TEOHARI ANTONESCU

 

 

 

 

 

 

 

 

JURNAL

(1893-1908)

 

 

 

Ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note

de

Lucian Nastasă

 

 

 

 

Cuprins

 

 

 

 

         Studiu introductiv

Notă asupra ediţiei

         Jurnal

         Anexă

         Note

 

 

STUDIU INTRODUCTIV

 

 

 

                Posteritatea lui Teohari Antonescu pare să fi avut un destin nefericit atât prin poziţia deţinută în ierarhia arheologilor şi profesioniştilor antichităţii, cât şi prin trecerea sa mult prea grăbită din această viaţă, la numai 44 de ani. Situat între eforturile magistrale ale lui Al. Odobescu şi Gr.G. Tocilescu de la finele secolului XIX, pe de o parte, şi cele ale lui Vasile Pârvan, I. Andrieşescu, D. Berciu, R. Vulpe şi mulţi alţii care au ilustrat cercetarea arheologică în prima jumătate a veacului XX, pe de altă parte, Teohari Antonescu aproape că s-a pierdut în anonimat, neoferind nimic senzaţional sub aspectul descoperirilor de teren. A fost perceput mereu ca un profesor universitar bine informat, cu oarecare şarm şi capabil a stârni entuziasme, însă totdeauna rezervat şi la locul său, prea puţin socialmente activ în câmpul culturii sau al politicii. Aşa cum vor sugera şi paginile Jurnalului de faţa, Teohari Antonescu pare să fi trăit o viaţă plină de complexe, începând cu originea sa familială şi până la „nedumerirea” acceptării lui în rândurile maiorescienilor şi a Junimii politice, cu o carieră rapid ascendendă în mediul universitar, cu un mariaj de asemenea „preţios”, cu alte cuvinte copleşit de un statut social prea puţin imaginat în adolescenţă şi care i s-a oferit aproape de la sine. Şi totul pe un fond sufletesc plin de ambiţie, dar mereu timorat de o boală sâcâitoare şi pretenţioasă, precum diabetul.

                Aşadar o personalitate complexă şi anevoie de surprins în doar câteva rânduri. Şi totuşi, câteva repere bio-bibliografice se cuvin a fi recompuse, cu atât mai mult cu cât Jurnalul de faţă se cere a fi înţeles atât într-un context cultural mai larg, cât şi în particularităţile sale, intim personale. Născut în Bucureşti,  la 1 septembrie 1866, în familia micului negustor Petru Antonescu, Teohari nu şi-a cunoscut niciodată tatăl, anul decesului acestuia (decembrie 1865) indicând chiar serioase îndoieli asupra paternităţii[1]. Recăsătorită aproape imediat, mama sa Alexandrina (Lucşiţa) Antonescu devine Petrescu, iar din mărturiile lui Teohari s-ar părea că n-a avut o copilărie tocmai fericită în noua formulă familială. De altfel, deşi în anii debutului ca profesor la Universitatea din Iaşi încă mai frecventa locurile copilăriei în timpul vacanţelor, mereu şederea la Giurgiu – chiar pe scurtă durată – îi pricinuia adevărate stări depresive, sursă de rememorări tragice din „istoria familiei”, mereu înconjurat de amintirea unor rude mai mult sau mai puţin apropiate, dar a căror înlănţuire genealogică este aproape imposibil de recompus. Întotdeauna a evitat orice discuţie asupra descendenţilor, manifestând permanent jenă şi evidente reţineri în faţa curiozităţilor pe această temă.

