VIRGIL I. BĂRBAT – UN REPREZENTANT

DE SEAMĂ AL SOCIOLOGIEI ROMÂNEŞTI

Emil Pop

Institutul de Istorie „George Bariţ” din Cluj-Napoca

Virgil Iuliu Bărbat s-a născut la 24 aprilie 1879 în comuna Rassa, judeţul Brăila. După absolvirea liceului „Nicolae Bălcescu” din Brăila, unde se stabiliseră părinţii săi, urmează cursurile Universităţii din Genova, luându-şi licenţa în 1905, în ştiinţe sociale. Continuă apoi să frecventeze diferite universităţi europene, între care Heidelberg şi Leipzig, iar în anul 1909 îşi ia doctoratul în filosofie la Berna, cu teza „Nietzsche – tendances et problèmes”, publicată în 1911 la Zürich. Acumulările din culturile germană, franceză, engleză şi americană sunt completate cu cunoaşterea nemijlocită a realităţilor din aceste ţări şi se vor dovedi benefice pentru scrierile sale, ca şi pentru activitatea de catedră.

Pregătirea şi activitatea sa publicistică îl recomandă ca un reputat specialist în sociologie, fapt care a determinat numirea sa ca suplinitor al Catedrei de sociologie şi etică la Facultatea de filosofie şi litere a Universităţii din Cluj, în anul 1921-1922. Din anul următor,  V. Bărbat devine titularul acestei catedre, pe care o va onora cu competenţă şi pasiune până la sfârşitul vieţii (23 nov. 1931). Opera sa este constituită dintr-o serie de lucrări, unele publicate în timpul vieţii (Imperialismul american, Doctrina lui Monroe, Exproprierea culturii, Extensiunea universitară, Premisele umane ale culturii moderne, Dinamismul cultural etc.), iar altele rămase în manuscris (Rudolf Eucken, Istoria şi viitorul civilizaţiei, Posibilităţi organice ale omenirii, Curs complet de sociologie generală, Curs complet de istoria doctrinelor morale şi politice, Curs de estetică)[1].

Parcurgând opera lui V. Bărbat, atât cea publicată, cât şi aflată încă în manuscris, vom constata că locul şi rolul central în concepţia sa filosofică şi sociologică îl ocupă cultura, fapt subliniat şi de unul din contemporanii săi, Traian Herseni: „Prin vocaţie a fost sociolog al culturii, preocuparea de fenomenul cultural revenind mereu în scrierile sale ca un motiv fundamental al gândirii”[2]. Din diversitatea şi multitudinea problematicii abordate de Virgil Bărbat în lucrările sale, nesistematizată pe domenii sau ramuri ştiinţifice, se pot totuşi desprinde şi diferenţia, prin sinteza unor elemente de bază ale gândirii sale, câteva compartimente principale ale reflecţiilor sale sociologice, şi anume: sociologia educaţiei, sociologia culturii şi sociologia generală. Având în vedere că aproape fiecare problemă, termen, noţiune sunt abordate sub aspectul apariţiei şi reflectării lor în gândirea şi literatura sociologică, considerăm că alături de cele trei compartimente menţionate mai sus, se profilează, prin sinteză, un al patrulea, cel al istoriei sociologiei. În acelaşi timp, o posibilă sinteză astfel operată în opera lui V. Bărbat poate fi completată cu demersurile sale în domeniile istoriei, filosofiei, eticii, esteticii şi politicii.

