limbajului.

Subsistentul are şi el trei semnificaţii, şi anume: materia, forma şi compusul acestora, cu exemplificarea: arama pentru materie, înfăţişarea exterioară pentru formă şi întregul pentru compus. Este clar că subsistentul nu poate să însemne subiect, de vreme ce acesta îşi pierde caracteristica individualităţii în accepţie de materie şi semnifică subsistenţa în genere, substratul oricărei existenţe sau fiinţe. Proprietatea individuală este în subsistent accident particular. În calitate de accident universal Aristotel admite sufletul, care nu este nici corp, nici proprietate individuală, pare a fi mai degrabă o funcţie a corpului; entelehia mijlocind trecerea de la potenţă la act. Lucrările sale Metafizica, De anima, dovedesc indubitabil că relaţiile prejudicative sunt o componentă fundamentală a operei aristotelice, având profunde semnificaţii ontice.

Meritul lui Aristotel, în afara descoperirii relaţiilor prejudicative, este acela de a fi prezentat legătura dintre ele, mai mult independenţa lor. Ca stări de fapt, relaţiile prejudicative se petrec independent de exprimarea lor. Stagiritul nu identifică însă relaţia prejudicativă cu propoziţia, care de regulă conţine verbul este. Lucrarea Actualitatea relaţiei gândire-limbaj după secţiunea Investigaţii hermeneutice, se ocupă de Semnificaţia logică a relaţiilor prejudicative, pentru ca în ultima, Concluzii general filosofice să ne dăm seama de prestaţia filosofică exemplară săvârşită de Al. Surdu.

Aşa cum nu există lucru individual independent de relaţia sa cu alt individual, tot aşa nici relaţionalul nu există fără entităţile prejudicative pe care le pune în relaţie. Or, entităţile prejudicative sunt relative, căci nici una nu există, ca entitate prejudicativă, decât în relaţie cu una dintre celelalte, sau chiar cu sine (cazul individualului). Posesia (încălţat, înarmat) este diferită de proprietate (casă, pământ) prin caracterul accidental şi exterior. Determinaţiile de timp şi loc sunt determinaţii circumstanţiale.

Definirea entităţilor prejudicative prin intermediul relatorilor, este în, aparţine lui, este inclus în, se spune despre, este împreună cu, este între, pune în evidenţă că nici una din formele care conţin astfel de entităţi nu este de tip judicativ, chiar dacă ambii membri ai relaţiilor sunt expresii. Se poate conchide că între formele prejudicative şi judecăţi nu există decât asemănări aparente. Prejudicativ nu pot admite că „vieţuitor” se spune despre piatră, dar judicativ pot afirma că „piatra este vieţuitoare” ceea ce înseamnă că judecata este falsă.

A ignora relaţiile prejudicative înseamnă a reduce criteriul adevărului la confruntarea nemijlocită a judecăţii cu lucrurile individuale. Confruntarea oricărei judecăţi, pentru a-i determina valoarea de adevăr, cu realitatea la care se referă presupune o dublă mijlocire: una obiectuală (între lucruri individuale, ca şi între lucruri individuale şi proprietăţi comune) şi una expresională (între acestea şi expresiile lor lingvistice). Relaţiile prejudicative obiectuale (aparţine lui, este inclus în, este în, este între, este împreună cu) nu sunt perceptibile direct în existenţa nemijlocită. Ca şi relaţiile prejudicative obiectuale, cele expresionale pot constitui obiective referenţiale ale judecăţilor.

Logica matematică vine cu o nouă versiune în tratarea problemei relaţiilor prejudicative. Russell consideră că termenul „de fapt” aparţine lumii obiective, nefiind creat de gândurile şi dorinţele noastre. Faptul este un fel de obiect, dar nu trebuie confundat cu acesta, întrucât circumscrie relaţia dintre obiect-proprietate. Wittgenstein reduce faptul la relaţia dintre obiecte. În acest context el face distincţia dintre „fapt” şi „starea de lucruri”. Logica simbolică are ca punct de plecare al consideraţiilor sale relaţiile prejudicative. Mai mult, capitolele sale fundamentale (logica predicatelor, relaţiilor, claselor) se deosebesc tocmai în funcţie de specificul relaţiilor prejudicative.