                Studiile secundare şi cele universitare le-a făcut la Bucureşti. La Universitatea de aici urmează cursurile lui Gr.G. Tocilescu, Bogdan P. Hasdeu, V.A. Urechia, Al. Odobescu, T. Maiorescu, G.L. Frollo ş.a., o pleiadă de cărturari care au imprimat principalele direcţii de evoluţie a culturii române din a doua jumătate a secolului XIX şi începutul celui următor. Dar mai cu seamă a fost atras de Alexandru Odobescu şi Titu Maiorescu. Sub îndrumarea celui dintâi va elabora în 1889 o interesantă lucrare de licenţă despre Cultul cabirilor în Dacia, pe care o va şi publica în acelaşi an[2]. Calităţile manifestate în direcţia studiilor asupra lumii antice şi arheologiei au făcut ca Titu Maiorescu să şi-l apropie, la recomandarea lui Odobescu,  şi să-l includă în cercul „protejaţilor” săi, într-o strategie îndelung probată şi exersată în cadrul Junimii. A fost, de altfel, marea şansă a lui Teohari Antonescu. Anii săi de formaţie au coincis cu influenţa covârşitoare exercitată, încă, în societatea românească de junimism, a cărei figură centrală era Titu Maiorescu. Evident, nu mai este vorba de acea junime ieşeană, al cărei ethos comunitar căpătase o nouă semnificaţie spre 1890, mult diferită de cea anterioară. Căzută într-un con de umbră în anii ‘80 ai secolului XIX, junimismul afişa în deceniul următor o altă relaţie între politică şi cultură, o nouă strategie în catalizarea aspiraţiilor tinerilor intelectuali, mai multă coerenţă în acţiune prin acel spiritus rector care a fost Titu Maiorescu[3]. Perioada contestatară trecuse, îşi împlinise misiunea; urma etapa organizării, prin care junimiştii – politizaţi – căutau noi semnificaţii acţiunii lor de grup, a cărei temă preferată a rămas „regenerarea culturală”.

                Mai degrabă putem vorbi acum de maiorescianism decât de junimism. Maiorescu este cel ce se adaptează din mers noilor exigenţe, el pune în lucru un nou tip de acţiune socială şi culturală, promovând o nouă forţă – intelectocraţia[4]. Abia de acum, din deceniul nouă, Junimea exercită o dominaţie simbolică şi reală, furnizând multe din cadrele înalte ale naţiunii, nenumăraţi fondatori şi aderenţi deţinând deja privilegii şi pârghii decisive în gestionarea diverselor paliere ale societăţii, reunind membri cu veritabile puteri politice, economice şi mai ales intelectuale. Este un grup socialmente recunoscut, care a produs şi protejat o elită ce a utilizat strategii diverse de reproducere şi impunere în cadrul societăţii româneşti.

                Aşadar, în primul rând, Titu Maiorescu este atent în selecţia tinerilor: le canalizează energiile în direcţia concepută de el; supraveghează lecturile acestora; îi invită acasă, făcându-le intrarea în lumea influentă; îi poartă în călătorii de vacanţă pe cheltuială proprie, iar unora chiar le găseşte soţii din familii bune; profită de poziţia sa politică şi socială, oferindu-le cu generozitate burse, posturi, şanse de afirmare etc, etc[5]. Era deci firesc ca adolescenţii să fie atraşi de Maiorescu, găsind protecţie şi sprijin în ascensiunea socială. În felul acesta s-au adunat în jurul său tineri de mare valoare, precum C. Rădulescu-Motru, Pompiliu Eliade, Mihai Dragomirescu, P.P. Negulescu, Simion Mehedinţi, I. Atanasescu (I.S. Floru), I.Al.Rădulescu (-Pogoneanu), François Rubin, G. Bogdan-Duică, I.Al. Brătescu-Voineşti, C. Lizica, N. Basilescu, I. Dianu, G. Murnu, Ch. Drouhet, Al. Philippide, D. Evolceanu, N. Săveanu, Em. Pangrati, Al. Tzigara-Samurcaş, D. Onciul, I. Bogdan, C. Giurescu şi mulţi alţii, printre care şi Teohari Antonescu. Îi vom regăsi de altfel în volumul Lui Titu Maiorescu omagiu, XV februarie MCM (Bucureşti, Socec, 1900, 663 p.), semnul tinerilor de preţuire a magistrului, ce a reunit peste 50 de autori şi care i-a fost oferit de o delegaţie în frunte cu I. Bogdan, M. Dragomirescu şi D. Onciul, volum în care Teohari Antonescu oferă o sinteză – printre primele – asupra evoluţiei arheologiei şi a descoperirilor ce au deschis noi perspective în cunoaşterea istoriei nescrise a umanităţii[6].

