Lucian Nastasă

UNIVERSITĂŢILE GERMANE ŞI FORMAREA

ELITEI INTELECTUALE ROMÂNEŞTI (1864-1944).

REFLECŢII MEMORIALISTICE

            Întemeierea în a doua jumătate a sec. XIX a Universităţilor de la Iaşi şi Bucureşti (1864) nu a însemnat neapărat şi asigurarea pârghiilor elevate şi eficiente de formare a elitelor intelectuale româneşti. Deşi statul s-a angajat în aplicarea unei politici educative coerente şi de anvergură, cel puţin sub aspectul legislaţiei şi al declaraţiilor de intenţie, punerea în practică a unui învăţământ superior modern – până spre 1900 – nu s-a putut împlini decât prin artificii şi paleative, ceea ce a dat naştere la stabilimente universitare defectuoase în organizare şi funcţionare, în care structura şi calitatea profesorilor n-au putut constitui stimuli în cooptarea şi dialogul cu un corp studenţesc cât de cât motivat profesional[1]. În aceste condiţii, cealaltă Europă a continuat să rămână şi mai departe principala sursă de instrucţie superioară, spaţiu de atracţie şi de referinţă, cu implicaţii majore în procesul modernizării societăţii româneşti. În dorinţa aproape disperată de a înlocui vechile configuraţii culturale, care asiguraseră prea puţin progresul naţiunii, şi de a recupera în forţă decalajul temporal ce o separa de civilizaţia apuseană[2], tinerii cu aspiraţii elevate şi-au îndreptat mereu privirile spre modelele sociale şi intelectuale central şi vest europene. Chiar statul, prin factorii diriguitori, a pus în practică un eficient şi costisitor sistem de formare în „afară” a elitei intelectuale autohtone, care, odată revenită, avea să promoveze aici standardele educaţionale şi ştiinţifice occidentale.

            Din această perspectivă, formarea noilor îndrumători spirituali în apusul Europei a fost şi a rămas încă (în diverse maniere) o tendinţă nu numai obsedantă, dar şi primordială. În 1860, de exemplu (pentru a ne limita doar la perioada imediat anterioară fondării celor două universităţi în sens modern), au fost trimişi la studii în străinatate – Paris, Berlin, Bonn, Torino şi München – 32 de bursieri din Moldova, dintre aceştia, la reîntoarcere, nouă devenind profesori universitari[3]. Mai mult chiar, domnitorul Al. I. Cuza avea intenţia de a întemeia la Paris un colegiu român, proiect ce nu se va împlini decât mult mai târziu, în perioada interbelică, prin fondarea Şcolilor române de la Roma şi din capitala Franţei.

            Evident, nu e cazul aici de a insista asupra ponderei tinerilor români aflaţi la studii în străinatate, de altfel greu de surprins statistic în etapa actuală a cercetărilor, deşi eforturile sunt notabile în această direcţie. Semnificativ este însă faptul că prin carenţele învăţământului superior românesc şi mirajul reprezentat de apusul Europei, universităţile străine au deţinut multă vreme monopolul formării elitei intelectuale autohtone. Se poate estima, fără exagerare, că în intervalul 1860-1918, aproape toţi miniştrii, membrii cabinetelor ministeriale şi alţi înalţi funcţionari au urmat filiera studiilor în străinătate[4]. Doar în felul acesta se pot explica sursele transformării societăţii româneşti şi cum s-a reuşit, sub influenţa modelelor occidentale, modificarea aspectului şi spiritului culturii naţionale, până atunci de factură orientală şi ortodoxă, foarte rapid la nivelul elitelor şi în mod gradat la celelalte paliere, mai profunde ale societăţii.

            Trecerea printr-o universitate occidentală a fost mereu considerată ca un bun indice de formaţie ambiţioasă şi de calitate. Obţinerea unei diplome de licenţă sau de doctorat în străinătate, ca instrument al carierei, a devenit astfel obiectivul esenţial al tinerilor cu aspiraţii elevate, atestatul indiscutabil al competenţelor intelectuale şi garantul reuşitei sociale. În acest context, „oricine avea un titlu universitar, mai ales luat în străinătate – spunea în Mărturisirile sale filosoful C. Rădulescu-Motru, referindu-se la anii 1890-1900 –, găsea înaintea sa cariera deschisă gata”[5]. În consecinţă, „continuarea studiilor universitare în străinatate era pentru toată generaţia mea un lucru aşa de natural, încât ea nu cerea aranjamente prealabile [...]. Plecau, fiindcă aşa făcea toată lumea”[6]. Iată de ce studiile în Occident au devenit pentru mulţi dintre tinerii români nu numai un mijloc de a se forma, de a se instrui, cât mai ales o modalitate de a se afirma, de a dobândi atuurile principale în aspiraţia spre poziţii sociale înalte. Din marea varietate a tipurilor de călătorie, filiera studiilor pare să fi fost aşadar cea mai importantă şi semnificativă: ea urmărea un „program” cu obiective bine precizate; se făcea la vârste tinere (20-25 ani), când individul e deschis spre cunoaştere, spre alte experienţe; este cel mai important moment din ciclul iniţierii, cu finalităţi la întoarcere, cei mai mulţi studenţi ocupând apoi funcţii şi pârghii esenţiale de putere intelectuală, politică şi economică, devenind la rândul lor îndrumători în diverse domenii.

