CONTRIBUŢIA REVISTEI „SOCIETATEA DE MÂINE”

LA DEZVOLTAREA SOCIOLOGIEI ROMÂNEŞTI INTERBELICE

 

Andrei Negru

Institutul de Istorie „George Bariţ” din Cluj-Napoca

 

Revista „Societatea de mâine” constituie o prezenţă demnă de menţionat în peisajul publicisticii sociologice româneşti interbelice. Proiectată încă din anul 1919 şi apărută datorită unor condiţii obiective abia în anul 1924, revista s-a dorit a fi un instrument pentru transpunerea în practică a idealurilor şi hotărârilor Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. Aşa cum menţiona mai târziu Ion Clopoţel, mentorul, editorul, redactorul şef şi apoi directorul „Societăţii de mâiine”,

„gândul hotărâtor al înfiinţării şi organizării acesteia a rezidat în climatul epocal din 1918 ca o îndatorire sacră de a susţine transformarea în realităţi a istoricelor rezoluţii proclamate de Adunarea naţională de la 1 Decembrie”[1].

            În consens cu acest deziderat nobil şi major, revista şi-a fixat ca obiectiv prioritar să militeze pentru democratizarea societăţii româneşti şi pentru emanciparea politică şi culturală a masei de cetăţeni ai tânărului stat naţional român, să susţină drepturile celor mulţi la lumină şi educaţie, fondatorii ei considerând că

„poporul românesc nu poate fi mai bine apărat şi ajutorat să-şi dezvăluiască nepreţuitele comori cu care este înzestrat, decât dându-i-se un regim care să facă posibilă revărsarea neîngrădită a energiilor sale [...] Credinţa noastră nestrămutată este că problema fundamentală a zilelor noastre este problema culturii. Ea nu se poate dezlega decât la lumina ştiinţelor”[2].

            Deschiderea „Societăţii de mâine” spre ştiinţă în general şi spre cea socială în special a fost evidentă din chiar subtitlurile purtate succesiv de-a lungul celor două decenii de apariţie (aprilie 1924 – februarie 1935, la Cluj; martie 1935 – aprilie 1945, la Bucureşti), şi anume: revistă săptămânală/bilunară pentru probleme sociale şi economice; revistă socială şi culturală; revistă de ştiinţă sociografică, de estetică şi cultură; revistă de ştiinţă sociologică, de estetică şi cultură. Această deschidere, necesară în cazul unei publicaţii care îşi propusese să contribuie la optimizarea şi conducerea vieţii sociale, a fost întărită şi confirmată prin cooptarea lui D. Gusti şi V. Goldiş în primul Comitet de direcţie a revistei, precum şi prin atragerea în rândul colaboratorilor a unor nume consacrate ale domeniului, aşa cum au fost Tr. Herseni, Tr. Brăileanu, G. Vlădescu-Răcoasa, C. Sudeţeanu sau E. Bernea.

            Dar factorul care a contribuit în mod decisiv la orientarea revistei „Societatea de mâine” spre problematica sociologică, atât pe latura sa teoretică, cât  mai ales pe cea empirică, de cercetare a realităţii sociale a fost pasiunea şi pregătirea în domeniu a lui  I. Clopoţel. Urmând exemplul lui V. Goldiş (care i-a fost mentor în ale gazetăriei), el însuşi un cititor şi un comentator asiduu şi avizat al unor lucrări de sociologie şi politică, I. Clopoţel s-a apropiat de literatura sociologică în perioada arădeană a activităţii sale ziaristice, pe care apoi a aprofundat-o în timpul studiilor universitare de la Viena şi Paris:

„De timpuriu [...] mi-am dat seama de actualitatea şi valoarea ştiinţei societăţii, care este sociologia. Cunoaşterea legilor de dezvoltare ale propăşirii omului, ale neatârnării naţiunilor, ale dăinuirii statelor, ale comunităţii universale umane sub auspiciile păcii netulburate mi s-au impus cu necesitate ca oxigenul vieţii cotidiene”[3].

            De asemenea, I. Clopoţel s-a apropiat în perioada studiilor universitare budapestane de mişcarea maghiară de cercetare sociografică condusă de Iaszi Oszkar[4], apropiere cu efecte benefice pentru activitatea sa viitoare pe terenul cercetării sociale, precum şi pentru orientarea revistei în această direcţie.

            „Societatea de mâine” a fost, astfel, un for de promovare şi de susţinere a cercetării sociale, fiind deschisă şi spre valorificarea publicistică a rezultatelor acesteia. Cunoaşterea ştiinţifică a realităţii sociale nu a fost privită însă ca un scop în sine, ci ca un mijloc pentru fundamentarea concluziilor şi soluţiilor de ordin practic. Pe lângă asemenea materiale rezultate din observarea şi investigarea vieţii sociale, revista a publicat în mod frecvent şi valoroase studii şi articole cu caracter teoretic, semnate de sociologii pe care  i-am menţionat anterior, şi de alţii mai puţin consacraţi, dar buni cunoscători ai literaturii şi problematicii teoretice sociologice. De asemenea, „Societatea de mâine” şi-a propus să publice recenzii ale celor mai importante lucrări de sociologie, precum şi lista completă a apariţiilor româneşti şi străine în domeniu de după primul război mondial, pentru a veni în sprijinul celor interesaţi de ştiinţa socială sau al celor dornici să-şi alcătuiască o bibliotecă de specialitate.

            Deşi datele cantitative rezultate în urma recensământului sociologic, efectuat cu ajutorul unei grile analitico-tematice utilizate în cercetarea istoriei sociologiei româneşti[5] în cele 6906 pagini ale revistei, evidenţiază caracterul enciclopedic al acesteia (numai 18,89% din numărul total de pagini şi numai 24,61% din totalul articolelor conţin informaţie sociologică relevantă), revendicarea „Societăţii de mâine” de către publicistica de factură sociologică este justificată de analiza calitativă a conţinutului ei.

            Problematica sociologică a revistei[6] se structurează pe şase grupe tematice principale, şi anume: teorii asupra societăţii; structură şi dinamică socială; unităţi sociale; socializare–comunicare–cultură; sistem normativ–organizare–conducere; metode şi tehnici de cercetare socială.

 

 

I. Teorii asupra societăţii

 

            Primul grup de teme sociologice din punct de vedere al ponderii deţinute în producţia sociologică a revistei îl constituie cele grupate sub genericul de teorii asupra societăţii (287 unităţi tematice, respectiv 28% din totalul acestora). Acest domeniu tematic cuprinde patru subdiviziuni – expozee asupra societăţii; şcoli, curente, personalităţi sociologice; teorie şi practică socială; critică teoretică – dintre care numai primele două sunt prezente în aproape toţi anii de apariţie a revistei.

            Subdomeniul cel mai frecventat, expozee asupra societăţii, comportă o serie de nuanţe, modul de abordare a problemelor oscilând între materiale pur teoretice şi unele cu caracter pur descriptiv.

            Demersul teoretic a fost prezent în revistă prin:

1) studii şi articole semnate de câţiva reprezentanţi de marcă ai sociologiei noastre interbelice;

2) dezbateri asupra unor fenomene sociale;

3) discuţii pe marginea unor noţiuni şi concepte sociologice;

4) analize segmenţiale sau globale ale societăţii româneşti din perioadă,

care, toate, au contribuit la dezvoltarea patrimoniului ideatic al sociologiei noastre.

            Cea mai substanţială colaborare la „Societatea de mâine” a avut-o, din această perspectivă, Tr. Herseni, al cărui debut în publicistica sociologică a fost strâns legat de activitatea revistei. În acest context, Tr. Herseni prefigurează, prin articolele asupra naturii societăţii şi prin cele privind explicaţia şi metodologia sociologică, viitoarele sale lucrări fundamentale în domeniu, Teoria monografiei sociologice şi Realitatea socială. Încercare de ontologie regională. În opinia sa,

„Ontologia regională a societăţii trebuie să studieze societatea ca existenţă. Mai întâi să urmărească dacă există cu adevărat o realitate corespunzătoare acestui nume, apoi în ce constă modul ei specific de existenţă şi, în sfârşit, pentru că om fără societate nu există, iar societatea înseamnă planul de existenţă a culturii, al spiritului obiectiv, care sunt raporturile existenţiale dintre om, societate şi cultură”[7].

            Acestor întrebări, Tr. Herseni le răspunde în articolele „Ontologia regională a societăţii”, „Socialul ca spirit obiectiv”, „Analiza structurală a vieţii sociale” şi „Filosofia evoluţiei sociale”, în care se conturează concepţia sa asupra naturii fenomenologice a societăţii umane, în care apar elemente de tip structuralist şi funcţionalist[8]:

„Societatea este însăşi existenţa noastră şi ne e dată direct în conştiinţă. Cum nu ne putem îndoi de existenţa fiecăruia dintre noi, tot aşa nu ne putem îndoi de existenţa noastră împreună [...] Primul dat şi cel mai indubitabil este convieţuirea omenească [...]”[9],

care presupune existenţa unui sistem unitar de raporturi, a unei anumite structuri în care se încadrează viaţa socială, pentru a putea exista social. Constituind, aşadar, un complex de raporturi, structura este o realitate funcţională şi, în calitatea sa de mod de existenţă a societăţii, îi imprimă şi ei acest caracter, societatea fiind astfel o realitate care nu există în sine, ci numai prin raporturile pe care le produce şi prin funcţiunile pe care le integrează. Societatea, afirmă el, este

„totalitatea structurală a convieţuirii umane. Ea constituie un gen de existenţă proprie oamenilor. Părţile pe care le coordonează sunt activităţi umane, elementele pe care le unifică suntem chiar noi, în existenţa noastră spirituală. Societatea nu este de natură materială sau corporală, ea nu e o configuraţie fizică, ci o realitate de natură spirituală. Specificul structurii sociale faţă de celelalte structuri existente este chiar spiritualitatea, cultura sau, identificând cultura cu spiritul obiectiv, putem spune că societatea este totalitatea structurală a grupărilor omeneşti producătoare de spirit obiectiv”[10].

