PREJUDICIUL ESTETIC –
FORMĂ A PREJUDICIULUI CORPORAL
Călina Jugastru
Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu
1. Precizări terminologice
Existenţa omului este condiţionată de suportul său material – corpul uman. Corpul însufleţit semnifică prezenţa persoanei fizice. Vizualizarea individului oferă multiple informaţii despre acesta. Fizicul persoanei reprezintă, de fapt, aparenţa sa corporală, prezenţa sa fizică. Expresia palpabilă a aparenţei fizice şi, totodată, substratul ei, nu este decât corpul omenesc. Întrucât, în ultimă analiză, corpul este însăşi persoana, protecţia conferită pe cale de reglementare poate fi privită sub un dublu aspect: individul trebuie să respecte anumite limite impuse puterii de a dispune de propriul corp, iar intervenţia terţilor asupra corpului uman este interzisă, cu excepţia cazurilor expres precizate în lege.
Orice atingere prejudiciabilă adusă corpului uman, în afara situaţiilor expres statuate, antrenează răspunderea autorului pentru daune corporale. Am putea afirma că suma prejudiciilor nepatrimoniale cauzate prin atingeri aduse integrităţii corporale sau sănătăţii persoanei dă expresie prejudiciului corporal.
Prejudiciul estetic constă în rezultatul de natură nepatrimonială concretizat în alterarea aspectului fizic al persoanei, urmare susceptibilă de a cauza suferinţe şi de a avea repercusiuni în plan social. Sursa acestui prejudiciu este, cu precădere, delictul, dar nu este exclusă nici răspunderea contractuală pentru daune aduse înfăţişării şi armoniei fizice.
În majoritatea cazurilor, prejudiciul estetic reuneşte un aspect obiectiv şi unul subiectiv.
Elementul obiectiv se materializează în mutilări, desfigurări, infirmităţi, cicatrice, orice leziuni care modifică în mod negativ înfăţişarea. Întrucât omul este o fiinţă sensibilă la stimuli dureroşi, astfel de schimbări sunt însoţite, de regulă, de suferinţe fizice. De cele mai multe ori, durerea fizică se alătură leziunilor respective încă din momentul producerii acestora. Nu rareori, suferinţele fizice persistă chiar şi după consolidarea infirmităţilor.
Din punct de vedere subiectiv, perceperea de către individ a desfigurării sau cicatricelor este cauza suferinţelor psihice. Victima conştientizează infirmitatea fizică, desfigurarea, precum şi consecinţele acestora – compasiunea sau dezgustul celor din jur, eventualele modificări ale condiţiilor obişnuite de viaţă, ale statutului profesional, diminuarea ori chiar suprimarea posibilităţilor de afirmare. Toate aceste împrejurări au rezonanţă negativă asupra victimei, în plan psihic şi, nu în ultimul rând, afectiv.
2. Delimitarea prejudiciului estetic de alte forme ale prejudiciului corporal
Înţelesul noţiunii „prejudiciu de agrement” a evoluat în timp de la un sens restrâns la o accepţiune mai largă a termenului, în ţările din CE (Comunitatea Europeană).
Strict definit, prejudiciul de agrement reprezintă imposibilitatea desfăşurării anumitor activităţi culturale, sportive sau artistice. Astfel înţeles, prejudiciul de agrement nu este o privare generală de plăcerile vieţii[1]. Dimpotrivă, acest tip de daună reprezintă imposibilitatea victimei de a practica activităţile pe care le desfăşura înainte de accident[2] – activităţi de natură culturală (teatru, arte plastice, conferinţe), sportivă (fotbal, tenis, schi, alpinism) sau de petrecere a timpului liber (plimbare, pescuit, vânătoare). Din acest punct de vedere, prejudiciul de agrement este dauna suferită de schiorul care nu poate să-şi mai îndoaie genunchiul sau de pianistul căruia îi este amputată o falangă. În schimb, simpla „pierdere a plăcerilor unei vieţi normale”[3] nu ocazionează repararea prejudiciului de agrement. Mai mult, pentru a obţine indemnizarea, victima trebuie să dovedească atât existenţa anterioară a unei activităţi specifice, cât şi absenţa posibilităţii de a o practica în continuare.
După anul 1973 doctrina franceză a abandonat concepţia restrânsă asupra prejudiciului de agrement în favoarea definirii acestuia drept pierdere a calităţii vieţii persoanei vătămate, „ale cărei funcţii mentale şi fizice sunt diminuate”[4].
Rezoluţia nr.75-7 a CE recomandă indemnizarea atingerilor corporale concretizate în neplăceri cum sunt durerile fizice, insomniile, sentimentele de inferioritate, privarea de posibilitatea de a desfăşura anumite activităţi recreative[5].
Noua concepţie, inspirată din dreptul comunitar[6], este mai largă. Pe de o parte, este suficient ca pierderea de agrement să fie parţială; pe de altă parte, nu se cere ca aceasta să se raporteze la activităţi caracterizate, fiind suficient să privească modalităţi normale de petrecere a timpului. Victima va fi indemnizată nu pentru că nu va mai putea juca tenis sau nu va mai schia, ci pentru că viaţa sa va deveni mai puţin agreabilă. De fapt, sunt avute în vedere toate actele cotidiene fireşti: posibilitatea de a se spăla, de a se hrăni, de a se deplasa, de a petrece timpul liber etc.
În unele hotărâri, jurisprudenţa franceză face diferenţă între prejudiciul de agrement şi prejudiciul fiziologic sau funcţional. Acesta din urmă ar reprezenta deficitul funcţional cauzat de vătămările corporale, neajunsurile produse de atingerile fizice.
În mod întemeiat, s-a afirmat că «extinzându-se, prejudiciul de agrement se „obiectivează” şi tinde să se confunde, în parte cel puţin, cu prejudiciul fiziologic sau funcţional»[7].
În realitate, prejudiciul de agrement trebuie înţeles în accepţiunea sa largă, ca având o dublă natură. Aspectul obiectiv, concretizat în tulburări fiziologice care provoacă neplăceri în viaţa curentă nu este altul decât prejudiciul fiziologic[8]. Aşadar, prejudiciul fiziologic se află înglobat în prejudiciul de agrement, care trebuie înţeles în sens larg[9]. În acelaşi timp, victima conştientizează starea în care se află, privaţiunile şi restrângerile pe care acel prejudiciu i le provoacă. Această percepţie, diferită de la individ la individ, este expresia naturii subiective a prejudiciului de agrement.
Prejudiciul estetic şi prejudiciul de agrement se întâlnesc într-un punct comun – ambele se subsumează categoriei mai largi a prejudiciului corporal.
Atingerile aduse
integrităţii corporale sau sănătăţii – surse ale
daunelor corporale – vor fi înţelese în sens larg.
Vătămările se pot concretiza în leziuni organice, tulburări
de ordin funcţional ori alte afecţiuni fizice. Zgomotul, de exemplu,
poate genera un prejudiciu de agrement, fără a cauza o vătămare
corporală imediată şi vizibilă. Este cunoscut faptul
că agresiunile sonore repetate sau de intensitate puternică sunt
cauza unor afecţiuni auditive (slăbirea auzului, surditate) sau
cardiovasculare. Ele pot provoca perturbarea sistemului endocrin, angoase,
tulburări de comportament. Zgomotul creează neplăceri care,
într-o gradare nuanţată, pot îmbrăca forme diverse, ajungând
până la afecţiuni fizice sau tulburări funcţionale grave.
Sub aspect obiectiv, ambele prejudicii se caracterizează prin vătămări aduse sănătăţii sau integrităţii corporale. Din punct de vedere subiectiv, atât prejudiciul estetic, cât şi prejudiciul de agrement implică suferinţe fizice şi psihice.