Formele ontice le preced pe cele prejudicative, iar cele judicative succed celor prejudicative. Subsistenţa nu poate fi identificată cu materia fără formă, cu toate că ea nu constituie încă o stare de fapt. Se dovedeşte, consideră în mod temeinic Al. Surdu valorificând unele contribuţii neglijate ale Stagiritului, contrar lui Wittgenstein, conform căruia obiectele care alcătuiesc substanţa lumii sunt simple şi reprezentate abia de propoziţii, că proprietăţile materiale aparţin obiectelor nu numai înaintea actelor judicative, ci chiar înaintea celor prejudicative.

Subsistenţa, un concept filosofic de maximă generalitate, pentru faptul de a fi o substanţă comună oricărei existenţe, adică substratul primar al ec-sistenţei, a ceea ce apare şi se manifestă prin lumea cronospaţială, este transcendentă, neputând fi cunoscută prin mijloace intelectiv-perceptive, constituie deopotrivă garantul obiectiv, primordia ecsistenţei şi fiinţei. Al. Surdu propune în acest moment câteva disocieri esenţiale care străbat întreaga sa gândire filosofică de primă linie: a) distincţia dintre obiectul în sine (eonul pur) ce nu poate fi caracterizat nici măcar prin determinaţii negative, şi obiectul de cunoscut sau al senzaţiei (esteton) şi al gândirii (noeton); b) distincţia dintre obiectul în sine, ce depăşeşte limitele experienţei, deşi determină fenomenele, şi noumenele, care şi ele sunt determinate şi anume numai prin formele intelectului.

Unda seismică, de reabilitare a gândirii dialectico-speculative, s-a înfiripat din cuprinsul secţiunii a treia Concluzii general-filosofice a lucrării publicată în 1989 Actualitatea relaţiei gândire-limbaj, ca să ajungă la o culme nebănuită iniţial prin lucrarea Gândirea speculativă apărută în mod premonitor la început de mileniu trei. Principiul vaselor comunicante funcţionează, se subîntinde, când este vorba de conceperea şi constituirea unui edificiu filosofic de substanţă. Ţinând seama de disocierile anterioare, Al. Surdu conchide în mod justificat: „Aceasta înseamnă că despre noumene ca atare nu se poate spune, ca despre obiectele în sine, că sunt transcendente, adică sunt dincolo de existenţă, unde subsistă într-un mod necunoscut nouă, ci numai despre intelect se poate spune că transcende, trece dincolo de sensibilitate, dar fără să ajungă undeva, pe vreun anumit tărâm”[3].

Din această perspectivă a obiectului, trebuie marcată şi distinsă nu numai subsistenţa, căreia îi corespunde eonul (obiect în sine), de existenţă, căreia îi corespunde estetonul (obiect al percepţiei sensibile), ci şi fiinţa, căreia îi corespunde noetonul (obiect al gândirii). Domeniul existenţei nu se reduce la individual. Relaţiile prejudicative dintre entităţile individuale sunt stări de fapt existenţiale propriu-zise. „Neavând o existenţă propriu-zisă, ele (relaţiile prejudicative – n.ns.) pot fi considerate că mai degrabă sunt decât există”[4]. Ceea ce le determină nu mai ţine de domeniul existenţei, ci al fiinţei propriu-zise. Domeniul fiinţei rămâne caracterizabil prejudicativ prin dicitur de.

Existenţa este câmpul stărilor de fapt a relaţiilor prejudicative interfactuale, fiinţa este câmpul relaţiilor prejudicative non-interfactuale, care implică esenţa, quidditatea, universalul, în rezumat entităţi exprimabile. Esenţa se exprimă prin toate atributele neaccidentale, iar quidditatea numai prin două dintre acestea, respectiv prin genul proxim şi diferenţa specifică. Esenţa ca noţiune are o sferă mai mare decât quidditatea. Ea cuprinde totalitatea proprietăţilor pe care trebuie să le aibă individualul pentru a fi ceea ce este. Lumea nu este numai totalitatea unor fapte petrecute deja, ci este mai degrabă imaginea petrecerii faptelor, procesul instituirii şi destituirii stărilor de fapt, care, în permanenta lor schimbare, nici nu mai pot fi numite stări, ci procese.