            Teoretician al monografiei sociologice, Tr. Herseni a fost preocupat şi de definirea obiectului a ceea ce el a denumit sociologia distanţei. Plecând de la experienţa sa de teren, el subliniază importanţa cadrului cosmologic pentru demersul monografic, cercetarea raportului dintre natură şi cultură fiind, în opinia sa, unul din multiplele subiecte de interes sociologic. Între aceste subiecte el plasează şi distanţa socială, fenomen cu manifestări diverse:

„Sub aceeaşi denumire de distanţă pot intra în sociologie lucruri profund diferite: o distanţă geometrică sau spaţială; distanţa dintre grupele sociale, clase, caste sau categorii sociale; distanţa creată de calităţile personale ale indivizilor; distanţa psiho-socială, bazată pe respect, iubire etc.; distanţa străinilor faţă de poporul unei ţări şi problemele ce le implică”[11].

            Pornind de la aceste tipuri, sociologia distanţei comportă, după părerea sa, mai multe subdiviziuni, şi anume:

            – sociologia spaţiului, care cuprinde toate faptele pentru a căror explicare este necesar apelul la distanţa metrică obişnuită, fiind de subliniat în acest context importanţa sociologică a sistemului de căi şi mijloace de comunicaţie;

            – sociologia vecinătăţii, care include toate fenomenele sociale determinate de proximitatea spaţială dintre indivizi. Vecinătatea este definită de către Herseni ca o asociaţie economică de ajutorare reciprocă cu caracter intermitent, excepţional, care depăşeşte însă întotdeauna forma economică, fiind de fapt un fenomen social de prim rang şi, ca atare, o problemă sociologică tip;

            – sociologia antagonismelor dintre stările sociale ale societăţii, a distanţelor care există şi care se manifestă între acestea în diferite sisteme sociale, problemă complexă, cu valenţe sociale, politice şi etice, considerată a fi cea mai interesantă şi mai importantă problemă a sociologiei distanţei. Împărţirea societăţii umane în tabere, caste şi clase sociale constituie, în opinia sa, o permanenţă a istoriei, existenţa claselor şi a categoriilor sociale fiind determinată de însăşi natura societăţii, care implică o anumită organizare şi stratificare. Problema care se pune în acest context este înlăturarea discrepanţelor, a distanţei sociale dintre diferitele etaje ale societăţii, realizarea unei echilibrări a distanţelor dintre membri acesteia;

            – sociologia relaţiilor dintre indivizii aflaţi în raport direct (părinte–copil, magistru–discipol), relaţii de natură dublă şi contradictorie, teoretizate actualmente în formula „conflictului dintre generaţii”;

            – sociologia străinului, care are o problematică complexă şi sintetică în raport cu celelalte. Sarcina ei constă în stabilirea cauzelor şi a criteriilor în funcţie de care se poate stabili calitatea de străin a unui individ într-o anumită societate, momentul în care această calitate îşi pierde conţinutul, precum şi momentul asimilării individului în noul context social.

            Alături de Tr. Herseni, şi alţi colaboratori ai revistei au fost prezenţi în paginile sale cu analize sociologice de diferite nivele de generalitate. Astfel, V. Goldiş considera că existenţa formaţiunilor sociale este determinată în principal de trei tipuri de relaţii: a) relaţia om–natură; b) relaţia om–om; c) relaţia om–absolut, aceasta din urmă având caracter determinant. Societatea, spune el, este un dat de natură sufletească, spirituală, în care credinţa domină raţiunea şi o înlătură ca fiind inoperantă în „domeniul inexperimentabil al absolutului”. Primatul vieţii spirituale asupra celei materiale şi caracterul neîntrerupt al progresului constituie argumentele criticii întreprinse de el la adresa marxismului.

            Revista a publicat însă şi puncte de vedere ale unor autori care s-au situat pe poziţii determinist-economice:

„Dacă scrutăm cu atenţie noima aşezărilor omeneşti, ne convingem că nimic nu se face întâmplător, ci orice aşezare este prezidată de o necesitate economică. Prioritatea factorului economic este evidentă”,

afirma I. Clopoţel[12].

            În opinia lui Ilie Cristea, un adept declarat al meterialismului istoric, edificiul social se divide în două părţi: infrastructura economică şi suprastructura politică. Infrastructura este factorul determinant şi permanent al dezvoltării sociale, schimbările la nivelul său antrenând transformări la nivelul suprastructurii.

            La acest nivel al analizei, revista şi colaboratorii ei s-au remarcat şi prin contribuţii privind definirea unor fenomene sociale, precum şi a unor concepte şi noţiuni şi, prin aceasta, la îmbogăţirea patrimoniului conceptual al sociologiei româneşti. Astfel de analize au vizat: opinia publică (C. Sudeţeanu), evoluţia socială (Al. Claudian, I. Clopoţel, Ilie Cristea), progresul social (I. Clopoţel), revoluţia (Al. Claudian, N. Ghiulea), asocierea (N. Ghiulea), lupta de clasă (I. Mehedinţeanu), socialul (C. Atanasiu), familia (Al. Ciura), gospodăria ţărănească (Ad. Negrea) etc.

            O altă direcţie evidenţiată în cadrul subtemei expozee asupra societăţii cuprinde materiale care conţin analize socio-istorice, segmenţiale sau globale, ale societăţii româneşti. Dintre acestea menţionăm:

            a) analiza întreprinsă de Tr. Brăileanu asupra transformărilor petrecute în societatea bucovineană după Unirea din 1918. În prima parte a studiului său intitulat „Principii generale de sociologie”, în care fixează cadrul teoretic al analizei, Tr. Brăileanu afirmă că societatea umană este influenţată în mersul ei de trei categorii de înrâuriri: 1) a mediului ambiant; 2) a societăţilor străine (a forţelor politice); 3) a personalităţilor (a forţelor individuale), cea de-a doua părându-i-se a fi cea mai importantă. Ca atare, el îşi propune să cerceteze transformările structural-funcţionale produse în societatea bucovineană ca urmare a includerii sale într-o nouă organizaţie politică, aceea a statului naţional român;

            b) analiza socio-istorică întreprinsă de P. Suciu asupra structurii sociale a societăţii ardelene, asupra problemei agrare din acest perimetru, ca şi asupra demografiei oraşelor ardelene, pe baza căreia încearcă explicarea stării de fapt din momentul respectiv, caracterizată prin dezechilibrul structurii sociale (absenţa clasei de mijloc româneşti), precum şi prin insuficienta dezvoltare a populaţiei urbane autohtone;

            c) analiza materialist-istorică a evoluţiei societăţii româneşti realizată de Ilie Cristea pe o perioadă de 100 de ani, începând cu anul 1829, care defineşte în concluziile  sale stadiul social-economic atins în momentul respectiv şi perspectivele socialiste ale României, în contextul unei iminente dispariţii, după părerea sa, a sistemului capitalist.

            Şcoli, curente, personalităţi sociologice este cea de a doua subdivizune importantă a domeniului teorii asupra societăţii, cuprinzând lucrări consacrate prezentării unor şcoli şi curente sociologice, a unor curente ideologice manifeste în perioada interbelică, precum şi a unor personalităţi ale sociologiei româneşti şi internaţionale sau ale vieţii politice contemporane. Aceste prezentări au vizat familiarizarea cititorilor cu principalele curente de idei, cu teoriile sociale autohtone şi străine, încercând, în acelaşi timp, să ofere sugestii şi soluţii de optimizare a proceselor sociale din ţara noastră.

„Opiniile filosofilor şi sociologilor asupra progresului omenesc sunt instructive şi merită o strădanie aprofundată şi meticuloasă pentru a le pune în lumină şi a descoperi aplicaţiile posibile la actualitatea românească”,

afirma, de pildă, I. Clopoţel[13].

            „Societatea de mâine” a publicat două articole în care Tr. Herseni face o trecere în revistă a principalelor curente existente în sociologia internaţională în momentul respectiv (individualism, mecanicism, istoricism, contractualism, universalism, noologism, fenomenologism) şi prezintă noile tendinţe manifestate în domeniu, inspirate din cele două direcţii fundamentale ale dezvoltării sociologiei, direcţia speculativ-filosofică, respectiv direcţia empirist-ştiinţifică. Subliniind faptul că ultimele tendinţe înregistrate în domeniul ştiinţei sociale sunt de natură empirică, Tr. Herseni precizează că cercetarea monografică se integrează tendinţelor de revenire la investigarea directă a realităţii, constituind, prin metodă şi prin rezultate, o nouă direcţie a sociologiei contemporane.

            Revista a acordat un spaţiu larg prezentării activităţii Şcolii sociologice de la Bucureşti şi a Institutului Social Român. Astfel, Tr. Herseni şi E. Bernea au semnat materiale în care au expus principalele coordonate teoretice şi metodologice ale Şcolii monografice, iar Şt. Voicu a făcut o apreciere de ansamblu asupra rezultatelor cercetării monografice, relevându-i atât meritele („imensul material documentar pe care îl descoperă şi îl dezvăluie”), cât şi neajunsurile („neputinţa de a se dezvolta, din cauză că rezultatele obţinute contrazic permanent interesele oficialităţii pe care sociologia oficială trebuie să le reprezinte în ştiinţă”)[14].

            În „Societatea de mâine” s-au făcut referiri şi la diferite curente şi doctrine sociologice. Astfel, I. Clopoţel a prezentat cititorilor disputa dintre individualism şi colectivism, care, după părerea sa, nu se află în raport de opoziţie, ci de determinare reciprocă, fapt demonstrat de situaţia existentă în regimurile social-democrate, unde personalitatea, individualitatea beneficiază de condiţii reale de dezvoltare. Tr. Brăileanu a analizat opoziţia dintre organicism şi individualism, pe baza unor expozee din literatura sociologică internaţională, iar N.N. Matheescu s-a referit la individualism, materialism istoric şi evoluţionism ca principale teorii asupra raportului individ-societate, considerând că teoria materialistă este singura care permite analiza şi rezolvarea obiectivă a respectivului raport. De asemenea, au existat preocupări şi pentru dezbaterea unor aspecte legate de avântul tot mai mare al mişcării socialiste, în legătură directă cu încercările de a găsi cel mai adecvat sistem de organizare socială.