Spre deosebire de prejudiciul de agrement, cel estetic se rezumă la acele leziuni care înfrâng armonia fizică a persoanei. Numai vătămările susceptibile să aducă atingere esteticii individului justifică indemnizarea.
Cauza
suferinţelor psihice se analizează, de asemenea, diferit în
situaţia daunelor estetice. Dacă în cazul prejudiciului de agrement
leziunile se repercutează asupra tuturor acţiunilor pe care le
presupune o viaţă normală, prejudiciul estetic
influenţează în mod special anumite segmente ale vieţii sociale.
Mutilările, cicatricele, desfigurările pot fi factori de natură
a provoca pierderea locului de muncă – dacă aceasta este
condiţionată de un aspect fizic agreabil – sau chiar „condamnarea” la
singurătate, căci, „dacă o crestătură în mijlocul
feţei constituie o urâţire fără nici un fel de
consecinţe pentru un bărbat, mai ales dacă este
căsătorit, o cicatrice poate constitui o catastrofă […] pentru o
tânără fată care aşteaptă să se
căsătorească”[10].
Urmările negative ale prejudiciului estetic se resimt cu precădere în plan familial şi profesional, fără a pierde din vedere împrejurarea că orice persoană suferă în urma conştientizării plăgilor sau cicatricelor inestetice.
În literatura de specialitate se consideră că prejudiciul juvenil este o specie aparte de daună corporală, care creează în favoarea victimei un drept special la reparaţie, cunoscut sub denumirea de pretium juventutis. În opinia celor care recunosc autonomia acestui tip de prejudiciu, vârsta victimei are o importanţă aparte.
În mod obişnuit, prejudiciul juvenil este invocat pentru a compensa privaţiunile pe care le suferă o persoană tânără, care se vede lipsită de posibilitatea de a participa la activităţile specifice vârstei sale. Într-o exemplificare sumară, s-ar putea spune că aceasta este situaţia unui copil lipsit de bucuria pe care ar putea să i-o ofere practicarea jocurilor specifice vârstei.
S-a spus că „indemnizarea separată a prejudiciului juvenil este justificată în cazul în care victima este o persoană tânără şi este în mod special afectată posibilitatea sa de a beneficia de avantajele specifice vârstei tinere. Poate ar trebui astfel procedat mai ales atunci când vătămarea este cu caracter permanent, neîntrevăzându-se posibilitatea redresării, a revenirii la starea de normalitate odată cu trecerea timpului sau urmare a unor intervenţii cu scop de reabilitare. Speranţa de viaţă este relevantă mai ales atunci când victima avea perspectiva unei vieţi fericite. Pentru aceasta este necesară analiza situaţiei anterioare a victimei, a ceea ce a realizat şi ar fi putut realiza în viitor, din acest punct de vedere”[11].
Fără a nega existenţa acestui prejudiciu, considerăm că suntem, de fapt, în prezenţa prejudiciului de agrement suferit de o fiinţă tânără, aflată în situaţia de a-şi vedea suprimate ori diminuate speranţele de viaţă sau aptitudinea de a desfăşura anumite activităţi agreabile[12]. Nu credem că prejudiciul juvenil trebuie să facă obiectul indemnizării distincte. Vârsta victimei, ca şi componentă a personalităţii acesteia, este un criteriu orientativ general de apreciere a prejudiciului corporal. Diferitele vătămări fizice sunt mai intens resimţite la vârste tinere, iar consecinţele negative pot fi ireversibile. Constatarea acestor împrejurări sporeşte gravitatea prejudiciului de agrement şi îndreptăţeşte la acordarea despăgubirilor într-un cuantum mai ridicat.
Prejudiciul juvenil
fiind o formă a prejudiciului de agrement, elementele de comparaţie
între prejudiciul estetic şi prejudiciul de agrement sunt valabile şi
pentru demarcaţia între prejudiciul estetic şi prejudiciul juvenil.
Facem precizarea că în cazul prejudiciului juvenil partea vătămată
este o persoană de vârstă tânără, pe când prejudiciul
estetic poate fi întâlnit indiferent de vârstă.
2.3. Prejudiciul estetic şi pretium doloris
Durerea este o problemă tot atât de veche precum medicina, una dintre principalele sarcini ale medicului fiind aceea de a o vindeca. Categoria prejudiciului concretizat în dureri fizice sau psihice include „întreaga gamă de suferinţe şi dureri de natură fizică sau psihică ori deopotrivă de natură fizică şi psihică, pe care le încearcă victima unui fapt ilicit şi culpabil, pe lângă pagubele de natură patrimonială care îi pot fi cauzate pe această cale. Durerile fizice şi psihice constituie cele mai frecvente, mai obişnuite şi mai fireşti, dar în acelaşi timp şi cele mai grave dintre urmările negative ale atingerilor corporale”[13].
Ceea ce se indemnizează este durerea fizică, adică experienţa senzorială dezagreabilă şi suferinţele psihice consecutive unui traumatism, manifestate prin depresii, nevroze, stări de angoasă[14]. Cauza acestor din urmă suferinţe rămâne vătămarea corporală, chiar dacă există şi factori favorizatori ai pagubei.
În general, indemnizarea suferinţelor fizice şi psihice este tratată sub apelativul pretium doloris sau prix de la douleur[15]. Atingerile generatoare de suferinţe au ocupat un loc aparte în vechea jurisprudenţă franceză, care aprecia că orice consecinţe păgubitoare (imposibilitatea fizică de a îndeplini acte ale vieţii curente, de a desfăşura activităţi domestice, teama de moarte, conştientizarea de către victimă a împrejurării că, datorită propriei neputinţe, a devenit o povară pentru cei apropiaţi) reclamă despăgubiri[16].
Uneori se face diferenţa între pretium doloris[17] şi quantum doloris – ca sumă a suferinţelor încercate după accident până la consolidare (perioadă pentru care se poate stabili un grad de invaliditate permanentă sau parţială) sau până la vindecare[18].
Alteori, suferinţele fizice sunt luate în considerare ca pretium doloris, iar cele morale sunt discutate în cadrul unor tipuri diferite de prejudiciu (prejudiciul estetic, de agrement ş.a.).
Considerăm că suferinţele fizice şi psihice sunt elemente constitutive ale aceluiaşi prejudiciu, indemnizabil sub forma lui pretium doloris.
Aspectul fizic, adesea preponderent, pune în evidenţă stări determinate de procese patologice (de exemplu, infecţii), de stimuli externi (echimoze, lovituri, înţepături) ori de diverse perturbări funcţionale. Durerea fizică este un fenomen complex care poate fi măsurat. Medicii dispun de aparate care determină gradul de intensitate (atunci când durerea este încă prezentă) sau bareme care, în funcţie de leziunile constatate, permit evaluarea durerii şi ulterior încetării senzaţiilor dureroase[19]. Expertul are rolul de a prezenta şi descrie dauna, iar judecătorul va determina şi califica diferitele prejudicii ce decurg din aceasta[20]. S-au elaborat anumite calificative (foarte uşor, uşor, moderat, mijlociu, destul de important[21], important şi foarte important) care reflectă trepte de gravitate ale durerii. Între factorii care determină importanţa prejudiciului enumerăm numărul leziunilor importante, contextul accidentului, urmările imediate ale acestuia, numărul intervenţiilor chirurgicale, durata spitalizării[22].
Orice fenomen fizic dureros este perceput prin intermediul sistemului nervos, astfel că, în mod obiectiv, durerea fizică este însoţită de suferinţe psihice.
Prejudiciul constând în dureri fizice şi psihice se diferenţiază în mod evident de prejudiciul estetic, fiind mai cuprinzător decât pretium pulchritudinis. Gama suferinţelor indemnizate sub denumirea de pretium doloris este mai largă întrucât include toate leziunile generatoare de durere. În schimb, pretium pulchritudinis se limitează la acele vătămări şi suferinţe morale pe care victima le resimte văzându-se mutilată sau desfigurată. Scopul despăgubirii acordate cu titlu de „preţ al frumuseţii” este în relaţie directă cu leziunile susceptibile de a urâţi individul, de a provoca dezgustul sau compătimirea semenilor săi.