            Revenind la observaţiile aceluiaşi C. Rădulescu-Motru, aflăm şi motivaţii mai puţin onorabile, dar care, în parte, reflectă o stare de spirit oarecum reală: „Această plecare în străinătate – spunea el – se făcea aproape în mod mecanic, fără să fie însoţită de obişnuitele anticipări sentimentale. Tânărul român pleca; nu fiindcă avea nostalgia unei culturi despre care îi vorbiseră alţii şi pe care el nu o avea în ţară, ci el pleca pur şi simplu luat de curent. Ajuns în străinătate, în afară de şcoala unde avea să urmeze, el nu cunoştea decât cafeneaua şi restaurantul. Iniţierea în viaţa culturală a străinătăţii interesa pe foarte puţini. Cei mai mulţi, chiar dacă întârziau cu anii prin străinătate, se înapoiau în ţară, din punctul cultural, aşa cum fuseseră la sosire. Aveau o diplomă şi cu aceasta erau mulţumiţi”[7]. Evident, există în aceste reflecţii şi o anume doză de exagerare, explicabilă prin aceea că memorialistul, ajuns profesor universitar după ce, în prealabil, urmase şi el filiera studiilor în străinătate, căuta indirect să supraliciteze valoarea instituţiilor academice naţionale, necesitatea ca tinerii români să prefere în primul rând universităţile autohtone şi nu mediile „corupte” ale Apusului. În fapt, cum am sugerat deja, nivelul scăzut al învăţământului românesc nu putea nici pe departe satisface exigenţele educaţiei moderne europene de la cumpăna secolelor XIX-XX. Era nevoie de reforme profunde înainte de a se emite pretenţia identităţii calitative dintre universităţile româneşti şi cele occidentale. Alexandru Lapedatu, fost student al universităţii din Iaşi şi fără măcar un stagiu de specializare în afara ţării, dar ajuns profesor universitar şi în mai multe rânduri ministru al Cultelor şi Artelor în perioada interbelică, avea să regrete în 1910, după o vizită în Germania, lipsa contactului cu Apusul în anii adolescenţei: „Călătoria aceasta m-a convins şi mai mult de greşeala ireparabilă pe care am făcut-o de a nu fi căutat şi eu, ca alţi colegi, să merg la studii în străinătate – respectiv Germania – unde, în epoca aceea mergeau mai toţi tinerii români. Regretul era prea tardiv. Ajunsesem la o vârstă [34 de ani] şi într-o situaţie că nu mai puteam repara nimic”[8].

            În consecinţă, apusul Europei a continuat să rămână marea atracţie, singurul spaţiu ce putea oferi nu numai şansele împlinirii umane şi intelectuale, ci şi suficiente elemente de referinţă, modele culturale ce au jucat un rol fecund şi mobilizator, surse de terapie şi idealuri de regenerare naţională. În acest scop s-au pus în lucru strategii diverse, mai ales în ceea ce priveşte locurile şi branşele de studii, pentru a optimiza la maxim rentabilitatea investiţiei în titluri şi diplome străine, pentru că specializarea într-un domeniu nou, adeseori purtător al modernităţii, oferea şanse suplimentare în accederea la universitate S-a născut astfel un nou ideal meritocratic care a pus în cauză vechile reguli, tradiţionale, de reproducţie şi de recrutare a elitelor. Specializarea în afară, în domenii fără echivalent în România, s-a lovit însă, adeseori, de conservatorismul mediului universitar existent la un moment dat, generând conflicte între generaţii sau între diverse grupuri de putere universitară, pentru că se intra în concurenţă cu catedrele clasice, ceea ce ar fi impus redefinirea programelor etc. Această strategie a spart totodată, periodic, monopolul materiilor clasice şi a modificat diviziunea muncii intelectuale, a dus la crearea de noi catedre în specialităţi până atunci absente, dar necesare prin evoluţia cunoaşterii. Evident, dacă în Apus, prin materii specializate se înţelegea, de pildă, însuşirea limbilor orientale, egiptologia, papirologia, istoria amerindienilor etc, la noi nu se putea merge atât de departe, iar un excelent sanscritist precum Teofil Simenschi (cu temeinice studii în Germania) nu a putut nicicând să profeseze în acest domeniu, ci a trebuit să predea greaca şi latina. Alte discipline puteau fi considerate ca atare, dată fiind relativa întârziere cu care aceste materii se impun la noi (arheologia, bizantinologia, sociologia, etnologia etc).

