TRAIAN HERSENI: STRUCTURA DISCURSULUI SOCIOLOGIC

 

Florenţa Stăvărache

Institutul de Istorie „George Bariţ” din Cluj-Napoca

 

Traian Herseni* este, alături de H.H. Stahl, M. Vulcănescu şi A. Golopenţia, un reprezentant de seamă al Şcolii sociologice de la Bucureşti.

Opera lui sociologică este orientată tematic spre o diversitate de aspecte, pe de o parte, rezultate din reflecţii asupra societăţii româneşti şi pe de altă parte, dintr-o perspectivă comprehensivă asupra paradigmelor sociologice. În elaborările sale teoretice, alături de aspectele rezultate din preocupările sale de cercetare a realităţii rurale (sociologie pastorală, sociologia vecinătăţii), trebuie menţionate şi sintezele elaborate în sociologia limbii şi sociologia literaturii. Însă, principala năzuinţă a reflecţiilor sale sociologice a fost aceea de a elabora o teorie generală a societăţii.

 

Lui Traian Herseni îi revine meritul de a fi deschis o nouă direcţie în cercetarea sociologică românească, şi anume abordarea dintr-o perspectivă fenomenologică a sociologiei, a cărui fundament îl constituie interpretarea sistemului social în spiritul ontologiei regionale: „Încercăm adică în spiritul sociologiei fenomenologice să punem problema individ şi societate dincoace de individualism şi integralism şi întreprindem în acelaşi spirit ontologia regională a vieţii sociale”[1].

Un loc aparte în opera lui Tr. Herseni îl ocupă referinţa la ontologie, ce reprezintă o problematizare de natură reflexiv-teoretică, prin care acesta îşi propune stabilirea şi definirea competenţelor şi diferenţelor dintre filosofie şi sociologie în abordarea realităţii sociale, definirea domeniului sociologiei în ipostaze cât mai riguroase.

 Dimensiunea ontologică este surprinsă în manifestările ei complexe în lucrări, studii şi articole, cum ar fi: Realitatea socială. Încercare de ontologie regională, urmată de Prolegomene la teoria sociologică, apoi Ontologia spiritului, Dialectica spiritului, Ontologia vieţii sociale etc.

 Aşa cum subliniază Maria Larionescu, concepţia lui Herseni despre ontologia regională , deşi supusă unor influenţe din fenomenologia germană, prezintă elemente evidente de originalitate: „Conceptul central al noii orientări sociologice propuse de autor este cel de ontologie regională, preluat de la Husserl şi redefinit în funcţie de cele mai noi achiziţii ale gândirii sociale ale epocii. Traian Herseni a manifestat abilităţi deosebite de a-şi asocia antecesori şi aliaţi prestigioşi cu contribuţii recunoscute care l-au ajutat să‑şi organizeze premisele concepţiei sale. Astfel, conceptul lui Husserl de ontologie regională, exprimând despărţămintele existenţiale ale realităţii (natură, spirit, societate), pe care ştiinţa le cercetează ca atare, a fost epurat de către Traian Herseni de sensul  său originar de esenţă a regiunilor şi redefinit în conformitate cu ceea ce G. Gurvitch denumea «întorsătura existenţială a filosofiei fenomenologice» înfăptuită de Martin Heidegger: după acesta din urmă, «regiunile existenţiale nu se deosebesc numai ca esenţă, ci şi ca existenţă. Faptul însuşi de a fi, de a se găsi acolo, variază după regiuni. A exista nu înseamnă pretutindeni acelaşi lucru»”[2].

În căutarea unui raport cât mai productiv între filosofie şi sociologie, Traian Herseni menţionează ca tendinţă a acestui raport „realismul”, prin care încearcă să construiască o „sociologie ca ştiinţă a realităţii”. Premisa fundamentală a acestei tendinţe este exprimată de Herseni astfel: „Societatea este o realitate omenească şi o realitate temporală. Privită ca realitate, societatea este întotdeauna prezentă, de unde caracterul prezentualist al societăţii - cu societatea prezentă noi suntem legaţi esenţial, suntem aceeaşi realitate, - sociologia este chiar conştiinţa de sine a unei realităţi şi teoria unei existenţe. Sociologia studiază realităţi, nu semnificaţii sau sisteme de cultură”[3].

O contribuţie implicită a lui Traian Herseni la lămurirea raportului dintre sociologie şi filosofie o reprezintă opţiunea sa pentru înţelegerea sociologiei ca ontologie a vieţii sociale, întrucât sociologia „trebuie să studieze societatea ca existenţă”[4]. Aici ar mai fi de precizat că termenul de „ontologie” prezent în demersul lui Traian Herseni nu are numai înţelesul de „teoria existenţei”, cum a fost încetăţenit mai târziu de György Lukács[5]  şi de alţi sociologi şi filosofi marxişti, ci are şi înţelesul de existenţial, de existenţă socială, în cele din urmă. Astfel, în expresia „sociologia ca ontologie a vieţii sociale”, sensul termenului de ontologie este cel de „teorie”, iar în expresia „ontologie regională”, „ontologia” înseamnă „existenţă”, existenţele vizate fiind: natură, spirit, societate.