Prejudiciul sexual este definit ca „imposibilitate totală sau parţială în care se găseşte victima, datorită sechelelor traumatice pe care le prezintă, fie de a îndeplini actul sexual, fie de a procrea sau de a se reproduce într-o manieră normală”[23].
Fundamentându-se pe hotărâri pronunţate de Curtea de Casaţie franceză[24], unii autori tratează prejudiciul sexual drept element al prejudiciului de agrement[25]. Deşi neputinţa de a îndeplini actul sexual implică lipsirea parţială de avantajele vieţii, totuşi credem că este dificil de admis că prejudiciul sexual este înglobat în prejudiciul de agrement.
Prejudiciul sexual este o noţiune care include aspecte legate atât de funcţia sexuală, cât şi de funcţia de reproducere[26]. La nivelul primei funcţiuni, consecinţele prejudiciabile se manifestă prin diminuarea ori dispariţia dorinţei sexuale, imposibilitatea realizării actului, lipsa orgasmului, frigiditate, etc. La nivelul funcţiei de reproducere, prejudiciul sexual se traduce prin imposibilitatea de a procrea (sterilitatea sau imposibilitatea de a naşte într-o manieră firească[27]. Progresele înregistrate în domeniul medical permit, în anumite cazuri, să se diminueze consecinţele negative ale alterării funcţiunilor sexuale.
Împărtăşind ideea că prejudiciul sexual necesită acordarea unei despăgubiri speciale, vom distinge între cele două componente ale acestei categorii de prejudiciu: procrearea şi satisfacţia pe care o oferă activitatea sexuală. Dacă aceasta din urmă poate fi analizată din perspectiva prejudiciului de agrement, funcţia de reproducere, în schimb, excede sferei pagubei de agrement.
În timp ce prejudiciul sexual se caracterizează prin alterarea celor două funcţii, prejudiciul estetic este esenţialmente condiţionat de modificarea armoniei înfăţişării individului.
Sursa prejudiciului estetic, ca formă a daunelor corporale, o constituie atingerile aduse fizicului, pe când cauza prejudiciului sexual nu trebuie căutată întotdeauna în zona vătămărilor corporale. Rupturile de bazin, lezarea articulaţiilor coxo-femurale, fracturile multiple ale membrelor inferioare, leziunile encefalului sau ale trunchiului cerebral, leziunile glandelor endocrine, îndeosebi ale hipofizei şi suprarenalelor pot conduce la neplăceri de ordin sexual. Nu este exclus însă ca anumite traumatisme ori afecţiuni psihice să provoace şi disfuncţii sexuale.
3. Cauzele prejudiciului estetic
3.1. Privire specială asupra chirurgiei estetice.
Obligaţia de informare medicală – sursă a prejudiciului estetic
Nu în toate timpurile chirurgia estetică a fost privită cu îngăduinţă. La începutul secolului se aprecia că actele medicale menite să corecteze aspectul corpului uman nu sunt parte a domeniului medical, întrucât nu au rol curativ. S-a afirmat chiar că medicul care, sub pretexte de ordin estetic, intervine asupra unui corp sănătos, excede competenţei conferite de diploma sa[28].
Între timp, moravurile au evoluat şi au apărut argumente diferite care au condus la acceptarea chirurgiei estetice. Mai ales în perioada războaielor mondiale s-a pus problema oferirii unui remediu militarilor ale căror feţe mutilate stârneau dezgustul şi compasiunea interlocutorilor. În aceeaşi ordine de idei, s-a constatat că, în mod frecvent, persoanele vătămate în accidente de circulaţie sufereau depresii psihice. Cicatricele faciale şi desfigurarea necesitau intervenţii chirurgicale care, pe cât posibil, să le amelioreze. Dispariţia sau diminuarea cauzei suferinţei aveau ca efect redresarea morală a pacienţilor.
În timp, s-a apelat la chirurgia estetică prin asimilarea acesteia cu chirurgia plastică. În termeni de dicţionar, chirurgia plastică este acea parte a chirurgiei care se ocupă cu corectarea defectelor anatomice congenitale ori dobândite[29]. În cadrul chirurgiei plastice se distinge chirurgia estetică – domeniu consacrat remodelării aspectului exterior al corpului omenesc, în mod special al feţei[30].
Relaţia care se stabileşte între chirurgul estetician şi pacient este complexă şi parcurge mai multe etape. Întâi de toate, se determină motivaţia care conduce la operaţie. Într-o a doua fază, medicul trebuie să-şi informeze pacientul asupra riscurilor intervenţiei, avantajelor şi dezavantajelor acesteia, eventualelor sechele postoperatorii. Obţinerea consimţământului este urmată, de regulă, de faza operatorie. Prejudiciul estetic se poate ivi în lipsa informării, în cazul îndeplinirii defectuoase a obligaţiei de informare ori poate fi urmarea directă a intervenţiei chirurgicale.
Practic, toate procedurile medicale recurg la informarea pacientului ca premisă[31] a diagnosticului, investigaţiilor şi intervenţiei chirurgicale. Obligaţia de informare[32] nu se suprapune cu obligaţia de consiliere medicală. Consilierea este subsidiară informării.
Informarea este un factor al comunicării în relaţia medic-pacient. Odată informat, acesta din urmă are acces la cunoaşterea propriului organism, inclusiv a maladiei, a riscurilor terapiei şi eventualelor complicaţii postoperatorii. În cunoştinţă de cauză, pacientul va alege una dintre metodele terapeutice care i se propun. Pe tărâm medical, dreptul de a fi informat este expresia dreptului la intangibilitatea corpului uman şi a libertăţii de a lua decizii în deplină cunoştinţă de cauză. Se poate vorbi de un veritabil drept la informare sau drept la adevăr care aparţine pacientului.
Persoana căreia îi incumbă obligaţia de informare este cadrul medical care prescrie tratamentul sau practică o intervenţie chirurgicală, anestezistul, etc. Destinatarul informaţiei medicale este, în imensa majoritate a cazurilor, pacientul. Codul deontologic al Colegiului medicilor din România prevede că riscurile care nu pot fi dezvăluite bolnavului vor fi comunicate aparţinătorilor. Prognosticul grav va fi împărtăşit familiei cu prudenţă şi tact (art.53-55). Deocamdată nu este reglementată situaţia în care pacientul refuză să fie informat. O soluţie ar fi aceea de a oferi informaţia aparţinătorilor.
O a treia categorie de persoane destinatare ale informaţiei o constituie medicii care colaborează la îngrijirea bolnavului. Codul deontologic consacră răspunderea individuală a fiecărui practician în cauză. Credem că ar fi oportun să se prevadă, pentru o astfel de ipoteză, obligaţia tuturor cadrelor medicale implicate de a se informa reciproc asupra stării pacientului.
Practica medicală demonstrează că îndeplinirea riguroasă a îndatoririi de informare este un impediment al angajării răspunderii pentru prejudiciu. Apariţia daunei de ordin estetic poate fi urmarea lipsei de informare sau a unei informări defectuoase.
Specificul chirurgiei estetice ne îndreptăţeşte să afirmăm că obligaţia de informare în materie prezintă anumite particularităţi.
În primul rând, informaţia va include nu doar riscurile grave, ci ansamblul inconvenientelor care pot rezulta din terapia preconizată[33]. Instanţele franceze au decis că medicului care recurge la un tratament cu laser pentru a elimina un angiom[34] îi incumbă o obligaţie de informare cuprinzătoare, chiar dacă riscul este minim şi cu totul excepţional[35].