Problematica sociologică a concepţiei lui Virgil Bărbat se regăseşte sub diferite aspecte în cursul pe care l-a predat timp de un deceniu la Facultatea de filosofie şi litere a Universităţii din Cluj, o parte din acest curs aflându-se în manuscris la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti. Deşi în bibliografia sociologiei româneşti este cunoscut sub titlul Curs complet de sociologie generală, trebuie să precizăm că, din păcate, nu este vorba de un curs elaborat sistematic, ci doar de note şi fişe pregătite de el în vederea susţinerii activităţilor de curs şi seminar. Asemenea fişe, note, însemnări, decupări din ziare şi reviste etc. sunt, se pare, aranjate în plicuri de însuşi profesorul Bărbat, cu notaţiile grupării lor pe idei şi teme, restul fiind orânduite ulterior de familie sau de serviciul documentar al Bibliotecii Academiei. În marea lor majoritate, fişele şi notele reprezintă conspecte din diferite lucrări, cu citate de cele mai multe ori în limba autorilor lucrărilor respective, pe marginea cărora V. Bărbat face o serie de adnotări şi comentarii, exprimându-şi şi propriul lui punct de vedere şi, uneori, al altor autori, în legătură cu problematica abordată. În urma cercetării acestor fişe (cca 3000), ne raliem opiniei exprimate de un exeget al operei sale, care afirmă următoarele: „Chiar dacă manuscrisele [...] având şansa tiparului, ne vor oferi o imagine mai bogată despre sociologia sa, o teorie sociologică de ansamblu, care să clarifice atât obiectul şi metoda, cât şi structura şi dinamica specifică domeniului său nu va putea fi riguros înfăţişată, deoarece Bărbat însuşi n-a mai apucat să o ducă la capăt, iar schiţa pe care o face, oricât de promiţătoare, nu oferă cercetătorului posibilitatea «coborârii» de la sistem la părţile sale constitutive”[3].

În încercarea noastră de redare a ideilor cursului de sociologie predat de V. Bărbat, aşa cum reies ele din fişele, notele şi însemnările aflate în manuscris, vom urma, în măsura posibilului, atât sumarul publicat de profesor în 1931, cât şi planul de curs (în două variante) aflat în manuscris, după care a fost alcătuit, se pare, cursul său.

Prezentăm în continuare, integral, acest sumar:

Ştiinţa culturii. I. Pre-Sociologia. Istoria sistemelor de gândire, care au precedat şi din a căror dezvoltare a ieşit sociologia. II. Obiectul sociologiei. Sociologia după popoare. Sociologia ca ştiinţă a culturii. Sociologia în învăţământ. Natura şi cultura. III. De la animal la „om”. Cultura şi mediul. IV: Mediul fizic. V. Mediul antropologic. Sex, Rasă, Naţiune. VI. Mediul social. VII. Mediul cultural. Procesele culturale. VIII. Statica şi Dinamica culturii. IX. Agentul creator. Agentul creator, Conştiinţa independenţei. Libertatea în decursul istoriei. X. Idealul. Axa culturii Istoria sistemelor de cultură. Centre de consolidare: Adevărul, Binele, Frumosul, Viitorul[4].

Iată, în continuare, cele două variante ale planului de curs, aflate în manuscris: 1) I. Istoria sociologiei;  II. Sociologia în învăţământ;  III. Şcolile în sociologie. Condiţiile de dezvoltare ale culturii; IV. Condiţiile biologice = Copilăria; V. Locul şi importanţa culturii; VI. Locul şi importanţa femeii în dezvoltare (asupra termenului femeii avem o oarecare îndoială, datorită ilizibilităţii grafiei sale – n.ns.); VII. Locul şi importanţa educaţiei; VIII. Locul şi importanţa mediului geografic; IX. Clasele sociale şi cultura; X. Libertatea şi cultura; XI. Agentul cultural; XII. Idealul cultural; 2). I. Istoria sociologiei; II. Natura şi obiectul sociologiei; III. De la animal la „Om”; IV. Condiţii de dezvoltare biologice; VI. Condiţii de dezvoltare sociale; VII. Condiţii de dezvoltare culturale; VIII Agentul cultural; IX. Statica şi Dinamica; X. Idealul[5].

Din păcate, Virgil Bărbat n-a avut răgazul să publice în „Revista de sociologie” decât prelegerea Sociologia – o schiţă istorică şi o definiţie, care „acoperă” în mare doar primele două capitole ale „Sumarului” publicat anterior.