            Constituind unul dintre asemenea posibile sisteme, socialismul trebuia supus unei analize ştiinţifice imparţiale. În urma unei asemenea analize, I. Clopoţel releva faptul că superioritatea socialismului asupra altor doctrine şi sisteme sociale rezultate din ele reiese, între altele, din modul corect în care rezolvă una din problemele majore ale gândirii sociale din toate timpurile, şi anume raportul individ-societate:

„Socialismul înlesneşte valorificarea individuală. În masele răstignite până acum la inerţie dorm atâtea talente. Prin nivelul ridicat de viaţă, prin stimularea energiilor spirituale, prin educaţia sistematică şi beneficierea de toate bunurile civilizaţiei de către toţi, societatea amorfă se va trezi şi va lua drumul progresului în pas mai repede. Socialismul topeşte în el antitezele. El creează din societate şi membrul ei o unitate perfectă [...] Nu e paradoxală, deci, încheierea noastră că maximul de dezvoltare individuală nu poate fi atins decât cu condiţia existenţei unui grad superior de solidaritate organică între membri societăţii”[15].

            O modalitate frecventă utilizată pentru prezentarea unor curente sau personalităţi ale sociologiei, ca şi ale vieţii politice a fost recenzia unor lucrări cu un asemenea conţinut. Prin intermediul ei au fost prezentate cititorilor personalitatea şi concepţia unor gânditori ca D. Gusti, N. Petrescu, C. Dimitrescu-Iaşi, V. Bărbat, D. Golescu ori A. Comte, E. Durkheim, C. Bouglè, J. Jaures, Lenin, Kautsky, D. Essertier, Ch. Fourier, S. Simon şi R. Owen.

Preocupată de organizarea cât mai dreaptă a societăţii, revista a făcut o prezentare largă unor utopii sociale:

„Un studiu sau o serie de studii asupra diverselor utopii sau încercărilor de a imagina o lume mai bună nu îşi are nicăieri un loc mai potrivit ca în cazul unei reviste care se intitulează Societatea de mâine”[16],

precum şi lucrării lui J. Bruce, „Democraţiile moderne”, exprimându‑şi astfel, încă o dată, opţiunea pentru instaurarea şi consolidarea unui sistem social-politic de factură democratică în ţara noastră.

            Critică teoretică este cea de-a treia subtemă a domeniului teorii asupra societăţii. Deşi se regăseşte într-un număr relativ restrâns de unităţi tematice, problematica ridicată în acest context merită să fie menţionată.

„Societatea de mâine” a avut o atitudine hotărât dezaprobatoare faţă de ideologia fascistă şi naţional-socialistă, care îşi găsise adepţi şi în ţara noastră:

„Ideologia partidului hitlerist este un moment de confuzie şi nonsensuri. Pentru orice minte preocupată de coerenţa unei doctrine politice, împerecherea celor două noţiuni cu înţelesuri aşa de deosebite, naţionalism şi socialism, este o aberaţie şi o stupiditate”[17].

            Sistemul social-economic capitalist a constituit şi el subiect de meditaţie pentru colaboratorii revistei. Alături de respingerea şi condamnarea sa ca regim bazat pe exploatarea individului, capitalismul şi-a găsit şi apărători, care au susţinut însă necesitatea şi posibilitatea perfecţionării sale, prin eliminarea defectelor, în special prin îngrădirea egoismului individual implicat de acest sistem economic.

În general, au fost criticate soluţiile extremiste adoptate de către reprezentanţii mişcărilor muncitoreşti, care preconizau răsturnarea ordinii sociale existente, militându-se pentru acţiunea lentă, pentru

„munca paşnică, organizarea în cadrele legii societăţii de astăzi şi în special luminarea cât mai mare în întunecimea maselor”[18].

            Nu au lipsit din revistă nici aprecierile, pozitive sau negative, la adresa socialismului ca sistem social-politic. În orice caz, s-a pledat încă din primul an al apariţiei sale pentru cunoaşterea doctrinei socialiste, subliniindu-se faptul că,

„chiar dacă factorul economic nu stă la baza tuturor fenomenelor sociale, totuşi nu i se poate contesta tăria sa în a îndruma şi determina în bună parte multiplele ramificaţiuni ale activităţii obşteşti”[19].

            Teorie şi practică socială. Cu toate că legătura dintre teoria şi practica socială a constituit un principiu de bază al revistei, subtema respectivă întruneşte un număr destul de mic de unităţi tematice, fapt explicabil prin aceea că această problemă n-a fost teoretizată sau formulată explicit de fiecare dată când a fost abordată. Ea a fost însă subliniată încă din articolul-program:

„Revista va avea o parte teoretică ce va fi consacrată studiului obiectiv al problemelor, iar alta a artelor sociale şi economice, unde se dau dezlegările practice. În prima parte vom încerca să ne pătrundem de principiile lucrurilor, iar într-a doua să propunem ameliorările”[20].

            Cadrul teoretic al analizei fenomenelor sociale a fost asigurat, aşa cum am menţionat, prin intermediul unor studii şi articole semnate de reprezentanţi de frunte ai scrisului social-politic românesc. În acelaşi timp, s-a subliniat necesitatea confruntării permanente a teoriei cu practica socială, ca modalitate de îmbogăţire a sa, de constituire a unor sinteze din care să se extragă concluziile şi soluţiile cele mai adecvate de optimizare a fenomenelor şi proceselor sociale:

„Materialul anchetelor strâns pe îndelete, în mod migălos şi documentat, cu ajutorul statisticilor, va fi de preţios folos la stabilirea unor rezultate-sinteze în mod cu totul obiectiv, lipsit de orice prejudecăţi; însă o dată ce am ajuns la aceste rezultate, putem proceda la acţiune, la cercetarea relelor, la ameliorări, căci vom avea cheia soluţiilor celor mai bune”[21],

preciza I. Clopoţel. În acelaşi sens, s-a postulat necesitatea înlocuirii metodei deductive cu cea inductivă în activitatea de soluţionare a problemelor sociale de interes major. Astfel că ideea de bază după care s-a ghidat activitatea revistei a avut ca suport triada cunoaştere prin cercetare – soluţii – ameliorare, pe care o regăsim în majoritatea materialelor care dezbat fenomene şi procese social-economice şi culturale decupate din realitatea românească.

 

 

II. Structură şi dinamică socială

 

            Tematica referitoare la structura şi dinamica socială reprezintă cel de-al doilea domeniu abordat de „Societatea de mâine” (248 u.t., respectiv 24,20% din producţia sa sociologică), revistă care şi-a propus ca, pornind de la analiza stadiului de dezvoltare a societăţii româneşti, să găsească cele mai adecvate căi de evoluţie ale acesteia. Problematica structurii şi dinamicii sociale abordată în revistă urmează două coordonate principale, şi anume: nivelul dezvoltării social-politice, economice şi culturale a ţării şi căile sale de evoluţie, respectiv stratificarea şi diferenţierea socială.

            Analiza stadiului de dezvoltare a ţării şi a căilor sale de evoluţie a fost orientată în cadrul revistei spre problemele economice, care nu au fost însă abordate ca un scop în sine, ci pentru că erau considerate ca determinante în raport cu celelalte aspecte ale vieţii sociale. Caracterizarea nivelului de dezvoltare social-politică, economică şi culturală a ţării, imaginea care se detaşează din studiile şi articolele cu o asemenea tematică corespunde modelului consacrat în literatura noastră, acela de ţară agrară aservită capitalului străin şi profund afectată de fenomene complexe de criză.

            Agricultura, ramură de bază a economiei naţionale, a beneficiat de analize mai detaliate şi mai profunde decât industria. Nivelul ei scăzut de dezvoltare, precum şi situaţia grea cu care se confrunta gospodăria ţărănească reprezintă concluzii general acceptate, indiferent de poziţia ideologică pe care s-au situat analiştii acestui domeniu. O imagine sugestivă a situaţiei agriculturii româneşti o realizează Şt. Voicu:

„Agricultura românească trece actualmente, din punct de vedere tehnic-agricol, printr-un dublu proces: raţionalizarea şi mecanizarea marii proprietăţi agricole şi în parte a chiaburimii, refacerea inventarului agricol al unei părţi din mica ţărănime – în acelaşi timp cu continuarea, într-un tempo mai lent, a degradării micilor gospodării ţărăneşti”[22].

Abordată sporadic în primii ani de apariţie a revistei, problema agrar-ţărănească a devenit ulterior un subiect orientat şi direcţionat programatic, în sensul găsirii unor soluţii ştiinţifice de dezvoltare a agriculturii şi a satului românesc. Problema centrală a chestiunii agrare consta, după părerea multor autori, în determinarea regimului adecvat de proprietate şi a tipului optim de exploatare a pământului pentru ţara noastră. Discuţiile s‑au concentrat asupra celor trei tipuri de exploatare agrară:

1) exploatarea familială bazată pe proprietatea individuală asupra pământului;

2) exploatarea colectivă cooperatistă corelată cu păstrarea proprietăţii individuale;

3) exploatarea colectivă comunistă bazată pe desfiinţarea proprietăţii individuale.

În condiţiile dezvoltării capitaliste a agriculturii şi a concurenţei tot mai accentuate a marii proprietăţi, se considera de către unii autori că exploatarea de tip familial nu mai corespundea exigenţelor impuse de practicarea unei agriculturii intensive, ea constituind o frână în calea progresului acestei ramuri economice. Ea putea însă să întrunească, pe baza organizării cooperatiste, avantajele marii proprietăţi, astfel că soluţia  problemei optimului exploatării agrare a fost formulată, aşa cum reiese din rezultatele anchetei „Societăţii de mâine” pe această temă, în termenii cooperaţiei, considerată de N. Ghiulea ca un sistem de organizare economico-socială a populaţiei rurale coexistent capitalismului, dar capabil să înlăture toate racilele acestuia şi să ducă la înlocuirea sa cu un nou regim economic. Pentru mica proprietate se pronunţa şi Şt. Voicu, care considera că lichidarea degradării agriculturii şi raţionalizarea acesteia nu se pot realiza fără o reformă democratică a întregului regim agrar. V. Cornea insista asupra necesităţii stabilirii unor norme generale privind adaptarea permanentă a unităţilor de exploatare agricolă la cerinţele impuse de raţionalizarea agriculturii. El stabilea trei asemenea norme, şi anume:

1) înfiinţarea unor tipuri de ferme specializate, în funcţie de condiţiile solului, climei şi tradiţiilor din fiecare regiune;

2) elaborarea unui plan general pentru dislocările de proprietate ce trebuie efectuate periodic pentru revizuirea atât a formei, cât şi a întinderii diferitelor tipuri de ferme, în funcţie de modificările periodice produse în metodele tehnice şi de conducere a producţiei agricole, precum şi în structura comerţului agricol;

3) revizuirea statutului juridic al proprietăţii rurale, în scopul creării de forme juridice noi, care să consacre funcţia socială a pământului, să permită adaptarea permanentă a factorului de producţie teren agricol la condiţiile concrete ale fiecărei perioade.