În categoria inconvenientelor generatoare de prejudicii estetice intră, între altele, persistenţa cicatricelor o durată mare de timp, întinderea acestora[36], necesitatea a două sau mai multe incizii în locul uneia singure, aplicarea unui tratament complementar pentru drenaj limfatic[37].
Între operaţiile care se pot solda cu cicatrice dizgraţioase se numără implantul mamar (clasic, cu ser fiziologic ori bazat pe proteze cu gel de silicon). Chirurgul datorează o informaţie corectă şi clară, care să permită alegerea liberă a tipului de implant. Se cer explicate atât avantajele siliconului (la palpare protezele de silicon nu sunt prea evidente, datorită poziţionării lor în spatele glandelor mamare, spre deosebire de protezele cu ser fiziologic, care sunt mai rigide), cât şi dezavantajele sale (în cazul ruperii protezei se pot ivi complicaţii locale). În aceste condiţii, se apreciază că implantul cu ser fiziologic prezintă un grad mai ridicat de siguranţă. Desigur, pacienta trebuie informată şi cu privire la durabilitatea protezelor, necesitatea controalelor clinice şi radiologice periodice .
O altă intervenţie care implică anumite inconveniente este lipostructura facială. Pe măsura trecerii anilor, pielea feţei pierde din volum şi se deshidratează, îmbătrânind. Fruntea şi tâmplele se acoperă cu riduri, pomeţii pierd din rotunjime, obrajii şi gâtul nu mai au tonusul iniţial. „Lipostructura” este termenul utilizat pentru a desemna tehnica de remodelare a ţesuturilor faciale grase, utilizând alte ţesuturi ale pacientului. Acest procedeu este susceptibil de a corecta şi diverse anomalii ale părţilor corpului, cauzate de accidente sau operaţii. Lipostructura este o metodă ce poate veni în completarea liftingului facial, dacă acest lucru se justifică, în funcţie de alterarea aspectului feţei. Operaţiunea este extrem de delicată, presupune prelevarea prin liposucţie a grăsimii din alte zone ale corpului (abdomen, genunchi, etc.), prelucrarea acesteia şi apoi implantarea.
Pe lângă avantajul redobândirii volumului şi formei feţei sau tratării pacienţilor la care liftingul facial nu a avut rezultatele scontate, medicul este ţinut să pună în discuţie, anterior intervenţiei, problema edemelor postoperatorii, obligativitatea repausului de 1-3 săptămâni, precum şi costul destul de ridicat, aferent operaţiei şi perioadei ulterioare acesteia.
În timpul din urmă, tot mai multe persoane apelează la liposucţie pentru corectarea siluetei. Procedeul constă în aspirarea grăsimii excedentare cu ajutorul canulelor sau aspiratorului, sub anestezie locală sau generală, după caz. Dincolo de faptul că orice regiune corporală poate fi astfel tratată, pacientul trebuie să cunoască faptul că obţinerea unui rezultat definitiv implică o serie de condiţii: menţinerea greutăţii, alimentaţia echilibrată, tratarea disfuncţiilor hormonale sau circulatorii, spitalizarea timp de câteva zile. De asemenea, nu pot fi evitate durerile (una-două săptămâni), cicatricele de întindere relativ redusă, echimozele ş.a.
În afara riscurilor cicatriceale, categoria inconvenientelor include şi riscul intoleranţei procedurii propuse. Astfel, este în culpă medicul care omite să-şi informeze pacientul despre faptul că tratamentul intradermic pentru ameliorarea ridurilor poate genera intoleranţă datorită căldurii degajate de mare intensitate. Nu are relevanţă împrejurarea că medicul a ignorat el însuşi o asemenea cauză a accidentului, atâta timp cât trebuia să o cunoască, în calitate de specialist[38].
Alte aspecte cu privire la care chirurgul estetician datorează informaţii se referă la oportunitatea procedurii chirurgicale şi posibilitatea agravării stării pacientului.
Instanţele franceze au
reţinut responsabilitatea medicului care a omis a preciza caracterul
prematur al liftingului pleoapelor[39]
sau care au acceptat să opereze în condiţiile în care
intervenţia prezintă riscul agravării aspectului inestetic. De
asemenea, este de neacceptat operaţia dacă riscul este
disproporţionat mai mare comparativ cu rezultatul scontat. Nu este
exonerat de răspundere chirurgul care extrage granule de grăsime
şi implantează silicon în zona bărbii unei tinere, atâta timp
cât cicatrizarea defectuoasă a impus înlăturarea protezei, ulterior
formându-se o cavitate ce împiedica apropierea maxilarelor. Expertiza
medico-legală a concluzionat că operaţia a fost corect
efectuată, dar medicul şi-a asumat un risc inutil şi
nejustificat din punct de vedere medical. Intervenţia era destinată
doar persoanelor vârstnice, iar pacienta a fost afectată fizic psihic[40].
Face dovada asumării unui risc disproporţionat faţă de
avantajele preconizate şi medicul care intervine în scopul
ameliorării aspectului unei cicatrice, însă în urma prelevării
unor porţiuni de piele, indispensabile grefei, creează alte cicatrice
dizgraţioase[41].
Ar putea fi identificate câteva situaţii în care chirurgul plastician ar fi îndreptăţit să refuze operaţia: intervenţia nu este utilă sau oportună, riscul este disproporţionat de mare faţă de rezultatul dorit, există riscul unui eşec[42].
Se impune o precizare în ceea ce priveşte riscul operatoriu, ca sursă a prejudiciului estetic. Pacientul este în drept să i se dezvăluie riscurile cunoscute ale actului medical propus. Cu ocazia judecării unei cauze, Curtea de Casaţie franceză a reţinut că, potrivit hotărârii Curţii de Apel, implantul victimei a fost realizat în anul 1984, moment în care medicul era ţinut la îndeplinirea obligaţiei de informare. Întrucât la acel moment nu erau cunoscute complicaţiile cărora implantul le poate da naştere, nu s-a apreciat că ar fi în discuţie lipsa de informare[43] drept cauză a prejudiciului.
Practic, posibilitatea cunoaşterii riscurilor trebuie apreciată în raport cu datele cunoscute ale ştiinţei medicale. Orice risc, cu o probabilitate oricât de redusă de realizare, constituie o achiziţie ştiinţifică şi deci, obiect al informării. Obligaţia de informare este şi o modalitate de verificare a pregătirii medicului sub aspect profesional şi totodată un stimulent al asimilării noilor tehnici medicale. Este de neconceput informarea completă a pacientului asupra efectelor posibile ale terapiei dacă nu se cunosc noutăţile intervenite până la acea dată[44].
Încercându-se fundamentarea teoretică a reparării prejudiciului estetic ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei de informare doctrina a recurs la două teorii. S-a afirmat, într-o primă variantă, „pierderea unei şanse”[45], distinct de repararea prejudiciului corporal, cu motivarea că dacă pacientul ar fi fost informat, ar fi putut să refuze terapia şi, pe cale de consecinţă, s-ar fi evitat dauna corporală. Pe de altă parte, dacă ar fi fost în posesia informaţiei, pacientul ar fi solicitat intervenţia chirurgicală necesară vindecării[46].
O altă teorie este cea care promovează ideea reparării integrale a pagubei[47]. Deoarece prejudiciul estetic este caracterizat de vătămări aduse integrităţii şi/sau aspectului fizic, optăm pentru indemnizarea separată a acestuia. În mod corect, Curtea de Apel Bordeaux a procedat la reparare, constatând că neîndeplinirea culpabilă a obligaţiei de informare din partea medicului a stat la originea cicatricelor inestetice ale pacientei[48].
În mod asemănător, s-a reţinut responsabilitatea medicului pentru efectuarea unei operaţii cu scop estetic asupra unui copil în vârstă de patru ani, fără a se comunica în prealabil părinţilor riscul survenirii decesului[49]. Pe aceeaşi linie de gândire, Curtea de Apel Bordeaux a apreciat că unitatea sanitară din reţeaua publică răspunde pentru dauna rezultată din lipsa de informare cu privire la riscul cicatriceal pe care îl implică tratarea angiomului cu ajutorul laserului[50].
