VALUTE ŞI FENOMENE VALUTARE

 

Vasile Marian

Institutul de Istorie „George Bariţ” din Cluj-Napoca

 

Banii au fost şi continuă să fie de multe feluri. Printre altele, unii sunt americani, alţii englezi, alţii chinezi, alţii româneşti şi alţii de alt fel. În ciuda acestui fapt, ei circulă în fiecare ţară şi dintr-o ţară în alta, context în care, de la o vreme încoace, vorbim de valute şi fenomene valutare.

 

 

1. Accepţiuni ale valutei

 

Banca Naţională a României defineşte ca valută „moneda naţională a altui stat, moneda unică a unei uniuni monetare a unor state, precum şi monedele compuse, cum ar fi Drepturile Speciale de Tragere[1]”[2].

În raport cu leul, dolarul şi, la fel ca acesta din urmă, orice altă monedă străină este o valută, iar pe teritoriul unei alte ţări o valută este şi leul.

Forinţii pe care rezidenţii din România îi obţin din comerţul lor cu vecinii unguri sau din alte surse sunt o valută, la fel ca leii pe care rezidenţii din Ungaria îi obţin din comerţul lor cu românii sau din alte surse.

Există autori după care semnele băneşti emise de o ţară A sunt valută chiar şi la ea acasă, atunci când sunt deţinute de nerezidenţi pe teritoriul ei; de exemplu, „francii elveţieni pe care îi are asupra sa un român aflat în delegaţie sau în excursie în ţara emitentă, Elveţia”[3]. În mod analog, putem spune că străinii ce se află în România în scop turistic, familial, de afaceri etc. şi au asupra lor sume în lei, deţin valută; altfel spus, leul a ajuns să fie valută şi la el acasă, nu numai peste hotare.

Dintr-un alt punct de vedere, ceva mai larg, „prin valută se înţelege moneda naţională a unei ţări, indiferent de forma în care ea se prezintă ­– numerar sau disponibil în cont, atunci când este folosită în operaţii şi tranzacţii internaţionale”. Potrivit unui asemenea punct de vedere, euro, de exemplu, este ban, monedă, pentru orice rezident în Franţa care îl utilizează în operaţii şi tranzacţii interne. Acelaşi euro devine valută atunci când un rezident plăteşte cu el o marfă importată din Anglia sau atunci când un nerezident, de exemplu, un englez, converteşte în euro o sumă de lire sterline pentru a face o călătorie în Franţa; aceşti euro au devenit în mâinile englezului o valută pe care o va folosi pentru a cumpăra mărfuri şi a-şi procura servicii în Franţa[4].

Vanitatea emitentului de bani folosiţi în relaţiile cu străinii şi orgoliul americanului, englezului, francezului sau al oricărui alt utilizator de monedă  proprie pentru cumpărări de mărfuri din străinătate şi pentru alte plăţi în afară sunt mari. De aceea, nu ţinem să discutăm despre ele; ne mulţumim a observa doar că, din motivele arătate, unii (precum americanii şi englezii) nu prea au în dicţionarele lor termenul de valută[5], iar în viziunea acelora care totuşi îl folosesc[6] deosebirea dintre monedă şi valută este redusă la faptul că orice monedă este valută dacă este utilizată în alte scopuri decât pentru plăţi interne de către rezidenţi.

În ceea ce ne priveşte, subscriem ideeii de valută ca moneda unui stat sau a unei uniuni monetare deţinută de o persoană fizică sau juridică din afara graniţelor sale[7].

 

 

2. Inegalitatea de putere şi principalele valute

 

Ţările au avut şi au monede, unele proprii şi altele comune. În cadrul lor şi, prin ele, în lume, valutele se ierarhizează şi ierarhizeză societăţile, împiedecându-le să fie mai egalitare decât odinioară.

 

 

2.1. Ierarhia socială şi valutară

 

Orice societate de un anumit volum are straturile ei, în care „cărţile jocului social nu se împart odată pentru totdeauna”, iar „cărţi noi se dau rar şi întotdeauna cu zgârcenie”. Cu toate acestea, oamenii se îndârjesc să se ridice în ierarhia socială, deşi „pentru asta e nevoie adesea de câteva generaţii, iar odată ajunşi, nu se pot menţine acolo fără luptă. Acest război social se duce în permanenţă, de când există societăţi vii, cu scările lor de onoare şi cu îngustele lor intrări de acces la putere”, ajungându-se să nu mai aibă cu adevărat importanţă nici un factor – „stat, nobilime, burghezie, capitalism sau cultură – dacă, într-un fel sau altul, nu pune mâna pe vârfurile societăţii. La înălţimea aceasta se guvernează, se administrează, se judecă, se îndoctrinează, se adună bogăţia şi se şi gândeşte chiar; acolo se face şi se reface strălucitoarea cultură”[8].

În cadrul oricărei ierarhii sociale, locul central îl ocupă economia, în care unii îi pilotează pe alţii şi toţi la un loc duc la prosperitatea sau stagnarea lor.

În Statele Unite ale Americii, de pildă, economia e pilotată „de Preşedinte, de preşedintele băncii centrale americane (Federal Reserve Board), de către câteva mii de directori generali ai principalelor corporaţii americane, de liderii sindicatelor; şi în jurul acestui nucleu sunt dispuşi directorii companiilor americane mai mici, investitorii şi partenerii din cadrul societăţilor mixte şi o gamă largă de oameni de ştiinţă, inventatori şi întreprinzători”, în vreme ce „ceilalţi americani trebuie să-şi îndeplinească rolurile ce le revin”.

La un loc, economiile tuturor naţiunilor se consideră a forma o flotă de corăbii, în care toţi „suntem în competiţie unii cu alţii în cadrul unei regate internaţionale al cărei premiu este superioritatea economică”[9].

În lupta de ocupare a unui loc cât mai de frunte în ierarhia socială mondială au fost şi vor mai fi încă multă vreme implicate anumite valute.Toată lumea vrea să pună mâna pe una sau alta dintre ele ori să-şi impună propria monedă ca valută de care să depindă deciziile importante pentru ansamblul lumii.

Consecinţa acestei lupte o constituie, ca în orice concurenţă, reuşita unui număr tot mai mic de privilegiaţi, care se vor înţelege, până la urmă, a impune o singură monedă, pentru a face ceea ce de pe acuma fac prin mai multe monede – stăpânesc resursele şi rezultatele muncii celorlaţi. Până la un asemenea toiag, însă, la care multă lume face deja alergie, se cuvine a  discuta despre cele mai importante valute, sub a căror povară mondială „se etajează mulţimea agenţilor economici, a muncitorilor de toate gradele, masa celor guvernaţi. Şi, sub toţi, un uriaş deşeu social: universul celor fără de lucru”[10].

 

 

2.2. Valute privilegiate

 

În privinţa banilor, mai demult exista „o singură monedă internaţională, şi anume, aurul; astăzi, există trei monede principale – dolarul[11] ... euro, şi yenul – care, frecându-se una de alta precum plăcile tectonice, produc adeseori cutremure şi zdrobesc monedele mai puţin importante în cursul unui astfel de proces”[12].

 

 

2.2.1. Dolarul SUA

 

Dolarul (SUA) este urmaşul primului bilet „continental” – emis la începutul Războiului de Independenţă faţă de Anglia, şi având ca sursă de inspiraţie talerul mexican, de unde şi părerea că el este rezultatul americanizării pronunţiei lui ta din această denumire: taler – dolar, aşa cum şi noi le stâlcim, de pildă, pe th din articolul the, spunând tă sau dă în loc de ð.

Oficial, hotărârea ca etalonul bănesc american să poarte denumirea de dolar a fost luată în 1781, la doi ani după proclamarea independenţei.

De intrat însă în circulaţie, dolarul a intrat efectiv la începutul anului 1793.

De la prima sa apariţie şi până în prezent, dolarul a cunoscut numeroase schimbări, ajungând să arate, pe penultima emisiune din el, precum în desenul de figura 1[13].

 

 

 

Figura 1. Conţinutul unei bancnote

de  20$, emisiunea 1983

În prezent, dolarii de hârtie sunt emişi în proporţie de peste 99% de Federal Reserve System, având 12 districte, purtând numele a 12 oraşe mari, numerotate de la 1 la 12, corespunzător primelor 12 litere din alfabet, menţionate în tabelul 1.

Tabelul 1. Lista districtelor

Sistemului de Rezerve Federale ale SUA

 

Litera corespunzătoare fiecărui The Federal Reserve District apare în sigiliul din stânga bancnotei, şi la începutul numărului serial (format din 8 cifre sau o steluţă şi 6 cifre), scris de 2 ori pe bancnotă (în stânga-jos şi în dreapta-sus), iar numărul aceluiaş district apare de 4 ori, în fiecare din cele 4 colţuri ale aceleiaşi bancnote.

La bancnotele emise în 1996 (de 100$), 1997 (de 50$), 1998 (de 20$), 1999 (de 10$) şi 2001 (de 5$) s-au adus anumite modificări, aşa cum se pot constata comparând desenul din figura 2  cu cel din figura 1.