                Că maiorescianismul a însemnat ceva, dovadă este tocmai perpetuarea cultului său de-a lungul întregii perioade interbelice, discipolii fiind mereu atenţi să organizeze comemorări, aniversări, să-i reediteze opera, să-i scrie biografia etc. Aşa cum va rememora mult mai târziu C. Rădulescu-Motru, Titu Maiorescu „era un iscoditor de talente. De îndată ce le afla, le încuraja, le îndemna, le ridica la suprafaţă”; „acolo unde vedea că mijeşte un talent, îşi îndrepta toată atenţia şi aducea tot sprijinul său”[7]. Chiar dacă opera lui scrisă nu cunoaşte o întindere semnificativă, Maiorescu s-a realizat însă mai mult prin alţii. Marea lui creaţie a fost grupul de intelectuali de la finele secolului XIX, pe care i-a format, selectat, cultivat şi înălţat. În acest context, studentul Teohari Antonescu intră în grupul maiorescienilor, găsind protecţie şi facilităţi pentru împlinirea unei vocaţii căreia i se va dedica până la sfârşitul vieţii. De altfel, el este conştient de rolul benefic jucat de Maiorescu în biografia sa, invocând adeseori în paginile jurnalului de faţă faptul că datorează mentorului absolut toate realizările sale umane şi intelectuale; mai mult chiar, este copleşit adeseori de apartenenţa lui la grupul „junimiştilor” şi nu pierde nici o ocazie pentru a înregistra în notaţiile lui zilnice tot ceea ce putea recupera din memoria junimiştilor din prima generaţie. Anticipând, am putea zice că dintre discipolii lui Maiorescu, el a fost unul din cei puţini care au manifestat loialitate până la sfârşitul vieţii, fără sincope sau momente de tensiune în relaţia cu mentorul său.

                După terminarea studiilor la Universitatea din Bucureşti, Teohari Antonescu obţine la intervenţia lui Titu Maiorescu o generoasă bursă pentru specializare în apusul Europei. Protectorul său spera astfel ca discipolul să se iniţieze temeinic şi să profeseze apoi în domeniul arheologiei şi al istoriei vechi, poate şi cu gândul nemărturisit de a găsi un înlocuitor, cândva, pentru Gr.G. Tocilescu, profesorul de la Universitatea din Bucureşti, deloc preţuit în cercul Junimii şi, totodată, un oponent înverşunat, catalogat ca aparţinător al „vechii şcoli” istoriografice, alături de Hasdeu şi Urechia. Pe de altă parte, în România acelor vremuri, trecerea printr-o universitate occidentală a fost mereu considerată ca un bun indice de formaţie ambiţioasă şi de calitate. Obţinerea unei diplome de licenţă sau de doctorat în străinătate, ca instrument al carierei, a devenit astfel obiectivul esenţial al tinerilor cu aspiraţii elevate, atestatul indiscutabil al competenţelor intelectuale şi garantul reuşitei sociale. Iată de ce şi pentru Teohari Antonescu studiile în Occident au devenit nu numai un mijloc de a se forma, de a se instrui, cât mai ales o modalitate de a se afirma, de a dobândi atuurile principale în aspiraţia spre poziţii sociale înalte. Corespondenţa lui Antonescu cu Titu Maiorescu şi cu ceilalţi congeneri ai săi, rămaşi în ţară sau aflaţi prin diversele centre universitare europene, reflectă cu prisosinţă aceste convingeri, instituindu-se între tinerii maiorescieni o veritabilă competiţie în planul acumulărilor celor mai moderne şi spectaculoase metode ştiinţifice în variate discipline.