La originea prejudiciilor estetice se poate afla nu numai lipsa de informare, dar şi neatenţia sau nepriceperea în efectuarea actului chirurgical ori greşita apreciere a riscurilor în raport cu şansele unei reuşite. Jurisprudenţa franceză mai veche relevă ideea că medicul nu trebuie să recurgă la tratamente riscante atâta timp cât nu există vreun imperativ de ordin terapeutic. În caz contrar, pacientul va putea obţine indemnizarea pagubei, chiar fără a fi nevoit să probeze vinovăţia medicului.
În speţă[51], doamna C. a consultat un medic în vederea corectării aspectului dezagreabil al firelor de păr în zona bărbii. Acesta a supus-o radioterapiei, tratament care i-a provocat o radiodermită de gradul II. Pacienta l-a acţionat în justiţie în vederea reparării prejudiciului. Experţii au afirmat că radioterapia poate avea consecinţe grave, chiar în condiţiile în care medicul este precaut şi nu comite greşeli tehnice. Datorită inconvenientelor pe care le prezintă, metoda poate fi aplicată exclusiv în scop terapeutic. În nici un caz nu se justifică a fi utilizată doar pentru considerente de ordin estetic. Cunoscând riscul de a transforma o operaţie cu scop estetic într-un rău veritabil, medicul trebuia să refuze a da curs cererii pacientei. Circumstanţele au atestat existenţa unui prejudiciu, iar indemnizaţia s-a cifrat la 5000 de franci francezi. De fapt, instanţa a indemnizat prejudiciul estetic constând în leziuni ale pielii în zona bărbii, care au creat un aspect fizic dizgraţios.
În acelaşi an, Curtea de Apel Lyon a pronunţat o hotărâre de condamnare[52] a unui chirurg la daune-interese în sumă de 500 de franci francezi. În temeiul unui contract încheiat cu soţul părţii vătămate medicul a practicat asupra acesteia din urmă metoda expusă în broşura Chirurgia estetică menită să amelioreze până la dispariţie ridurile feţei şi gâtului şi, mai ales, să ascundă alungirea sânilor. În schimbul sumei de 100 de franci, doamna R. a suferit într-o perioadă scurtă de timp, operaţii succesive., sub anestezie generală. Departe de a obţine, aşa cum i s-a promis, întinerirea sânilor prin îmbunătăţirea formei acestora, pacienta a suferit cicatrice inestetice. Instanţele au apreciat că medicul nu trebuia să efectueze asemenea experimente inutile, riscante şi fără scop terapeutic, cu atât mai mult cu cât cunoştea fondul neurastenic al pacientei. Nimic nu justifica agravarea inutilă a aspectului fizic inestetic creat prin îmbătrânire. Fapta medicului a fost generatoare, între altele, de daune estetice.
Pe măsura trecerii timpului chirurgia estetică a fost recunoscută ca domeniu distinct al artei medicale, cu anumite note specifice. Responsabilitatea chirurgului care săvârşeşte fapte ilicite cauzatoare de prejudicii estetice a fost apreciată după regulile dreptului comun. Într-o cauză soluţionată în 1931, Curtea de Apel Paris a confirmat hotărârea Tribunalului civil al Senei conform căreia culpa chirurgului care a efectuat o intervenţie cu scop estetic a antrenat răspunderea civilă a acestuia. Pacienta L.G. – director al unei case de modă – a solicitat medicului L. efectuarea unei intervenţii în scopul diminuării volumului picioarelor. Acesta a refuzat aplicarea terapiei şi, la insistenţele pacientei, l-a recomandat pe medicul D. Acesta din urmă nu numai că nu a încercat să-i schimbe hotărârea, ci a prezentat operaţia ca fiind rapidă, facilă şi fără riscuri. Rezultatul scontat n-a fost însă obţinut, iar viaţa pacientei a fost pusă în pericol. În loc să opereze ambele picioare, medicul a operat unul singur, timp de o oră şi jumătate. Complicaţiile survenite au determinat dureri atroce, iar gangrena şi distrugerea ţesuturilor au impus, ca unică alternativă, amputarea piciorului. Îngrijirile medicale ulterioare extrem de costisitoare au dus la închiderea casei de modă. În afara prejudiciului material, reclamanta a suferit şi un cert prejudiciu corporal. Instanţa s-a pronunţat pentru despăgubire de 200 000 de franci francezi. Prejudiciul corporal constă nu numai în suferinţe fizice şi psihice, dar include şi mutilarea fizică. Temeiul răspunderii îl constituie culpa medicală. În concret, intervenţia trebuia precedată de investigaţii complete. De asemenea, pacienta nu a fost informată asupra gravităţii riscurilor cărora se va expune. Consimţământul nu a fost exprimat în cunoştinţă de cauză, în condiţiile în care scopul operaţiei nu era unul terapeutic, ci viza atenuarea unor imperfecţiuni fizice[53].
Sursa prejudiciului estetic poate fi localizată nu numai în perimetrul intervenţiilor cu caracter pur estetic, dar şi în cel al operaţiilor cu scop pur terapeutic. Nepriceperea sau neglijenţa în exercitarea actului chirurgical pot nu doar să îndepărteze vindecarea, dar şi să antreneze prejudicii estetice. Greşelile operatorii se pot datora uneori utilizării unor tehnici noi, pentru care cadrul medical nu dispune de o pregătire profesională suficientă. În speţă, s-a reţinut că specialistul în chirurgie abdominală trebuia să se abţină să opereze urechile unui copil, în scopul de a le diminua aspectul inestetic. Lipsa experienţei şi a specializării necesare şi-au spus cuvântul, iar stângăcia în îndeplinirea actului chirurgical a cauzat daune estetice importante, care s-au cerut indemnizate[54].
În ceea ce
priveşte recurgerea la noi metode şi tehnici chirurgicale, avantajele
şi riscurile trebuie analizate în detaliu. În materia chirurgiei estetice
dialectica riscurilor şi a progresului se resimte cu mai mare intensitate.
Din această perspectivă, operaţia destinată corectării
nanismului unei adolescente a fost calificată ca hazardată, întrucât
metoda folosită era necunoscută la acel moment în Franţa,
prezenta un înalt grad de risc, iar rezultatul era aleatoriu[55].
3.2. Daune estetice rezultate din infracţiuni
Întrunirea cumulativă a elementelor prevăzute în legea penală califică anumite fapte drept infracţiuni. Cauzarea unor prejudicii estetice prin fapte ilicite care cad sub incidenţa dispoziţiilor penale atrage, în asemenea condiţii, nu numai răspunderea penală a autorului, dar şi aplicarea dispoziţiilor legii civile. Lovirile, vătămările corporale – intenţionate ori din culpă – contaminarea venerică, transmiterea sindromului imunodeficitar dobândit, sunt doar câteva fapte grave care pot fi la originea unor daune estetice. În general, faptele penale generatoare de prejudicii estetice fac parte din categoria infracţiunilor contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii. Este posibil însă ca astfel de prejudicii să fie urmările unor infracţiuni contra sănătăţii publice sau a unor infracţiuni privitoare la asistenţa persoanelor aflate în primejdie.
3.2.1. Infracţiuni intenţionate
Adesea la originea prejudiciilor estetice se află infracţiunile de lovire sau alte violenţe (art. 180 C. pen.), vătămarea corporală din culpă (art. 181 C. pen.), vătămarea corporală gravă (art. 181 C. pen.) sau provocarea ilegală a avortului (art. 185 C. pen.). Sunt câteva infracţiuni contra persoanei care, pe lângă responsabilitatea penală a autorului, îndreptăţesc victima la despăgubiri în compensare pentru prejudiciul corporal.