Figura 2. Conţinutul unei bancnote

de  20$, emisiunea 1998

 

Printre altele, apar două litere la începutul numărului serial, din care prima semnifică seria emisiunii şi a doua literă indică The Federal Reserve District-ul care a făcut emisiunea din care face parte respectiva bancnotă.

Litera sufix, cea din coada seriei, este, ca şi prima, nu însă obligatoriu aceeaşi, una de la A la Z, mai puţin litera O [pentru a nu se confunda cu 0 (zero)], şi indică câte un lot de 100 milioane de bancnote, dintre care primele 99 milioane numerotate în intervalul de 8 cifre, iar cel de-al 100-lea milion cu o steluţă în faţa a 6 cifre, şi asta, pentru fiecare literă prefix, în aşa fel încât să nu existe două bancnote cu acelaşi cupiu şi serie[14].

Ca dimensiune, toţi dolarii de hârtie aflaţi în circulaţie sunt de aceeaşi mărime — 6,14×2,61 inci, respectiv, de cca 15,6×6,6 cm, cu ceva mai mici decât cei existenţi până în 1929 (care erau de 7,14×3,13 ţoli), din care cauză acuma ei sunt mai uşor de mânuit (printre altele, încap mai uşor într-un portmoneu) şi mai ieftin (cu cca 28%) de produs.

Începând cu anul viitor, 2004, va avea loc o nouă emisiune de dolari, mai întâi în cupiuri de 20 iar într-un interval de 12–18 luni în cupiuri de 50 şi 100, cu elemente de siguranţă suplimentare. În felul acesta, oficialii acţiunii speră să-i devanseze, pentru o vreme, pe falsificatorii de dolari şi să elimine, pe cât posibil, din circulaţia bănească internă şi internaţională dolarii falsificaţi până acuma.

Americanii acceptă dolarii aflaţi în posesia oricui şi de oricând ar fi ei. Cu toate acestea, corolar cu legea potrivit căreia banul bun alungă din circulaţie banul rău avem şi legea alungării din circulaţie a banului vechi de către banul nou, lege care în cazul unei valute este prilej pentru orice bancă străină de a percepe un comision de preschimbare ei.

Din 1955 încoace, Congresul SUA a mandatat ca pe toţi dolarii ce se emit şi pun în circulaţie să apară motto-ul: „In God We Trust”. Şi americanii cred, câtă vreme au de ce crede! Dolarii lor continuă să fie la mare trecere, servind ca valută, în general, de rezervă, în special, în multe părţi ale lumii, în ciuda unei noi crize prin care trec ei, ca urmare a evenimentelor din Septembrie  2001 şi a războiului din Irak.

 

 

2.2.2. Euro

 

EURO, având sigla EUR[15] şi acronimul €[16], este noua denumire a unităţii monetare europene ECU[17], introdusă de 12 ţări[18] din cele 15 câte numără Uniunea Europeană[19], din care, în mod curios, Elveţia – fief-ul bogaţilor lumii, nu face parte. Introducerea monedei EURO este considerată a fi „cea mai însemnată realizare din istoria monetară a lumii”[20], survenită după îndelungate eforturi de depăşire a tot felul de obstacole[21].

Înfiinţarea unei monede comune a fost un  deziderat al Europei postbelice, acela de unificare pe cale economică şi politică, în locul celei militare, presupusă a veni de la sine, după înfăptuirea celei dintâi.

Renăscută din cenuşa celui de-al doilea război mondial, Europa nu putea începe unirea sa printr-o monedă unică, ci prin constituirea mai întâi a unor comunităţi economice, iar cu ocazia semnării tratatului pentru una dintre asemenea comunităţi, mai precis a tratatului de formare a Comunităţii Economice Europene (CEE)[22], semnat la Roma, la 25 martie 1957, de către Belgia, Franţa, fosta R.F.Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda, s-a stabilit, printre alte obiective, crearea, până la urmă, şi a unei monede unice.

În anul 1979, ţările CEE au creat Sistemul Monetar European (SME), care a introdus ECU, ca  unitate de cont europeană, pentru comensurarea monedele ţărilor participante la sistem şi pentru compensarea creanţelor şi datoriilor între băncile centrale din aceste ţări.

ECU „nu a fost o monedă în adevăratul sens al cuvântului, ci una compozită în cadrul căreia fiecare monedă naţională” a ţărilor membre „deţinea un anumit procentaj în funcţie de importanţa sa”[23].

De la SME s-a trecut, în anul 1990 la Uniunea Monetară Europeană (UME), premisă a mişcării libere a capitalurilor şi a eliminării restricţiilor privind cursurile de schimb ale monedelor naţionale europene.

Bazele teoretice ale UME (Uniunii Monetare Europene) au fost puse de profesorul universitar canadian Robert MUNDELL, răsplătit, în 1999, cu Premiul Nobel pentru economie.

În anul 1992, prin Tratatul de la Maastricht[24], s-a hotărât înfiinţarea Uniunii Europene (UE), prin care s-au mai făcut câţiva paşi în direcţia sporirii integrării europene;  printre altele, s-a hotărât trecerea de la ECU, monedă doar de cont, la o monedă care să îndeplinească, în final, şi funcţia de mijloc de circulaţie în tranzacţiile comunitare.

Denumirea de EURO a noii monede[25] şi hotărârea de înlocuire a ECU cu EUR s‑a luat de către Consiliul European[26] la Întâlnirea la nivel înalt a acestei instituţii comunitare de la Madrid din 15 şi 16 decembrie 1995.

Rata de înlocuire a fost de 1 EUR pentru 1 ECU.

În final, fiecare monedă a celor 12 ţări a avut un curs oficial fix[27], după unii autori cu 5 zecimale[28], după alţii autori cu 6 zecimale[29].

Conversia s-a făcut luând toate zecimalele în calcul, iar decontarea s-a făcut  cu două zecimale, şi aici, după unii autori fără rotunjire[30], iar după alţi autori cu rontunjirea în sus a sumei rezultate[31].

Dilema numărului de zecimale s-a terminat însă repede, odată cu trecerea timpului, căci de la 1 ianuarie 2002 moneda EURO a fost introdusă în circulaţie.

Pentru promovarea unei politici comunitare în materie monetară, Tratatul de la Maastricht a instituit Banca Centrală Europeană (BCE), cu sediul la Frankfurt pe Main, în fieful german, unde ea şi-a început activitatea în 1998, ca instituţie pe deplin independentă.

Odată cu introducerea monedei EUR, băncile naţionale şi-au pierdut dreptul de a emite bancnote (nu însă şi monede metalice) şi de a face o altă politică monetară decât prin Sistemul European al Băncilor Centrale (SBCE), sistem „responsabil cu definirea şi implementarea politicilor monetare în zona euro, cu operaţiunile de schimburi pe pieţele externe şi cu managementul rezervelor oficiale de monedă străină”.

De la 1 ianuarie 2002 circulă 7 (şapte) bancnote euro şi 8 (opt) monede metalice euro.

 

Figura 3. Conţinutul câtorva bancnote euro

       

 

 

     

 

 

 

 

Dreptul de a emite bancnote euro aparţine Băncii Central Europene (BCE).

Bancnotele euro sunt în cupiuri de 5, 10, 20, 50, 100, 200 şi 500[32] €, de  desene[33], culori şi dimensiuni diferite[34]. Ca mărime, cea mai mică este bancnota de 5 €, iar cea mai mare este bancnota de 500 €, prima aproape cât un card şi ultima aproape cât o carte poştală.

Monedele metalice sunt de 1, 2, 5, 10, 20 şi 50 de cenţi[35], şi de 1 şi 2 €, iar dreptul de a le bate şi pune în circulaţie aparţine guvernelor Uniunii Monetare Euro. Fiecare monedă metalică euro are o faţă cu o gravură specifică ţării care o emite şi o faţă cu o gravură comună tuturor ţărilor membre.

În afară de gravură, monedele metalice mai diferă prin mărime şi culoare.

În ceea ce priveşte culoarea, monedele de 1, 2, 5, 10, 20 şi 50 de cenţi sunt monocolore, iar monedele de 1 şi 2 €  sunt bicolore; monedele de 1, 2 şi 5 cenţi sunt roşiatice, monedele de 10, 20 şi 50 de cenţi sunt galbene sau argintii, moneda de 1€  este aurie cu mijlocul argintiu şi moneda de 2€ este argintie cu mijlocul auriu.

În concluzie, o mulţime de feţe-feţe (96 naţionale şi 8 comune, toate în 3 culori) pe mai bine de 50 miliarde de asemenea piese, cu care unii s-au obişnuit iar alţii mai au, probabil, până se vor obişnui.

La moneda metalică se adaugă bancnotele euro, pentru început, în sumă de 14,5 miliarde, din care 10 miliarde pentru scoaterea din circulaţie, prin înlocuire, a bancnotelor naţionale şi 4,5 miliarde ca rezervă.

„Drumul spre iad este pavat cu cele mai bune intenţii”, spune un proverb.

Într-adevăr, ce poate fi mai lăudabil astăzi decât succesul în lupta cu inflaţia, de pildă, care bântuie în voie lumea de îndată ce aurul a încetat să mai fie o monedă de circulaţie.

Se vrea oare euro să rezolve această problemă doar la el acasă sau în întreaga lume, pentru care importanţa unei monede stabile este frecvent invocată ?