În mod firesc, Virgil Bărbat încearcă în cursul său să răspundă de la început unor întrebări, ca: de ce s-a născut sociologia?; când şi în ce condiţii a apărut ea?; care sunt condiţiile dezvoltării sale? De asemenea, el încearcă să definească obiectul şi problematica sociologiei, privindu-le într-o perspectivă dinamică, precum şi din cea a evoluţiei lor, consemnată în istoria gândirii sociale. „Începuturile sociologiei, arată el, se confundă cu primele încercări ale omului de a filosofa asupra vieţii lui, iar problemele ei vor dura atâta timp cât omul îşi va pune întrebări relativ la natura şi rostul existenţei lui culturale”[6]. Sociologia nu apare de nicăieri, nu este un accident în viaţa spirituală a 0menirii, ci o consecinţă şi un rezultat al dezvoltării spirituale a omului ca „existenţă culturală” şi raţională, ca existenţă creatoare, afirmată şi concretizată prin însăşi capacitatea sa de a crea în şi prin natură. „Sociologia apare atunci când omul începe să privească de-a lungul timpurilor cu ajutorul raţiunii lui şi atunci când el se simte destul de tare spre a încerca să domine, cu ajutorul acestei raţiuni, vremea şi istoria neamului omenesc”[7]. Apariţia sociologiei este condiţionată de dezvoltarea democraţiei şi a ştiinţei şi de aceea ea apare în „ţările democrate”[8]. Dar, „Dacă apariţia sociologiei presupune existenţa unui spirit ştiinţific şi a unei organizaţii democratice, aceasta nu înseamnă însă că mentalitatea sociologică se va dezvolta la fel, pretutindeni unde aflăm aceste condiţii. Dezvoltarea sociologiei mai este în funcţie şi de uşurinţa cu care o societate dată se poate adapta schimbărilor aduse de timp”[9].

Pornind de la aceste premise, V. Bărbat face o adevărată incursiune în istoria dezvoltării umanităţii, prezentând opiniile unor gânditori români şi străini, luând atitudine faţă de concepţiile acestora privind apariţia şi dezvoltarea sociologiei şi argumentându-şi totodată propria poziţie. Aşa de exemplu, la afirmaţia lui P. Andrei că sociologia ar fi existat din vechime în Egipt, unde, spune acesta, faraonii aveau o concepţie sociologică teocratică şi mistică, V. Bărbat replică, întrebându-se dacă „Poate o concepţie teocratică şi mistică fi sociologică”. De asemenea, afirmă el, sociologia nu poate fi confundată cu politica din perioada gânditorilor greci sau a celor ai Renaşterii, din cel puţin două motive: 1) „deşi un stat înfăşoară toată viaţa unui popor sunt lucruri care-l depăşesc”, ca de exemplu „ştiinţa, religia sau arta, iar existenţa lui este chiar în funcţie de lucruri ca-l depăşesc”[10], şi 2) „În ştiinţa politică se porneşte de la un dat cultural, dar nu de la cel mai general şi de aceea se greşeşte mai uşor”[11], iar acest „dat cultural” nu se identifică cu întreaga existenţă culturală a omului. În acelaşi timp, „Sociologia nu va putea deci apărea cât timp domneşte ideea tradiţionalistă – în domeniul cunoştinţei autoritatea papei, iar în cel politic aceea a suveranului”. Dar, după ce omul „a dumnezeit pe semenul său, pe rege, pe Faraon” el devine „conştient de apariţia unei puteri noi în lume, Spiritul”[12], prin care şi datorită căruia îşi va descoperi drepturile sale naturale, care vor sta la baza primelor revoluţii din epoca modernă. Ca urmare a noilor cuceriri politice, economice, sociale ale omului, are loc o evidentă dezvoltare a democraţiei, a ştiinţei, instaurarea domniei raţiunii, precum şi o mai uşoară adaptare a societăţii la schimbările produse, un enorm interes pentru cunoaşterea acestor schimbări şi adaptarea la ele. Iată, deci, că există atât condiţiile, cât şi o mai stringentă necesitate a dezvoltării sociologiei. Concepţiile noi ajung, treptat, în măsură tot mai mare, să nu se mai refere la drepturile zeilor, regilor, monarhilor, a unor grupuri, clase, chiar popoare, ci la „drepturile omului”. „Societatea  va trece pe primul plan, ca izvor a tot ce este uman, iar ştiinţa cea nouă a sociologiei îşi va da drept misiune studiul acestei noi realităţi [...]”. Dar şi considerată astfel, ca studiu al societăţii, sociologia arată părţi slabe, principala venind din faptul că termenul de societate este prea vag şi, prin urmare, greu de surprins într-o investigaţie cu adevărat ştiinţifică, iar atunci când se încearcă precizarea lui prin studiul individului sau ale unor aspecte, laturi ale societăţii se ajunge în domeniul altor ştiinţe ale socialului. Se ajunge, astfel, fie la o negare a existenţei unei ştiinţe distincte numită sociologie, fie la recunoaşterea curajoasă a faptului că „obiectul ei este încă neprecizat [...] Acest obiect se desprinde însă din însăşi evoluţia realizărilor ideologice de până acum [...] Sociologia este ştiinţa celei mai vechi preocupări omeneşti, ştiinţa creaţiei umane”[13].