Cu titlu de exemplu, instanţa l-a condamnat pe inculpat pentru infracţiunea de lovire sau alte violenţe – încadrarea juridică făcându-se în raport cu durata îngrijirilor medicale, sub 20 de zile[56]. În urma lovirii cu un corp dur peste faţă, partea vătămată a suferit leziuni care au lăsat în regiunea frunţii, între sprâncene, o cicatrice lineară de trei centimetri, considerată prejudiciu estetic.
Nu este exclus ca şi alte infracţiuni, cum sunt
tentativa la infracţiunea de omor (art. 174 C. pen.), tâlhăria (art.
211 C. pen.), pirateria (art. 212 C. pen.), supunerea la rele tratamente (art.
267 C. pen.), violul (art. 197 C. pen.), tortura (art. 267/1 C. pen.),
încăierarea (art. 322 C. pen.) să fie urmate de prejudicii estetice.
Toate aceste fapte presupun violenţe fizice şi cauzarea unor
suferinţe fizice şi psihice. Cauzarea unui prejudiciu estetic
constând în sluţirea victimei, va atrage condamnarea inculpatului pentru
forma agravată a infracţiunii. De exemplu, furtul comis prin violenţă
sau urmat de violenţă pentru păstrarea bunului furat, pentru
înlăturarea urmelor infracţiunii sau pentru ca făptuitorul
să-şi asigure scăparea este mai gravă dacă a fost
urmat de sluţire. Dacă actele de violenţă îndreptate
împotriva funcţionarului public ce îndeplineşte o funcţie care
implică exerciţiul autorităţii de stat au drept
consecinţă sluţirea, pedeapsa este în cuantum mai ridicat.
Din perspectiva generării unor modificări inestetice ale aspectului fizic se distinge infracţiunea de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 C. pen. Dintre consecinţele deosebit de grave pe care le implică ne interesează, în acest context, pierderea unui simţ sau organ, infirmitatea fizică permanentă şi sluţirea.
Nu orice alterare a aspectului fizic poate fi calificată drept sluţire, în sensul art. 182 C. pen. practica a impus condiţia ca rezultatele inestetice să fie definitive. Cu titlu de exemplu, tăierea părului şi raderea sprâncenelor nu constituie o sluţire, deoarece acestea sunt supuse procesului de regenerare, astfel că pierderea aspectului fizic inestetic este doar temporară[57].
Dimpotrivă, este corectă încadrarea juridică a faptei ca vătămare corporală gravă în modalitatea sluţirii, dacă în urma unui conflict cu partea vătămată, inculpatul a muşcat-o de nas, cauzându-i o vătămare ce nu a putut fi înlăturată decât printr-o intervenţie chirurgicală plastică[58]. Nu are relevanţă împrejurarea că, prin anumite artificii plastice, defectele ar putea fi atenuate sau ascunse, întrucât acest fapt nu ar fi urmarea procesului normal de vindecare.
Leziunile din regiunea feţei cauzează, de
regulă, prejudicii estetice. Este fără dubiu că
tăierea intenţionată a nasului, buzei superioare şi obrajilor,
echivalează cu sluţirea[59].
În mod asemănător, doborârea victimei urmată de două
tăieturi în formă de X pe frunte, dintr-o parte în alta şi o
tăietură în zona gurii, alterează pentru toată viaţa
fizionomia, iar la încadrarea juridică şi la individualizarea
pedepsei trebuie să se ţină seama de aceste elemente[60].
Dacă leziunile faciale aduc modificări inestetice majore în viaţa victimelor, nu mai puţin importantă este, din punct de vedere fizic, amputarea membrelor inferioare, amputarea unui braţ, a unor falange – împrejurări care reprezintă o infirmitate fizică permanentă. Instanţa de fond a reţinut că, aflat în stare de provocare, inculpatul M.C. a lovit victima D.V., cauzându-i leziuni vindecabile în 23-24 de zile de îngrijiri medicale. Apreciind că fapta se încadrează în art. 181 C. pen., l-a obligat la despăgubiri în sumă de 1.000.000 lei către partea civilă[61]. Din concluziile raportului de expertiză medico-legală rezultă că victima a prezentat entorsa articulaţiei interfalangiene proximale a mediusului drept cu ruptura langhetei mediene. În eventualitatea unui diagnostic precoce şi corect leziunea degetului III drept ar fi necesitat îngrijiri medicale timp de 25-27 de zile. Diagnosticul fiind târziu precizat, intervenţia chirurgicală a fost necesară, întrucât în evoluţia postoperatorie a survenit un proces septic localizat, fapt care a dus la trenarea vindecării, la persistenţa artritei supurate şi la amputaţia de necesitate a două falange. Victima a suferit astfel o infirmitate fizică permanentă, cu o invaliditate în procent de 10% în raport cu evoluţia leziunii grevată de complicaţia locală[62].
În raport de aceste concluzii, coroborate cu celelalte probe administrate, instanţa de recurs[63] a considerat că încadrarea juridică corectă este infracţiunea prevăzută de art. 182 C. pen., iar amputarea falangelor este în directă legătură de cauzalitate cu agresiunea exercitată asupra victimei. Repararea prejudiciului estetic este pe deplin justificată, iar inculpatul a achitat integral suma solicitată de victimă.
3.2.2. Infracţiuni din culpă
Vătămarea corporală din culpă (art. 184 C. pen.) ocazionează numeroase cereri de reparare a prejudiciilor corporale. Pledează în acest sens numeroase hotărâri pronunţate de instanţele de judecată, cu privire la prejudicii estetice rezultate din accidente de circulaţie. Oferim câteva situaţii în care prejudiciul reparabil a fost cel corporal, cu identificarea în cadrul acestuia a prejudiciului estetic.
Datorită unui accident de circulaţie victima, în vârstă de 27 de ani, a fost supusă unei intervenţii chirurgicale în urma căreia i s-a amputat un braţ. Prejudiciul suferit este, de fapt, un prejudiciu estetic, întrucât accidentul a condus la mutilare. Inculpatul a fost obligat să acopere atât paguba materială, cât şi prejudiciul moral, cuantumul prejudiciului fiind stabilit global, pentru ambele categorii de daune[64].
Într-o altă cauză, Tribunalul municipiului Bucureşti a dispus condamnarea inculpatului A.G. în baza art. 184 alin. 2 şi 4 C. pen. şi l-a obligat la repararea prejudiciului rezultat din infracţiune. Aflat la volanul unui autobuz, el a pierdut controlul direcţiei de mers, a pătruns în decor şi a lovit frontal un arbore de pe marginea şoselei. În accident a fost rănit G.V., care a suferit fractura humerusului şi oaselor antebraţului. S-a practicat amputaţia de necesitate a unui sfert din lungimea braţului stâng şi sutura secundară a acestuia. Partea vătămată a rămas cu o infirmitate fizică permanentă. Apreciind că pierderea unei părţi din braţ conferă persoanei un aspect inestetic, instanţa a indemnizat prejudiciul estetic[65]. Instanţele au acordat sume în cuantumuri diferite victimelor pentru daune estetice cauzate prin vătămări corporale din culpă. Pentru un prejudiciu estetic constând în arsuri de gradul IV a pielii capului cu prilejul operaţiunii de schimbare a culorii părului, victima a primit suma de 5.000.000 lei. Inculpata, dând dovada de neglijenţă, a greşit compoziţia soluţiei, fapt care a condus la arsuri pe o porţiune importantă a pielii capului clientei sale. Partea vătămată a necesitat 85 de zile de îngrijiri medicale şi o grefă de piele în regiunea afectată de 7,5/5 cm, dar problema creşterii părului în acea zonă a rămas nerezolvată. Prejudiciul estetic a fost cu atât mai important cu cât victima avea la acea dată 19 ani şi era studentă[66].