Dezvoltarea industriei naţionale, industrializarea în curs de desfăşurare a României interbelice a fost caracterizată ca un proces accelerat, precipitat, vizând o trecere prea bruscă de la stadiul de ţară agricolă la cel de ţară industrială. Acest proces, considerau unii autori, nu ţinea cont în suficientă măsură de complexul condiţiilor economice, politice, sociale şi geografice specifice ţării noastre, industrializarea forţată realizându-se pe seama sacrificării regimului agricol şi nu în cadrul unor raporturi armonice, echilibrate cu celălalt domeniu de bază al economiei naţionale, agricultura:

            „Nu putem concepe o industrializare în stil mare a României fără o corelaţie organică din primul ceas cu nevoile ocupaţiilor agricole. Concepem industrializarea ca o întrebuinţare raţională a materiilor prime atât de abundente în mâna populaţiei rurale [...] Toate ramurile economiei ţărăneşti se cer valorificate printr-o puternică politică agrarianistă, printr-o industrializare specifică în domeniul de muncă al ţăranului nostru”[23].

            Industrializarea era considerată a fi un proces necesar, un „produs al necesităţii timpului”, dar ea trebuia să se realizeze firesc, pe o cale proprie.

„Nu este bine să încurajăm dezvoltarea industriei cu paşi mari în stil american, căci în cazul acesta ea sigur ne-ar scăpa din mână şi atunci s-ar putea dezvolta în aşa mod, încât ar putea aduce în loc de folos chiar pagube mari naţiunii, ba chiar ar putea să-i răpească independenţa individualităţii ei dintre popoare”[24],

avertiza P. Andrea, care sublinia, astfel, pericolul aservirii economice şi politice a ţării în raport cu capitalul străin, pericol real, în condiţiile în care o mare parte a industriei ardelene era deja acaparată de către populaţia minoritară, angajată cu anumite rezerve în efortul de consolidare a statului naţional.

            Problema urbanizării a fost dezbătută în revistă pornindu-se de la ideea că situaţia aşezărilor umane, personalitatea conglomeraţiilor urbane şi rurale, igiena şi estetica locuinţelor sunt tot atâtea elemente relevante pentru nivelul de dezvoltare a unei societăţi, maniera de a edifica şi de a organiza adăposturile umane reprezentând manifestări exterioare ale mentalităţii sociale a unui popor la un moment dat. Astfel, s-a considerat că scrutarea diferitelor faze de evoluţie a habitatului uman constituie o problemă de interes sociologic. Analiza fenomenului de urbanizare din ţara noastră s-a realizat în revistă pe două coordonate: a) formarea şi dezvoltarea oraşelor ardelene în condiţiile concrete existente în acest perimetru; b) dezvoltarea şi sistematizarea oraşelor româneşti în prezent.

            a) Apărute şi dezvoltate în jurul vechilor cetăţi medievale, oraşele ardelene reprezentau, prin structura lor etnică şi edilitară, o oglindă fidelă a raportului de forţe existent în societatea ardeleană din perioada respectivă. Anul 1918 a găsit oraşul ardelean cucerit demografic, economic şi cultural de către populaţia minoritară, înstrăinat de elementul etnic autohton, majoritar în hinterlandul său, şi constituind în raport cu acesta o creaţie artificială, incapabilă să-şi îndeplinească rostul firesc de centralizator şi catalizator al întregii vieţi sociale dintr-o anumită zonă. În aceste condiţii, penetrarea elementului autohton în mediul urban a fost un fenomen cu totul întâmplător şi nesemnificativ din punct de vedere al cadrului construit şi al ocupării populaţiei româneşti în activităţi specific citadine.

Iată cum descrie P. Suciu, unul din cei mai buni cunoscători şi analişti ai problemelor oraşelor ardelene, situaţia acestora:

„În centru, unde pulsează viaţa comercială, sunt casele cele mai frumoase şi mai solide. Chiar la marginea oraşelor nu se găseşte de multe ori nici o urmă de urbanism. În zadar mai cauţi pe aici oraşul, că nu-l găseşti nici în construcţii, nici în conforturi moderne edilitare [...] O mare parte din populaţia noastră orăşenească e, prin ocupaţie, agricolă. E un fel de ţărănime urbană. Urbană prin înlesnirile edilitare ce i le oferă oraşul, dar rurală prin îndeletniciri”[25].

            Privită prin prisma acestei stări de fapt, dezvoltarea mediului urban ardelean implica în primul rând o componentă etnică, şi anume românizarea oraşelor pe calea îndrumării maselor româneşti spre profesii industriale şi comerciale, practicate de regulă la oraşe. Pe de altă parte, creşterea populaţiei urbane se putea realiza şi prin transformarea târgurilor româneşti în oraşe.

            b) Problema sistematizării oraşelor s-a ridicat cu acuitate în perioada interbelică, atunci când dezvoltarea industriei, ca şi pauperizarea tot mai accentuată a maselor ţărăneşti a determinat exodul ruralilor spre mediul urban. Ea a fost reclamată şi de modul haotic în care se construise anterior, simţindu-se tot mai mult nevoia unor planuri de dezvoltare sistematizată a oraşelor. „Societatea de mâine” a fost preocupată, astfel, şi de problemele urbanistice, propunându-şi abordarea metodică a planurilor de dezvoltare urbană, în colaborare cu inginerii sociali şi cu arhitecţii, contribuind chiar la dezvoltarea patrimoniului conceptual al sociologiei noastre urbane prin punerea în circulaţie a două noţiuni: noţiunea de mediu social abisal, definind situaţia „marginală” a unor comunităţi defavorizate în raport cu oraşul propriu-zis, şi noţiunea de  mod urban de viaţă:

„A fi urban nu înseamnă numai a locui sau a avea casă în oraş, ci a te deprinde şi cu anumite apucături de curăţenie, de menajare a celor din jurul tău, cu deprinderi de politeţe şi cu o anumită modificare a spiritului [...] Câtă vreme un om nu palpită intern la nevoile şi bucuriile celor din jurul lui imediat şi câtă vreme el nu-şi socoate casa lui ca o parte integrantă a oraşului sau câtă vreme nu-şi socoate oraşul ca o prelungire a casei lui nu e cetăţean, nu e urban”[26].

            Dezvoltarea generală a ţării, efortul depus în vedera depistării unei căi proprii, specifice de evoluţie a României a constituit, de asemenea, o problemă de interes major pentru colaboratorii revistei.

„A călca pe uremele Apusului în metode de lucru, în sistem economic şi în stil de viaţă însemnează drumul cel mai sigur al sinuciderii”[27],

sublinia P. Pandrea. Viitorul popoarelor din răsăritul Europei nu-l putea constitui, după părerea sa, nici cantonarea în primitivismul de tip feudal, nici intrarea în sistemul capitalist al ţărilor dezvoltate, în care ele ar fi avut un rol de subordonare în raport cu structurile econonomice şi politice bine consolidate în momentul respectiv. Drumul indicat în cazul naţiunilor est-europene era, în consecinţă, aplicarea patrimoniului ştiinţific occidental, a tehnicii şi metodelor moderne la exploatarea indigenă, în vederea cîştigării independenţei economice, paralel cu înlocuirea sistemlui economic liberal printr-o economie planificată. Anticipând parcă ceea ce s-a întâmplat mai târziu, P. Pandrea afirma:

„Caracterul producţiei neorăsăritene se pare că va fi economia sistematică (după plan), spre deosebire de economia apuseană, care a fost la crearea capitalismului şi rămâne deocamdată economic individualistă”[28].

                Discuţii contradictorii s-au purtat pe marginea tezei „prin noi înşine”, care a fost considerată de către unii dintre colaboratorii revistei o cale sigură pentru asigurarea dezvoltării independente a ţării, în timp ce alţii o socoteau o idee anacronică în raport cu necesitatea colaborării cu factorii economici exogeni în vederea valorificării interne şi externe a posibilităţilor economice ale României.

„Oricât ne vom zbate, numai ‘prin noi înşine’, numai prin munca noastră, nu vom putea reface România”,

afirma Al. Claudian, care sublinia, astfel, necesitatea apelului la capitalul străin, la toate iniţiativele economice „cinstite şi fecunde”[29].

            Critici virulente s-au formulat la adresa teoriei statului ţărănesc, considerată a fi promotoare a primitivismului rural, a înfeudării satului românesc unei tradiţii rău înţelese, păguboase şi anacronice în raport cu noua situaţie creată prin antrenarea agriculturii în procesele specifice economiei capitaliste. Aceste critici veneau din partea unor autori, care au subliniat necesitatea sincronizării satului, ca şi a întregii societăţi româneşti, cu societatea europeană, prin dezvoltarea şi modernizarea agriculturii. România trebuia să se transforme într-o ţară agrar-industrială; aceasta era soluţia pentru care au optat majoritatea analiştilor problemei:

„România, care are în şesurile ei cel mai bogat pământ arabil, a fost şi va fi totdeauna o ţară agricolă; ea însă, având şi alte bogăţii decât pământul negru, având petrol, sare, cărbuni, fier, păduri întinse, căderi de apă, gaze pământeşti şi nepreţuite minereuri, nu poate şi nu trebuie să rămână numai ţară agricolă”[30].