În viziunea herseniană, „problema realităţii sociale coincide cu însăşi problema sociologiei”[6]. Ca atare, o ştiinţă, pentru a se constitui, trebuie să-şi caute obiect în realitate. Pentru majoritatea ştiinţelor, dovada existenţei unui domeniu distinct, pe care să şi-l asume ca obiect de studiu, este uşor de realizat. Dar nu acelaşi lucru se întâmplă şi cu sociologia. Dreptul ei la existenţă este pus sub semnul întrebării pe motiv că i-ar lipsi un obiect propriu de studiu. Traian Herseni subliniază şi el faptul că „obiectul sociologiei, realitatea socială nu este o existenţă pipăibilă, încât contestarea şi reducerea ei la altă realitate (cea mecanică, biologică sau psihică) se face cu foarte mare uşurinţă, deşi cu foarte puţine temeiuri. De aceea, cea dintâi sarcină sistematică a sociologiei este înfăţişarea realităţii sociale ca o regiune existenţială proprie, cercetarea omului, a culturii şi a societăţii în ce au ele specific. Preocuparea aceasta întrucât priveşte existenţa este de natură ontologică, întrucât priveşte numai o ramură a existenţei este de natură regională”[7].

Încercând să lămurească problema obiectului sociologiei, Traian Herseni optează în primul rând pentru delimitările terminologice şi comprehensive ale problematicii vizate. Astfel, el stabileşte faptul că ştiinţa este înainte de toate cunoaştere, mai precis o relaţie de cunoaştere între doi termeni, şi anume subiectul şi obiectul, fără de care nu ar putea fi identificată existenţa însăşi. Aşadar: „Ştiinţa trebuie întemeiată nu numai gnoseologic, ci şi ontologic”[8].

În general, în cazul oricărei ştiinţe, cercetarea obiectului ei se identifică cu anumite momente ce trebuie neapărat parcurse: momentul ontologic (unul prealabil constituirii ştiinţei) şi momentul ştiinţific (ulterior constituirii ştiinţei). Între acestea se intercalează momentul epistemologic (constituirea obiectului). După părerea sa, primatul momentului ontologic ţine de structura logică a procesului ştiinţific şi nu de temporalitatea acestuia.

În ceea ce priveşte demersul ştiinţific al sociologiei, consideraţiile generale de mai sus dobândesc în opinia lui Herseni, următorul sens: societatea ca obiect al sociologiei trebuie cercetată în două momente diferite – „un moment prealabil constituirii sociologiei ca ştiinţă, în care societatea este analizată ca existenţă şi un moment ulterior, după ce existenţa societăţii e dovedită (şi numai dacă e dovedită), în care se urmăreşte existenţa ca societate sau, pentru că accentul de-acum cade pe societate, putem spune că se urmăreşte societatea ca societate”[9].

Prin lucrarea Realitatea socială. Încercare de ontologie regională, Tr. Herseni încearcă să lămurească o problemă precisă şi perfect delimitată, realitatea socială ca existenţă, justificând în acest fel şi opţiunea pentru subtitlul ales „Încercare de ontologie regională”.

Dar ce semnifică pentru Herseni conceptul de „regiune ontologică”? Răspunsul la această întrebare, ce presupune şi stabilirea semnificaţiilor ontologiei regionale, este cuprins în sinteza sa asupra sociologiei româneşti, în care îşi analizează şi propria operă: „În Realitatea socială ne-am propus să căutăm dacă există o regiune ontologică a societăţii, care poate să fie privită ca obiect al sociologiei”[10].

Traian Herseni caută de fapt, un obiect al sociologiei, care să fie diferit de cel „tradiţional”, încercând să propună inovaţii şi refundamentări în domeniu. În esenţă, regiunea ontologică căutată este chiar societatea, fundamentul nemijlocit al sociologiei direcţionat spre dobândirea de date sigure din societate, căreia el îi dă o structură conceptuală profundă, atunci când postulează că obiectul sociologiei pe care îl propune este „societatea ca existenţă”.

Societatea ca existenţă sau ca ontologie regională are, pentru Tr. Herseni, mai multe semnificaţii. Astfel, societatea se constituie în mod constant şi simultan în: „stare de conştiinţă”, „convieţuire omenească”, „natură sufletească”, „activitate”, „activitate spirituală”, „spirit obiectiv”, „domeniul culturii”, „funcţia omului”, „existenţa umană creatoare”, „conştiinţa individuală în celălalt”, „spiritual-obiectivă şi structural-funcţională”. Prin aceste semnificaţii ale societăţii ca existenţă, ştiinţa despre societate devine posibilă.