            Un rol principal în formarea intelectualilor români din a doua jumătate a secolului XIX şi primele două decenii al veacului nostru l-au avut Franţa, Germania şi Austria, iar secundar Italia, Ungaria, Belgia, Elveţia şi Spania. Nu vom insista asupra acestei ierarhii, lipsind încă acele analize socio-istorice temeinice care să indice aproape „matematic” fluxul de studioşi români spre diversele universităţi europene. Eforturile depuse de Miklós Szabó, Sándor Tonk, László Szögi, Cornel Sigmirean şi Stelian Mândruţ doar pentru spaţiul transilvan sunt încă greu de imaginat şi pentru regiunile extra-carpatice[9]. Însă, fără îndoială, Franţa şi Germania au dominat în mod indiscutabil, fiind principalele pepiniere de licenţiaţi şi doctori români în litere, istorie, filosofie, filologie, drept, ştiinţe exacte şi alte domenii tehnico-ştiinţifice purtătoare ale modernităţii, la fel cum în domeniul medicinii Viena a prevalat, mai ales pentru anii de până la prima conflagraţie mondială.

            Aşadar, fără a contrapune spaţiul german celui francez, tezele referitoare la ponderea uneia sau alteia în modernizarea noastră politică şi culturală ar trebui reformulate în complexitatea diverselor nuanţe ce le comportă. Pentru că nu ar trebui să se creadă că admiraţia pentru Franţa şi cultura ei au fost fără rezerve, la fel cum nici ataşamentul faţă de Germania nu s-a bucurat de unanimitate. Ceea ce nu poate fi adeverit încă general-statistic, se dovedeşte a fi mult mai complicat la nivelul elitelor, mai ales a celor deţinătoare de pârghii esenţiale de putere şi care au jucat un rol politic şi cultural major în epocă. Sub acest aspect, influenţa germană nu a fost deloc insignifiantă şi fără urmări notabile. În discursul său la Academia Română, din 1891, când se aniversau 25 de ani de la fondarea acestei instituţii, marele om politic care a contribuit decisiv la modernizarea ţării, Mihail Kogălniceanu, nu întâmplător a insistat mai mult asupra mediului său formativ din anii adolescenţei: „Toată viaţa mea, şi tânăr şi în vârstă coaptă, am mărturisit în mai multe rânduri că culturii germane, că Universităţii din Berlin, că societăţii germane, bărbaţilor şi marilor patrioţi care au operat reînălţarea şi unitatea Germaniei, datoresc în mare parte tot ce am devenit în ţara mea şi că la focul patriotismului german s-a aprins făclia patriotismului meu român”[10]. Erau afirmaţii ale celui care, după un scurt sejur studenţesc la Lunéville alături de fiii domnitorului Mihail Sturdza, a trebuit să-şi desăvârşească formaţia intelectuală departe de „contagiunea ideilor revoluţionare”, la Berlin, într-un mediu auster, unde „educaţia este mai profundă, moravurile mai inocente şi obiceiurile mai patriarhale”[11].