În acest context, Antonescu audiază la École des Hautes Études din Paris (din noiembrie 1889 până în februarie 1890) cursurile de epigrafie latină ale lui H. de Villefosse şi Cagnat, pe cele de epigrafie greacă ale lui Th. Homolle, cursurile de paleografie ale lui M. Chatelain, precum şi diverse alte prelegeri susţinute de M. Collignon (despre ceremoniile funerare în epoca clasică), Girard (Instituţii judiciare în Grecia), B. Haussoullier ş.a[8]. După acest scurt stagiu, Teohari Antonescu s-a îndreptat spre universităţile germane care ofereau înainte de toate o abundenţă de cursuri şi de catedre, garanţie – în opinia tinerilor români – a unei activităţi intelectuale intense. Era, fireşte, şi dorinţa lui Maiorescu, pentru care Germania constituia, în primul rând, un model pedagogic. Acesta apărea în epocă ca singura alternativă eficientă la sistemul napoleonian sclerozat, lucru recunoscut de altfel şi de francezi. Ocupând o poziţie dominantă în domeniul cercetării europene încă de la finele secolului XIX, cu remarcabile inovaţii pedagogice – prin instituirea seminariilor şi laboratoarelor –, prin propunerea a noi şi noi domenii de interes didactic, învăţământul superior german devenise în primul rând un spaţiu al concurenţei între diverse stabilimente universitare. Este, poate, explicaţia pentru care asemeni multora din colegii săi Teohari Antonescu părăseşte Parisul şi peregrinează prin mai multe universităţi germane. Un congener al acestuia, istoricul Nicolae Iorga, care asemeni lui Teohari Antonescu se desparte de capitala Franţei pentru a merge la Berlin, relatează că a luat această decizie „fără o mărturisire de recunoştinţă faţă de profesorii mei [parizieni]”[9]. „Toate erau aşa de bine rânduite în această Germanie wilhelmiană – mărturisea el aproape trei decenii mai târziu – încât se făceau de la sine, fără să ai nevoie a intra numaidecât în legături cu oamenii”[10]. Cam la fel s-au petrecut lucrurile şi cu alţi studioşi români care au dorit iniţial să-şi desăvârşească formaţia intelectuală în capitala Franţei. Unul din prietenii lui Antonescu, cu care plecase de altfel împreună la Paris în toamna lui 1889 – e vorba de  C. Rădulescu-Motru –, mărturiseşte într-unul din fragmentele sale memorialistice că „anul cât am stat la Paris a fost dezordonat în ceea ce priveşte programul studiilor.(...) Am trăit un an de viaţă cosmopolită”. Abia din toamna următoare, când va merge în Germania, mai întâi la Heidelberg, apoi la München – aidoma lui T. Antonescu –, va „începe o altă viaţă”, cu frecventarea regulată a cursurilor şi bibliotecii, cu vizitarea teatrelor şi pinacotecilor etc, totul „după un plan regulat”[11].

                Aşadar, mult mai elogioşi şi deplin ataşaţi de modelul intelectual german s-au dovedit a fi cei ce căutau să scoată câmpul lor propriu de studiu de sub dominaţia exclusivă a tradiţionalelor întocmiri aşa-zis „literare” şi de a găsi o alternativă în modelul ştiinţific implantat mai puternic în Germania. Este tocmai ceea ce a urmărit şi T. Antonescu, sub impulsurile venite din partea lui Maiorescu. La Heidelberg a audiat în mod deosebit cursurile lui von Duhn asupra antichităţilor etrusce, iar la Berlin a fost atras de prelegerile lui Furtwängler şi Kekule. În mod deosebit însă, Teohari Antonescu va afla stimuli în noile propuneri şi deschideri spre civilizaţia indiană, textele sanscrite şi studiul comparativ al limbilor indo-europene şi al diverselor religii, domenii care vor constitui punctul de plecare al multora din studiile lui ulterioare. Din acest punct de vedere, şederea în Germania a coincis cu o extraordinară ascensiune a interesului faţă de problematica idiomurilor şi a filiaţiilor indo-europene, îndeosebi universitarii filologi punând bazele unei veritabile «şcoli» în domeniu.