Este euro o necesitate doar internă a acelora care îndeplinesc condiţiile introducerii lui sau şi un bun prilej de a submina supremaţia dolarului în lume, unde, în numele unor intenţii la fel de lăudabile, acesta a cam subjugat şi subjugă pe oricine poate?

Dar englezii şi alţi îndreptăţiţi la zona euro, de ce-o fi dând, cel puţin deocamdată[36], cu piciorul la ocazia de a-şi introduce şi ei pe ... euro în ţara lor? Văd ei în acesta un Cal Troian?

Iar noi, care nu contenim să fim amăgiţi cu intrarea în Uniunea Europeană, vom avea pe euro sau vom continua a rămâne la marginea zonei lui, precum Danemarca şi Suedia acuma, chiar dacă vom reuşi să fim alături de ele?

Câtă vreme succesul monedei euro nu este garantat 100%, nu ne rămâne decât să aşteptăm să vedem şi, până atunci, să ne îmblânzim şi îngrăşăm puţin leii noştri rahitici!

 

 

2.2.3. Yenul

 

Dacă te duci în Japonia trebuie să procedezi ca şi când mergi în alte ţări, să-ţi faci rost de bani locali, numiţi yeni[37], purtând acronimul Y.

Yenii se prezintă sub formă de monede metalice [de 1 (din aluminiu[38]), 5 (găurit), 10, 50 (găurit), 100 şi 500[39] yeni] şi de bancnote (în cupiuri de 1000, 2000, 5000 şi 10000 yeni) – dintre care unele arată ca în figura 4.

 

 

Figura 4. Conţinutul a două bancnote japoneze

   

        

 

Pe una din feţele fiecărei monede metalice se află inscripţia Nippon Koku, care înseamnă Japonia, iar pe verso-ul fiecărei bancnote se află inscripţia Nippon Ginko, care înseamnă Banca Japoniei.

 

 

3. Circulaţia valutară

 

Istoria de până acum confirmă faptul că „Numai economiile dominante lasă monedele să circule liber”[40] în lume, fără teama că acestea nu se vor mai întoarce de unde au plecat, ca şi atunci când banii erau confecţionaţi din aur sau alt metal nobil. Dimpotrivă, în condiţiile monedelor-semne ale valorii, emitentul lor doreşte ca ele – simple titluri impersonale de creanţă, să nu  mai vină niciodată. Pentru americani, de pildă, cel mai avantajos este ca dolarii lor vântură-lume să stea împrăştiaţi pe mapamond, unde să se distrugă ori să se piardă, pe cât posibil; ei urăsc transhumanţa propriilor dolari, iar pe cei care totuşi se întorc îi primesc mai mult sau mai puţin depreciaţi; mai precis, în loc să primeşti ceva în plus pentru ce le-ai dat (fier, lemn, haine etc.) pentru ei ţi se mai ia, astfel că, după mai mulţi ani de umblat prin lume, în loc de o oaie pentru un miel primeşti un miel în loc de o oaie. Asta da afacere, nu glumă!

Astăzi, monedele acţionează unele în raport cu altele ca şi pe vremea când ele erau confecţionate din marfă-bani. Dolarul se ciocneşte de euro cum se ciocneau aurul şi argintul, iar leul se ciocneşte când de o valută, când de altă valută, cum se ciocnea arama de aur şi de argint.

Mutatis mutandis, ceea ce semnala în secolul al XIV-lea un italian[41], apoi întărea, în secolul al XV-XVI-lea, astronomul polonez – Copernic, şi enunţa, în final, oficialul guvernamental şi financiarul britanic – lordul Thomas Gresham, ca o lege economică care-i poartă în mod necuvenit numele, faptul că moneda rea alungă din circulaţie moneda bună[42], continuă să fie o realitate şi în zilele noastre.

În raport cu dolarul sau cu altă valută forte, leul nostru ne aminteşte de moneda proastă de altădată, confecţionată din aramă amestecată cu puţin argint (aliaj numit bilon) sau din aramă curată, folosită pentru tranzacţiile mărunte, plata salariilor şi alte cheltuieli mărunte, monedă aflată într-un proces de depreciere neîntreruptă în raport cu moneda de aur şi/sau de argint.

În loc de bani din aur sau din argint, care nu mai sunt de mult în circulaţie, privilegiaţii – comunişti ieri şi democraţi azi, procură şi reţin dolari[43] şi, euro[44]; ei nu păstrează leii, cu putere de cumpărare tot mai mică, decât atunci când rata dobânzii bancare este superioară ratei creşterii cursului valutar, ratei inflaţiei sau ratei fructificării lor în alt mod[45]. De dimineaţa şi până noaptea târziu, băieţii sunt la datorie, aşteaptându‑te cu valută ieftină şi oferindu-ţi valută scumpă, chiar falsă, câteodată, căci de, suntem într-o economie de piaţă liberă ... de a jumuli şi a fi jumulit oricât, dacă nu de oricine, atunci de privilegiaţii locului şi/sau momentului – cămătari, bancheri şi alţi mânuitori de sfori financiare.

Oamenii cu simţ al banului bagă de seamă că o monedă este forte în raport cu o altă monedă, dar şi că în deprecierea neîntreruptă a acesteia din urmă este conţinută o depreciere mai mică a monedei forte[46], adeseori cu largul concurs al statului, inclusiv al nostru, care a reuşit, în mai puţin de 14 ani, să devalorizeze moneda naţională de mai bine de 2.000 de ori[47].

Consecinţele deprecierii  monedei forte sunt diferite, după cum este vorba de cel ce o posedă sau cel ce a pus-o în circulaţie: primul pierde, al doilea câştigă.

Cu cât moneda forte se depreciază mai uniform şi mai puţin decât monedele slabe, cu atât posesorii ei înghit hapul fără să crâcnească, iar printr-o depreciere anuală de numai 1%, o monedă forte se poate răscumpăra, după 40 de ani de umblat prin lume, cu numai 67% din valoarea ei iniţială; cu 45% la o depreciere anuală de 2% şi cu 30% la o depreciere anuală de 3%.

Dacă puteam face şi noi o asemenea afacere, acuma eram cineva. Cum n-a fost să fie, mai rămâne visul de a tipări mulţi bani, de a cumpăra cu ei tot ce ne trebuie şi de a‑i răscumpăra, colo după vreun secol, pe mai nimic!

Până atunci însă, amintim că, până nu demult, la noi valuta era monopol de stat.

Acest monopol a fost instituit în august 1947, pe de o parte, prin naţionalizarea, de la persoanele stabilite în ţară, contra plăţii în lei stabilizaţi în ziua următoare anunţării măsuri, la cursul oficial, al valutelor [efective („monetele de metal sau de hârtie, precum şi biletele de bancă de orice fel, bătute sau emise în străinătate”), în conturi şi creanţe, aflate în ţară şi străinătate] comunicate, cu această ocazie, de Banca Naţională a României (BNR) şi a devizelor (cecuri şi ordine de plată) exprimate în aceste valute, iar pe de altă parte, prin declararea, de către aceeaşi categorie de persoane, a celorlalte valute şi devize, urmând ca folosirea lor să fie făcută doar pe baza unei aprobări obţinute în prealabil de la BNR. Pentru reuşita acţiunii, s-a prevăzut că cine încalcă dispoziţiunile legii să fie pedepsit „cu confiscarea valorilor necedate sau nedeclarate, cu închisoare de la 5 - 25 ani şi cu amendă egală cu încincitul valorilor confiscate, fără a se putea acorda circumstanţe atenuante”, iar „Dacă valorile necedate sau nedeclarate nu pot fi confiscate, indiferent din ce cauză, infractorii vor fi condamnaţi să plătească în folosul Statului o sumă egală cu de cinci ori echivalentul în lei a obiectului infracţiunii; această sumă se dublează în caz de necedarea aurului sau valutelor efective prevăzute în comunicatul Băncii Naţionale a României”[48].

După 13 ani, în 1960, prevederile legii acestui păcat originar au fost abandonate, nu însă şi prada. Dimpotrivă, în virtutea greşelii acceptate, s-a prevăzut că „Deţinerea, cu orice titlu, a mijloacelor de plată străine şi a metalelor preţioase, precum şi operaţiile de orice fel cu acestea constituie monopol valutar de stat şi sunt interzise, cu excepţiile expres prevăzute de lege”[49].

Şi asta, până mai ieri[50], când valuta nu putea fi deţinută decât de persoane autorizate. În rest, orice alt deţinător de un număr de dolari americani, mărci germane sau de alte unităţi băneşti străine  trebuiau declarate şi predate Băncii Naţionale a României, în schimbul unui echivalent în lei, stabilit în aşa fel încât statul să câştige ceva, iar deposedatul să se bucure că a scăpat de o belea, de consecinţe nedorite.

Cunoaştem cazuri în care oamenii au avut de suportat ani în şir nenumărate controale în traficul rutier şi percheziţii la domiciliu pentru simplul fapt că le-au fost înscrise numerele de maşini pe bonurile valutare procurate de la cine ştie ce privilegiaţi ai vremii pentru a-şi procura ceva carburant în plus faţă de cantitatea raţionalizată din el.