În Realitatea socială, încercarea de redefinire a obiectului sociologiei l-a determinat pe Herseni să identifice aporetic – prin logica problemelor şi a problematicii sociologiei – o serie de paradigme în istoria sociologiei.

Integrarea demersului său aporetic în istoria sociologiei, a însemnat lămurirea limitelor şi a cadrului de manifestare al următoarelor paradigme: mecanicism, contractualism, psihologism, relaţionism, naturalism, istoricism, sociologism, universalism, noologism, fenomenologism.

El nu a identificat aceste paradigme pentru a le accepta, ci pentru a avea faţă de ele o poziţie critică, dezvăluind astfel originalitatea gândirii sale. Astfel, pentru Herseni, mecanicismul este „poziţia cea mai puţin întemeiată”. Datorită poziţiei sale, prima din seria paradigmelor, putem explica numărul mic al elementelor componente, fapt ce ne indică lipsa trăsăturilor specifice societăţii. Contractualismul, în raport cu mecanicismul, recunoaşte dimensiunea voluntară a vieţii sociale. Ca teorie, însă, prezintă toate erorile posibile. Psihologismul este criticat deoarece reduce totul doar la individual, dar acesta este supus influenţei societăţii şi, prin urmare, fenomenele sociale pot fi în atenţia psihologiei numai ca rezultat al acţiunii indivizilor. Primul pas spre o sociologie    propriu-zisă îl realizează relaţionismul, numai că societatea nu se reduce doar la relaţii, ci „ea ne apare ca o realitate dincolo de ele”, iar relaţionismul nu lămureşte ce este societatea. În ce priveşte naturalismul, Traian Herseni are convingerea că „analogiile de suprafaţă cu natura organică” nu contribuie la clarificarea realităţii sociale şi a specificului ei. Istoricismul reprezintă un plus pentru viaţa ştiinţifică a societăţii. Indubitabil,  „societatea este şi un proces istoric”, dar sociologia trece dincolo de istorie, adoptând şi un punct de vedere static. Sociologismul devine cel dintâi curent ştiinţific care „dovedeşte existenţa sui generis a societăţii” şi conferă cercetărilor particulare un nou înţeles. Eroarea sociologismului constă în exagerarea nepermisă a punctului de vedere sociologic, pentru a constitui din sociologie „o enciclopedie a ştiinţelor sociale particulare”. Pasul hotărâtor pentru constituirea sociologiei îl face universalismul, dar această paradigmă cade în păcatul de a lăsa nedefinită „natura totalităţii sociale, încercând să înlăture determinismul cauzal din ştiinţă”. Integralismul comite eroarea de a considera societatea ca o realitate ce îi ignoră pe indivizi. Astfel, că problema raportului individ–societate apare ca insuficient aprofundată atât de individualism, cât şi de universalism. Noologismul, prin intermediul culturii, vizează deopotrivă individul şi societatea, cu precizarea că aceasta nu lămureşte pe deplin noul cadru al realităţii. Fenomenologia este singura paradigmă care a rămas necriticată de către Herseni, datorită noutăţii ei, cât şi a poziţiei autorului, care este una prin excelenţă fenomenologică. De aceea, problema individului şi a societăţii se pune în termenii comprehensiunii fenomenologice.

Sociologia este, astfel, ştiinţa explicativă a societăţii ca societate, ce caută să cerceteze toate aspectele reale ale vieţii sociale şi să le transpună în termenii cât mai exacţi ai ştiinţei. Sociologia devine, aşadar, singura ştiinţă cu adevărat a realităţii sociale, ştiinţă a existenţei sociale, cu semnificaţiile deja identificate.

 Revenind la încercarea lui Traian Herseni de a contura o sociologie originală, el sublinia faptul că despre o cercetare a vieţii sociale se poate vorbi numai după „o prealabilă lămurire faţă de Kant. S-a spus cu mult înţeles că astăzi se poate filosofa cu Kant, se poate filosofa împotriva lui Kant, dar nu se poate filosofa fără Kant”[11].

În acelaşi timp, societatea nu este un dat al cunoaşterii. Ea trebuie cunoscută şi înţeleasă prin trăire conştientă în interiorul ei, pe baza căreia se pot dezvălui semnificaţiile societăţii ca existenţă.

În demersul său sociologic, Herseni apelează din nou la interogaţii (ce înseamnă a trăi în societate?), fapt ce-i conturează originalitatea. El explicitează semnificaţia amintită astfel: „A trăi societatea (s.a.) însemnează a avea impresii subiective despre ea, sau,    într-un sens mai special, a te confunda emoţional cu ea […] Sub trăire în societate (s.a.) înţelegem un raport ontologic, nu gnoseologic, între om şi societate. Omul face parte existenţial din societate, el există în existenţa societăţii, ca existenţă – parte – din – ea, ca societate”[12].