Precizându-i obiectul, V. Bărbat precizează, totodată, şi sarcinile care stau în faţa sociologiei. Prima dintre ele este aceea  de a defini umanitatea, începând prin „ a fixa diferenţa dintre «om», considerat ca fiinţă culturală, faţă de omul animal de la care a pornit şi terminând cu caracterele esenţiale ale culturii”[14], diferenţă în care creaţia umană constituie elementul esenţial. Alte sarcini ale sociologiei sunt: să studieze „condiţiile de dezvoltare ale omului cultural sau mai pe scurt ale culturii şi în fine să prindă direcţia, adică idealul acestui proces nou din univers”[15].

            V. Bărbat arată că, în procesul de precizare a obietului sociologiei, „Sociologia însăşi se precizează”[16] prin intervenţia unui punct nou de vedere, acela al culturii. Subliniind că obiectul sociologiei reclamă „de asemenea oarecare consideraţii istorice”, pentru a-l delimita faţă de alte definiţii şi înţelesuri întâlnite în istoria gândirii, V. Bărbat arată că „adevăratul subiect al sociologiei” se caracterizează prin faptul că: „1) El depăşeşte societatea – a. Mediul fizic în care trăieşte societatea; b. Mediul istoric; c. Actul cultural; 2) În cuprinsul societăţii el se limitează la fixarea condiţiilor care împiedică sau ajută actul specific uman, actul cultural; 3) El depăşeşte societatea şi sub formă de ideal”[17]. În acelaşi efort de precizare a obiectului sociologiei, V. Bărbat se opreşte asupra raportului sociologiei cu alte ştiinţe sociale, şi anume : istoria, filosofia, filosofia istoriei, psihologia socială şi individuală, biologia, etnografia, economia, morala, religia, dreptul, logica, politica etc. Aceste relaţii sunt studiate sub raport genetic şi structural, al influenţei exercitate asupra diferitelor ştiinţe şi a celei suferite din partea lor de către sociologie, a modului în care apare reflectată legătura ei cu alte ştiinţe în istoria gândirii sociale. Fără a ne opri la explicarea acestor raporturi, trebuie să subliniem una din observaţiile lui V.Bărbat făcută în acest context, în legătură cu starea actuală a sociologiei, şi anume aceea că „Toate ştiinţele trec printr-o lungă fază analitică înainte de-a ajunge la cea sintetică”[18].  Acesta era, atunci, după V. Bărbat, nivelul de dezvoltare a sociologiei ca ştiinţă.