Acuma? Valuta încasată nu mai trece în posesia statului, decât rareori[51], dar un anumit control al operaţiunilor cu ea continuă să se menţină[52], din varii motive[53].

Dintre restricţiile privind banii, cea mai răspândită a rămas obligativitatea folosirii monedei naţionale într-un număr mai mic sau mai mare dintre decontările care au loc între graniţele ţării[54]. Dar, nici în alte părţi ale lumii lucrurile nu-s prea diferite, din care cauză nici-o monedă nu mai circulă pe plan mondial absolut liber.

O altă restricţie vizează cantitatea de valută efectivă (numerar) cu care o persoană fizică poate intra sau ieşi din ţară de fiecare dată[55]; la fel, în limita unei sume mult mai mici, se pot introduce sau scoate din România sume efective (numerar) în lei/persoană/călătorie[56]; sumele ce depăşesc limitele stabilite se depun la organele vamale din punctele de trecere a frontierei de stat româneşti, plătind un comision vamal penalizator, diferenţiat, după cum e vorba de lei sau de valută[57]; de aici, sau de unde va fi dusă, banii rămaşi se pot recupera, la cererea depunătorului, la ieşirea din ţară, respectiv, la întoarcerea în ţară, sau cel mai târziu în termen de 3 ani de la data consemnării; sumele nedeclarate se confiscă[58], iar cele neridicate  se prescriu, făcându-se venit la bugetul de stat[59]. Deci, nu uitaţi să vă recuperaţi în timp util banii lăsaţi cu voie sau fără voie în vreun punct vamal al României, căci până mâine s-ar putea ca lucrurile să se încurce, din cauza regionalizării, a globalizării sau a cine mai ştie ce anume!

Potrivit reglementărilor în vigoare, „Rezidenţii sunt obligaţi”, cu unele excepţii, „să transfere sau să repatrieze în valută convertibilă şi/sau monedă naţională toate sumele dobândite din operaţiuni cu străinătatea, mai puţin taxele, comisioanele şi alte cheltuieli aferente (corespunzător cu uzanţele bancare internaţionale), în conformitate cu reglementările legale”[60].

Sumele în valută ajung într-un cont sau altul al persoanei rezidente în România fie prin depuneri în numerar (cash), fie prin transferuri interbancare, iar „data încasării (repatrierii) valutei este data la care sumele de încasat au fost creditate în contul de corespondent al societăţii bancare a exportatorilor, prestatorilor de servicii sau a celorlalţi agenţi economici beneficiari ai sumelor încasate”[61].

Repatrierea valutei trebuie făcută într-un anumit timp de la data efectuării tranzacţiei externe, în funcţie de felul bunurilor tranzacţionate, modalităţile de plată convenite şi zona geografică a partenerului extern, termene a căror nerespectare atrage după sine  amenzi contravenţionale substanţiale.

Odată ajuns în România, dolarul, bunăoară, are mare trecere, dar cu el nu poţi cumpăra lapte de la prăvălie şi nici achita fiscului impozitul pe casă ori pe maşină, iar în S.U.A. nu-i valabilă reciproca, atât în privinţa leului românesc cât şi a altei unităţi băneşti aflate în circulaţie pe glob[62].

În aceste condiţii, dacă nu faci o ieşire în străinătate pe cont propriu sau dacă nu ceri să ţi se aducă ori trimită din străinătate ceva care costă, nu‑ţi rămâne decât să‑ţi păstrezi valuta, care o ai, acasă, într-un loc ferit de ochiul lacom al celui care ar putea fi tentat de ea, sau la o bancă, într-un cont la vedere ori la termen, pentru o rată a dobânzii deloc încurajatoare, datorită slabei ei utilizări în scopuri comerciale, vreme în care statul continuă să facă împrumuturi externe de 4-5 ori mai scumpe.

Circulaţia banilor ca valută e o problemă şi la alţii, nu numai la noi, şi chiar pe plan internaţional, datorită migraţiei capitalului, evaziunii fiscale şi fraudelor.

Pentru a reduce pierderile semnificative în veniturile lor bugetare, statele membre ale Uniunii Europene au ajuns la un acord cu privire la impozitarea, începând cu 2005, dobânzilor pentru depozitele bancare constituite de rezidenţii unui stat în oricare dintre celelalte state.  

 

 

4. Cursuri valutare

 

Fiecare dintre noi poate constata că oamenii comunică între ei în diferite chipuri, dintre care unul este schimbul de bani, în legătură cu care avem cursul la care se realizează acest schimb şi formele lui de manifestare.

 

 

4.1. Accepţiuni ale cursului valutar

 

Sub presiunea cotidianului, specialistul şi, mai ales, omul de rând vede în orice raport actual de schimb dintre un fel de bani şi alt fel de bani un curs, când e zgârcit la vorbă,  de schimb[63] sau  valutar[64], când e mai responsabil de ceea ce spune.

 Prin analogie cu raportul cantitativ în care o marfă oarecare (o bucată de pâine, un kg de zahăr, o haină etc.) se schimbă cu o sumă de bani numită preţ, tot aşa şi suma de bani pe care se schimbă un altfel de bani reprezintă un preţ.

Spre deosebire însă de preţul unei pâini sau al unei convorbiri telefonice, preţul unei categorii sau alta de bani se consideră a fi preţul preţurilor[65].

 Ca raport (cantitativ) în care un fel de bani se schimbă pe alt fel de bani, cursul, cursul de schimb, cursul valutar, preţul preţurilor se estimează, evaluează printr‑o operaţiune numită cotare, de unde s-a ajuns la încă o denumire specifică lui, aceea de cotă sau cotaţie[66].

Dincolo de mulţimea de expresii cu care oamenii se înghesuie să numească acelaşi lucru, se constată că, şi în acest caz, limbajul scris şi oral trădează o înţelegere diferită a acestui subiect, cu consecinţe pe măsura concordanţei dintre a spune că mergi spre democraţie instaurând o dictatură, lupţi pentru pace înarmându-te şi războindu-te cu cine mai ştie cine, combaţi mafia organizând-o şi mai bine, ajuţi pe cineva răpindu-i libertatea ş.a.m.d.; viaţa este plină de asemenea curiozităţi!

Cursul valutar este o expresie comună celor două cantităţi de monedă pe care posesorii lor le schimbă între ei, iar pentru operaţionalizare ea trebuie particularizată, aplicată la fiecare monedă, în parte.

Trebuie ştiut dacă  cursul leului, de pildă, e câţi dolari primeşti pentru 1, 100 sau 1.000 de lei, ori câţi lei dai sau face un dolar? Ne punem o asemenea întrebare având în vedere faptul că uneori ne încurcăm în exprimări.

Potrivit definiţiei date cursului valutar – preţul unei monede exprimată în altă monedă, răspunsul care se impune este câţi dolari primeşti pentru  1, 100 sau 1.000 lei, şi invers, cursul dolarului e câţi lei primim pentru un dolar.

Această logică o găsim în două moduri de scriere în lume a unei liste de cursuri valutare: ca echivalent în monedă naţională a unei monede străine[67], şi invers, ca echivalent în monedă străină a monedei naţionale[68].

În ţara noastră se practică prima formă de scriere, adică ,  1€ etc.

 

 

4.2. Forme ale cursului valutar

 

În ultima vreme, în limbajul scris şi oral se acordă mare atenţie formei unui conţinut sau altul, context în care putem înscrie şi o sumară discuţie asupra cursului de schimb: a) nominal şi real; b) fix şi variabil.

 

 

4.2.1. Curs de schimb nominal şi real

 

Schimbul dintre 2 (două) cantităţi de bani diferiţi poate fi privit în sine şi/sau ca un raport de schimb mai mult sau mai puţin echivalent, lucru pe care îl punem în evidenţă cu ajutorul noţiunilor de 1)  curs de schimb nominal şi 2) curs de schimb real.

 

 

4.2.1.1. Curs de schimb nominal

 

Este orice raport de schimb a unei cantităţi x de bani de un anumit fel (dinari, lei etc.) cu o cantitate y de bani de un alt fel (taleri, dolari etc.), privit în sine, făcând abstracţie, deci, de echivalenţa lui.

La acest curs, majoritatea oamenilor se opresc ca la orice alt preţ, fără a şti cât e valoare (de schimb) şi cât e abatere de la această valoare.

 

 

4.2.1.2. Curs de schimb real

 

Schimbul unei cantităţi x de bani de un anumit fel (dinari, lei etc.) cu o cantitate y de bani de un alt fel (taleri, dolari etc.) poate fi mai mult sau mai puţin echivalent, în funcţie de felul banilor ce se schimbă şi de baza/temeiul de echivalenţă folosit, perspectivă din care putem vorbi de: a) paritate marfă-bani, b) paritate valutară şi c) paritate putere de cumpărare.

 

a)      Paritate marfă-bani

Paritatea este o expresie a echivalenţei a două lucruri dintr-un anumit punct de vedere (număr, greutate, valoare de schimb etc.).

Atunci când am avut două monede purtând nume diferite (dinar şi taler, să zicem), dar confecţionate din acelaşi fel de marfă-bani (fie argint, fie aur, bunăoară), paritatea era dată de raportul cantitativ dintre ele.