Puntea de trecere sau veriga intermediară între aprofundarea relaţiei gândire-limbaj şi reabilitarea gândirii dialectico-speculative o constituie nu întâmplător Pentamorfoza artei. Lucrarea ne propune ab initio două premise: deosebirea dintre filosofia artei şi estetică şi verificarea de facto a „pentamerului” pe teritoriul creaţiei artistice. Aceasta nu constituie rodul bunului plac, al unui subiectivism necontrolat, dominat de hazard şi capricii, ci se structurează în funcţie de norme proprii fiecărui domeniu al artei.

Asistăm la o schimbare de perspectivă, se trece, de la sistemul referenţial subsistent-cuvânt, cu implicantele sale fundamentale (subsistenţă, existenţă şi fiinţă) la un alt sistem referenţial, acela al raportărilor dintre subiectul cunoscător şi produsele, creaţiile sale, schimbare de perspectivă, proces care readuce în prim plan necesitatea examinării atente a facultăţilor de cunoaştere (intelect, raţiune, speculaţie) şi a metodelor utilizate (rămânând oarecum uitată sau chiar neglijată dialectica speculativă şi virtuţile sale).

Dialecticitatea realului, caracterul eterogen şi contradictoriu al acestuia, îmbracă forme din ce în ce mai complexe, de la opoziţiile reale, parcurgând triade şi tetrade, până la manifestarea pentadei ca expresie a manifestărilor spirituale cele mai elevate, un asemenea moment exponenţial constituindu-l opera de artă. Forma corpului uman, structura şi funcţiile sale, sunt marcate profund de reprezentarea pentadică. Pentamerul, după pitagoreici, remarcă Al. Surdu, reprezintă un simbol al sănătăţii şi frumuseţii, al interiorului şi exteriorului fiinţei umane.

Tragedia antică reprezintă o culme a creaţiei artistice neegalată până în prezent. Ea se compune din cinci arte diferite: (1) poezia, care constituie textul tragediei; (2) jocul dramatic al actorilor; (3) muzica vocală a corului; (4) muzica instrumentală interpretată la flaut; şi (5) dansul. Pentamerul este iterativ atât în ce priveşte structura de compoziţie cât şi elementele dramatice ale subiectului tragediei antice. Forţele puse în joc nu se identificau cu personajele, ci reprezentau forţe oarecum îndreptăţite (confruntarea dintre uman şi divin, vremelnic şi etern, libertate şi destin etc.) chiar dacă nu erau egale între ele. Efectele terapeutice ale tragediei antice (catharsis-ul, purificarea) prin generarea sentimentelor de spaimă, teamă, milă, omenie, au constituit corolarul afirmării plenare a acestui gen artistic.

Trecerea de la tragedia antică, o culme încă neegalată a culturii elene, la analiza dramelor pasionale shakespeariene, are în vedere conform interpretării lui Al. Surdu, caracterele personajelor, unicitatea exemplară a trăirilor acestora, pornind de la teoria lui K. Leonhard despre „personalităţile accentuate”. Teatrul englez, continuator al moralităţilor medievale renunţă la mască. Fără mască un personaj poate să se comporte ca un om real; în funcţie de împrejurări, în funcţie de caracterul propriu. Reflecţiile asupra dramelor pasionale shakespeariene: Hamlet (răzbunarea), Romeo şi Julieta (iubirea), Othelo (gelozia), Macbeth (grandoarea) şi Richard al III-lea (ambiţia), relevă calităţile şi slăbiciunile psihismului uman, înfiriparea, cristalizarea, potenţarea şi înteţirea acestora, pot să ducă fie la înălţare, fie la degradare şi distrugere. Sentimentele prin intensificare predominant telurică devin patimi, care duc la degradare şi descompunere, pe când dacă sunt călăuzite de idealuri devin pasionante şi duc la o spiritualizare mobilă. În acest sens, Camus conchide că solidarizarea între suferinţă poate să devină activă, pe când pornirile meschine duc la prăbuşire.