            Necesitatea depăşirii stadiului de ţară agricolă era întărită şi prin prezentarea riscurilor unei economii bazate pe o singură ramură de activitate, supusă capriciilor naturii şi incapabilă să utilizeze integral uriaşul rezervor de forţă de muncă constituit de populaţia rurală. În acelaşi timp, industrializarea ţării trebuia să urmărească crearea ramurilor valorificatoare a resurselor naturale şi nicidecum a unor industrii artificiale, dependente de surse externe de materii prime şi, prin aceasta, de anumite conjuncturi internaţionale riscante. Cele două ramuri economice de bază, agricultura şi industria, trebuiau să se dezvolte corelativ, între ele existând raporturi de interdependenţă şi reciprocitate:

„Reviviscenţa agricolă este pendinte de uneltele livrate de industrie [...] Proprietatea agricolă e atârnătoare de tehnicizarea perfecţionată [...] Dezvoltarea agriculturii va determina creşterea nivelului de viaţă, dezvoltarea schimbului şi a industriei”[31].

În ceea ce priveşte sistemul social-politic adecvat ţării noastre, „Societatea de mâine” s-a înscris, în general, pe linia „oficială” a sociologiei noastre interbelice, pentru care argumentarea ordinii sociale existente, a viabilităţii acesteia a fost o preocupare constantă. Au existat însă şi poziţii izolate care au subliniat necesitatea şi posibilitatea unei căi socialiste de dezvoltare a României. Astfel, I. Clopoţel se pronunţa pentru instaurarea unui socialism de nuanţă democratică, a unei social-democraţii adaptate specificului românesc, care

„să nu imiteze, să nu ia de-a gata conduite din state de configuraţii diferite, ci să se afirme printr-o elaboraţie programatică originală, indicată de nevoile pământului acestuia[...]”[32].

            Stratificare şi diferenţiere socială. Structură de clasă. Clase şi categorii sociale. Definiţii şi descrieri ale structurii sociale şi căile dezvoltării acesteia.

            Analiza intensului proces de stratificare socială, descrierea structurii sociale şi a diferitelor clase şi categorii sociale reprezintă a doua direcţie problematică abordată în cadrul domeniului tematic Structură şi dinamică socială, de o deosebită importanţă pentru definirea şi caracterizarea vieţii sociale din România interbelică. Abordând o asemenea termatică, revista se înscrie pe linia de gândire promovată de către reprezentanţii „seriei ardelene a sociologiei româneşti”[33], preocupaţi între altele de problemele structurii sociale, mai cu seamă de cea a clasei de mijloc.

Principalele idei conturate în cadrul analizei structurii sociale a societăţii româneşti pot fi sintetizate astfel:

            a) în societatea românească din momentul respectiv se manifesta un accentuat proces de stratificare socială, proces contradictoriu în raport cu principiile de libertate, dreptate şi solidaritate aflate la baza organizării sociale;

            b) structura socială a României avea un caracter anacronic şi anormal, bazându-se în general pe existenţa a două clase sociale, una dominantă şi alta dominată, puternic diferenţiate din punct de vedere economic şi cultural;

            c) principala clasă socială o constituia ţărănimea;

            d) la nivelul ţărănimii se manifesta o tendinţă permanentă de stratificare, generată şi determinată de stratificarea proprietăţii rurale.

            Situaţia proletariatului a constituit un subiect secundar pentru colaboratorii revistei, cu toate că s-a semnalat pericolul neglijării problemelor acestuia de către autorităţile statului:

„Pentru opinia noastră publică şi oamenii noştri de stat problema muncitorească n-a existat decât sub forma unei stafii roşii, care trebuie să fie înlăturată cu orice preţ din orizontul vieţii noastre sociale[...] Avem nevoie de o schimbare de atitudine în chestiunea muncitorească. Lupenii au ridicat această chestiune pe orizontul vieţii noastre publice, alăturea de marile probleme de stat”[34],

sublinia H. Trandafir. Neglijarea situaţiei clasei muncitoare de către colaboratorii revistei a fost determinată de următoarele considerente:

            a) România nu era în momentul respectiv o ţară industrială;

            b) România nu avea încă un proletariat de tip apusean, ci o populaţie muncitorească caracterizată prin absenţa calificării, diferenţierii, conştiinţei şi solidarităţii de clasă, legată prin resorturi puternice de mediul rural şi de clasa ţărănească din care provenea;

            c) şomajul era privit ca un fenomen trecător, datorat lipsei de organizare a muncii, şi nu unul caracteristic sistemului economiei de piaţă.

            În ceea ce priveşte direcţiile dezvoltării structurii sociale, în materialele publicate în revistă se conturează câteva opinii, şi anume:

            a) necesitatea dezvoltării şi consolidării clasei mijlocii, susţinută prin argumente de ordin naţional (absenţa clasei de mijloc determina „o discontinuitate naţională”, ruperea legăturilor fireşti dintre baza şi nivelul superior al structurii sociale, având ca rezultat înstrăinarea acestuia din urmă), cultural (cultura şi civilizaţia unui neam se întemeiază pe  existenţa clasei de mijloc) şi economic (clasa de mijloc asigura valorificarea bogăţiilor ţării în interes naţional, precum şi dominarea naţională a oraşelor);

            b) cu toate că proletariatul agricol şi cel industrial alcătuiau o categorie socială omogenă din punct de vedere al nivelului redus de cultură şi educaţie, al situaţiei economice precare şi a poziţiei defavorizate în raport cu clasa stăpânitoare şi cu autoritatea de stat, se considera că ele vor evolua în direcţii diferite:

„Ţărănimea [...] va evolua spre tipul clasic al ţărănimii proprietară de pământ şi cultivatoare a pământului. De asemenea, muncitorimea industrială, în industrializarea posibilă şi foarte probabilă a ţării [...] va spori ca număr, va fi mai solidară, mai conştientă şi mai pricepută în apărarea intereselor sale specifice şi se va alătura muncitorimii industriale mondiale în lupta pentru revendicările lor faţă de patronat şi societate”[35];

c) necesitatea transformării ţărănimii într-o clasă conştientă de funcţiile sale economice şi sociale şi a sprijinirii proprietăţii ţărăneşti mijlocii, capabilă să susţină procesul de dezvoltare economică şi culturală a întregului mediul rural;

d) necesitatea dezvoltării unei intelectualităţi legată şi ataşată organic de structurile largi ale poporului român, exprimând interesele acestuia, şi care să contribuie la dezvoltarea culturii naţionale, precum şi la integrarea ei în circuitul valorilor universale.

Structură etnică. Rezolvarea problematicii etnice deosebit de complexe din România interbelică a urmat linia politică tradiţională, formulată încă în programul revoluţiei de la 1848, care se pronunţa pentru acordarea de drepturi egale tuturor locuitorilor ţării, indiferent de etnie. Astfel, s-a subliniat necesitatea realizării unui echilibru între situaţia românilor şi cea a minoritarilor, dar nu pe seama anulării superiorităţii economice, sociale şi culturale a celor din urmă, ci, dimpotrivă, pe calea ridicării românilor la nivelul acestora de dezvoltare. Superioritatea economică şi culturală a minoritarilor a fost susţinută în revistă de cele mai multe ori cu argumente statistice şi a vizat mai ales două aspecte:

a) superioritatea demografică a minoritarilor etnici în oraşele din noile provincii integrate în statul român;

b) superioritatea economică a minoritarilor în aceste provincii, datorată deţinerii de către aceştia a puterii industriale şi comerciale, precum şi lipsei de preocupare a elementului românesc pentru aceste ramuri de activitate economică.

Colaboratorii revistei s-au pronunţat şi în problema controversată a asimilării populaţiei minoritare, susţinând necesitatea de a i se asigura acesteia o evoluţie firească, garantarea dezvoltării etnice fiind singura cale pe care ea putea contribui la prosperitatea statului român.

 

 

III.  Unităţi sociale. Morfologie socială

 

            Orientată programatic spre cercetarea realităţii, „Societatea de mâine” a inclus în paginile sale o serie de materiale referitoare la diferite unităţi sociale de mai mare sau mai mică întindere, problemele de morfologie socială constituind cel de-al treilea domeniu tematic abordat în revistă (233 u.t., respectiv, 22,70% din producţia sa sociologică).

Unul din meritele incontestabile ale revistei a fost, din acest punct de vedere, promovarea cercetării zonale, şi în acelaşi timp, încercarea de instituţionalizare a acesteia la nivelul Munţilor Apuseni, prin intermediul „Mişcării social-economice a cărturarilor din centrele urbane din jurul munţilor”. Ca urmare a abordării concertate a acestei regiuni, în revistă au fost publicate câteva interesante studii cu caracter sociografic, însoţite în general de propuneri concrete de ameliorare a stărilor negative din zonă şi de soluţii aplicabile parţial şi astăzi[36].

Meritorie a fost şi intenţia revistei de a extinde şi generaliza concluziile şi soluţiile date problemelor Munţilor Apuseni la nivelul zonelor similare ale ţării, I. Tilea fiind de părere că era necesară

„o ocupare serioasă cu împrejurările economice din regiunile muntoase şi întocmirea unui plan ştiinţific şi amănunţit despre directiva ce trebuie dată viitoarei organizaţii economice”[37].

            O altă unitate geografică ce a făcut obiectul unor studii publicate în revistă a fost Câmpia Transilvaniei, subliniindu-se în acest context decăderea social-economică a satului românesc de câmpie, procesul său accentuat de descompunere, ca şi starea de subdezvoltare în raport cu satele de minoritari etnici din acelaşi teritoriu:

„Viaţa socială a românilor de pe câmpie, în loc să meargă înainte, a luat calea inversă. În loc ca din agricultori să devină meseriaşi şi negustori, adică să suie o treaptă pe scara socială, ei recad pe treapta sclavajului. În loc ca satele mai mari să devină oraşe ele se descompun”[38].

            Alături de aceste studii cu caracter zonal, revista a promovat şi publicat şi cercetări şi materiale centrate pe unităţi sociale bine definite, aşa cum erau satul şi oraşul, militând pentru abordarea lor ştiinţifică:

„Nu cunoaştem încă satul românesc în mod ştiinţific [...] Până nu vom ajunge la o exactă cunoaştere a vieţii materiale şi spirituale a satului nostru orice încercare de psihologie a poporului nostru este prematură; de asemenea nu vom avea o serioasă sociologie şi o etnografie românească”[39],

se preciza într-un editorial.