            Exemplul Societăţii Junimea este mai mult decât revelator, prin prestigiul social, literar şi intelectual fără rival în perioada 1866-1918, dar şi după aceea, precum şi prin influenţa exercitată în viaţa politică a societăţii româneşti. Titu Maiorescu, şeful incontestabil al acestei grupări, care a jucat un rol decisiv în orientarea culturii române până la primul război mondial, avea o formaţie strict germană (liceul la Viena, universitatea la Berlin şi doctoratul la Giessen), chiar dacă cultura franceză nu i-a fost deloc străină (studii de drept la Paris între 1859-1861). Deşi majoritatea membrilor Junimii (printre ei numeroşi universitari, oameni politici ajunşi în fotolii ministeriale, înalţi funcţionari etc) aveau o formaţie franceză, cu toate acestea tonul şi direcţia ideologică erau date de o relativă minoritate (o pătrime) care privea cu mare admiraţie spre cultura germană, considerată prin disciplina şi rigoarea ei, prin conservatorism, drept singurul model ce ar servi intereselor societăţii româneşti, în vreme ce modelul francez era acuzat de prea multă superficialitate şi spirit revoluţionar[12]. Titu Maiorescu, transformând Societatea într-o fracţiune politică mai întâi, apoi în partid, a acaparat treptat importante pârghii de putere, atingând apogeul în 1913 când, ca şef de guvern, a prezidat Congresul păcii balcanice. Totodată, ca ministru al educaţiei ori ca rector al Universităţii din Bucureşti, a contribuit la orientarea diverselor branşe de studii spre modelul german, rezultat evident în structura învăţământului superior românesc până în preajma celui de-al doilea război mondial. Nu întâmplător, unul dintre junimişti şi protejat al lui Maiorescu, universitarul Ion Bogdan, a fost însărcinat să studieze la faţa locului principiile şi modul de organizare al şcolilor germane, elaborând la întoarcere, în 1886, un voluminos raport[13]. Aşadar, Maiorescu a pus în lucru un nou tip de acţiune socială şi culturală – promovând totodată o nouă forţă, intelectocraţia –, achiziţiile sale iniţiatice din spaţiul german alcătuind fundamentul demersurilor lui în spaţiul românesc. A fost mereu atent în selecţia tinerilor, le-a canalizat energiile spre direcţia concepută de el, a profitat de poziţia sa politică şi socială oferindu-le cu generozitate burse (îndeosebi pentru Germania), posturi, şanse de afirmare etc. El este cel care impunea discipolilor aflaţi prin capitalele europene să-i ofere în schimburile epistolare descrieri cât mai fidele ale evenimentelor politice şi culturale de acolo, a locurilor văzute şi a celor constatate[14]. Impunea aşadar, printr-un subtil tact pedagogic, exerciţiul iniţierii şi cunoaşterii prin observaţie directă, prin spirit critic şi comparaţie. Sub impulsurile lui Maiorescu, călătoriile de studii în străinătate au căpătat intenţii şi scopuri riguros motivate, cât mai bine organizate, cu finalităţi benefice în societatea românească. La iniţiativa şi prin intervenţiile lui directe şi eficiente au studiat în Germania viitoare personalităţi ale culturii noastre, precum C. Rădulescu-Motru, P. P. Negulescu, Teohari Antonescu, D. Evolceanu, C. Litzica, Al. Philippide, I. Al. Rădulescu-Pogoneanu, S. Mehedinţi etc, cu toţii lăsând posterităţii – deşi adeseori inconştient – pagini descriptive şi analitice de impresionantă vigoare.

            Din această perspectivă, literatura memorialistică românească oferă suficiente pagini pentru a întocmi un Corpus de texte relative la impactul universităţilor germane asupra formării elitei noastre intelectuale. Edite sau inedite, acestea constituie o sursă de prim ordin şi se înfăţişează într-o mare diversitate de forme (de la texte memorialistice propriu-zise, corespondenţă, interviuri etc, până la rapoarte întocmite la cererea Ministerului Instrucţiunii).

            O analiză sumară a personajelor care au călătorit şi au lăsat posterităţii imagini despre Germania indică un dezechilibru semnificativ în ceea ce priveşte orientarea profesională. Materiile filologice dominau de departe, în vreme ce la polul opus medicina este aproape absentă. Dreptul este prea puţin prezent, însemnări jurnaliere păstrându-se doar de la Iacob Negruzzi, care înregistrează mai curând – este adevărat că fidel – viaţa cotidiană, cu întâmplările mărunte, aparent nesemnificative, ale unui tânăr care a locuit la Berlin 11 ani, unde urmase anterior, asemeni lui P. P. Carp, şi Deutsch-französische Gymnasium[15]. A. D. Xenopol ar fi un alt exemplu, dar în fragmentul său memorialistic se arată mai puţin preocupat de studiile lui juridice din Germania, cochetând îndeosebi cu filosofia şi istoria, pentru ca mai apoi să-şi îndrepte mereu atenţia spre ce se petrecea în spaţiul cultural francez[16]. Ştiinţele exacte şi cele tehnice captează spiritele într-o măsură mai bună, îndeosebi după primul război mondial. Sub acest ultim aspect, Dan Rădulescu, unul din cei mai de seamă chimişti români, profesor la Universitatea din Cluj în perioada interbelică, oferă în Memoriile sale descrieri relevante şi pline de substanţă în ceea ce priveşte Berlinul şi îndeosebi efectul benefic de a fi fost timp de doi ani în preajma lui Max Planck, prin anii 1911-1913[17]. Regăsim la el acelaşi entuziasm şi fascinaţie ca la Emanuel Bacaloglu, care cu şase decenii mai devreme se specializase în chimie la Leipzig, Germania fiind în a doua jumătate a secolului XIX spaţiul unde se construiseră primele laboratoare sistematice în domeniu. Concluzionând parcă, Iorgu Iordan explică în câteva pagini din însemnările lui memorialistice motivaţiile profunde ale studioşilor români de a merge în Germania, în primul rând datorită „posibilităţilor numeroase de a se instrui în sensul larg al termenului”, în afara ştiinţelor umaniste românii preferând chimia, amintită mai sus – „în care nemţii erau extrem de tari”, spune el –, şi ingineria (Politehnica din Charlottenburg), Iordan fiind totodată uimit de libertatea relaţiilor dintre sexe şi de ponderea studentelor în învăţământul universitar[18].