Prăbuşirea personajelor în cazul dramelor pasionale shakespeariene le apropie, dar şi le distinge clar de tragediile antice, şi anume, intenţia autorului, de a înălţa sentimentele umane până la forma lor ideală. Sentimentul ideal îşi dobândeşte valenţe universale care nu corespund nimicniciilor, impurităţilor şi adversităţilor vieţii, într-un cuvânt nu se poate justifica individualul, dar îl poate salva sau eventual mântui. Idealul transcende realul, personajele nu pot întruchipa perfecţiunea. Idealul presupune identificarea personajului cu sentimentul devenit pasiune. Finalmente, operele de artă alcătuiesc, în ansamblul lor, un domeniu distinct al realităţii, un domeniu autonom, neprecedat de vreun altul, şi care poate fi studiat ca atare. Specificul fiinţării operei de artă este acela de a fi cumva, de a se arăta într-un anumit fel sau de a se putea imagina într-un anumit mod. În operele de artă în mai mare măsură decât cunoştinţele sunt puse în joc modalităţile de manifestare, mereu şi mereu altfel, ale binelui, dreptăţii şi libertăţii. Arta ilustrează pentada de aur a dreptei filosofări.

Comparativ cu lucrările anterioare, Gândirea speculativă reevaluează şi resemnifică unii termeni împrumutaţi din logică (antitetica, antiologie, autologie) şi alţii expediaţi înainte de vreme în „şopronul cu rechizite metafizice” (dialectica, speculaţia) analizând momente de referinţă din gândirea filosofică universală (Platon, Kant, Hegel) şi cea naţională (Blaga, Noica şi Florian). Ţinând seama de modalităţile de constituire şi manifestare ale limbajului (in re, in mente, in voce), Al. Surdu circumscrie într-o manieră sintetică facultăţile la care recurge subiectul cunoscător (intelect, raţiune, speculaţie) pornind de la sporul de cunoaştere adus de ştiinţele exacte şi socio-umane.

Astfel „Dacă prin intelect se înţelege gândirea intuitivă, practică, folositoare în lumea înconjurătoare cu referinţă directă la lucrurile individuale şi relaţiile dintre acestea, cu aplicaţii în lumea modernă la domeniul tehnicii, la anorganic şi solid, iar în ştiinţe, la aspecte matematice şi de calcul, fiind exprimabilă în simboluri şi formule, iar prin raţiune se înţelege gândirea discursivă, judicativă şi demonstrativ-argumentativă, ambele bazate pe legile identităţii şi noncontradicţiei, atunci este evident că dialecticul şi speculativul sunt diferite atât de intelect, cât şi de raţiune”[5].

De pe această poziţie teoretică are loc incursiunea de explorare şi valorificare a virtuţilor pe care ni le propune metoda dialectico-speculativă şi valenţele perene ale speculaţiunii fără a se recurge la nici o pereche de ochelari fie ei hegelieni sau de altă provenienţă. Ca atare, două tendinţe care acţionează în sens contrar nu se contrazic una pe cealaltă, ci se opun una celeilalte. Opoziţia este sursa oricărei antitetici. Dialectica este reflexul logic al antiteticii din domeniul ontic (al naturii şi societăţii).

Termenul de dialectică are în filosofia contemporană mai multe sensuri. O accepţie importantă este aceea de metodă general filosofică opusă metodei metafizice. Locul termenului de dialectică este tot în domeniul logico-lingvistic. Dacă antitetica este teoria opoziţiei, dialectica este teoria contradicţiei, fie că vorbim de dialectică pozitivă, negativă, fie de dialectică subiectivă, obiectivă etc. Respingerea enunţurilor contradictorii şi utilizarea lor sub formă demonstrativ-argumentativă îi conferă lui Zenon titlul de inventator al dialecticii şi anume în sens negativ.

Eleaţii nu numai că au respins contradicţia, dar au şi absolutizat identitatea. Nu numai existenţa trebuie gândită în nemişcare, unitate şi neamestec, ci şi gândirea. Adepţii dialecticii negative ajungeau la reducerea judecăţilor la forme tautologice de tipul A este A şi B este B, ceea ce înseamnă anularea actului judicativ. Aristotel îl desemnează ca reprezentant al acestei anomalii pe Antistene (Ceva nu se poate spune despre altceva, ci numai unul despre acelaşi). Menirea dialecticianului spre deosebire de sofist, este aceea de a distinge în permanenţă adevărul de fals sau numai de ceea ce este numai în aparenţă adevărat, cu scopul, evident de a menţine adevărul şi a exclude falsul.