Trăirea imediată în societate înseamnă cunoaşterea şi asumarea semnificaţiilor societăţii ca existenţă: convieţuire umană, acţiune şi faptă, spirit obiectiv, fiinţă colectivă (socialul şi societatea), într-un cuvânt se traduce printr-o implicare cognitivă şi existenţială, „a trăi” este pentru Tr. Herseni şi existenţă şi cunoaştere în acelaşi timp.

Esenţa trăirii în societate este convieţuirea umană, dar „Convieţuire însă nu însemnează a te găsi alături, cum se găsesc cartofii într-un sac sau pietrele într-o grămadă, ci a te găsi împreună, cuprins cu alţii într-o unitate de raporturi funcţionale,   într-o comunitate”[13]. Acesta constitue nivelul societăţii ca existenţă, prin convieţuirea dintre indivizi şi societate realizându-se o legătură „esenţială”, ce reprezintă liantul între polii aceleaşi realităţi.

În concepţia lui Herseni, viaţa socială înseamnă conştiinţă activă, deoarece „fără conştiinţă noi am trăi alături, nu împreună. Viaţa socială este o stare a conştiinţei, nu a organismului”[14], o deschidere a omului spre semenii săi şi nu o stare a organismului, aşa cum este cazul la organicişti. Orice societate omenească are în vedere conştiinţa pentru a se constitui şi dezvolta, pe când, în momentul în care omul pierde contactul cu realitatea, nu mai realizează dacă se află sau nu în societate. Putem afirma, astfel, că în acest ultim caz, se instalează o boală a conştiinţei care „desocializează omul”.

Societatea ca „stare a conştiinţei” este un alt nivel al aceleaşi realităţi. Ajunşi în acest punct, se impun următoarele precizări: dacă în societatea ca existenţă referentul îl constitue nivelul existenţial al societăţii, în societatea ca stare o conştiinţei nivelul vizat este cel cognitiv. Reformulând consideraţiile de mai sus, susţinem că reflecţiile lui Herseni asupra realităţii sociale se manifestă pe structurile a două matrici, o matrice existenţial-socială şi o matrice cognitiv-comprehensivă, care sunt în mod constant complementare şi convergente.

Pe matricea cognitiv-comprehensivă a vieţii sociale, Herseni problematizează înţelesurile societăţii şi raportul existent între sociologie şi societate, identificând în numeroase definiţii societatea cu viaţa: „societatea este în primul rând o stare de conştiinţă, fără aceasta noi n-am înţelege nimic din comportările exterioare ale omului”; „sociologia îşi urmăreşte integral fenomenele care o interesează, chiar dacă ele se petrec în conştiinţă”; „viaţa însemnează activitate, de aceea a trăi împreună însemnează a activa împreună”; „societatea este în mod exclusiv convieţuire spirituală”[15].

După convieţuire, următoarea trăsătură a vieţii sociale este acţiunea, fapt ce explică aria de răspândire destul de largă a voluntarismului sociologic.

 Într-o altă definiţie dată societăţii, Herseni vede societatea ca pe un raport de voinţe şi nu ca pe un produs al voinţei. El îl aduce în prim plan pe Max Weber, pentru care acţiunea reprezintă chiar esenţa sistemului său de sociologie, pentru a-şi argumenta astfel propria poziţie adoptată în abordarea socialului. Astfel, M. Weber, ţinând cont de principiul constitutiv al socialului, susţine că: „socialul este acţiune dotată cu un înţeles (de unde natura comprehensivă a sociologiei: «verstehende Soziologie»), însă numai acţiunile îndreptate spre alţi oameni sunt sociale”[16]. Herseni a preluat şi îmbunătăţit consideraţiile lui Weber despre acţiunea socială. Reconsiderând semnificaţiile societăţii (convieţuirea umană, acţiune şi faptă), el concluzionează: „convieţuirea cuprinde în însăşi esenţa ei activitatea,  - activitatea îşi trage socialitatea din faptul convieţuirii. Ea este acţiune şi faptă. Acestea sunt sociale numai dacă apariţa lor este legată şi numai prin ceea ce este legată de faptul fundamental: convieţuirea”[17].

În accepţiunea herseniană societatea, fiind viaţă, are drept fundament activitatea umană ce se împarte în acţiunea propriu-zisă şi fapta, care este rezultatul acţiunii.

Trăirea noastră în societate ne confirmă, din perspectiva lui Herseni, faptul că societatea ca realitate ne transcede, aşa cum fapta descătuşată de individul care o determină dobândeşte un înţeles obiectiv, care dăinuie în timp: „Marx şi Durkheim au observat foarte bine acest lucru când au afirmat că realitatea socială se poate întoarce coercitiv împotriva indivizilor”[18].

Herseni susţine existenţa unei diferenţieri între subiectiv şi obiectiv, prin intermediul distincţiei viaţă sufletească-viaţă socială, pe care individul ca membru al societăţii le trăieşte împreună.