Pentru un prejudiciu estetic grav, concretizat în paralizie facială (însoţită de oligofrenie de gradul II), victima unui accident de circulaţie a primit 20.000.000 de lei, iar pentru alterarea aspectului fizic ca urmare a infirmităţii permanente, instanţa a acordat suma de 15.000.000 de lei[67].
Răspunderea pentru prejudicii estetice – rezultat al infracţiunii de vătămare corporală din culpă – este adesea asociată domeniului medical. Medicina este o activitate cu un potenţial ridicat de pericol, iar una dintre expresiile legislative ale acestuia o constituie incriminarea unor fapte săvârşite în perimetrul medical. Lipsa informării asupra cicatricelor postoperatorii întinse şi inestetice, intervenţia pentru corectarea unui organ practicată de medicul fără specializare în chirurgia estetică, anestezia incorect efectuată[68], urmată de paralizia unor părţi ale corpului[69], histerectomia[70] practicată cu stângăcie şi neatenţie – toate aceste fapte intră sub incidenţa legii penale, dacă sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii.
Se poate afirma că prejudiciul estetic ocupă un loc aparte în contextul daunelor corporale. În condiţiile în care instanţele de judecată se confruntă cu, din ce în ce mai frecvent cu cereri de reparare a acestuia, credem că un viitor demers legislativ va avea în vedere şi categoria prejudiciului estetic. Dacă în cazul prejudiciului material prin calcule matematice se poate stabili valoarea pagubei şi, pe cale de consecinţă, valoarea despăgubirilor, în situaţia prejudiciului estetic asemenea calcule nu au utilitate. Finalitatea procesului de evaluare a daunelor estetice va consta în stabilirea unei indemnizaţii compensatorii, menite să atenueze suferinţele victimelor. Iar o viitoare reglementare va trebui să cuprindă, în mod necesar, criteriile de evaluare a prejudiciului corporal şi de stabilire a despăgubirilor în compensare.
[1] L. Melennec, L’ indemnisation du préjudice d’agrément, în „Gazete du Palais”, 8.04.1976, p. 272.
[2] Cu privire la concepţia restrictivă, numită uneori elitistă, a se vedea F. Lacipičre, Préjudice d’agrément et dissolution de l’incapacité permanente, Argus, 1980, p. 2600; Y. Lambert-Faivre, Droit du dommage corporel. Systčmes d’indemnisations, 3e édition, Dalloz, Paris, 1996, p. 202-203.
[3] P. Jourdain, Vers un élargissement de la notion de préjudice d’agrément, în „Revue trimestrielle de droit civil”, nr. 4/1995, p. 892-895.
[4] Cour de Cassation française, 19 mars 1997 (deux arręts), notă Y. Lambert-Faivre, în "Recueil Dalloz Sirey", nr. 5/5.02.1998, p. 61, apud I. Urs, Repararea daunelor morale, Edit. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 85.
[5] A se vedea textul art.11 al Recomandării nr. 75-7 în Y. Lambert-Faivre, op.cit., p. 41.
[6] N. Didier, Risque de circulation et intégration européenne: les interogations en France et en République Fédérale d’Allemagne, teză, Grenoble, 1978, p. 149-153.
[7] I. Urs, Înţelesul noţiunii prejudiciului de agrement, temei de reparare bănească a daunelor morale, în „Dreptul”, nr. 2/1999, p. 26.
[8] Unii autori consideră că prejudiciul de agrement este un „prejudiciu funcţional de agrement” (a se vedea Y. Lambert-Faivre, op.cit., p. 203-206).
[9] I. Urs, op.cit., p.26.
[10] A. Toulemon, J. Moore, Le préjudice corporel et moral en droit commun, Sirey, Paris, 1968, p.137, apud I. Albu, V. Ursa, Răspunderea civilă pentru daunele morale, Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1979, p. 84-85.
[11] M. Boar, Răspunderea civilă pentru prejudiciile extrapatrimoniale (problema reparării daunelor morale), Teză de doctorat, Cluj-Napoca, 1998, p. 189.
[12] Pe o scară valorică, s-a apreciat că, raportat la o durată medie de viaţă de aproximativ 63 de ani, un copil de 10 ani ar putea fi indemnizat pentru incapacitate personală permanentă cu suma de 100.000 de franci francezi, în timp ce un pensionar în vârstă de 60 de ani va primi, în aceleaşi condiţii, 4.700 de franci francezi (Y. Lambert-Faivre, op.cit., p. 208).
[13] I. Albu, V. Ursa, op.cit., p. 79-80
[14] A se vedea B. Stark, H. Roland, L. Boyer, Obligations, 1, Responsabilité delictuelle, 5e édition, Litec, Paris, 1996, p. 78.
[15] A se vedea M. Dubois, Pretium doloris, thčse de doctorat, Lyon, 1935.
[16] A se vedea Cour de Cassation francaise, 21 juin 1927; Tribunal civil Dijon, 17 février 1933; Tribunal civil de la Seine, 30 novembre 1935, hotărâri citate după F. Givord, La réparation du préjudice moral, thčse de doctorat, Grenoble, 1938, p. 73-74.
[17] Pretium doloris a fost definit ca suferinţă constând în consumul considerabil şi ireversibil de energie necesar individului pentru a surmonta durerea resimţită (J. Dupichot, Des préjudices réfléchis nés de l’atteinte ŕ la vie ou ŕ l’integrité corporelle, thčse de doctorat, 1967, citat după F. Henni, La réparation des souffrances phisiques et morales, Mémoire pour le Diplôme du D.E.A. de Droit Privé, Rennes I, 1984, p. 9).
[18] L. Melennec, L’indemnisation du quantum doloris, în „Gazette du Palais”, 12 décembre 1974, p. 958.
[19] A se vedea M. Thierry, B. Nicourt, Réflexions sur les „souffrances endurées”, în „Gazette du Palais”, 29 octobre 1981, p. 481-484, citat după M. Boar, Răspunderea civilă pentru prejudiciile extrapatrimoniale ..., p. 158.
[20] I. Bessieres-Roques, C. Fournier, H. Hugues, F. Riche, Expertise – Précis d’évaluation du dommage corporel, Argus, 1997, p. 164.
[21] A se vedea Y. Lambert-Faivre, Droit du dommage corporel ..., p. 151-152.
[22] Cu privire la indemnizarea suferinţelor fizice şi psihice în cadrul unora dintre sistemele de drept europene, a se vedea M. Boar, Repararea bănească a daunelor morale în dreptul unor state vest-europene, în „Dreptul”, nr. 8/1996, p. 23-35.
[23] L. Melennec, Evaluation du handicap et du dommage corporel, Masson, Paris, 2000, p. 305.
[24] Într-o hotărâre din februarie 1988 Curtea de Casaţie franceză a statuat că prejudiciul care constă în atingeri aduse vieţii sexuale este, de fapt, un prejudiciu de agrement. În altă hotărâre din octombrie 1995 s-a apreciat că este la latitudinea judecătorului fondului indemnizarea separată a prejudiciului de agrement. Cu ocazia prezentării Raportului Bellet s-a observat că apare riscul dublei indemnizări a unui prejudiciu unic, dar sub denumiri diferite.
Atunci când indemnizaţia se acordă distinct, sumele alocate pentru prejudiciul sexual au variat între 10 000 şi 400 000 de franci francezi. Între 1993 şi 1995 sumele medii acordate ca pretium sexuale s-au cifrat la aproximativ 222 000 franci francezi (a se vedea L. Melennec, L’évaluation du préjudice corporel, 4e édition, Litec, Paris, 1998, p. 79).
[25] Ibidem.
[26] L. Melennec, op. cit., p. 306.