            În expunerile sale, V. Bărbat s-a oprit şi asupra raportului ştiinţelor sociale – între care este inclusă şi sociologia – cu clasele sociale, replicând  afirmaţiei lui Buharin privind caracterul de clasă al ştiinţei în felul următor: „Matematica, chimia etc., au caracter de clasă sau uman ? Apoi vine, ca cea mai generală, problema culturii, a creaţiei umane, iarăşi generală. O clasă nu poate da o perspectivă care să rămână decât în măsura în care priveşte fondul acela general. Iar acest fond dacă este redus la «fericire» înseamnă înăbuşirea multor altor elemente necesare culturii”[19]. Pornind de la raportul sociologiei cu clasele sociale şi cu alte ştiinţe, V. Bărbat face o analiză a diferitelor şcoli sociologice, oprindu-se la: şcoala biologică, organicistică; şcoala materialismului economic; şcoala psihologică; determinismul mecanicist; şcoala voluntaristă etc. Analizând şcolile sociologice, apariţia şi dezvolatrea sociologiei la diferite popoare, V. Bărbat consideră că acestea au ca trăsătură comună: „1) sforţarea de a înţelege ştiinţific lucrurile referitoare la omenire; 2) dorinţa de a găsi factorul comun, esenţial al acestei activităţi”[20]. Ori, factorul comun, esenţial al acestei activităţi este cultura, caracterizată prin actul creaţiei, al cărui studiu constituie obiectul sociologiei. Pornind de la discutarea problemei socialului, a ceea ce este realitatea socială şi societatea, şi prezentând felul în care sunt rezolvate aceste probleme de către diferite şcoli sociologice şi de către diferite ştiinţe, V. Bărbat demonstrează din aproape în aproape  că „fenomenul social este cultura”, iar „chestiunea socială e tot mai mult o chestiune culturală, de copărtăşie la cultură”, că trecerea de la studiul societăţii la cel al culturii înseamnă a face de fapt „sociologia ştiinţei culturii”[21].

            Sesizând diferenţierile dintre diferite şcoli sociologice şi din punct de vedere al metodelor de studiu sau al ştiinţelor predominante ca influenţă în respectivele şcoli, V.Bărbat arată că „Sunt mai multe drumuri spre a ajunge la o sociologie ştiinţifică”, preluând în acest sens o enumerare de la Stein: 1) Etnografia comparată (englezii şi americanii – Tylor, Morgan, Spencer; germanii – Steinmetz, Bertiam);  2) Statistica: Quetellet, V.Dettingen;  3) Metoda biologică a organiciştilor: V. Lilienfeld, R. Worms, Bunge;  4) Metoda psihologico-logică: G. Simmel, E. Durkheim, L.F. Ward;  5) Din punct de vedere al teoriei cunoştinţei: Windelband, Rickert. Reflectând la această clasificare, V. Bărbat sesizează importanţa fiecărei metode, dar mai ales importanţa modalităţilor optime de acţiune în viitor: „Nu s-ar putea uni toate aceste metode ? Nu s-ar putea vedea ce este cunoştinţa, care sunt bazele ei şi plecând de la biologie, etnografie, raţiune şi apoi nu s-ar putea vedea care este punctul de unificare al fiecărei epoci şi care trebuie să fie cel al viitorului ?”, el fiind convins că „nevoile vor apropia, mai curând decât se crede de obicei, greutăţile politice, cultura etc. ale vieţii zilnice de ştiinţa creaţiei omeneşti, care este sociologia, iar aceasta atât spre binele ei, cât şi al societăţii”[22]. În acest sens el atribuie sociologiei funcţii active benefice vieţii umane şi vede sociologia „ca îndrumar al acţiunii”, iar prin demersul sociologic, „ceea ce găsim noi în ultimă instanţă sunt faptele culturale de creaţie umană”, urmând „să vedem care sunt legile creaţiei”,  sociologia ca ştiinţă a culturii trebuind să aibă în vedere „1) fixarea condiţiilor externe în care creaţia umană, cultura se poate conserva şi întări; 2) fixarea atitudinilor umane care întăresc şi slăbesc cultura; 3) fixarea axei în jurul căreia se grupează cultura în creştere şi cultura în scădere; 4. fixarea idealului specific vremurilor noastre”[23].