 Considerând societatea ca existenţă, cultura ca produs spiritual şi social dobândeşte o semnificaţie majoră. Pe temeiul acestor delimitări Herseni conchide: „Societatea fiind spirit obiectiv, nu ţine de realitatea sufletească, ci de realitatea culturală, spiritul obiectiv este domeniul culturii. Societatea este prin definiţie viaţă culturală”[19].

Ultima semnificaţie, dar nu cea din urmă, este cea a fiinţei colective, din perspectiva căreia societatea nu există în afară de indivizi. Aceasta nu reprezintă însă o însumare a indivizilor, ci o nouă structură socială. Demersul hersenian urmăreşte reformulările problemelor, a căror scop este de a întări ideea primă. Prin urmare, cei doi poli ai realităţii herseniene sunt explicitaţi astfel: „individul şi societatea sunt două aspecte de perspectivă ale aceleaşi realităţi, legătura lor e de natură existenţială, ceea ce însemnează că numai împreună sunt realitate”[20]. Întrucât societatea nu există în afara indivizilor, adică a unui „eu” şi a „celorlalţi”, existenţa societăţii nu poate fi decât una polară.

În viziunea lui Traian Herseni, sociologia, marea sociologie pe care el o propune este rezultatul prelucrării sistematice a datelor realităţii concrete pentru analiza comprehensivă a societăţii ce va urmări cu precădere esenţa vieţii sociale. Respingând aspectele materiale, corporale şi fizice ale societăţii, acesta optează pentru semnificaţia spirituală a acesteia, considerând că regiunea existenţială a societăţii trebuie căutată în dimensiunea spirituală a existenţei umane.

Din punctul de vedere al înţelesului spiritual al lumii sociale, existenţa poate fi: socială, extra-socială şi non-socială. Dincolo de dimensiunile existenţei, societatea, prin natura ei spirituală, organizaţională – spiritualul este cel care face ordine –, reprezintă în sociologia fenomenologică a lui Herseni realitatea funcţională, care se fundamentează pe raporturile, relaţiile existente în aceasta. Herseni explicitează realitatea funcţională astfel: „În societate omul există împreună cu semenii săi, societatea prin urmare nu se confundă cu oamenii cari o trăesc, ea este numai un mod de existenţă a lor – ea nu e existenţa omului întreg sau a omului personal, ci existenţa oamenilor împreună, coexistenţa lor. Această coexistenţă are la bază conştiinţa de noi, conştiinţa comunităţii. Între noi trebue să existe deci un plan de comunicare, un plan în care fiinţa personală să înţeleagă pe cealaltă fiinţă: comunicabilitatea ca existenţă specifică, esenţială a societăţii, pe care am numit-o obiectivitate. De aceea realitatea socială e o realitate de semne, de simboluri, de înţelesuri transmisibile – ea este realitate dotată cu un înţeles”[21].

Discursul lui Traian Herseni este modern şi actual prin referinţa la realitatea structural-funcţională a societăţii. Această dezvăluire a societăţii ca realitate structural-funcţională confirmă convergenţa semnificaţiilor ontologiei regionale în următoarele direcţionări: „a) acceptarea unei analogii între sistemul organic descoperit de ştiinţele biologice şi realitatea socială, care reprezintă obiectul sociologiei; b) înţelegerea societăţii ca un sistem aflat în relaţii cu natura; c) realitatea socială este constituită din părţi interrelate în care nici o parte nu poate fi înţeleasă în izolare faţă de întreg; d) fenomenele sociale sunt analizate în termenii funcţiilor pe care ele le realizează în realitatea socială;  e) sistemul şi părţile lui sunt supuse evoluţiei; f) elementele sistemului sunt legate într‑o structură”[22].

Aspectul care generează configuraţia societăţii este, deci, convieţuirea, care înseamnă, în esenţă, legătura care se stabileşte între indivizi la toate nivelurile posibile. Acest fapt ne plasează în faza incipientă a unui „plan structural şi funcţional”. Legătura sufletească dintre oameni dă profilul societal şi este, la rându-i, influenţată de acesta. Societatea este „ordine”, ce vizează cuprinderea, armonizarea şi unificarea relaţiilor sociale, deci este „cu necesitate structură”:  „Convieţuirea cuprinde cu necesitate un principiu de convieţuire, un plan de construcţie după care să se orânduiască părţile pentru a putea convieţui. Pentru că a convieţui însemnează deopotrivă diversitate şi unitate”[23].

Pentru Herseni, convieţuirea este mai mult decât vieţuire, este un cumul social şi anume: „ordinea vieţii împreună, planul de orânduire a vieţii în comun, un sistem unitar de raporturi, o totalitate de tipare în care se varsă viaţa, pentru a putea să existe împreună cu alte vieţi. E  ceace numim structură. Structura, logic, e anterioară părţilor şi poate fi gândită şi independent de oameni, dar ontologic, partea şi întregul, structura şi elementele ei sunt întotdeauna legate, o existenţă ca existenţă n-au decât împreună”[24], aşa cum manifestarea eului şi conştiinţa de noi sunt corelative.