Dialectica speculativă începe cu Platon. Acesta distinge gândirea despre lucruri de gândirea pură sau invers, gândirea pură faţă de gândirea despre lucrurile sensibile. Genurile supreme sunt idei-forme în care se oglindesc sau se reproduc (speculum = oglindă, reproducere) lucrurile sensibile, ceea ce îndreptăţeşte calificativul de speculativ. La Platon ideile sunt mai multe şi nu se produc una pe cealaltă. Ele diferă de lumea lucrurilor sensibile în calitate de prototipuri.

Domeniul speculativului platonic nu este nici dialectic, nici antitetic. Raportul de contrarietate dintre genurile supreme este insă diferit atât de raporturile dintre enunţuri (de contradicţie), cât şi de cel dintre lucruri şi fenomene (de opoziţie). Fiinţa nu se divide în mişcare şi repaus, ea are în subordine acelaşi şi altul. Mişcarea se leagă de altul, repausul se leagă de acelaşi. Mişcarea şi repausul revin indirect, prin participarea şi amestecul genurilor, fiinţei. Antiologia circumscrie raportul de contrarietate în cazul genurilor supreme la Platon (fiinţă, mişcare, repaus, acelaşi, altul).

„Participarea” aceasta, „revenirea”, „amestecul” sau „comunitatea” genurilor supreme nu au nimic comun cu participarea lucrurilor sensibile la idei, căci genurile supreme nu pot fi modele sau prototipuri unele pentru celelalte. Ele sunt ceea ce sunt numai în raportarea lor unele la altele. La fel ca reflectarea unei păduri în oglinda apei unui râu, speculativul ca atare, întoarce lumea pe dos. Pentru eleaţi nu era decât fiinţa, pentru Platon este şi fiinţa, dar şi nefiinţa, adică altceva decât fiinţa. Antilogia platoniciană nu e străină nici de heracliteism, nici de eleatism, dar se diferenţiază de acestea printr-o dublă relativizare a acestora într-un domeniu propriu şi anume în cel speculativ. Această scrutare a înlănţuirii gândirii filosofice platoniciene până la desluşirea cheii de boltă a construcţiei sale filosofice este singulară în exegeza românească.

Dacă intelectul presupune o anumită acţiune asupra stărilor de fapt pe care le intuieşte, iar raţiunea pretinde întotdeauna condiţii ale condiţionatului; o anumită contemplaţie a lucrurilor sensibile pe care le reflectă, speculaţiunea, de la speculum, oglindire, reproducere, se referă la totalităţi infinite şi procese cu începuturi şi sfârşituri transcendente, o anumită meditaţie asupra acestora. Poteca speculativă dibuită de Platon e continuată de către Kant într-o manieră rezervată, critică, circumspectă, ceea ce îl duce la practicarea unei gândiri dialectice negative.

În cuprinsul existenţei nu se poate şti cât de departe pătrunde observaţia şi analiza fenomenelor în timp. Transcenderea ca proces al depăşirii şi ca trăsătură majoră a gândirii filosofice propriu-zise, poate să vizeze mai multe tipuri de transcendenţă. La Kant avem de-a face în principal cu două tipuri de transcendenţă: una relativă, naturală, şi una absolută, transnaturală. Prima este acceptabilă, fiind un fel de extindere a cunoaşterii spre zone necunoscute. În schimb, Kant respinge transcendenţa absolută, transnaturală, care ţine de obiectul în sine însuşi.

Din pricina acestei probleme Kant a fost considerat un filosof antispeculativ şi antidialectician. Ceea ce nu înseamnă însă că, cel puţin în sens negativ, nu putem gândi corect această transcendenţă absolută. La Kant ca şi la Aristotel, subsistenţa devine un fel de cauză a existenţei. Noumenul are la Kant sens total negativ, spre deosebire de obiectul în sine însuşi, care totuşi subsistă. Conceptele se referă la ceea ce este condiţionat experimental, pe când ideile se referă la necondiţionatul transcendent. Ideea se ridică la totalitatea absolută. Ea este a necondiţionalului tot aşa cum este a omului obişnuit. Ea este despre totalitatea condiţiilor (suflet, lume, Dumnezeu). Ideile nu pot avea o utilizare constitutivă. Ele au mai mult o determinare de factură dialectico-speculativă şi apofatică.