            Este de la sine înţeles faptul că treziţi din letargia moldo-valahă, studioşii-memorialişti depăşesc repede simplele intenţii de instrucţie universitară, călătoria transformându-se de cele mai multe ori într-un extraordinar exerciţiu de informare şi cunoaştere mult extinsă la toate palierele societăţii germane. În afara descrierilor şi aprecierilor asupra unor universităţi precum Göttingenul (leagănul renaşterii universitare germane), Berlinul, Leipzigul, Halle, Bonnul sau  Heidelbergul, nu este neglijată nici viaţa cotidiană, economia, starea politică şi culturală. De aceea, multe din relatări devin veritabile mărturii-document de epocă, în care tensiunea diferenţelor de civilizaţie dintre cele două spaţii anevoie a putut fi escamotată. Vasile Pârvan, aflat la Jena pentru specializare în arheologia clasică, considera de datoria sa să informeze pe cei din ţară despre realităţile din spaţiul teuton, publicând în „Voinţa naţională” câteva Schiţe din viaţa socială germană[19], în care, finalmente, lansa provocatoarea întrebare: „când va veni şi la noi, cu acelaşi ritm înălţător şi sfânt al luminii” progresul prin instituţiile de cultură? Era, poate, şi reacţia firească la suspiciunea mereu afişată de profesori faţă de cei veniţi din România, aşa cum rezultă din epistola adresată lui I. Bogdan în iunie 1905, din Berlin, şi în care îi spunea că „ceea ce m-a amărât însă, nu atât pentru mine, cât pentru ţara noastră, a fost neîncrederea, aproape dispreţul, cu care suntem trataţi de învăţaţii de aici”[20].

            Nu vom insista acum asupra sentimentelor de uimire, de încântare sau de dezamăgire naivă manifestate de călători pentru tot ceea ce a însemnat lumea extrauniversitară, poate mult mai interesantă şi cu o pondere mult mai mare în economia descrierilor. Călătoria de studii a rămas pentru cei mai mulţi principala îndeletnicire, fiind mai cu toţii preocupaţi să-şi îndrepte paşii spre acele stabilimente care ofereau finalităţi profitabile mai apoi în ţară. Este şi explicaţia pentru care aproape toţi studenţii români aflaţi în Germania au trecut cel puţin prin două-trei universităţi, parcă mereu nehotărâţi şi în căutare de tot felul de facilităţi sau stimulente intelectuale.

            Privită dinspre România, universitatea germană oferea înainte de toate o abundenţă de cursuri şi de catedre, garanţie – în opinia românilor – a unei activităţi intelectuale intense. Această comparaţie cantitativă a devenit repede un exerciţiu de stil pentru a se cere şi la noi crearea de noi catedre, existând în arhiva ministerului instrucţiunii numeroase memorii şi rapoarte prin care se sublinia întârzierea noastră ştiinţifică, enumerându-se o lungă listă de cursuri şi materii care lipseau. Germania a constituit aşadar, în primul rând, un model pedagogic. Foarte mulţi memorialişti sunt fascinaţi de acest aspect, o mare parte din reflecţiile lor având ca temă fundamentală descrierea universităţilor din punct de vedere instituţional-organizatoric, a cursurilor, a corpului profesoral, a evoluţiei diverselor discipline de studiu etc.

            Modelul german apărea în epocă ca singura alternativă posibilă la sistemul napoleonian sclerozat[21], lucru recunoscut de altfel şi de francezi. Celălalt model existent, cel din Anglia, nu se bucura de un prea mare prestigiu şi părea netransportabil datorită legăturilor strânse cu biserica şi prin sistemul de finanţare de tip medieval[22]. Pe de altă parte – fapt insesizabil memorialiştilor din epocă, dar pe care analiştii de azi l-au evidenţiat deja –, universităţile germane traversau şi ele spre sfârşitul secolului XIX o criza de identitate, generată de reculul idealului humboldian, universalist şi dezinteresat, în faţa unei Germanii utilitariste în care efectivele de studenţi sporeau incredibil, noile stabilimente tehnice concurau universităţile tradiţionale şi în care cultura generală pierdea teren în faţa tentaţiilor pe care le ofereau strictele specializări[23]. La 1893, Dimitrie Evolceanu – ca mulţi alţii – nu înţelegea prea bine fenomenul în toată dimensiunea şi implicatiile lui, însă îl intriga la culme faptul că în Germania, în domeniul filologiei bunăoară, cursurile generale lipseau aproape cu totul în detrimentul acribiei[24]. Era şi acesta un motiv pentru unii de a apăra modelul francez în faţa hegemoniei germane (mai ales în cazul disciplinelor canonice: filosofie, istorie). Însă un congener al celui de mai sus, istoricul Nicolae Iorga, vedea lucrurile şi din altă perspectivă. În 1891 el părăsea Parisul, pentru a merge la Berlin, „fără o mărturisire de recunoştinţă faţă de profesorii mei [parizieni]”[25]. „Toate erau aşa de bine rânduite în această Germanie wilhelmiană – mărturisea el aproape trei decenii mai târziu – încât se făceau de la sine, fără să ai nevoie a intra numaidecât în legături cu oamenii”[26]. Se pare însă că nici Berlinul nu-l încântase prea mult, pentru că va continua să afle, în acelaşi spaţiu german, un alt mediu universitar mult mai în concordanţă cu temperamentul său pasional şi independent. Îndreptându-se spre Leipzig, „nu lăsam în urmă nici un profesor de care să fi fost legat, nici un coleg german, dar absolut nici unul, pe care să-l fi cunoscut”. Abia aici, la Leipzig „intram în adevărata viaţă germană, în viaţa germană a sudului, mai blândă, mai zâmbitoare, mai prietenoasă, o viaţă «născută, iar nu făcută», fără nimic din constrângerea pe care în orice detaliu al existenţei o găsisem la Berlin”[27]. „Examenul de doctorat se făcea fără nici o solemnitate (...), prin vreo cămăruţă oarecare, de la profesor la profesor, cu un singur element de datină, fracul de împrumut (...) care înlocuia vechea robă medievală. Publicul nu era admis. Totul se petrecea simplu şi iute”[28]. Era exact mediul ce-i trebuia lui, pentru a obţine mai repede şi fără complicaţii doctoratul mult râvnit, aşa cum procedaseră şi alţii anterior şi cum, de exemplu, va mai face şi discipolul lui Iorga, Vasile Pârvan, ajuns profesor universitar pe baza unui doctorat susţinut în 1908 la Breslau (Wroclaw), după ce ezitase în faţa lui Otto Hirschfeld (Berlin) şi Wilken (Leipzig).