La Herseni, societatea surprinde în sens generic acel element care prin structura sa asigură apariţia spiritului pe un plan de obiectivitate, plan care susţine manifestarea culturii în societate. În cele din urmă, societatea „este realitate structural-funcţională şi spiritual-obiectivă – deci structură, funcţiune, spirit şi obiectivitate într-o totalitate existenţială”[25], în care regiunea existenţială a societăţii are în vedere lumea ca şi „creatoare de cultură” a indivizilor umani ce coexistă în societatea dată.

Dacă realitatea socială ca existenţă se traduce prin coexistenţă umană, atunci momentele socialului pe care le numim: individ, societate, cultură, nu pot fi detaşate unele de altele decât de o manieră abstractă, pentru că ele împreună definesc aceeaşi existenţă: realitatea socială.

Lucrarea  Realitatea socială. Încercare de ontologie regională, prin descendenţa sa din fenomenologia husserliană, dar mai ales prin eforturile sociologului de a descoperi semnificaţii, structuri, realităţi obiectivem, reprezintă un autentic model atât pentru sociologia românească, cât şi pentru opera acestuia. Astfel, el s-a detaşat într-un mod original de „sociologia militans” a lui Dimitrie Gusti, dar şi de demersul sociologiei „satului devălmaş” a lui Henri H. Stahl, propunând o sociologie spirituală, care îl apropie mai mult de sociologia axiologică a lui Eugeniu Speranţia.

În ceea ce priveşte propria-i operă, rolul lucrării Realitatea socială este fundamental, dar în acelaşi timp trebuie avute în vedere şi temele majore ale Sociologiei (1982), care se circumscriu şi ele semnificaţiilor şi structurilor ontologiei regionale. Aşadar, deşi acest tratat de sociologie explică, într-o anumită măsură, evoluţionist societăţile umane, acesta are la temelia lui o viziune structuralist-funcţionalistă enunţată de Herseni încă din lucrarea Realitatea socială. Încercare de ontologie regională.

Sociologie este o sinteză a căutărilor, dar şi a confirmării că propria-i sociologie nu este tributară, ca teorie generală a societăţii, „sociologiilor” şcolii monografice – grupare din care a făcut parte –, ci este o construcţie originală, cu repere în fenomenologia lui Husserl, fiind rezultatul unui efort creator singular şi de durată al sociologului.

Vom încerca să întregim paleta de semnificaţii ale ontologiei regionale herseniene, aşa cum apar ele particularizate în capitolul final al Sociologiei, „Teoria generală a vieţii omeneşti”.

Reţinem, în primul rând, redefinirea ontologiei regionale: „În termeni filosofici (de ontologie regională), realitatea socială omenească nu constituie o regiune existenţială (s.a.) bine diferenţiată de alte regiuni existenţiale decât în totalitatea ei concretă având ca bază indivizii umani care o compun”[26]. Această redefinire a ontologiei regionale diferă foarte puţin de cea utilizată în lucrarea Realitatea socială. În primele referinţe la ontologia regională, pe care le putem numi ale unei scrieri de tinereţe, Herseni făcea, aşa cum se poate urmări şi în demersul nostru, o veritabilă risipă de enunţuri,  în care semnificaţiile ontologiei regionale sunt multiple. În redefinirile din Sociologie, semnificaţiile sunt mai restrânse şi cu puternice accente comprehensive de concentrare a discursului în teme corelate. Semnificaţiile ontologiei regionale din Sociologie sunt în raport de asemănare cu cele din Realitatea socială, dar nu de identitate, ceea ce înseamnă un spor de originalitate a operei de maturitate în raport cu cea de tinereţe.

Din perspectiva teoriei sale generale asupra vieţii sociale, indivizii umani îşi desfăşoară activitatea în anumite cadre sociale, numite de către el „modalităţi de viaţă socială”, care trebuie să se distingă în mod clar unele de altele. Există, astfel, „una primordială, absolut necesară existenţei umane ca atare, independent de voinţa şi conştiinţa participanţilor, care se nasc şi cresc în cadrul ei, pe care o numim comunitate (cu putinţa de a deveni mai târziu conştientă şi acceptată sau respinsă), alta derivată, secundară, posibilă numai pe baza şi în cuprinsul celei dintâi, care depinde, într-o măsură oarecare, de voinţa şi aspiraţiile celor care participă, unitate pe care o numim, tot numai convenţional grupare.”[27].

Ţinând cont de perspectiva enunţată mai sus, Herseni urmăreşte aducerea în prim plan a raportului dintre comunitate şi conştiinţă, folosind în acest sens tehnica discursului ştiinţific. Aşadar, dacă discursul din Realitatea socială are ca scop identificarea semnificaţiilor filosofice ale ontologiei regionale, în Sociologie el abordează acest concept într-un mod riguros, ştiinţific.