În acel caz, y taleri reprezentau un curs de schimb real a x dinari în măsura în care ei aveau acelaşi conţinut de metal monetar ca şi aceşti din urmă bani.

Cu timpul, marfa monetară a fost înlocuită cu semne convertibile în aceasta. În mod corespunzător, z lei (de pleu) au devenit egali cu w dolari (de hârtie) când fiecare cantitate din aceşti bani putea fi convertită în aceeaşi cantitate de marfă-bani, aur, să zicem.

 

b)      Paritate valutară

Pe măsură ce valuta a devenit o noţiune comună, cursul valutar a început să fie folosit ca sinonim al cursului de schimb, iar pentru aprecierea justeţei acestuia s-a recurs la o terţă valută, de unde şi numele de paritate valutară[69].

Aşadar, schimbând 100 lei cu 1 forint, să zicem, avem un curs valutar nominal, în vreme ce cursul valutar real în funcţie de paritatea dolar, de pildă, poate fi de 0,97 sau 1,04 forinţi pentru un 150 lei.

 

c)      Paritate putere de cumpărare

Cursul valutar practicat la un moment dat poate fi o expresie mai mult sau mai puţin aproximativă a raportului dintre preţurile bunurilor care se pot cumpăra cu cele 2 (două) monede aflate în raport de schimb între ele.

Calculat ca raport între două sume de preţuri (exprimate în cele două monede) ale uneia şi aceleiaşi serii de bunuri ce se vând şi cumpără, cursul valutar este cunoscut sub numele de curs valutar real bazat pe puterea de cumpărare a celor două feluri de bani.

Pentru ilustrare, fie vorba de datele ipotetice din tabelul 2[70].

 

Tabelul 2. Preţuri în diferite monede pentru o serie de bunuri-marfă
No	Mărfuri		Preţuri
	Denumire	Cantităţi	În monedă naţională		În monedă străină
			Unitar(e)	Total(e) Col.2x3	Unitar(e)	Total(e) Col.2x5
0	1	2	3	4	5	6
1	B(M)1	10	0,99392	9,93923	0,5	5
2	B(M)2	8	1,15019	9,20150	1,0	8
3	B(M)3	5	3,78203	18,91016	6,0	30
4	B(M)4	12	0,75812	9,09739	2,0	24
5	B(M)5	9	0,89557	8,06009	2,0	18
6	B(M)6	10	1,27550	12,75499	2,1	21
7	B(M)7	20	0,52277	10,45540	1,2	24
8	B(M)8	40	0,19071	7,62832	0,3	12
9	B(M)9	50	0,28081	14,04059	0,4	20
10	B(M)10	25	1,65325	41,33115	3,0	75
Total			*	141,41882	*	237

 

Pentru generalizare, notăm:

            felul bunului (grâu, cherestea etc.) supus observării statistice, ;

      varianta caracteristicii statistice (preţ) observat(e), ;

      cantitatea de bun , pentru care preţul este acelaşi, ;

             preţul cantităţii  de bun , în monedă naţională;

             preţul cantităţii  de bun , în monedă străină (în valută);

cursul real al monedei naţionale;

      cursul real al monedei străine (valutei),

şi obţinem             ,                                      (1a)

.                                       (1b)

 

 

4.2.2. Curs de schimb fix şi flotant

 

Privit în timp, cursul valutar poate fi constant sau variabil.

Cursul  unei monede poate fi constant ca urmare a stabilităţii condiţiilor de formare a acestuia pe piaţă în mod liber sau ca urmare a impunerii lui de către o anumită autoritate (de obicei, banca centrală). În acest din urmă caz vorbim de un curs valutar (de schimb) fix.

În opoziţie cu cursul valutar fix avem cursul valutar variabil, flexibil sau flotant[71].

În practică, cursul valutar este când fix, când flotant, când un amestec al acestor două tipuri fundamentale de cursuri, luate în diferite proporţii[72], după cum poţi fi ciupit, în numele rolului stabilizator al speculaţiei şi al rolului regulator al pieţii – două teze care până acuma s-au dovedit a fi avantajoase doar marelui capital.

În România, cursurile de schimb ale leului se stabilesc pe piaţa valutară, pe baza cererii şi ofertei şi cu respectarea procedurilor elaborate de Banca Naţională a României[73].

Cititorul interesat se poate convinge de justeţea sau injusteţea acestei idei teoretice a Băncii Naţionale a României recurgând la un schimb valutar, în care el poate opta între a nu cumpăra sau vinde o valută şi a accepta preţul ce ţi se modifică sub ochii tăi de cel autorizat să facă o asemenea tranzacţie. Aceasta e cererea şi oferta în domeniul valutar pe care se bazează concluzia amintită.

 

 

4.3. Dinamica cursului valutar

 

Nivelul unui curs valutar nu este dat odată pentru totdeauna; mai devreme sau mai târziu, el se modifică; pentru mâine sau săptămâna viitoare, Banca Naţională a României comunică un curs valutar nominal mai mare, egal sau mai mic decât cursul valutar de ieri sau decât săptămâna trecută. Apoi, băncile comerciale şi casele de schimb îşi stabilesc şi modifică cum vreau cursurile lor de schimb valutar.

Pe lângă cursuri valutare nominale avem cursuri valutare reale, iar în toate aceste cazuri se pune problema, pe de o parte, înţelegerii sensului creşterii sau descreşterii unui curs valutar sau altul, şi pe de altă parte, măsurării eventualelor modificări survenite.

În ceea ce priveşte prima chestiune, găsim util a (re)aminti că acesta este o mărime relativă a ceva — amărfii ca valoare, într-unul din multele sensuri ale acestei noţiuni, deci nu în general.

Pornind de aici, prin analogie cu preţul unui kg de mere, care creşte dacă în loc de 5.000 lei capăt 6.000 lei, cursul nominal a 1.000 lei creşte dacă pentru ei capăt 6 cenţi în loc de 5 cenţi, şi invers, dacă un dolar se vinde cu mai mulţi lei, cursul nominal al leului scade[74].

În schimb, cursul real al unei monede creşte sau scade după cum creşte sau scade un raport de preţuri, nu pur şi simplu preţuri[75].

În ceea ce priveşte a doua chestiune — măsurarea dinamicii modificării unui curs de schimb, aceasta se rezolvă cu ajutorul unui indice al respectivului curs valutar.

Pentru cursul valutar nominal, avem:

                               (2a)

                                 (2b)

                               (2c)

Pentru cursul valutar real, avem:

    

                                 (3a)                      

 

                            (3b)

                                                                                      (3c)

Această reprezentare matematică a dinamicii/modificării în timp a unui curs monetar (nominal) sau altul (real) este relativ simplă. În schimb, aplicarea unora dintre formulele prezentate este dificilă. În concret, avem în vedere calculul indicelui cursului real al unei monede ( sau ), care ridică probleme complicate de stabilire a felului şi volumului de mărfuri supuse observării în cele două arii de practicare a preţurilor în monede diferite (mn şi ms).

Astfel de dificultăţi pot fi înlăturate, cel puţin parţial, dacă ne gândim că prin inversarea termenilor extremi în formula de calcul a lui  sau  se ajunge la un raport de 2 (doi) indici de preţuri particulari ce pot fi înlocuiţi, la nevoie, cu 2 (doi) indici de preţuri mai generali, precum indicele preţurilor producţiei industriale (IPPI)  sau indicele preţurilor bunurilor de consum (IPBC), pe care statistica oficială îl calculează atât la noi (în mn) cât şi în ţara cu moneda străină (ms) pe care o avem în vedere.

Ce-i drept, indicii de preţuri mai generali sunt mărimi aproximative în raport cu indicii de preţuri particulari, dar totuşi reprezentative.

Aproximaţia este dată de deosebirile, pe de o parte, de volum şi structură a bunurilor la care preţurile sunt consemnate, iar pe de altă parte, de metodologie folosită în culegerea şi prelucrarea datelor; unele sunt bunurile care se produc şi comercializează în SUA sau Uniunea Europeană şi altele cele din România, iar într-un loc se procedează într‑un fel şi în alt loc mai mult sau mai puţin altfel[76]. Cu toate deosebirile existente, prin extrapolare rezultatele se complinesc iar micile erori se compensează.

Dacă notăm: 

·         – indicele preţurilor în monedă străină în perioada curentă (1) faţă de perioada de bază (0);

·        – indicele preţurilor în monedă naţională în perioada curentă (1) faţă de perioada de bază (0);

·         – indicele cotaţiei monedei naţionale în perioada curentă (1) faţă de perioada de bază (0);

·         – indicele cotaţiei monedei străine în perioada curentă (1) faţă de perioada de bază (0),

atunci

,                                    (4a)

.                                    (4b) 

            Să presupunem că avem acces la internet şi aflăm că în anul 2001 indicele preţurilor în dolari americani pe piaţa mondială a fost de 1,05 (sau 105%), iar la noi indicele preţurilor în lei a fost de 150%. Prin raportarea primului indice de preţuri (în dolari SUA) la al doilea indice de preţuri (în lei) rezultă un indice al cursului de schimb real al leului în raport cu dolarul american de 0,7 sau 70%, care ne spune că leul românesc s-a devalorizat cu 0,3 sau 30%. Inversul indicelui 0,7 sau 70%, respectiv 1/0,7=1,42857 sau 100/0,7=142,857%, semnifică un curs real al monedei străine, al dolarului american, în cazul nostru, mai mare cu 42,857% faţă de cel înregistrat în anul precedent (2000).