            Studiul relaţiei dintre sociologie şi educaţie, al rolului sociologiei în învăţământ este realizat de V. Bărbat prin raportarea acestora la dezvoltarea societăţii într-o ţară sau alta, la specificul condiţiilor concrete de dezvoltare a unui popor. Educaţia şi învăţământul joacă un rol deosebit de important, constituind înseşi instrumentele de realizare a idealului, ba chiar de naştere a lui: „Cum se nasc idealele ? Cum se realizează ? Educaţia intră aici, poate, mai mult ca orice” şi este „Ştiinţa trecerii conştientului în inconştient adică ştiinţa ridicării definitive a omului la nivelul idealului său, a preparării lui pentru realizarea acestuia [...] Învăţământul—un mijloc în vederea realizării unui scop”[24]. Sociologia este legată de educaţie prin înseşi condiţiile apariţiei ei şi trebuie să o însoţească tot timpul, constituind o garanţie a eficienţei procesului educativ, a întregului învăţământ. Astfel, sociologia apare şi se dezvoltă nu numai datorită dezvoltării ştiinţei şi democraţiei. Apariţia ei se datorează şi unor „Nevoi practice, nu numai teoretice, ceea ce face ca ea să fie legată de Educaţie care este faţă de sociologie ca Igiena faţă de medicină. Dacă nu e Igienă aplicarea medicinei se face rău, dar se face”. Prin urmare, „Sociologia evoluează într-un sens paralel cu educaţia”, iar „Introducerea sociologiei în şcoli este un semn că educaţia caută o bază nouă”[25]. Sociologia implementată în învăţământ devine nu numai un factor de creştere a eficienţei, ci şi unul dinamizator de progres şi de apropiere a viitorului. Pentru ilustrarea celor afirmate, V. Bărbat face o incursiune în istoria învăţământului sociologic din diferite ţări – Franţa, Germania, Belgia, Anglia, America – oprindu-se la ultimele două, comparând şi raportând rolul şi ponderea învăţământului sociologic la tendinţele de renovare şi de dezvoltare a societăţii. „Anglia este, într-un sens anglo-saxonismul de ieri, pe când America este anglo-saxonismul de mâine şi nu este decât natural ca o instituţie prin excelenţă modernă, ca învăţământul sociologic, să fie mai complet reprezentată, acolo unde pulsează mai puternic viitorul”[26]. Vorbind despre dezvoltarea învăţământului sociologic şi despre creşterea rolului sociologiei în America, V. Bărbat arată că „Sociologia a devenit[...] unul din elementele cele mai de căpetenie ale progresului vieţii americane”, iar „Noi românii, ne găsim astăzi într-o situaţie analoagă, din multe puncte de vedere, celei în care se aflau Americanii după războiul lor civil”[27]. De aceea, el susţine necesitatea dezvoltării unui puternic învăţământ sociologic în ţara noastră, prin care să fie pregătiţi viitorii sociologi, care să intervină eficient în rezolvarea problemelor societăţii româneşti. Dar, pentru realizarea unui asemenea deziderat, era necesar ca sociologiei să i se acorde mai multă importanţă în cadrul programelor de învăţământ universitar.