Reactualizarea unei mai vechi teme, cea a dialecticii spiritului[28], îl determină pe Herseni să includă în sinteza finală a sociologiei sale, ca variabilă a semnificaţiilor ontologiei regionale, dialectica raportului dintre individ şi societate: „…indivizii umani nu există decât în societate, iar societatea nu există decât prin indivizi, fără ca aceasta să însemne că indivizii se reduc la colectivitate sau că societatea este reductibilă la indivizi. Dacă analizăm lucrurile până la capăt, ajungem la o concluzie mult mai exactă: o societate este chiar colectivitatea indivizilor care o compun, un număr oarecare de oameni asociaţi (s.a.), încât nu există pe de o parte societatea (s.a.), pe de altă parte indivizii (s.a.), ca două realităţi perfect deosebite, aşezate oarecum faţă în faţă, ci aceeaşi realitate articulată pe două planuri ontologice diferite: societatea ca totalitate a indivizilor componenţi, a unor persoane asociate între ele, constituite într-o anumită formaţie socială, şi individul participant la această asociaţie, existent în sine, deşi nu există decât împreună cu alţii”[29].

În mod cert, deşi e vorba de dialectică, Herseni apelează la o reducţie fenomenologică a realităţii sociale, dezvoltând o dialectică fenomenologică. El identifică, astfel, două structuri ontologice „diferite”: societatea şi individul, pe care le numeşte “corelative”, care funcţionează şi se dezvoltă pe baza principiului interacţiunii.

Herseni conferă culturii o dimensiune majoră în înţelegerea semnificaţiilor  ontologiei regionale. Cultura nu mai e privită unidimensional, ca în Realitatea socială, ci bipolar, în corelaţie cu socializarea: „Consecinţa pozitivă şi cu caracter de permanenţă, tot timpul cât au existat şi vor exista societăţi omeneşti, constă în procesele de socializare sau culturalizare a noilor generaţii de către cele adulte, pentru a le asimila şi integra eficient în viaţa socială şi a asigura astfel stabilitatea, perpetuarea şi dezvoltarea continuă nu numai a speciei, ci şi a comunităţilor şi civilizaţiilor create sau însuşite de ele”[30].

Ceea ce numea Herseni „spirit obiectiv” şi determinare de către spiritual a socialului primeşte în redefinirea raportului dintre spiritual şi social o dimensiune complementară şi, în acelaşi timp, opusă paradigmei sociologismului, surprinsă astfel: „Dacă există unele fenomene sociale neculturale, de origine şi structură bio-psihică asemănătoare cu ale animalelor, nu există nici un fenomen cultural, spiritual sau noologic complet nesocial, toate, fără nici o excepţie, sunt socioculturale şi social-noologice, ceea ce nu înseamnă a fi integral sociale, cum susţine, de exemplu, sociologismul”[31].

Dincolo de concentrarea asupra semnificaţiilor ontologiei regionale, care au dus la regândirea şi redefinirea acestora, Herseni urmează şi în Sociologie direcţia trasată de către Husserl în fenomenologia sa, faptul cel mai evident în acest sens reprezentându‑l accentul pus de el, în primul rând, pe spiritual: „Dacă societatea este privită ca o realitate de esenţă spirituală, ca un complex de reprezentări şi idei colective sau ca un sistem de relaţii intermentale etc., faptul că ea se iveşte într-un anumit spaţiu şi se petrece într-un anumit timp este nesemnificativ, cele două realităţi (geografică şi istorică – n.ns.) nu determină şi nu afectează nici esenţa, nici existenţa şi cu atât mai puţin înţelegerea şi explicarea societăţii ca atare”[32].

Ceea ce Herseni numea în Realitatea socială „acţiune” ca variantă a semnificaţiilor ontologiei regionale, în Sociologie  apare ca „activitate” sau „activităţi sociale”, sensuri gândite într-un limbaj ce-şi asumă modernitatea: „Toate activităţile sociale se leagă, într-un fel sau altul, unele cu altele, dacă n-ar fi decât din cauză că aparţin şi sunt desfăşurate de oamenii din una şi aceeaşi colectivitate. Există însă între ele şi conexiuni sau corelaţii de ordin direct, în sensul că elementele din cuprinsul lor apar totdeauna împreună, se influenţează şi chiar se determină reciproc. Teoriile mai vechi, care căutau să asemene societatea cu un organism sau cele de dată recentă, care folosesc analogii ori modele cibernetice, electronice, sistemice, nu corespund însă cu realităţile sociale. Interdependenţa şi interacţiunea activităţilor sociale, aşa cum ni le înfăţişează toate cercetările de specialitate, sunt «gradiente» sau «seriale», variază neîntrerupt, fără intervale semnificative între ele, de la forme foarte laxe până la unele foarte strânse”[33].