În cifre absolute, cursul real al dolarului SUA în raport cu leul se obţine înmulţind fostul curs al acestei valute, 1$ = 25.000 lei, să zicem, cu indicele 1,42857 şi se obţine: 1$ = 35.714 lei.

Între timp, Banca Naţională a României putea impune, cum dealtfel a şi făcut, un curs nominal al dolarului american de  1$ = 34.000 lei. Cum anume? După spusele unui fost prim-ministru, şi nu de oricare, ci de profesie finanţist, ba cumpărând dolari de pe piaţă la un curs al leului mai mic, ba vânzând pe piaţă dolari la un curs în lei mai mare, şi tot aşa!

 

 

5. Afaceri şi contrafaceri valutare

 

Trebuie că există o genă în organismul nostru sau/şi ceva putred în educaţia noastră de vreme ce continuăm să ne alienăm unul pe altul, ba individual ba în asociere cu alţii şi în mod când mai brutal când mai subtil, adeseori pentru nimica toată.

Printre formele de alienare a omului de către om se numără: a) contrafacerea şi falsificarea de monedă şi b) contrafacerea şi falsificarea de amfore şi vehicule monetare[77].

 

 

5.1. Contrafacerea şi falsificarea de monedă

 

Prin contrafacere se înţelege reproducerea unui document, a unui obiect, a unui preparat etc. în vederea prezentării lui ca autentic, iar prin fals se înţeleg mai multe lucruri, şi anume: denaturare/ denaturat, înşelare/ înşelător, contrafacere/ contrafăcut, plăsmuire, deformare, escamotare, neautentic, artificial, neadevărat, fabricat, schimbat, alterat, prefăcut, simulat, mincinos, făţarnic, ipocrit, înşelător, perfid, viclean, şiret[78].

Prin particularizare, în domeniul banilor, contrafacerea este o multiplicare de monedă, prin reproducerea acesteia de către infractori, iar falsificarea este o modificare de valoare nominală a monedei existente[79].

Contrafacerea şi falsificarea monedei a preocupat şi continuă să preocupe destule minţi luminate şi mâini măiastre[80], atât în privinţa săvârşirii acestor infracţiuni, cât şi în privinţa descoperirii şi pedepsirii infractorilor în materie.  

În istorie, se cunosc numeroase cazuri de monede contrafăcute şi/sau falsificate.

La început au fost contrafăcute monedele confecţionate dintr-o marfă-bani (aur) sau alta (argint); apoi, s-a trecut la modificarea şi contrafacerea de semne băneşti.

Monedele false au avut şi au ca autori diverse persoane fizice şi chiar juridice, cu motivaţii diferite şi consecinţe diferite.

Între un tavan fals, de pildă, şi o monedă falsă există însă şi o mare diferenţă; pentru un tavan fals, autorul sau posesorul lui poate fi lăudat, în vreme ce pentru o monedă falsă poţi fi condamnat, chiar la moarte. Aici, la fel ca în atâtea alte cazuri, totul depinde de cine ai fost sau de cine eşti. Cândva, pentru aşa ceva, omul de rând se putea vedea arzând de viu sau sfâşiat de fiare; astăzi, el se poate trezi, dacă e prins, făcând ani mulţi şi grei de temniţă.

Primii autori de bani falşi au fost persoane fizice, care operau izolat şi artizanal, cu mijloace rudimentare şi pe o scară restrânsă. Acestora le-au urmat autorii de mari falsuri, în privinţa cărora există dovezi de netăgăduit.

Una dintre aceste dovezi îl vizează pe cunoscutul filozof grec al antichităţii — Diogene (c. 412–323 î.e.n.). În tinereţe, acesta, „aflându-se alături de tatăl său, Ikesios, la conducerea treburilor monetăriei din Sinope”, a recurs la batere de monedă cu mari oscilaţii de greutate (sub cea standard, presupunem noi) şi cu incizii adânci, după obiceiul timpului, atunci când se încerca verificarea exemplarelor nesigure. „După unele surse, tatăl ar fi fost chiar executat pentru contrafacerile săvârşite, iar fiul a putut scăpa doar cu fuga”, mai întâi „la Atena, unde a intrat în memoria contemporanilor prin învăţăturile sale”; apoi, în Corint, „ca învăţător al copiilor stăpânului” care l-a cumpărat ca sclav de la piraţii ce l-au capturat în timpul unei călătorii. „După moartea sa, compatrioţii au revenit asupra sentinţei şi chiar i-au ridicat o statuie ca omagiu acestui gânditor, socotit ca model de înţelepciune. Şi, ca o ironie a soartei, pe timpul stăpânirii romane vor fi bătute monede la Sinope având în efigie pe Diogene, cel condamnat cândva pentru falsificare de bani”[81].

Se cunosc însă şi cazuri de falsificare de monedă acceptate şi altele doar criticate.

Dintre falsurile acceptate, amintim, bunăoară, fapta grecului Policrates, care, potrivit însemnărilor lui Herodot, a trimis spartanilor ce-i împresuraseră cetatea, „o mare sumă alcătuită din monede valoroase doar la înfăţişare, fiind bătute din plumb poleit cu un subţire strat de aur”; apoi, fapta împăratului Teodosiu cel Mare, care a bătut „oficial piese false la monetăria din Constantinopole, anume pentru a fi date în folosinţă popoarelor migratoare ce pătrunseseră până în Sciţia inferioară şi Tracia”[82].

De la fapte mai mărunte sau mai mari de contrafacere de monedă de către supuşi s-au molipsit mai toţi cârmuitorii de ieri şi de azi, numai rareori în sau şi  într-un scop precum cel amintit, de a avea ce să-i dai aceluia care vine să te fure sau să te subjuge. Asemenea fapte intră în categoria celor criticabile şi criticate câte odată, dar aproape niciodată sancţionate[83], datorită, pe de o parte, caracterului lor ocult[84], iar pe de altă parte, puterii celui vinovat, putere care poate fi înfrântă de o putere şi mai mare, iar „corb la corb nu-şi scoate ochii”.

Pentru Evul Mediu, tipic rămâne cazul lui Filip al IV-lea, zis şi „cel Frumos” (1285-1314) – rege al Franţei, plin „de trufie, duplicitate, cruzime, pioşenie, rapacitate, măreţie şi îndrăzneală”. Pentru a pune mâna pe bani şi alte bogăţii, el a desfiinţat Ordinul Templierilor şi a ars pe rug căpetenia călugărilor-cavaleri – pe marele maestru Jaques de Molay,  nu înainte de a fi auzit blestemul aruncat de acesta asupra papei Clement al V-lea, asupra sa şi a ministrului său Nogaret, blestem care s-a împlinit în răstimpul proferat (de un an, în care, mai mult ca sigur, că n-au murit de moarte bună), astfel că imensele avuţii confiscate n-au mai servit la nimic.

În măsura în care circulă, moneda falsă este o monedă rea, astfel că, potrivit legii atribuite, pe nedrept, lui Thomas Gresham – priceput om de afaceri pentru coroana britanică, dar şi pentru ... el, ea a alungat şi alungă moneda bună din circulaţie, introducând-o, pe aceasta din urmă, în buzunarul realizatorului şi plasatorului monedei false, direcţie în care istoria este de asemenea plină de exemple.

Cele mai interesante cazuri au fost şi rămân cele de contrafacere a monedelor străine.

Pe vremea împăratului Augustus Octavianus (27 î.e.n. – 14 e.n.), de pildă, au fost emişi dinari romani falşi care au fost plasaţi, prin negustori egipteni, pe piaţa din India, unde aveau mare trecere, deoarece localnicii nu se pricepeau în a distinge piesele autentice de cele trucate.

Mai încoace, în istorie, se afirmă că „Suedia a făcut pagubă Poloniei mai mult prin banii cei răi decât prin războaie, luându-i aurul şi argintul în schimbul aramei sale”, iar din cauza falşilor ”şalăi” veniţi din Moldova şi de la Riga oamenii au început să se omoare la iarmaroace.

Însă, vorba aceea, nici de polonezi nu trebuie să ne fie ruşine, din moment ce la ei au fost contrafăcute mari cantităţi de bani suedezi, plasate acolo unde circulau, inclusiv în Moldova, „Aşa încât nimeni nu mai era sigur de bani, dacă erau buni sau răi”.

În timpul aservirii otomane, „Casapi şi gelepi, balgii, tot soiul de toptangii venetici strângeau vitele, mierea, grânele şi atâtea alte produse, apoi le plăteau cu preţuri de nimic în monedă turcească depreciată, introdusă silnic în circulaţia bănească a Ţărilor Române ... Şi în timp ce inundau aici piaţa cu moneda lor rea, tot mai depreciată, turcii pretindeau aur, doar bani buni de aur, din ce în ce mai mulţi”[85].