                După un scurt stagiu la Universitatea din München – şi nu înainte de a călători prin mai multe centre culturale germane, precum Dresda – T. Antonescu se îndreaptă spre Grecia, pentru a participa la activităţile Institutului arheologic german, sub conducerea lui W. Dörpfeld, care ţinea cursuri direct în incinta Acropolei ateniene, şi cu dorinţa de a studia antichităţile miceniene, de a călători în Asia Mică (la Troia), pe ţărmul Mării Egee şi prin insule. Experienţa dobândită aici este fascinantă, iar notaţiile sale jurnaliere referitoare la spaţiul elen în general, şi la cel atenian în special, sunt unice în literatura noastră. Totodată, însemnările referitoare la acest stagiu atenian oferă un portret cât se poate de sugestiv al lui Dörpfeld, încununat cu prestigiul de a fi fost asistentul lui Schliemann la Troia şi cel care a impus lucrări sistematice şi moderne în cadrul descoperirilor de la Hissarlik. Teohari Antonescu participă la prelegerile acestuia pe tema teatrului grec, prelegeri ţinute în chiar incinta aşa-numitului „Teatru al lui Bacchus” şi care oferea puncte de sprijin în stabilirea unei noi teorii asupra reprezentărilor dramei antice. Este încântat, de asemenea, de explicaţiile acestuia asupra vechilor zidiri care înconjurau Acropole, numite „pelasgice”, reconstituirile propuse pentru planul original al Propyleelor ş.a. Aflat în preajma lui Dörpfeld, istoricul român are şansa să cunoască o sumă de savanţi străini, atraşi cu toţii de profesionalismul, şarmul şi bunăvoinţa magistrului, care le organizează excursii mai pe la toate ruinele şi monumentele antice din Pelopones şi de pe insulele Mării Egee, până la Creta. Nu este o întâmplare că într-o asemenea companie T. Antonescu va cunoaşte pe Arthur Evans – cu studii la Harrow, Oxford şi Göttingen –, pasionat de hieroglife şi care, după 1900, va face una din cele mai senzaţionale descoperiri arheologice, palatul de la Cnossos.

                Perioada stagiului atenian coincide şi cu debuturile lui Teohari Antonescu la revista „Convorbiri literare”. Pentru mulţi din tânăra generaţie, „Convorbirile” au constituit poarta de intrare în mediul intelectual, antecamera unde de cele mai multe ori se elaborează şi prin care, întotdeauna, se difuzează modelele culturale şi ideologice cele mai durabile. În impunerea unui tânăr – iar Teohari Antonescu este foarte conştient de acest aspect – revista constituie un compartiment strategic major: pe de o parte ea reprezintă o instanţă de legitimare, dar şi un factor de adeziune sau de excludere; pe de alta, prin periodicitate, este mijlocul cel mai util şi adaptat prin care se poate interveni în domeniile culturii şi ideologiei. Astfel, revista „Convorbiri literare” a servit tânărului istoric pătrunderea în reţeaua „specialiştilor”, a celor de la vârf. Teohari Antonescu elaborează în perioada sejurului său atenian o sumă de descrieri şi reflecţii asupra civilizaţiei elene, expediate lui Maiorescu la 16 decembrie 1893, şi care vor apărea în „Convorbiri literare” sub titlul O scrisoare cu cuprins antiquaric[12]. Este doar începutul unei activităţi publicistice intense şi variate, din care o mare parte se regăseşte în paginile acestei prestigioase reviste. Numai parcurgând filele Jurnalului de faţă se poate constata atmosfera stimulativă şi efervescentă din jurul „Convorbirilor”, convingerea că, alături de congenerii săi maiorescieni, participă la un act major de cultură. Dorinţa de a urma modelul junimiştilor din prima generaţie constituie obsesia lui Antonescu, cu convingerea fermă – după cum îi va mărturisi lui M. Dragomirescu – că „în curând şi noi, epigonii, vom fi pentru generaţia noastră şi cea europeană ceea ce generaţia lui Maiorescu şi Carp a fost pentru timpurile lor”[13].