 Modernitatea pe care am subliniat-o mai sus e vizibilă prin asumarea de către Herseni a termenilor „conexiune”, „model cibernetic”, „sistemic”, „interdependenţă”, şi „interacţiune”, fapt ce conferă discursului său o notă de originalitate şi, în acelaşi timp, de actualitate.

Se naşte, astfel, o sociologie a activităţilor sociale, gândită de el în perspectivă istorică şi evoluţionistă. Din discursul său, deducem că principala caracteristică a activităţilor sociale, care rezultă din chiar „natura lor constelară sau corelaţională (s.a.), este că fiecare interferează şi conlucrează cu celelalte şi recurg, de astă dată toate împreună, la unele activităţi auxiliare, pentru a-şi asigura o desfăşurare eficientă”[34].

Herseni a fost consecvent cu punerea în prim plan a spiritualului, aproape în termenii din Realitatea socială. Prin urmare, şi perspectiva structuralist-funcţionalistă, teza principală a lucrării anterioare, îşi păstrează înţelesul şi în Sociologie. El atribuie mai întâi societăţii următoarea semnificaţie: „structură de structuri”: – „formată, la rândul ei, din numeroase structuri şi substructuri, subsisteme, subunităţi, organizaţii, instituţii şi asociaţii, ajungând să constituie de fapt o structură de structuri…”[35] – şi apoi, prin intermediul corelaţiei dintre structură şi funcţie, argumentează faptul că structura modelează funcţiile: „o societate funcţionează şi se dezvoltă conform cu structura ei, dar în acelaşi timp ea are structura pe care i-o modelează funcţiile şi pe care o modifică mecanismele şi legile de evoluţie”[36].

 

La confluenţa dintre semnificaţiile ontologiei regionale prezente în Realitatea socială şi experienţa cercetărilor de teren, Herseni conturează coordonatele esenţiale ale meditaţiilor sale asupra sensurilor ontologiei regionale în structuri dialectice: comunitate-conştiinţă, individ-societate, socializare-cultură, social-noologic, dublete ce reprezintă atât miezul tratatului său de sociologie, cât şi configurarea finală a semnificaţiilor ontologiei regionale.

Din perspectiva sa, doctrinele sociologice, indiferent de natura lor, imaginativă sau chiar artistică, operează în virtutea faptului că autorii au anumite idei despre societate, pe când sistemului axiologic al societăţii ca realitate socială nu i se acordă atenţia cuvenită de către sociologi.

Semnificaţiile ontologiei regionale reprezintă o structură de continuitate în opera lui Traian Herseni, fiind prezente şi în Realitatea socială. Încercare de ontologie regională (1935) şi în Sociologie (1982). Între cele două momente există şi deosebiri, în sensul că în lucrarea elaborată în perioada interbelică, paleta semnificaţiilor ontologiei regionale e mai bogată, în timp ce în Sociologie aceste semnificaţii sunt mai expresiv concentrate şi primesc întruchiparea mai clară a convergenţei matricii existenţial-sociale cu matricea cognitiv-comprehensivă. Astfel, în structurile dialectice pe care le-am menţionat mai sus, seria de termeni: comunitate, societate, cultură, social corespunde matricii existenţial-sociale, iar seria de termeni: conştiinţă, individ, socializare, noologic aparţine matricii cognitiv-comprehensive.

În conturarea gândirii sale sociologice, năzuinţa esenţială a lui Traian Herseni a fost critica doctrinelor şi paradigmelor sociologice anterioare cristalizării operei sale, în concurenţă cu acestea el propunând, prin construirea structurilor amintite, o fenomenologie dialectică.

Esenţial pentru această paradigmă este înţelegerea societăţii ca „structură de structuri”, societatea funcţionând prin procesul complex al acestora. Atât funcţionarea structurilor, cât şi structurile ca atare sunt reale şi reprezintă o corelaţie esenţială între real şi spiritual, astfel că sociologia lui Herseni  poate fi  circumscrisă realismului noologic. Această paradigmă reprezintă dimensiunea originală a sociologiei lui Herseni, atât în istoria paradigmelor sociologice, cât şi în cadrul Şcolii sociologice de la Bucureşti, al cărei reprezentant de seamă a fost. Ea este prezentă atât în lucrarea Realitatea socială încercare de ontologie regională, cît  şi  în Sociologie. În prima lucrare cele două matrici, cea existenţial-socială şi cea cognitiv-comprehensivă se manifestă oarecum independent una faţă de cealaltă. În sinteza ultimă, matricea existenţial-socială şi matricea cognitiv-comprehensivă se unesc atât la nivelul discursului, cât şi la nivelul viziunii asupra ontologiei regionale. Atât prima lucrare, cât şi cea de a doua alcătuiesc însă un sistem de idei şi reflecţii ce profilează original gândirea sociologică a lui Herseni, o gândire în care discursul este orientat spre adevăruri existenţiale şi sociale, pentru a dezvălui veridicităţi cognitive şi comprehensive, în structuri esenţiale.