Transcenderea este posibilă ca lărgire a orizontului, adică extensiv şi în direcţia clarificării profunzimilor lumii materiale, adică intensiv. Indiferent, în ce mod am realiza transcederea, extensiv sau intensiv, fatalmente ne izbim de aceleaşi dificultăţi ale nedeterminatului sau necondiţionatului, un prag greu surmontabil, dacă nu chiar imposibil. Obiectul în sine e cauza fenomenului, acel ceva care determină apariţia fenomenului, pe când noumenul este efect al conceptului, reprezentarea lui rămâne goală şi nu foloseşte la nimic. Kant reduce numărul ideilor la trei: suflet, lume, Dumnezeu. Fapt care determină aspectele metodei dialectico-speculative triadice. Înaintarea de la cunoaşterea-de-sine la cunoaşterea lumii şi de la aceasta la fiinţa supremă pare asemănătoare înaintării logice a raţiunii de la premise la concluzie. Kant a presimţit gândirea speculativă, dar el nu a aplicat schema triadică (teză – antiteză – sinteză).

Hegel admite o raţiune absolută care se face pe sine, după propriile sale principii, înfăţişându-se ca lume şi transformându-se apoi, prin intermediul omului, în spirit. Raţiunea aceasta făcătoare de lume este, şi la Hegel, Dumnezeu însuşi. Cu deosebirea faţă de creştinism că El nu mai este transcendent, nu mai este dincolo de lume, ci este propria sa creaţie. Hegel vorbeşte despre o altfel de raţiune care înglobează şi intelectul, ca moment al identităţii cu sine a conceptelor filosofice; un fel de raţiune negativă, care să presupună contradicţia între concepte, cât şi între obiecte şi fenomene, şi o raţiune pozitivă care să cuprindă sinteza contrariilor. Este vorba de „logica speculativă”.

Al. Surdu ţine seama de faptul că filosofia poate să piardă teren dacă nu-şi exersează şi rafinează întreg repertoriul conceptual în funcţie de complexificarea datelor lumii reale, de mersul şi asumările imprevizibile ale cunoaşterii ştiinţifice. În acest context, metoda dialectică pentru a răspunde provocărilor trebuie să renunţe la aplicarea schemelor triadice rigide şi să fie aplicată cu discernământ. Modalitatea de acţiune a raţiunii umane, numită şi Idee, se face la Hegel, prin aşa-numita „dialectică triadică”: teză, antiteză şi sinteză, atât în domeniul logicii, cât şi al naturii şi al spiritului. Ceea ce i s-a reproşat lui Hegel a fost tocmai această absolutizare a triadei. El a încercat să înglobeze totul în sistemul său.

Reiese astăzi necesitatea unei metode dialectico-speculative de gândire pentru interpretarea fenomenelor cu care se confruntă omenirea, găsirea unui liant între fenomenele, în aparenţă, cu totul disparate (între fizică şi psihologie, de exemplu) şi alcătuirea unui tablou unitar din care să nu lipsească, fireşte, imaginea omului şi a intereselor sale. Transcenderea, trecerea dincolo de lume, în extensiune, ca şi de micimea particulelor sale ultime, în intensiune, presupune introdeschiderea înspre profunzimile psihismului uman, valorificarea resurselor nebănuite ale acestuia, a energiilor creatoare sufleteşti, care să ţină seama de bioritmuri, de funcţionarea organismului uman ca întreg, de asigurarea consonanţelor în ce priveşte trăirile sufleteşti, de evitare a disonanţelor, a psihozelor şi stresurilor năucitoare, de stopare a disipării inutile a acestui fluid misterios ce ne însufleţeşte actele creatoare.

Speculaţiunea este o facultate a gândirii omului, ca şi intelectul şi raţiunea, şi are limitele ei. Transcendenţa poate fi gândită numai dialectico-speculativ, indiferent dacă este considerată divină sau nu. Edificarea unui sistem filosofic în momentul de faţă, câtuşi de puţin demn de luat în seamă, ca şi a unuia de primă mărime, necesită descifrarea unui „nod conceptual” de neocolit după Al. Surdu, intercondiţionarea şi interpotenţarea dintre subsistenţă, existenţă, fiinţă şi transcendenţă. Descifrare care nu este posibilă dacă nu ţinem seama de modalităţile de constituire ale limbajului datorită gândirii la trei nivele distincte: a) prejudicativ; b) judicativ şi c) justificativ. Acest cumul de probleme sau problematică traversează deopotrivă istoria gândirii filosofice universale şi naţionale, mersul şi înaintarea cunoaşterii ştiinţifice actuale precum şi cel al creaţiei artistice şi nu în ultimul rând această problematică o regăsim şi în marile religii ale lumii sau în preocupările teologilor.