În acelaşi timp, s-a subliniat necesitatea schimbării opticii cu privire la cercetarea satului, în sensul ancorării acesteia în realitatea prezentă, a înlocuirii abordării istorice cu una de tip sociologic.

Descrieri interesante de sate au publicat în revistă I. Clopoţel, P. Suciu, A. Răzvan, S. Pop, I. Chelcea, S. Poenaru sau Val. Puşcariu. Aceste descrieri, rezultat al observării mai mult sau mai puţin riguroase a mediului rural, au pus în discuţie o serie de probleme sociale, economice şi culturale cu care se confruntau comunităţile săteşti şi au încercat avansarea unor soluţii ameliorative. Legat de situaţia din momentul respectiv, dar mai ales de viitorul comunităţilor rurale, în revistă s-a ridicat şi problema necesităţii sistematizării rurale, ale cărei coordonate principale erau: a) mărirea satelor pentru a se valorifica dotările edilitare existente; b) impunerea unor tipuri de locuinţe care să întrunească condiţiile moderne de construcţie şi de igienă; c) dispunerea gospodăriilor în jurul centrului cultural-politic al satului; d) sistematizarea reţelei de străzi şi drumuri; e) construirea unor sate model.

            Oraşul, cealaltă unitate socială importantă, a constituit şi el obiectul preocupărilor colaboratorilor revistei, fiind prezentat în opoziţie cu satul, opoziţie accentuată în cazul oraşelor transilvănene de structura lor etnică, dominată cantitativ şi calitativ de elementul demografic minoritar. Din această opoziţie nu a rezultat însă o negare a oraşului, ci s-a precizat mereu necesitatea omogenizării sale cu teritoriile din jur, a „cuceririi” lui de către populaţia românească printr-o politică de stat adecvată. Căci, dacă pentru întregirea structurii sociale era necesară dezvoltarea cantitativă şi calitativă a clasei de mijloc, aceasta nu se putea realiza decât în oraşe, comunităţi sociale la fel de necesare ca şi cele rurale, între cele două unităţi sociale trebuind să existe un anumit echilibru şi raporturi de colaborare de pe poziţiile specifice ocupate de fiecare în cadrul comunităţii naţionale:

„Între sat şi oraş ar trebui să existe relaţiile ca de la egal la egal, împrumutându-şi unul de la altul elementele de care au nevoie, fără ca pentru asta să-şi schimbe fiinţa lor intimă”[40].

            Alte unităţi sociale care au constituit subiect de reflecţie pentru colaboratorii revistei au fost: unităţile de cercetare ştiinţifică (Institutul de Studii Societatea de Mâine şi apoi Mişcarea social-economică, asociaţia publiciştilor cu interes permanent faţă de problemele social-economice, prin intermediul cărora revista a preconizat să realizeze instituţionalizarea cercetării sociale, precum şi Institutul Social Român, faţă de care „Societatea de mâine” a avut mereu cuvinte de apreciere, marcându-i jubileul de 10 ani printr-o suită de articole omagiale), asociaţiile culturale (în special „Astra”), organizaţiile profesionale, naţiunea, statul, partidele, familia, gospodăria ţărănească şi şcoala.

„Şcoala prin excelenţă este o problemă sociologică. Punerea în lumină şi analiza fenomenelor sociale ce constituiesc ansamblul şcolii vor ajuta la înfiriparea unei sociologii practice chemate să indice cele mai complete măsuri de organizare socială pe tărâmul şcolar”[41],

afirma I. Clopoţel.

Una din problemele care s-au ridicat vizavi de şcoală a fost raportul său cu societatea, măsura în care ea poate, într-un sistem social dat, să depăşească interesele clasei dominante şi să pregătească terenul pentru o nouă ordine socială. S-a pus, cu alte cuvinte, întrebarea dacă şcoala este un factor de progres sau, dimpotrivă, unul de conservare a ordinii sociale, avansându-se ideea că sunt necesare reforme care să asigure cadrul unui acces real al maselor la cultură, posibil de realizat numai prin schimbarea radicală a însăşi structurii economice a societăţii.

Şcoala de toate gradele şi din toate zonele ţării a constituit un subiect permanent de reflecţie pentru colaboratorii revistei. Analize mai mult sau mai puţin cuprinzătoare au evidenţiat situaţia gravă în care se găsea învăţământul românesc, punând în lumină cauzele acestei stări de fapt, şi anume:

a) influenţa negativă a politicianismului asupra învăţământului public;

b) existenţa unui corp didactic insuficient, atât din punct de vedere cantitativ cât şi calitativ;

c) invadarea învăţământului superior de către elemente incapabile şi oportuniste;

d) lipsa bazei materiale.

În acelaşi timp, s-au formulat şi anumite cerinţe faţă de învăţământul românesc, între care menţionăm:

a) adaptarea şcolii primare la caracteristicile zonale, reproşându-i-se, în acest context, caracterul cu precădere teoretic şi îndepărtarea de viaţă;

b) ancorarea şcolii secundare în realitatea socială, îmbinarea pregătirii tinerei generaţii pentru viaţă cu transmiterea unei culturi generale solide, renunţându-se la tendinţa de intelectualizare excesivă a elevilor;

c) orientarea învăţământului superior spre imperativele naţionale, dezvoltarea personalităţilor româneşti în contextul mai larg al culturii universale, cerinţă exprimată în mod explicit de către P. Ilcuş:

„Este adevărat că şi universitatea, ca oricare altă instituţie de cultură şi educaţie, trebuie să ţină seamă în primul rând de fiinţa etnică a neamului ce reprezintă. Trebuie să alimenteze şi să dezvolte toate energiile specifice ale neamului din care face parte, căci numai aşa păstrează caracterul unei instituţii vii de creaţie culturală. Dar nu e mai puţin adevărat că ideea universităţii nu e exclusiv o emanaţie a ideii naţionale, ci ea e mai mult o idee europeană. Ca atare, tendinţa ei încă nu poate fi alta, decât ca prin dezvoltarea personalităţilor naţionale, să le ridice pe acestea la concepţia ideii umanitarismului universal”[42].

            Şcoala a constituit, de altfel, obiectul unei „anchete de cabinet” iniţiate de revistă în rândul specialiştilor din domeniul educaţiei, care s-a bucurat de o largă participare. Cercetarea sociologică a instituţiei şcolare, necesitatea şi posibilitatea constituirii unei sociologii a acestui domeniu a fost susţinută, între alţii, de I. Clopoţel, care arăta:

„Şcoala este o oglindă a raporturilor speciale de ordin social ce s-au produs în decursul timpului în mijlocul societăţii. Sunt acolo curente, mentalităţi, fenomene psihice, relaţii obiectivizare prin practică, prejudecăţi şi mişcări în sensuri variate, care formează obiectul unei sociologii precise”[43].

 

 

IV. Socializare – comunicare – cultură

 

            Conţinutul revistei este relativ bogat în subiecte consacrate acestui domeniu (110 u. t., respectiv 10,70% din producţia sa sociologică). În acest cadru, problemele ştiinţei în general şi ale sociologiei în special constituie cea mai abordată subtemă şi, în acelaşi timp, cea mai răspândită de-a lungul intervalului de apariţie a revistei. Principalele aspecte analizate în „Societatea de mâine” în această direcţie sunt: a) ştiinţa ca fenomen social; b) sociologia ca ştiinţă; c) stadiul de dezvoltare a sociologiei pe plan naţional şi internaţional; d) raportul dintre sociologie şi alte ştiinţe socio-umane.

            Relativ la primul aspect, alături de studiul lui E. Bernea care prezintă concepţia lui D. Essertier cu privire la originea ştiinţei, menţionăm şi interesantele consideraţii ale lui V. Novac despre natura şi evoluţia acesteia:

„Ştiinţa este cunoaşterea naturii prin experienţe şi observaţii metodice şi raţionale. Ea s-a născut din credinţa în posibilitatea reprezentării fenomenelor prin cauzalitate şi în existenţa obiectivă a realităţii materiale”[44].

            Referindu-se la evoluţia cunoaşterii de la primitiv la omul modern, el afirmă că aceasta este un fenomen social, spiritul ştiinţific formându-se şi dezvoltându-se sub influenţa nevoilor economice, a luptei omului cu natura, observarea fenomenelor fiind determinată de necesitatea de a descoperii legile naturii, pentru a o supune şi a o utiliza pentru sine. Ştiinţa formează, deci, un tot unitar cu viaţa socială, cu tehnica şi cultura umanităţii, ea neputând fi separată de celelalte domenii ale activităţii umane şi, mai mult, constituind o adevărată oglindă a stării economice şi politice a societăţii. Examinarea evoluţiei ştiinţei îi prilejuieşte lui V. Novac evidenţierea a două tipuri de raporturi specifice acestui proces: a) raportul ştiinţă-tehnică-stare culturală, caracterizat prin interinfluenţa celor trei termeni; b) raportul dintre tendinţa spre o specializare din ce în ce mai accentuată în diferitele ramuri ştiinţifice şi cea de conexiune tot mai strânsă între acestea, determinată de nevoia elaborării unei sinteze.