                Revenit în ţară în 1894, va fi numit profesor de limba greacă la Liceul „Sfântu Sava” din Bucureşti, pentru ca din toamna aceluiaşi an – sub ministeriatul junimistului C. Meisner şi prin intervenţia lui Maiorescu – să se creeze la Iaşi, special pentru el şi P.P. Negulescu, două conferinţe, una de Arheologie şi cealaltă de Istoria filosofiei contemporane, în care se vor ţine cursuri şi seminarii, cu frecvenţă obligatorie, dar fără note, doar cu certificate[14]. Numirea lui T. Antonescu şi a lui P.P. Negulescu la Universitatea din Iaşi i-a fost anunţată lui Al. Philippide cu mare bucurie de Iacob Negruzzi, în epistola din 5 octombrie 1894: „Vă vin doi băieţi foarte buni ca conferenţiari la Universitatea din Iaşi, d-nii Negulescu şi Teohar Antonescu. Sunt tineri, harnici, învăţaţi, deprinşi să cugete prin ei înşii, iubitori de învăţătură şi în tot felul recomandabili. Să vedem ce va ieşi din ei acolo şi dacă şi caracterele sunt la înălţimea învăţăturii lor”[15]. De ce la Iaşi şi nu în Bucureşti, cu atât mai mult cu cât nici unul din cei doi nu agreau iniţial ideea de a se stabili în fosta capitală a Moldovei? A făcut şi aceasta parte din strategia lui T. Maiorescu de a „controla” mai bine Universitatea de acolo, fapt ce fusese discutat de altfel, în prealabil, cu P.P. Negulescu. Adresându-se mentorului său, încă de la 8 februarie 1894, tânărul filosof îi dădea dreptate, considerând că „o concentrare a forţelor tinere [la Iaşi] – a tuturor – ar fi poate foarte necesară, atât pentru propagarea şi întărirea direcţiei noastre literare, cât şi pentru însănătoşirea mediului în general”; „Iaşii sunt – continua el –, în ţara noastră, un centru socialist [...]. Şi ceea ce agravează încă importanţa Iaşilor, ca centru socialist, e că posedă şi o universitate, din care se răspândesc apoi în ţară, ca profesori, adepţii acestei direcţii. Iată pentru ce cred că o concentrare  a tinerilor la Iaşi, ar putea fi foarte necesară”[16]. De altfel, universitatea de aici a fost mai întotdeauna considerată ca un soi de antecameră pentru Bucureşti, mulţi din profesori titularizându-se aici, pentru ca mai apoi, când împrejurările erau favorabile, să se transfere în capitală, aşa cum se va întâmpla şi cu P.P.Negulescu.