[27] Autorul precizează că finalitatea sexualităţii este reproducerea, prejudiciul obstetric putând fi inclus în prejudiciul sexual (L. Melennec, Le préjudice sexuel (damnum sexuale), în „Gazette du Palais”, 3 novembre 1977, p. 528).
[28] A se vedea D. Malicier, A. Miras, P. Feuglet, P. Faivre, La responsabilité médicale. Données actuelles, 2e édition, Editions ESKA, Paris, 1999, p.186.
[29] A se vedea Mic dicţionar enciclopedic, Edit. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972, p. 720.
[30] Dicţionar enciclopedic, vol. II, D-G, Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 1996, p. 244.
[31] A se vedea L’obligation d’informer le patient, în „Petites Affiches”, 22 septembre 1999, p. 9.
[32] Cu privire la această problemă, C. Jonas, M. Penneau, Obligation d’information du médecin: encore du nouveau, în „Journal de Médecine Légale”, „Droit Médicale”, „Victimologie”, „Dommage corporel”, vol. 42, nr. 5/1999, p. 395-399.
[33] A se vedea Cour de Cassation francaise, 17 février 1998, în Revue trimestrielle de droit civil, nr.3/1998, p. 680-682; F. Chabas, L’information médicale d’information en danger, în „La Semaine Juridique”, Edition Générale, nr. 11/15.03.2000, p. 461.
[34] Angiomul este o tumoare benignă a vaselor sangvine şi limfatice.
[35] Cour d’Appel Bordeaux, 17 novembre 1998, hotărâre citată după S. Welsch, Responsabilité du médecin. Risques et réalités judiciares, Litec, Paris, 2000, p. 65.
[36] Cour d’Appel Paris, 21 octobre 1998, speţa Dabos c/Kergaravat (S. Welsch, op. cit.); Cour d’Appel Bordeaux, 17 novembre 1998, în „Médecin et Droit”, nr. 40/2000, p. 21.
[37] Cour d’Appel Paris, 2 avril 1999 (S. Welsch, op. cit., p. 65).
[38] Cour d’Appel Versailles, 17 janvier 1991, citată după D. Malicier, P. Feuglet, P. Faivre, op. cit., p. 188.
[39] Cour d’Appel Paris, 22 janvier 1913; Cour d’Appel Versailles, 21 février, 1991 (ibidem).
[40] Cour d’Appel Aix, 16 avril 1981 (ibidem).
[41] Cour d’Appel Paris, 14 septembre 1990 (ibidem).
[42] A se vedea H. Fabre, Chirurgie esthétique, le patient devant un consommateur averti et responsable, în „Gazette du Palais”, 24-25 octobre 1997, numéro spécial, „Droit de la santé”, p. 33.
[43] A se vedea Cour de Cassation francaise, 7 juillet 1998, în S. Welsch, op. cit., p. 70.
[44] În practica instanţelor franceze s-a reţinut, de exemplu, că rezultatele unei anchete epidemiologice efectuate cu un an în urma accidentului constituie date medicale cunoscute (în acest sens, C. Noiville, L’extension du contenu de l’obligation d’information du médecin, în „Petites Affiches”, 5 mai 1999, p. 4).
[45] A se vedea F. Chabas, La perte d’une chance en droit francais, în „Colloque sur les developpements recents de la responsabilité civile, Génčve”, 1991, p. 131.
[46] În acest sens, Cour de Cassation francaise, 17 novembre 1969; idem, 7 juin 1989; 7 février 1990, hotărâri citate după S. Hocquet-Berg, Les sanctions du défaut d’information en matičre mčdicale, în „Gazette du Palais”, 10 septembre 1998, p. 1123.
[47] Curtea de Apel Dijon a statuat într-o hotărâre din 25 septembrie 1998 că există legătură cauzală între neîndeplinirea îndatoririi de informare de către chirurg şi prejudiciu. Dacă ar fi cunoscut riscul intervenţiei, pacianta n-ar fi acceptat-o. Medicul va fi obligat la repararea integrală a prejudiciului suferit de pacientă (S. Welsch, op. cit., p. 74).
[48] Cour d’Appel Bordeaux, 17 novembre 1998 (ibidem).
[49] Tribunal Rennes, 13 juillet 1999, în „Médecin et Droit”, nr. 40/2000, p. 21 (deuxičme espčce).
[50] Hotărârea a fost pronunţată în 17 noiembrie 1998 (ibidem).
[51] Cour d’Appel Paris, 22 janvier 1913, speţa Calou, în M. Riegert, La notion de préjudice esthétique, Droit – morale – santé, thčse, Bordeaux, 1937, p. 119-125.
[52] Cour d’Appel Lyon, 27 juin 1913 (ibidem).
[53] Cour d’Appel Paris, 12 mars 1931 (op. cit.).
[54] A se vedea Ph. Dubois, Le phisique de la personne, Economica, Paris, p. 105.
[55] Cour d’Appel Paris, 17 février 1994, speţa Sté Le Sou Médicale et autres c/M-lle Arangia, în „Recueil Dalloz Sirey”, nr.12/23.03.1995, Sommaires commentés, p. 100.
[56] Tribunalul judeţean Timiş, decizia penală nr.1285/1973, în „Revista Română de Drept”, nr. 4/1975, p. 64.
[57] Tribunalul Suprem, decizia nr.2828/1974, în „Revista Română de Drept”, nr. 6/1977, p. 70.
[58] Tribunalul judeţean Timiş, decizia penală nr.242/1979, în „Revista Română de Drept”, nr. 12/1979, p. 65.
[59] Judecătoria Suceava, sentinţa penală nr.276/8.03.1995 (nepublicată), rezumată în V. Păvăleanu, Practica instanţelor de judecată din judeţul Suceava, în materie penală, pe semestruI 1996, în „Dreptul”, nr. 1/1997, p. 76.
[60] Curtea de Apel Suceava, decizia penală nr.455/1.09.1999, în „Buletinul jurisprudenţei – Culegere de practică judiciară”, Curtea de Apel Suceava, 1999, Edit. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 48‑49.
[61] Judecătoria Târgu-Neamţ, sentinţa penală nr. 292/21.06.1996, comentată în A. Ungureanu, Jurisprudenţă penală a Curţii de Apel Bacău pe anul 1997 – 204 speţe comentate, Edit. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 757-763.
[62] A se vedea A. Ungureanu, op. cit., p. 758-759.
[63] Curtea de Apel Bacău, sentinţa penală nr. 547/16.10.1997.
[64] Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, decizia nr.373/1996, în „Revista de drept penal”, nr.1/1997, p. 116.
[65] Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, decizia nr.340/29.04.1996, în D. Lupaşcu, L.-L. Zglimba, I. Dragomir, R. Găgescu, N. Alexandru, V. Costiniu, C. Jipa, R.-A Popa, Culegere de practică judiciară a Tribunalului Bucureşti, 1994-1997, Edit. All Beck, Bucureşti, 1999, p. 239-242.
[66] Curtea de Apel Suceava, decizia penală nr. 272/10.05.1999, în „Culegere de practică judiciară”, Curtea de Apel Suceava, 1999, Edit. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 49-51.
[67] Curtea de Apel Ploieşti, decizia penală nr. 488/21.05.1998, în N. Fava, M.-L. Belu Magdo, E. Negulescu, "Buletinul jurisprudenţei – Culegere de practică judiciară”, Curtea de Apel Ploieşti, semestrul I, 1998, Edit. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 157-159.
[68] A se vedea P. Bon, D. de Béchillon, Responsabilité de la puissance publique, în „Recueil Dalloz”, nr.6/11.02.1999, p. 45-46.
[69] A se vedea J.-F. Lemaire, J.-L. Imbert, La responsabilité médicale, Presses Universitaires de France, Paris, 1985, p. 100-102.
[70] Histerectomia este procedura de deschidere operatorie a uterului pentru extragerea fătului în caz de naştere anormală (Mic dicţionar enciclopedic…, p. 447).