            Cam la fel s-au petrecut lucrurile şi cu alţi studioşi români care au sperat să-şi desăvârşească formaţia intelectuală în capitala Franţei. În toamna lui 1889, de pildă, C. Rădulescu-Motru urmăreşte la Sorbona cursurile fiziologului H. Beaunis[DM1] [DM2] , fără o atracţie specială, ca mulţi alţi români comportându-se precum un „diletant în voiaj”, bucurându-se mai mult de plăcerile metropolitane şi de bogata ofertă literară. „Anul cât am stat la Paris – spune el – a fost dezordonat în ceea ce priveşte programul studiilor. (...) Am trăit un an de viaţă cosmopolită”. Abia în toamna următoare, la îndemnul lui Jules Soury de la École des Hautes Études, va merge în Germania, mai întâi Heidelberg, apoi la München, unde „începe o altă viaţă”, cu frecventarea regulată a cursurilor şi bibliotecii, cu vizitarea teatrelor şi pinacotecilor etc, totul „după un plan regulat”. La Leipzig face practică în laboratorul lui Wilhelm Wundt – fondatorul psihologiei experimentale –, unde îl impresionează „atmosfera de gândire pură” şi în care „domnea un spirit foarte liberal”, savantul fiind „un profesor minunat, care nu căuta să-şi impună părerea lui, ci dădea libertate deplină elevilor săi”[29]. Lui W. Wundt îi va datora o bună parte din formaţia sa intelectuală şi Petre Andrei, viitorul profesor de sociologie de la Universitatea din Iaşi.

            Aşadar, mult mai elogioşi şi deplin ataşaţi de modelul intelectual german s-au dovedit a fi cei care căutau să scoată câmpul lor propriu de studiu de sub dominaţia exclusivă a tradiţionalelor întocmiri aşa-zis „literare” şi de a găsi o alternativă în modelul ştiinţific implantat mai puternic în Germania. În afara lui C. Rădulescu-Motru citat mai sus, pentru psihologia experimentală, se cuvin a mai fi amintiţi Teohari Antonescu pentru arheologie, Simion Mehedinţi pentru geografie, Nicolae Bănescu pentru bizantinologie, Ştefan Zeletin pentru sociologie istorică ş.a. Însă cel mai revelator exemplu îl constituie filologia romanică, lingvistul german Friedrich Diez fiind cel ce a creat o puternică tradiţie şi mai ales o şcoală în studiul strict ştiinţific al idiomurilor neolatine. Iar prin succesorul său, Meyer-Lübke (anterior profesor la Jena şi Viena), universitatea din Bonn a atras mereu pe cei mai reprezentativi filologi români. În Memoriile sale, Iorgu Iordan explică, credem, cel mai complet raţiunile profunde ce puteau determina frecventarea unei universităţi germane, începând cu existenţa catedrelor strict specializate şi până la sistemul de recrutare a corpului didactic[30].