Şi, nici n-au apucat să ne lase unii din mână că s-au năpustit şi alţii asupra noastră, tot cu aşa ceva. E vorba de ruşi, care, în urma păcii de la Kuciuk-Kainargi, au obligat cele două principate să primească monede de aramă „potrivit valorii nominale înscrise pe ele, să le socotească drept intrări în visterie şi să le folosească pentru plata furnizorilor şi alimentarea circulaţiei monetare. În schimb, trebuiau să dea, la valoare, monedele de aur şi argint strânse din ţară, ca venituri ale visteriei. Aşadar, oamenilor li se dădeau pentru produse bani de aramă cu un curs impus şi numerarul acesta rămânea în ţară pentru nevoile curente de plăţi, în timp ce se scoteau monedele de aur şi argint cu valoare intrinsecă, astfel mai adăugându-se încă o jecmănire la nenumărate altele”[86].

În timpul celui de al doilea război mondial, naziştii au contrafăcut o anumită bancnotă engleză „care a determinat guvernul Marii Britanii să retragă moneda respectivă din circulaţie” [87].

Astăzi, falsificarea şi contrafacerea de semne băneşti continuă să facă parte din galeria marilor afaceri veroase.

„Potrivit statisticii realizate de Direcţia de Combatere a Crimei Organizate”, în România anului 2001 „a fost recuperată de pe piaţă suma de 183.000 de dolari sub forma unor bancnote de 100 de dolari false”[88].

Semnele băneşti false conservă bunuri în ograda altuia, iar prin cheltuire ele trec asemenea bunuri în mâinile posesorilor lor, dacă nu sunt contestate şi refuzate. Din momentul contestării autenticităţii unui semn bănesc sau altul, acesta serveşte la dovedirea falsului şi stabilirea autorului sau autorilor lui.

În concluzie, cândva, falsă era moneda din fier sau aramă poleită cu aur sau argint, în raport cu moneda confecţionată integral din aur sau argint. Treptat, un asemenea fals s‑a extins la semnele băneşti, şi nu numai. Ceva e fals în raport cu altceva, iar în cazul banilor acest altceva este ceea ce anume este oficial, şi dacă în trecut oficială a fost moneda de aur sau de argint, acuma este bancnota de hârtie sau alt asemenea semn bănesc.

Astăzi, se consideră că „Sunt două modalităţi de realizare a falsurilor: falsificarea şi contrafacerea”, care „se referă la calitatea hârtiei, calitatea cernelurilor, modul de prelucrare şi filigranare, măsurile auxiliare de securitate etc.”[89]

 

 

5.2. Falsificarea de amfore şi vehicule monetare

 

De la diligenţe şi tezaure atacate s-a ajuns la conturi furate, iar odată cu perfecţionarea decontărilor fără numerar a evoluat şi hoţia în domeniu.

Instrumentele de plată au stârnit, la fel ca banii palpabili, tangibili, tentaţia măsluirii şi înşelăciunii încă de la începutul folosirii lor.

Întâi de toate, ca bucăţi de hârtie, plastic sau altceva, instrumentele de plată sunt mai uşor de contrafăcut sau de falsificat, cu toate măsurile de siguranţă pe care şi le iau emitenţii celor considerate a fi autentice, aşa cum ne-o dovedesc constatările organelor de urmărire a infractorilor în această materie, care descoperă, în mod frecvent, contrafaceri realizate la un nivel tehnic superior exemplarelor autentice. Asta, şi datorită faptului că, în unele ţări, aşa ceva nu se consideră a fi o infracţiune, iar răufăcătorii care se aciuează pe aici se pot pune bine la punct, contrafăcând tot ce le cade în mână (acţiuni, cec-uri, cambii, documente de identitate, carnete de conducere auto, diplome de studii etc.), pe care le răspândesc în lume prin diverşi intermediari infiltraţi în diplomaţie, transporturi internaţionale, tranzacţii comerciale etc., la versaţi negociatori cu delicvenţii ce le plasează prin fel şi fel de trucuri unde trebuie.

Apoi, mânuirea banilor prin tot felul de instrumente incumbă şiruri întregi  de operaţiuni, realizate în timp şi spaţiu, de oameni cu calităţi şi slăbiciuni, în al căror lanţ răufăcătorii caută tot timpul să se infiltreze, şi reuşesc, asumându-şi consecinţe pe măsură.

Băncile, din curtuazie, nu-şi legitimează întotdeauna clienţii, iar din lipsă de timp şi/sau personal suficient nu mai verifică semnăturile acestora pe noianul de imprimate care le asaltează zilnic, astfel că răufăcătorii se prezintă la ghişee pentru operaţiuni, cu şi fără numerar, provenind din tranzacţii legale, dar şi veroase (droguri, arme, furturi de disponibilităţi în conturile bancare etc.).

Astăzi, rareori hoţii se mai luptă cu grilaje, blindaje, sisteme de alarmă şi echipaje umane de pază şi protecţie, căci o asemenea luptă reclamă prea multe şi sofisticate mijloace ce trădează imediat pe autorii faptelor săvârşite. Celebrele urmăriri de convoaie monetare şi spargeri de bănci au rămas de domeniul trecutului şi al filmului de suspans. Mai marii lumii interlope au trecut la jecmănirea conturilor bancare prin intermediul cardurilor, care le permit să acţioneze din umbră, în mod organizat şi pe plan mondial, nu local, prefaţând tendinţa de globalizare oficială a mai marilor lumii politice.

Potrivit unor aprecieri, la începutul acestui deceniu, secol şi mileniu, „România a reuşit să se impună pe primul loc în Europa de Est ca volum al tranzacţiilor pe carduri contrafăcute, pagubele create atingând un nivel de peste 2.000.000 de dolari anual”[90]; şi asta, adăugăm noi, în condiţiile în care până acum balta românească a fost destul de săracă în peşte, aşa că ce-o fi în viitor vom trăi şi vom auzi, răstimp în care noua democraţie va exporta, probabil, capacitatea excedentară de procesare în domeniu.

În anul 2001, adjunctul şefului Direcţiei Generale de Combatere a Crimei Organizate şi Antidrog din cadrul Ministerului de Interne „a afirmat că România continuă să ocupe primele locuri în topul infracţiunilor legate de falsul de monedă şi că Direcţia pe care o conduce are în atenţie mai multe grupuri, formate în special din tineri, care se ocupă cu astfel de activităţi. El a avertizat că, în special la Bucureşti, există adevărate reţele care operează în hoteluri, falsificând prin copiere cărţi de credit şi cecuri de călătorie”[91].

În februarie 2002, la Craiova cade o reţea de falsificatori de documente şi ştampile oficiale, având în ea şi pe un primar dintr-un sat doljean, proprietar al unui post de radio.

Fraudele electronice se fac la şi de la distanţă.

Cei din prima linie a mafiei, ienicerii racolează vânzători ce le burdujesc cititoarele de carduri cu informaţii privind datele personale, numerele de conturi şi de coduri ale clienţilor, după care le transmit celor din eşalonul doi; în final, informaţiile prelucrate de specialişti în ale informaticii ajung pe carduri contrafăcute şi plasate în diferite părţi ale lumii, de unde alţi băieţi, operativii golesc conturile victimelor[92].

Fraudele electronice nu sar în ochi, căci nu lasă urme. De aceea, poliţiştii organizează, printre altele, flagranturi, pe care destui oameni aşteaptă să le caseze, transferându-le în tolba cu poveşti ale justiţiei[93].

Totodată, ele se execută după programe de operare sofisticate, care pot încorpora subprograme de trucare şi, mai grav, de distrugere a datelor. De îndată ce se şterg înregistrările iniţiale, probarea infracţiunii de furt electronic este foarte grea; reconstituirea adevărului se poate face doar din ceea ce se înregistrează derivat, prin corespondenţă la partenerii de afaceri, adică nu prea multe.

Mai nou, în ţările în care internet-ul este la modă, furtul electronic este şi mai acasă. Persoane, numite hack-eri, interceptează tranzacţii comerciale şi decontări ori pur şi simplu sparg protecţii la calculatoare ale băncilor şi te lasă fără bani în cont(uri)[94].

„Oricât de perfecţionate şi de protejate ar fi, calculatoarele depind în faza actuală de instrucţiunile din afară şi nu dispun încă de capacitatea verificării dacă tranzacţiile sau persoanele în cauză sînt adevărate sau fictive, dacă se comite o fraudă sau nu”[95]. Probabil că perfecţionările viitoare vor aduce ceva nou şi în această privinţă.   

 

 

5.3. Combaterea contrafacerilor şi falsurilor monetare

 

Astăzi, lupta împotriva contrafacerilor şi falsurilor monetare este o politică a fiecărui stat, impusă de caracterul profund dăunător al acestor falsuri, de data aceasta şi pentru guvernanţi, nu numai pentru cei guvernaţi, cum era pe vremea a tot felul de suverani medievali, când succesorul şi anturajul lui abia aştepta(u) să moară sau să‑l omoare ori să-l răstoarne pe cel aflat la putere. Atunci, falsul monetar al celor mari era o modalitate de a aduna metalul monetar din circulaţie pentru a rămâne, după (re)baterea lui cu una sau mai multe lăzi de galbeni sau de arginţi veritabili, pe când acuma cu nişte geamantane sau saci doldora de bani, fie ei şi buni, nu faci nimic dacă circulaţia bănească este invadată de semne băneşti false; totul se năruie, inclusiv salariile fabuloase, comisioanele grase, bacşişurile secrete şi nesecrete, profiturile legale şi nelegale ş.a.m.d., care au condus la asemenea sume; posesorii lor nu-şi mai pot salva respectivele sume, ş‑atunci n-au încotro, decât să lupte, împreună cu cei mulţi, împotriva falsurilor monetare.