            În cadrul cursului său, profesorul V. Bărbat a abordat şi una din principalele sarcini pe care aprecia că le are sociologia, şi anume aceea de „a fixa diferenţa dintre om, considerat ca fiinţă culturală, în faţa omului animal de la care a pornit”, subliniind că, dacă pentru animal caracteristic în comportament şi în întreaga sa existenţă este instinctul, pentru om specifică este raţiunea[28]. Dar, până la raţiune, animalul, care avea să devină om, a urmat o anumită evoluţie: „animalul din noi a devenit om prin faptul că s-a ridicat complet în două labe, părăsindu-şi ţinuta mai mult sau mai puţin aplecată a maimuţelor, liberându-şi cu totul membrele anterioare, ele devenind mâini şi putând, astfel, să desfăşoare o activitate independentă de aceea a mersului. Însă activitatea aceasta nu a devenit muncă, nu a dat naştere culturii decât datorită unui factor nou, care se dezvoltă concomitent, şi anume raţiunea”[29]. Raţiunea, conştiinţa sunt cele care-l duc pe om la societatea omenească şi îl deosebesc de animal. Şi nu numai atât, pentru că  „Şi animalele se «asociază»”, dar „Ceea ce deosebeşte pe oameni este că ei se asociază ca să creeze ceva, ei cred în ceva”[30]. V. Bărbat este preocupat de problema trecerii de la „Biologie” la „Ideal”, de „Cum s-au desfăcut de viaţa biologică puterile creatoare ale omului şi care este idealul în stare să le păstreze şi dezvolte”[31], cu alte cuvinte care sunt mutaţiile produse în evoluţia animal - om de la biologic la cultural. Biologicul îşi afirmă valenţele, spune V. Bărbat, cu deosebire până la vârsta de cinci ani, iar mediul influenţează formarea culturală a omului cu deosebire în perioada copilăriei. Prelungirea copilăriei, perioadă în care omul-animal nu îşi asumă răspunderea propriei existenţe, în care se păstrează plasticitatea creierului, înseamnă mai mari şanse ca „dintr-un animal care lucrează numai în baza instinctelor, să devie omul care se conduce mai des cu ajutorul raţiunii, adică al ştiinţei”[32]. Ceea ce constată a fi valabil la individ, V. Bărbat consideră a fi valabil şi la colectivităţile umane, la popoare, iar o asemenea ipoteză, devenită realitate, potenţează dezvoltarea individului: „Cu cât popoarele au o civilizaţie mai dezvoltată, cu atât se lungeşte perioada copilăriei, cu atât mai puternică devine influenţa mediului, a educaţiei în viitorul indivizilor şi al neamurilor. S-ar putea chiar zice că un popor întreg este cu atât mai apt de progres, cu cât este mai copil, cu cât păstrează mai multă vreme în indivizii care-l compun epoca de plasticitate, de tinereţe. De aceea, poate şi este o atât de mare deosebire în materie de progres între Orientul cel bătrân atât de repede şi neamul anglo-saxon, cel cu adolescenţi atât de fragezi la suflet”[33]. Dar evoluţia naturii, de la animal la om, nu se opreşte aici, observă V. Bărbat. Însuşi omul, ca toate animalele a evoluat. Omul cultural parcurge trei stadii: sălbăticie, barbarie, civilizaţie.

Un rol important în evoluţia omului, a omului cultural, îl are mediul, cultura şi mediul aflându-se într-o strânsă legătură; după cum o strânsă legătură există între şcoală, educaţia şi formarea, evoluţia individului, dar şi între mediu şi şcoală: „[...] dacă şcoala în special şi educaţia în general pot avea mari influenţe asupra individului, nu este mai puţin adevărat că, la rândul lor, şcoala şi educaţia sunt în funcţie de mediul corespunzător şi că dacă voim să atingem prin aceşti factori, prin şcoală şi prin educaţie, un rezultat oarecare, trebuie mai întâi să ne îngrijim ca mediul în care vor funcţiona ele să le permită ajungerea unor astfel de rezultate”[34].

Factorii de mediu - fizic, antropologic, social, cultural - joacă un rol important în dezvoltarea omului cultural, în atingerea scopului şi idealului său, cultura devenind -  sau mai bine zis trebuind să devină - un scop general al tuturor oamenilor pe care să se întemeieze adevăratele idealuri, din care şi prin care să izvorească creaţia autentică. Determinismul natural duce în evoluţia animal - om la finalismul uman, care este cultura.

            Profesorul V. Bărbat s-a oprit nu numai asupra unor probleme, cum ar fi influenţa factorilor (componentelor) mediului (fizic, social, antropologic) asupra dezvoltării culturii şi omului cultural, ci şi la raportul cultură-civilizaţie, agent creator – personalitate umană, cultură - ideal, ideal – libertate - progres, pesonalitate - societate, precum şi la legile dezvoltării culturii. El consideră drept „legi fundamentale ale culturii: 1) O cultură intens producătoare nu poate lua naştere decât într-un spaţiu întins;  2) O cultură nu poate exista fără o schimbare şi adaptare continuă a spiritului, ceea ce înseamnă în acelaşi timp o îmbrăţişare tot mai puternică a trecutului;  3) O cultură nu poate exista fără agenţi motori, adică fără eroi şi consfinţirea eroilor, dar nu se poate perpetua fără posibilitatea unei primeniri perpetue a acestora”[35]. De asemenea, el încearcă să stabilească o relaţie între gradul de dezvoltare şi progres al unei ţări şi măsura în care idealul societăţii respective se suprapune structurii sociale şi fizice (spaţiale-geografice) a membrilor săi, reprezentând grafic acest raport prin trei cercuri, care se pot intersecta până la suprapunere, ele semnificând: 1. Structura socială; 2. Spaţiul fizic (geografic); 3. Idealul. Concluziile sale: I. O ţară este cu atât mai prosperă, cu cât cele trei cercuri se suprapun mai mult;  II. Ţara în care cele trei cercuri se suprapun mai mult, va putea mai bine atrage în sfera ei de influenţă pe aceia care vor avea cercuri neconcentrice[36].