            Recunoscută a fi o disciplină cu largi virtuţi acţionale în activitatea de optimizare a sistemului social, sociologia a constituit, ea însăşi, un subiect permanent de reflecţie pentru colaboratorii revistei. Asupra acestei chestiuni s-au pronunţat atât câţiva sociologi consacraţi (Tr. Herseni, E. Bernea, C. Sudeţeanu), cât şi unii publicişti cu preocupări constante în acest domeniu (I. Clopoţel, O. Boitoş, I. Mehedinţeanu, T.L. Vale). Deasupra acestor preocupări individuale şi conform obiceiului de a supune dezbaterii publice, prin „anchete de cabinet”, anumite probleme de interes larg, „Societatea de mâine” a organizat o asemenea anchetă asupra situaţiei sociologiei în momentul respectiv, la care au participat N. Petrescu, Tr. Brăileanu, P. Andrei, Şt. Zeletin şi V. Goldiş. Analiza răspunsurilor la întrebările formulate cu acest prilej permite degajarea următoarelor concluzii:

a) după primul război mondial, sociologia internaţională se găsea în postura unei discipline care renunţase la speculaţie, înscriindu-se, sub influenţa sociologiei anglo-saxone, pe linia cercetării obiective a faptelor şi fenomenelor sociale;

b) viitorul sociologiei ca ştiinţă presupunea abandonarea dezbaterilor teoretice sterile şi situarea sa fermă în planul cercetării directe a realităţii, în strânsă legătură cu necesitatea conducerii raţionale a societăţii şi a depăşirii crizelor sociale postbelice;

c) sociologia nu a jucat nici un fel de rol în dezvoltarea societăţii româneşti până în momentul respectiv, ea fiind apanajul unui cerc restrâns de teoreticieni;

d) sociologia românească se găsea în faza de trecere de la stadiul de disciplină speculativă şi academică la cel de investigare a vieţii sociale şi de difuzare în mase printr‑o serie de lucrări şi publicaţii;

e) sociologia românească încerca să se detaşeze de sociologia apuseană din care se inspirase şi să-şi găsească o cale proprie, originală de exprimare şi manifestare;

f) sociologia nu era suficient răspândită în învăţământul românesc, ea constituind obiect de studiu numai în universităţi;

g) reprezentând un util instrument de organizare şi conducere a vieţii sociale, precum şi un mijloc eficace de educaţie civică a maselor, sociologia trebuia să devină obiect de interes pentru statul român, interes concretizat în introducerea sa ca disciplină în întreg învăţământul superior şi secundar, precum şi în întemeierea şi sprijinirea instituţiilor de cercetare socială.

            Deşi n-a participat la această anchetă, Tr. Herseni a furnizat, prin seria de articole consacrate sociologiei, un tablou amplu al situaţiei sociologiei contemporane, naţionale şi internaţionale. Tr. Herseni remarca, şi el, tendinţa de desprindere a sociologiei din domeniul abstract speculativ şi de integrare treptată în actualitate. Cu toate că dezbaterile teoretice ocupau încă un loc important în activitatea unor sociologi, totuşi orientarea sociologiei spre realitatea prezentă, adaptarea ei la problemele ridicate de frământările sociale contemporane constituia un fapt evident, determinat de însăşi geneza ei ca ştiinţă:

„Nu trebuie să se uite că sociologia s-a născut în perioada capitalismului ca o necesitate de cunoaştere ştiinţifică a problemelor ivite în acest răstimp. Dacă ea n-a răspuns de la început chemării decât prin şcoala marxistă, nu putea să se ţină multă vreme pe altă poziţie”[45].

            Plecând de la existenţa unor sociologii naţionale, Tr. Herseni se întreba asupra posibilităţilor de constituire a unei asemenea sociologii româneşti. După părerea sa, activitatea desfăşurată în momentul respectiv în ţara noastră de către sociologi aparţinând unor curente de gândire din Apus era doar o activitate de filială, de completare:

„Oricât de dotat şi de pregătit ar fi un român, lucrând de acasă în cadrele mişcării ştiinţifice străine, nu se poate ridica niciodată la nivelul celor de acolo”[46].

De aceea, dezvoltarea unei sociologii cu o problematică şi o expresie specific naţională era singura cale pe care se puteau egala performanţele sociologilor din străinătate.

            Care trebuia să fie, în acest context, specificul sociologiei româneşti? Ce-i rămânea ei de făcut pe terenul sociologiei?

„Mai întâi ceea ce fiecare naţiune poate face cu egal succes: metodologie şi partea generală de problematică. Iar, ceea ce poate să însemne o contribuţie reală românească în ştiinţa mondială, să studiem realităţile sociale care ne stau la îndemână. Suntem popor de ţărani: vom putea cunoaşte mai bine starea agricolă şi deci să dăm lumii o sociologie a ţăranului, o sociologie a satului şi întregii organizaţii şi vieţi sociale şi spirituale legate de acesta”,

lucru posibil câtă vreme la noi în ţară civilizaţia rurală se putea cerceta nemijlocit, pe viu, aşa cum o făcea Institutul Social Român. Astfel că, spunea el,

„indiferent de atitudinea subiectiv-personală faţă de om şi operă, o elementară cinste profesională ne obligă să recunoaştem în mişcarea monografică pornită recent de Dimitrie Gusti, cel puţin principial, singura direcţie productivă conducătoare la o sociologie românească”[47].

În ce priveşte raportul sociologiei cu alte discipline socio-umane, în revistă au fost analizate relaţiile sociologiei cu etnografia, politica, pedagogia, istoria şi cu ştiinţele sociale particulare, care, pentru a explica fenomenele sociale pe care le studiază, trebuie să le integreze într-o concepţie unitară integratoare, specifică sociologiei.

O altă subtemă dezbătută pe larg în cadrul acestui domeniu tematic este cea referitoare la cultură, culturalizare şi educaţie.

„După problema populaţiei, a sporului şi vigoarei trupeşti, problema răspândirii culturii este de importanţă într-adevăr fundamentală pentru viitorul neamului nostru”[48],

afirma Al. Borza, încă în primul an de apariţie a revistei.

Situaţia culturală a poporului român n-a fost considerată şi analizată ca o problemă în sine, ci a fost încadrată în contextul mai larg al problematicii sociale, economice, sanitare şi religioase cu care se confrunta societatea românească. În viziunea colaboratorilor „Societăţii de mâine”, procesul de culturalizare era conceput ca o acţiune permanentă de difuzare a produselor culturii şi civilizaţiei în profunzimea structurii sociale, prin care se urmărea realizarea solidarităţii naţionale:

„[...] oricât ar fi ajuns, într-o societate, să se lumineze cîteva minţi, oricât de superioare calităţi ar avea câţiva indivizi, oricât de mult s-ar fi subţiat simţirea câtorva oameni, acea societate nu este înălţată, patria nu este întărită, neamul nu este fericit. Dacă cultura pe care am căpătat-o din ştiinţa, ideile şi simţirile apusului nu ar pătrunde cât mai adânc în popor; dacă cunoştinţele noastre de viaţă comodă şi civilizată, gustul pentru o asemenea viaţă, dorinţa de un trai mai bun nu vor pătrunde în masă; dacă gustul nostru de frumos, dorinţa noastră de bine şi de dreptate, necesitatea sufletului nostru de adevăr şi de progres nu vor încălzi inimile câtor mai mulţi, atunci ne vom găsi – cum de altfel ne şi găsim – singuri, străini şi nefericiţi, cu ai noştri, în ţara noastră”[49].

Succesul acţiunii de culturalizare a maselor presupunea o activitate dirijată, bazată pe o concepţie clară asupra acestui proces. Revista a pus în discuţie, prin intermediul unei „anchete de cabinet”, proiectul lui I. Clopoţel referitor la organizarea culturală regională, care preconiza concentrarea activităţii societăţilor şi instituţiilor culturale în centrele regionale, unificarea tuturor forţelor capabile să susţină procesul de culturalizare:

„Programul de lucru trebuie concretizat în jurul următoarelor probleme: a) combaterea analfabetismului şi organizarea asistenţei prin cămine şcolare şi dispensare medicale la sate; b) casa de editură pentru scriitorii regiunii, expoziţie de artă, burse, foi populare; c) organizarea fondului cultural prin subvenţii regulate şi prin cota bugetară centrală a statului şi la nevoie prin impozitul cultural voluntar; d) anchete sistematice monografice şi amestecul în ameliorările locale; e) selecţionarea echipelor de specialişti care să acţioneze la faţa locului prin pilde vii”[50].

În strânsă legătură cu procesul de culturalizare, fenomenul educaţional a stat, şi el, în centrul preocupărilor colaboratorilor revistei, abordarea diferitelor sale aspecte fiind argumentată prin:

a) nevoia ridicării nivelului cultural al maselor, organic legată de suflul democratic instaurat în societatea românească, care presupunea antrenarea lor la viaţa politică;

b) necesitatea formării cadrelor de muncitori şi tehnicieni pentru industria naţională, precum şi cea a propagării cunoştinţelor cerute de o exploatare raţională a pământului;

c) nevoia fundamentării unui ideal şi a unei culturi naţionale.

În opinia lui N. Ghiulea, educaţia nu se putea reduce numai la cea şcolară, cu toate că instituţia şcolară trebuia să furnizeze indivizilor cultura necesară integrării în viaţa socială:

„Educaţia poporului este mai puţin o chestie pedagogică sau psihologică decât o chestie socială. Educaţia poporului nici nu poate fi decât o educaţie socială; o educaţie socială atât în ţinte, cât şi în mijloace”[51].

„Societatea de mâine” a fost interesată şi de mijloacele de difuzare a culturii în mase, mai cu seamă de presă, considerată a fi cel mai facil instrument de răspândire a ideilor şi cunoştinţelor. Puterea de penetraţie a presei deriva, după părerea lui P. Ilcuş, din faptul că ea constituia un important factor de socializare a masei de cititori, contribuind la formarea unui public, a unei comunităţi spirituale:

„Dacă ne interesează ştirile şi noutăţile dintr-un jurnal, aceasta este pentru că această curiozitate o ştim împărtăşită de toţi cei care le citesc în acelaşi timp şi chiar în acelaşi moment cu noi. Altfel, oricât de interesante ar fi faptele relatate, ele îşi pierd interesul, care nu le este insuflat decât de această comunicare, de această împărtăşire cu alţii în actualitate”[52].

Un alt mijloc de difuzare a culturii era considerat a fi teatrul, în acelaşi timp şi un important factor de progres social, în calitatea lui de îndrumător al spiritului colectiv, de tribună de propagare şi de sădire a ideilor constructive şi a aspiraţiilor celor mai înalte, precum şi de oglindă a vieţii sociale:

„Dramaturgul prinde esenţa frământărilor unei societăţi, ale unei naţii sau ale umanităţii întregi şi le obiectivează în arta sa, astfel că spectatorul poate prinde conştiinţă de esenţa frământărilor sufletului omenesc”[53].