Abilitatea unora dintre infractorii în domeniu este mare şi prinderea lor cere timp şi colaborare, pe de o parte, între autoritatea monetară, organele de urmărire penală şi cetăţeanul de rând din fiecare stat, iar pe de altă parte, între state.

Cum se poate lupta împotriva falsificării banilor, care aduce foloase autorilor ei  în detrimentul altora?

Interpolul consideră „că cea mai bună metodă de a combate contrafacerea de monedă şi de hărtii de valoare constă în dotarea acestor documente, în momentul fabricării lor, cu un suport de hârtie şi cu elemente de siguranţă constituind un obstacol serios pentru contrafăcători şi falsificatori”.

Un al doilea pas în lupta împotriva falsificatorilor de bani, în general, de valută, în special, implică, pe de o parte, recunoaşterea de către fiecare dintre noi că ni se pot oferi semne băneşti contrafăcute sau falsificate de către persoane fizice şi organisme care manifestă în mod perfid un comportament relativ moral la nevoia noastră acută de bani, într-un loc şi moment potrivit lor, iar pe de altă parte, cunoaşterea a cât mai multe elemente tehnice de detaliu despre semnele băneşti care ne interesează.

În sfârşit, dar nu în ultimul rând, în loc de bătaia ruptă din rai pentru unii copii, amintim  pedepsele aplicate infractorilor şi măsurile ce se pot lua în cazul săvârşirii de asemenea fapte.

Nu vi s-a întâmplat niciodată să constataţi că aveţi asupra dumneavoastră o altă valută decât cea la care vă aşteptaţi (dolari canadieni sau australieni în loc de dolari SUA, bancnote de 50.000 lei scoase din circulaţie în loc de bancnote de 50.000 lei noi ş.a.m.d.)?  Dacă da, atunci prinde orbul, scoate-i ochii, iar dacă nu, poate nu-i târziu! Pentru ambele cazuri, însă, amintim câteva elemente de identificare.

 

1. Proprietăţile materialului din care este confecţionat un semn bănesc autentic

În prezent, cele mai multe semne băneşti sunt confecţionate din hârtie. Hârtia folosită este una specială, a cărei îndoire dă un zgomot, foşnet specific.

În locul hârtiei simple, care se rupe precum un ziar, sub greutatea adevărurilor şi minciunilor consemnate în el, atunci când îl răsfoieşti, se utilizează o hârtie mai rezistentă şi cu o mulţime de linii complicate, încrustate în ea în timpul fabricării ei, prin montarea unei matriţe speciale pe sulurile de uscare a pastei folosite în acest scop. Aceste linii, care alcătuiesc un desen numit filigran, se văd la privirea în zare a bancnotei de hârtie.

De asemenea, în locul unei hârtii aşa-zise moi, care la îndoire se şifonează, se utilizează o hârtie aşa-zisă nervoasă, pe care cei cu pielea subţire ... pe degete o pot constata la numărare şi pipăire, chiar după o anumită folosinţă. 

 

2. Dimensiunea unui semn bănesc autentic

Bancnotele americane (SUA) de 1, 2, 5, 10, 20, 50 şi 100 dolari au aceeaşi dimensiune. De aceea, ele pot fi uşor confundate, la numărare, ca urmare a strecurării uneia de un dolar, de pildă, într-un fişic cu bancnote având alt cupiu (de 10 sau chiar 100 de dolari). De asemenea, prin adăugarea unui 0 (zero) se poate ajunge la o majorare a bancnotei de 1 dolar la o bancnotă de 10 dolari, a bancnotei de 10 dolari la o bancnotă de 100 dolari, ş.a.m.d., majorare pe care un tânăr, bătrân sau altă persoană, care mai mult a auzit decât a văzut dolari, poate  să nu o sesizeze, dacă avem în vedere că la toate bancnotele e vorba de aceleaşi culori (de negru şi verde) şi aspect (cu câte o panoramă pe o parte şi cu un portret de preşedinte al S.U.A. pe cealaltă parte, care diferă ca mărime atât de la un cupiu la altul, cât şi în cadrul aceluiaş cupiu, după cum e vorba de bancnote emise mai demult sau mai recent.

 

3. Numele şi figura personalităţii tipărite pe faţa unui semn bănesc autentic

În cazul bancnotelor americane şi româneşti, sunt redate câteva personalităţi în tabelul 3.

 

Tabelul 3.  Semne băneşti şi portrete în filigranul acestora

4. Culoarea semnului bănesc autentic

Pentru a preveni contrafacerea unei categorii sau alta de bani, emitentul legal al acestora foloseşte, printre altele, anumite culori şi cerneluri.

Bancnotele americane (SUA) de 1, 2, 5, 10, 20, 50 şi 100 dolari au un desen bicolor – negru şi verde, negru pe avers (faţă) şi verde pe revers (spate).

Datorită culorii lor unice de pe spate, dolarii americani sunt porecliţi verzişori,  iar în lumea de limbă engleză greenback[96].

Cât priveşte calitatea cernelurilor folosite, aceasta este una specială, nu însă şi imposibil de imitat, mai ales în condiţiile actuale de evoluţie a tehnicii de fotocopiere color, care asigură reproducerilor o deosebită fidelitate faţă de original.

În vederea contracarării fotocopierii bancnotelor, Interpol-ul s-a pronunţat pentru obligarea producătorilor de asemenea aparate de a introduce în ele elemente electronice menite a le bloca dacă reproduc bancnote, în vreme ce producătorii de fotocopiatoare au venit cu aparate care să depisteze dacă o bancnotă este falsă.

Dintr-o asemenea dispută fiecare parte are de câştigat.

 

5. Înserierea şi numerotarea semnelor băneşti

De-a lungul timpului, progresele ştiinţei şi tehnicii au permis realizarea de semne băneşti tot mai complicate, dar atât de către exponenţii puterii publice cât şi de către autorii de falsuri monetare, ceea ce a stimulat găsirea de mijloace pentru depistarea acestora din urmă.

În acest sens, băncile de emisiune au recurs la ceva simplu şi eficient pentru depistarea falsurilor în uz, la înserierea semnelor băneşti puse în circulaţie de ele, folosind în acest scop litere şi cifre. „Principiul ... este ca pentru fiecare literă din alfabet să se imprime un număr de bilete, de exemplu câte 1000, iar fiecare alfabet să fie numerotat. În acelaşi timp, se aplică distinct şi un număr de ordine general indicând totalitatea biletelor dintr-o emisiune. Rezultă astfel o corelare între trei elemente de referinţă: litera, seria care o însoţeşte şi numărul de ordine al biletului”[97].

Evident, prezenţa în circulaţie a unui semn bănesc fals este dată: a) fie de existenţa unei bancnote fără serie şi număr; b) fie de existenţa unei bancnote cu o serie şi/sau număr în afara celor folosite de banca de emisiune; c) fie de existenţa uneia sau a mai multor bancnote cu aceeaşi serie şi număr.

Falsul de monedă este un act social dăunător, pe de o parte, pentru cel care bate sau emite monedă oficială, iar pe de altă parte, pentru cei care utilizează monedă oficială în decontările dintre ei. De aceea, el a fost şi continuă să fie condamnat şi sancţionat.

Cu timpul, la falsul de monedă s-a adăugat falsul de amfore şi vehicule monetare, mai simplu de înfăptuit, dar la fel de păgubos pentru cei înşelaţi, drept pentru care el se pedepseşte cam la fel.

La noi, „Falsificarea de monedă metalică, monedă de hârtie, titluri de credit public, cecuri, titluri de orice fel pentru efectuarea plăţilor, emise de instituţia bancară ori de alte instituţii de credit competente, sau falsificarea oricăror alte titluri ori valori asemănătoare, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi”.

Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi numai deţinerea sau/şi punerea în circulaţie, în orice mod, a valorilor monetare falsificate.

Dacă faptele sancţionate „ar fi putut cauza o pagubă importantă sistemului financiar, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi, iar dacă au cauzat o pagubă importantă sistemului financiar, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi”.

Se pedepseşte şi tentativa, iar „Fabricarea ori deţinerea de instrumente sau materiale cu scopul de a servi la falsificarea valorilor” monetare „se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani”.

O pedeapsă sau alta de mai sus „se aplică şi în cazul când infracţiunea priveşte monede ... ale altor state ori alte valori străine”[98].

Pedepsele noastre, ca şi pedepsele străinilor, sunt aspre, însă nu într-atâta încât să‑i sperie pe toţi infractorii de valori monetare, căci sunt oameni pe care nu‑i sperie nici moartea, iar dacă e adevărat că „Nebunii, vizionarii, halucinaţii, nevrozaţii şi alienaţii au jucat în toate timpurile roluri mari în istoria omenirii”[99] atunci putem spune că, într-o anumită măsură, marii falsificatori de valori monetare au stat, stau şi vor mai sta la baza unui însemnat progres în domeniul monetar.