            Ocupând o poziţie dominantă în domeniul cercetării europene încă de la finele sec. XIX, cu remarcabile inovaţii pedagogice – prin instituiea seminariilor şi laboratoarelor –, prin propunerea a noi şi noi domenii de interes didactic, învăţământul superior german devenise în primul rând un spaţiu al concurenţei între diverse stabilimente universitare[31]. De altfel, pedagogia, ca disciplină de studiu, a constituit pentru tinerii români un domeniu favorit, cu adevărat apt să reformeze şi să amelioreze învăţământul autohton. Plecând în 1907 pentru trei ani la Jena, Onisifor Ghibu motivează în volumul său de memorialistică, Pe baricadele vieţii. Anii mei de învăţătură, raţiunile acestei opţiuni, întrucât oraşul, „pe vremea aceea, era metropola mondială a pedagogiei”. Mai apoi, acelaşi mare pedagog şi artizan al Universităţii din Cluj, unde a fost şi profesor, s-a îndreptat spre Heidelberg, atras  nu de „faima lui de vechi oraş studenţesc cu tradiţii de idile şi de farmec unic, ci de faima a doi profesori”, Wilhelm Windelband (de istoria filosofiei) şi Ernst Troeltsch (teolog)[32]. Iar un traseu asemăntător a avut şi Vladimir Ghidionescu, devenit profesor de pedagogie la Cluj şi fondator al unui excelent Laborator de pedagogie experimentală şi pedologie, primul din spaţiul românesc. Aşadar, punerea în lucru a învăţământului specializat de iniţiere în metodele de cercetare a fost un mijloc de atragere a studenţilor celor mai mobili şi mai motivaţi. La toate acestea, cum s-a sugerat deja, la sfârşitul sec. XIX s-au adăugat şi argumentele utilitariste în funcţie de competiţia economică şi culturală internaţională.

            Pe de altă parte, mulţi din călători fiind aspiranţi la poziţia de profesor universitar, sau aflându-se într-o poziţie de „aşteptare”, au consacrat o parte din însemările lor situaţiei corpului didactic. Ceea ce impresionează mai mult pe români este poziţia socială pe care o aveau universitarii germani, poziţie ce le conferea privilegiul de a fi foarte prolifici din punct de vedere editorial, facilitându-le astfel şansa hegemoniei culturale. De aceea, Iorgu Iordan considera „necesare unele explicaţii pentru cunoaşterea sistemului de organizare a învăţământului superior german, dar, şi, lucru mai important, pentru întelegerea calităţilor acestui sistem, care a dat de-a lungul timpului rezultate extraordinare”, impresionându-l mai ales „libertatea academică”[33], în alegerea cursurilor şi a profesorilor; în cooptarea şi salarizarea acestora după valoare etc. „Nu-i de mirare că fiecare universitate germană – afirma Iorgu Iordan –, indiferent de vechimea ei şi de importanţa statului unde se găsea, avea, printre membrii corpului ei didactic, două sau trei somităţi pe plan mondial”; „Noi românii, deşi am organizat învăţământul, de toate gradele, după modelul francez, am imitat pe germani în ce priveşte salarizarea profesorilor”[34]. În 1909, Ion Andrieşescu – viitor profesor de preistorie la Bucureşti – îi oferea lui Vasile Bogrea o veritabilă analiză comparativă între diversele centre universitare germane, cu reflecţii amare în ce priveşte starea instituţiilor similare din ţară. Referindu-se la Berlin, de exemplu, uimirea sa e fără reţineri: „Mijloacele materiale nu picură, curg, şi nu se cruţă banul când e vorba de şcoli şi cultură, mai ales că pentru prusaci e o chestie de ambiţie a completa Universităţii puţinătatea anilor vechimei cu bogăţia mijloacelor culturale – e drept, fără pereche. Astfel, se ridică Universitatea cea nouă din Berlin deasupra tuturor celorlalte, care se mândresc că au apucat veacul de mijloc”. Este impresionat îndeosebi de biblioteca din Berlin, pe care o consideră „unică în lume”: „nu e carte şi nu e colecţie veche sau nouă care dacă nu e în bibliotecă, ceea ce se întâmplă rar să nu fie, [este] căutată la toate bibliotecile germane şi adusă celui ce a cerut-o [...]. E o organizaţie model, care explică conştiinciozitatea până şi a celor mai mediocre cercetări ale nemţilor”[35]. În acelaşi registru se înscriu şi descrierile lui Ion A. Rădulescu-Pogoneanu făcute mentorului său din ţară, Titu Maiorescu, atunci când se opreşte la Berlin şi Leipzig[36].