 

 

V. Sistem normativ. Organizare şi conducere

 

            Problemele legate de organizarea şi conducerea vieţii sociale reprezintă cea de-a cincea direcţie tematică abordată în „Societatea de mâine” (98 u.t., respectiv 9,50% din producţia sa sociologică). Promovarea conducerii ştiinţifice a societăţii şi apelul permanent în favoarea întronării unei politici sociale raţionale au constituit preocupări constante pentru revistă, colaboratorii ei susţinând, cu argumente izvorâte din cercetarea realităţii sociale, necesitatea schimbării opticii conducătorilor ţării în sensul orientării lor spre nevoile celor mulţi şi a renunţării la un sistem legislativ subordonat intereselor unui grup restrâns şi generator de conflicte sociale.

„Puterea politică a statului şi posibilităţile dezvoltării economice nu mai pot fi subalternizate influenţei unor anumite categorii sociale [...] E ceasul când trebuie să avem în vedere toate categoriile sociale, indiferent de obârşia şi de nobleţea slujbei. Prin urmare, trebuie să tindem spre astfel de aşezări, încât profitul activităţilor să se întindă pe raza cea mai întinsă, deşteptând la viaţă întregul organism social”[54].

Reformarea social-politică şi economică a societăţii, reclamată de principiile democratice aflate la baza organizării statului român, nu putea fi viabilă decât dacă emana din „pământul realităţilor”, ceea ce presupunea înlocuirea politicii empirice cu una ştiinţifică, fundamentarea deciziilor pe analiza fenomenelor şi proceselor sociale. Etapele procesului de elaborare a deciziilor au fost schiţate de către I. Clopoţel, în cadrul efortului său de întemeiere a unei politici raţionale în regiunea M. Apuseni:

„Întâia condiţie a posibilităţii de a se crea un regim nou este fără îndoială a da o însărcinare precisă unui mănunchi de oameni care au concepţie economică şi darul investigaţiei la faţa locului [...] A doua condiţie este apoi o informaţie precisă, riguros controlată cu aparat ştiinţific, de către oameni cu totul imparţiali [...] A treia condiţie   este analiza materialului obţinut şi fixarea soluţiilor de reconstruire”[55].

Revista şi-a adus din plin aportul la fundamentarea sociologică a politicii prin promovarea unor studii şi cercetări asupra diferitelor domenii, nivele şi aspecte ale societăţii româneşti, care şi-au propus cunoaşterea esenţei, a legităţilor fenomenelor şi întemeierea ştiinţifică a unor concluzii în măsură să contribuie la optimizarea organizării şi conducerii sistemului nostru social, prin înlocuirea „oportunităţilor momentane” cu principii bine determinate, şi având caracter de generalitate şi permanenţă.     

„Societatea de mâine” a militat, astfel, pentru întemeierea unei politici sociale raţionale, ale cărei scopuri şi sarcini au fost definite de către N. Ghiulea astfel:

„Politica socială are scopul suprem să ridice existenţa întregii vieţi sociale la gradul de cultură şi civilizaţie la care au ajuns cei mai buni dintre noi. Ea însă nu are a avea ca singur mijloc pentru ridicarea societăţii bunăvoinţa statului şi a indivizilor ajunşi, cărora nu le tihneşte traiul bun din cauza mizeriei ce o văd în jurul lor. Pentru oamenii cu simţ social, întâiul mijloc al politicii sociale trebuie să fie trezirea în mase a nevoilor de cultură şi civilizaţie şi apoi sădirea în suflet a dorinţei de a lupta ca prin sporirea puterilor de producţie să câştige o cât mai bună stare, deci întâi trezirea în mase a trebuinţei şi apoi voinţa să şi-o îndeplinească”[56].

Principalele probleme analizate în acest context tematic au vizat: a) optimizarea vieţii publice ardelene în general şi a celei politice în special, pe baza clarificării situaţiei politice locale şi a depăşirii dezorientării provocate de integrarea acestei zone într-o nouă organizaţie de stat; b) conducerea ştiinţifică a sistemului instrucţiei publice; c) conducerea ştiinţifică a sistemului sanitar; d) asigurarea stării de sănătate a populaţiei şi protejarea capitalului biologic al neamului, prin combaterea fenomenului de denatalitate şi a bolilor sociale.

 

 

VI. Metode şi tehnici de cercetare socială

 

Deşi această  tematică este mai puţin abordată în revistă (49 u.t., respectiv 4, 80% din producţia sa sociologică), se poate afirma că  „Societatea de mâine” a fost preocupată să ofere virtualilor cercetători de teren elemente de metodologie sociologică, metode şi tehnici de cercetare socială, contribuţia sa concretizându-se, din acest punct de vedere, în:

a) prezentarea metodei de cercetare monografică utilizată în campaniile de teren ale Institutului Social Român, monografia fiind considerată un pas important, dacă nu chiar decisiv, pe calea asigurării unui caracter ştiinţific sociologiei:

„Elaborarea pe îndelete a chestionarului şi analiza meticuloasă a faptelor sociale pe teren au fost prilejuri care au dat ştiinţei sociologice de la noi o orientare cu totul nouă. Luându-şi sursele din însăşi viaţa socială a ţării, sociologia şi-a definit tot mai mult scopurile şi şi-a lărgit şi îmbogăţit orizonturile. Din însăşi natura aceasta vie a sa, sociologia şi-a construit teoria cea mai adecvată şi mai plină de adevăr [...] Monografia a fundamentat ştiinţa sociologică. Prin observaţie şi experimentare, prin datele empirice şi prin metoda analitică, sociologia s-a recules şi şi-a luat avântul meritat”[57];

b) elaborarea şi popularizarea propriei metode de investigare a realităţii sociale, metoda sociografică, o sinteză între modelul sociografic al lui R.S. Steinmetz, bugetele de familie ale lui Fr. Le Play şi monografia sociologică a lui D. Gusti[58]. Concepută ca studiu în exclusivitate al problemelor contemporaneităţii, metoda elaborată de către I. Clopoţel şi dezvoltată cu contribuţia unor colaboratori din cadrul revistei, între care merită a fi menţionaţi P. Suciu, V. Aràdi şi P. Grecu, a fost considerată în epoca respectivă ca o alternativă la metoda monografică:

„Metoda sociografică a d-lui Ion Clopoţel se caracterizează prin îndepărtarea pe cât posibil a tot ceea ce constituie romantismul istoric, atât de necontrolabil, insistând mai mult asupra realităţilor sociale, care, după d-sa, au o mare şi vădită întâietate pentru refacerea românismului. D. Ion Clopoţel este pentru soluţionarea imediată a nevoilor locale, ceea ce face din metoda d-sale un lucru exact, practic şi controlabil”[59];

            c) încercarea de instituţionalizare a cercetării sociale, pe calea concentrării în cadrul ei a tuturor forţelor intelectuale capabile şi doritoare să întreprindă „anchete de teren” şi „anchete de cabinet”, subliniindu-se importanţa realizării unor investigaţii bazate pe instrumente standardizate, în măsură să furnizeze date comparabile şi, deci, apte de a fi sintetizate în lucrări mai ample (monografii zonale şi regionale). Mai mult, investigaţiile de teren şi sociografierea unor comunităţi sociale, realizate pe baza unor planuri comune de lucru, erau considerate mijloace prin intermediul cărora se putea constitui materialul documentar al sociologiei.

„Cum să te ridici la formule în mod universal valabile, la legi sociologice, dacă nu posezi un număr cât mai mare de date reale ce se pot supune aceleiaşi interpretări”[60],

se întreba I.Clopoţel, din răspunsul său la această întrebare detaşându-se propria-i concepţie, imprimată şi colaboratorilor revistei, cu privire la raportul dintre sociologie şi sociografie, la locul şi utilitatea demersului sociografic în cadrul cercetării sociologice. După părerea sa, sociografia constituia o primă etapă a cunoaşterii sociologice (furnizarea de material documentar pentru sintezele teoretice), şi în acelaşi timp o verigă de legătură între laboratorul ştiinţific şi câmpul de acţiune socială (identificarea şi definirea problemelor sociale).

            Deşi încercarea de instituţionalizare a cercetării sociale n-a avut succes, trebuie remarcat faptul că revista a reuşit să trezească în rândul unui mare număr de intelectuali pasiune şi interes pentru investigarea fenomenelor sociale, ca şi preocuparea pentru problemele reale ale poporului român. Ca urmare, în „Societatea de mâine” au fost publicate frecvent materiale rezultate din cercetarea unor probleme sau unităţi sociale, revista constituind, astfel, un for de dezbatere a unor asemenea probleme, ca şi o preţioasă sursă de informare cu privire la viaţa social-economică, politică şi culturală din perioada interbelică, mai cu seamă a celei transilvănene.

„Cu Societatea de mâine, problematica vieţii transilvănene îşi are o reflectare multilaterală [...] Revista adresează cititorilor săi chemarea de a medita la viitorul societăţii româneşti, propunându-le un program de orientare progresistă, în care echitatea socială şi culturalizarea alcătuiesc două repere fundamentale [...] Cuprinsul celor câteva mii de pagini atestă seriozitatea cu care ani de-a rândul se îndeplineşte acest program îndrăzneţ, eşafodat pe analiza nemijlocită a realităţii autohtone”[61].

                Şi, dacă adăugăm la cele de mai sus faptul că revista a publicat şi multe materiale purtând semnătura unor reprezentanţi de frunte ai comunităţii noastre sociologice, ne putem ralia fără nici o reţinere opiniei lui I. Clopoţel, şi anume că o istorie a sociologiei româneşti interbelice ar fi incompletă dacă nu ar include printre realizările sale activitatea în domeniu desfăşurată de către colaboratorii „Societăţii de mâine”[62].

            Contribuţia revistei la dezvoltarea sociologiei noastre interbelice a fost, de altfel, recunoscută, „Societatea de mâine” fiind încadrată în „axa sistemului publicaţiilor sociologice din perioada interbelică”, în compania onorantă pentru ea a prestigioaselor reviste „Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma Socială”, „Sociologie Românească”, Affaires Danubiennes”, „Revista Institutului Social Banat-Crişana” şi „Buletinul Institutului Social din Basarabia”[63].