Dezvoltarea culturii este o categorie influenţată de mediul fizic, spaţiul constituind esenţa acestuia; în acelaşi timp, V. Bărbat constată şi o influenţă a fizicului asupra creaţiei, prin: A) Sănătate, Hrană; Locuinţă, şi B) Spaţiu. „Lărgirea spaţiului în care se mişcă şi varietatea de dezvoltare care îi este îngăduită unei culturi sunt două cauze generale care hotărăsc felul şi dimensiunile ei”[37]. Astfel, este determinat, în concepţia lui V.Bărbat, caracterul static sau dinamic al unei culturi. Acele culturi care nu au avut spaţiu pentru o dezvoltare continuă au devenit statice şi au murit, iar acolo unde a existat continuitatea spaţiului, culturile au cunoscut dinamism şi progres.

V. Bărbat subliniază, nu odată, în expunerile sale, importanţa factorilor biologici în dezvoltarea culturii, sănătatea, igiena individuală şi colectivă constituind condiţii fundamentale pentru susţinerea unei activităţi creatoare intense. În acelaşi timp, recunoscând rolul factorului antropologic în evoluţia culturală a omului, V. Bărbat se opune exagerărilor, respingând unilateralitatea şi caracterul neştiinţific al biopoliticii.

Idei progresiste avansează V. Bărbat şi în privinţa rolului naţiunii în dezvoltarea culturii. Analizând raportul naţional-internaţional în cultură, el acordă prioritate primului termen, îndemnând la dezvoltarea culturii naţionale, a specificului cultural al fiecărui popor. „Mărimea unui popor, arată V. Bărbat, nu o face legătura sa cu o cultură străină, superioară, ci puterea cu care se străduieşte, înrădăcinându-se în firea lui, să o ridice pe aceasta la nivelu celei străine. Cei din Ardeal, care se laudă cu Roma, Viena, Pesta şi culturile respective, sunt mai răi români decât aceia care ţin în primul rând la micro-civilizaţia românească pe care vor să o ridice”. După cum omul are un ideal care-l depăşeşte - şi aşa este firesc- iar realizatorul este el, tot astfel şi un popor trebuie să aibă un ideal, „căci altfel nu ar avea pe ce se sprijini, dar realizatorul este el”[38]. Aceasta cu atât mai mult cu cât „Idealul este instrumentul cu care omenirea îşi fixează şi întăreşte atitudinea culturală. El variază după împrejurări. Sociologia va trebui să fixeze şi forma de ideal care asigură întărirea actului uman - cultura”[39].

Scrierile lui V. Bărbat conţin şi alte idei interesante şi importante pentru sociologie şi ştiinţele umane în general.. De aceea, considerăm că reeditarea lucrărilor sale, precum şi publicarea celor rămase în manuscris ar contribui în mod substanţial la întregirea literaturii noastre de specialitate şi ar pune mai bine în lumină concepţia unuia dintre cei mai de seamă sociologi români, „considerat unul dintre primii promotori ai sociologiei ca ştiinţă în România, credinţa sa profesinală cea mai intimă fiind accea că «sociologia este Cartea cea mare a vremurilor ce vin». Ca şi Dimitrie Gusti – la Bucureşti –, el este întemeietor de şcoală sociologică la Cluj”[40].