            Ceea ce a entuziasmat cu adevărat pe intelectualii români a fost libertatea de care se bucurau studenţii. Ea constituia o ruptură de cutumele învăţământului secundar şi pregătea într-adevăr pentru autonomia vieţii adulte. Autorii noştri sunt seduşi de sociabilitatea juvenilă intensă, de Korps sau Burschenschaften, care întreţin uzajele aristocratice ale duelurilor sau beţiilor colective. „Pe vremea aceea, în Germania – rememora C. Rădulescu-Motru –, întreaga viaţă studenţească era organizată în corporaţii. Unele aveau coduri de onoare foarte complicate, practicau duelul şi menţineau în veacul al XIX-lea o mentalitate perimată. Totuşi aceste organizaţii îşi aveau importanţa lor, căci nivelau diferenţele dintre clasele sociale, punând pe nobili în directă legatură cu intelectualii de origine burgheză sau proletară”[37]. Totul se petrecea după o tipologie îndelung exersată şi care făcea deliciul mai tuturor tinerilor. Aflat la Heidelberg, de pildă, acelaşi autor redă circumstanţele „iniţierii” în viaţa studenţească prusacă, circumstanţe descrise de mulţi alţi intelectuali români, evident cu mai multă sau mai puţină pudicitate: „Timp de trei luni, cât am stat aici, mi-am primit botezul de comiliton, după cel mai strict ritual. Nopţi petrecute cu cântece şi băutură de bere; excursii pe râul Neckar (...); serbări de tot felul la vechiul castel şi prin localităţile învecinate; o viaţă – cu un cuvânt – de pierde-vară, dar o viaţă nu lăsată la voia mea liberă, ci regulată ca un ceasornic de canonul Burschenschaftului”[38]. Nici Iorgu Iordan, în timpul sejurului său la Bonn, nu a renunţat la bucuriile oferite de corporaţiile studenţeşti, însă de altă natură, este adevărat, pe care le descrie în aceleaşi Memorii, când se referă, de pildă, la sărbătoarea Rusaliilor (in germ. Pfingsten) şi plăcerea de a petrece în grup; „cele două semestre de «studenţie» la Bonn – conchide el – au fost, dacă judec bine, extraordinar de rodnice în ce priveşte dezvoltarea mea profesională”[39]. De altfel, Vasile Pârvan, cu tot temperamentul său auster şi predispus mai mult la studiu decât la activităţile extrauniversitare, surprinde o sumă de trăsături de caracter ale poporului german pornind de la felul în care acesta îşi petrece timpul liber, evident, cu referiri critice la situaţia din ţară şi concluzionând că „disciplina intelectuală şi morală a unui popor poate să-i producă petreceri şi bucurii de cel mai înalt grad chiar când acestui popor îi lipseşte voiciunea popoarelor sudice şi scânteia de geniu intensiv a orientului”[40].

            Într-o atare atmosferă este explicabilă „pierzania” unora din studioşii români, cu mai multă aplecare pentru mediile boeme şi incapabili de a-şi înfrâna multe din pornirile juvenile. Aflat pentru specializare la Göttingen, între 1921-1924, matematicianul Dan Barbilian (cunoscut mai degrabă sub pseudonimul de poet, Ion Barbu) face în mod evident figură aparte. Intră într-o corporaţie „flamandă”, se simte excelent, nu-şi refuză aproape nimic din plăcerile cotidiene, călătoreşte în multe părţi ale Germaniei (Vergnügungsreise), duce o viaţă prea puţin studenţesc-austeră, ci dimpotriva, chiar aventuroasă, de la nenumărate complicaţii cu femei doritoare a deveni soţii până la aventuri cu prostituate, participă la beţii teribile şi consum de droguri etc, etc. Deşi se afla într-un mediu cât se poate de propice studiului, într-o universitate care reunea o extraordinar de mare varietate de studenţi de diverse etnii (danezi, finlandezi, norvegiei, suedezi, ruşi etc), el este mereu un nemulţumit. Dă vina pe mediul academic de acolo şi vrea să plece la Bonn pentru că „Göttingenul e o glorie uzurpată lui însuşi”, nemaifiind cel „de altădată, de acum 60-70 de ani când profesau Riemann, Minkowsky, Gauss. Acum e în plin declin”[41]. Deşi nu-şi va lua atunci şi acolo doctoratul pentru care a fost trimis din ţară – „Ce-mi trebuie mie doctorat şi Göttingen şi diplome!”, spune el considerând că „abuzul de abstracţiune” dezumanizează[42] –, va deveni mai apoi unul din străluciţii profesori ai Universităţii din Bucureşti, într-un domeniu cu adevărat novator. A rămas însă, în urma acestui sejur prin Germania, o excelentă corespondenţă cu diverşi interlocutori din ţară, o frescă aproape unică în ceea ce priveşte viaţa şi mediul academic de acolo în anii de după prima conflagraţie mondială[43].

            Sunt acestea doar câteva ipostaze ale manierei în care a fost receptat memorialistic şi jurnalier spaţiul german, sub raportul contribuţiei lui la formarea elitei intelectuale româneşti. Fără să acoperim aici întreaga gamă de direcţii susceptibile a fi investigate pe această temă, dar asociindu-se o sumă de alte asemenea anchete[44], se impune aproape de la sine concluzia că frecventarea universităţilor germane a avut indiscutabil efecte intelectuale remarcabile asupra culturii ştiinţifice de la finele sec. XIX şi din întreg sec. XX.