În această ordine de idei, Al. Surdu precizează „Teologia nu se confundă cu religia, după sum nici filosofia nu se confundă cu metafizica”[6]. În mod legitim, Al. Surdu consideră interpretarea dialectico-speculativă ca fiind singura adecvată fenomenului religios. Filosofia şi religia sunt domenii relativ autonome, relaţiile lor sunt de proximitate. Ele nu sunt doar maniere diferite de a trata acelaşi lucru, maniere care s-ar putea dovedi superioare sau inferioare. Domeniul lor de referinţă este altul deşi nu întru totul diferit. Este vorba de transcendenţă şi diferitele sale accepţiii, nu numai teologice, ci şi filosofice. Este vorba de aspecte diferite ale transcendenţei, ale legăturii acesteia cu existenţa, cu omul ca existent preferenţial, la sensul legăturii dinspre sau spre transcendenţă.

Orice fiinţă umană are năzuinţa de a-şi depăşi propria sa condiţie, de a se depăşi pe sine şi pe alţii, de a trece de limitele lumii mărginite în care trăieşte. Este vorba nu numai de dorinţa spre mai bine, ci mai ales spre altceva. Situaţia prezentă pare să-i dea dreptate lui Blaga: printr-o cunoaştere exactă şi mai profundă în loc să ne eliberăm de misterele transcendenţei, le potenţăm şi chiar le adâncim. Existenţa relativă (ens ab alio), o presupune pe cea absolută (ens a se). Problema transcendenţei a depăşit starea de simplă năzuinţă, de trăire sau „tatonare” individuală. Propria noastră cunoaştere în expansiune, ne obligă să transcendem existenţa reală spre tărâmul subsistenţei.

În vreme ce teoria generală a sistemelor şi cibernetica sunt teorii ale organizării, sinergetica este teoria autoorganizării. Din această perspectivă „Personalitatea umană este un suprasistem dinamic şi complex, deschis şi introdeschis, care se autoorganizează prin combinarea sincronică şi creatoare a unui mare număr de sisteme şi subsisteme dotate cu retroacţiune: sistemul cognitiv, cel motivaţional-afectiv, cel volitiv sau cel atitudinal”[7]. Omul trăieşte şi acţionează într-un sistem socio-cultural (cu arhetipuri specifice) şi este în rezonanţă cu sistemul cosmic şi cel cuantic. Transcenderea este procesul prin care omul accede la transcendent, iar cosmizarea este demersul omului spre dobândirea armoniei interioare prin intrare în rezonanţă cu ritmurile armonice ale universului exterior.

Prin procesul transcendenţei pe şi la nivele diferite ale realităţii, cunoaşterii şi acţiunii ne raportăm la marele tot, permanenţă a spiritului filosofic ce ia act de sine şi încearcă să se justifice şi să ne justifice faţă de această instanţă superioară. Prin reabilitarea metodei dialectico-speculative, a cărei structură poate fi una pentadică, Al. Surdu ne propune un asemenea pariu existenţial de confruntare cu transcendenţa, opera sa filosofică de până acum punând mărturie clară în acest sens, sens care se poate pierde doar în infinitul valorii.

[1] Al. Surdu, Actualitatea relaţiei gândire-limbaj, Edit. Academiei RSR, Bucureşti, 1989, p. 33.

Anuarul Institutului de Istorie „George Bariţ” din Cluj-Napoca, tom. XLI, series HUMANISTICA, nr. 1, 2003, p. 415-426.

[3] Alexandru Surdu, Gândirea speculativă, Edit. Paideia, Bucureşti, 2001, p. 79.

[4] Al. Surdu, Actualitatea relaţiei gândire-limbaj, ..., p.175.

[5] Al. Surdu, Gândirea speculativă, …, p. 312.