Pentru moment însă, cei doi proaspeţi numiţi la Universitate şi-au luat menirea în serios, iar junimiştii de aici i-au primit cu entuziasm şi speranţe în revigorarea societăţii în locul unde aceasta se născuse. Adresându-se lui Hermann Suchier (profesor de romanistică la Universitatea din Halle), la 19 iulie 1895, Al. Philippide îl informa asupra noilor numiri la Facultatea de litere şi filosofie: „Am căpătat la Universitatea din Iaşi doi noi profesori, unul de filosofie şi altul de arheologie[...]. Sunt doi băieţi tineri şi harnici şi, natural, foarte încrezători într-înşii[...]. Ce va face arheologul însă, deocamdată eu nu înţeleg, pentru că toate colecţiile trebuitoare lipsesc universităţii noastre”[17]. Era un adevăr anevoie de escamotat, dotările materiale pentru o astfel de disciplină, arheologia, lipsind întru totul. Mai mult chiar, cercetările din această parte a Moldovei fuseseră mereu sub conducerea unor amatori, a unor diletanţi care lucrau la întâmplare, fără metodă şi mai mult pricinuind stricăciuni. În ce priveşte conservarea, lucrurile se prezentau mai rău chiar, neexistând spaţii adecvate. De pildă,  cele peste 600 de obiecte arheologice adunate de la Cucuteni-Băiceni (jud. Iaşi), poate una din cele mai celebre staţiuni arheologice neolitice, erau depuse – în lipsa unui muzeu arheologic – în pivniţa Institutului de geologie condus de Gr. Cobălcescu, alături de diverse fosile şi resturi străvechi din alte staţiuni, fără minime indicaţii de identificare.

                Ajuns la Universitatea din Iaşi, Teohari Antonescu devine coleg cu prestigioase figuri ale culturii române de la finele secolului XIX, cu care va avea relaţii cordiale şi profitabile vreme de un deceniu şi jumătate, până la stingerea sa prematură. Întâlnim în paginile Jurnalui portrete şi amănunte inedite despre Al. Philippide, A.D. Xenopol, P. Răşcanu (cu care a fost în excelente raporturi), Ioan Caragiani, Anton Naum, C. Leonardescu, Ed. Gruber, Ar. Densuşianu, I. Găvănescul, N. Culianu, C. Climescu, V. Buţureanu, P. Poni ş.a.

                În 1895, situaţia oarecum provizorie a lui Teohari Antonescu şi a disciplinei ce o profesa se va schimba prin includerea materiei în bugetul Universităţii din Iaşi, cu începere de la 1 octombrie, conferinţele mai sus amintite fiind înlocuite cu două catedre, una de Logica şi istoria filosofiei moderne (ocupată de P.P. Negulescu) şi alta de Arheologie şi antichităţi, pentru autorul jurnalului de faţă[18]. Suplinitor în primul an al acestei catedre, în urma concursului susţinut la Universitatea din Bucureşti, Teohari Antonescu a fost numit pe 1 noiembrie 1896 profesor cu titlu provizor[19], iar prin decretul regal nr. 366 din 22 ianuarie 1899 i se recunoaşte calitatea de titular. Totodată, din 1895 şi până prin 1902 va suplini adeseori şi catedra lui Petru Răşcanu, de „Istoria antică, epigrafie şi geografie”, cât timp acesta ocupa funcţia de inspector general al învăţământului secundar[20]. Toate aceste evenimente sunt amplu redate în Jurnalul ce-l punem acum la dispoziţia cititorilor, constituind un document de prim ordin în ceea ce priveşte reconstituirea strategiilor numirilor universitare în acea epocă. Însemnările lui Teohari Antonescu oferă o multitudine de elemente privitoare la procedurile electorale în mediul universitar românesc, putând astfel să înţelegem mai bine, din interior, dinamica facultăţilor de litere, pentru a sesiza criteriile de apreciere implicite şi explicite ce fondează ierarhia legitimităţilor. Rezultă cât se poate de clar cum ritualurile de cooptare devin o gigantică maşinărie în care se implică veritabile clici, grupuri sudate care se întreţin şi se autocooptează în funcţie de afinităţile ideologice sau intelectuale.

                Deşi puţine, amintirile foştilor studenţi scot în evidenţă rafinamentul cursurilor lui, cantitatea de informaţie nouă şi diversitatea abordărilor[21], fapt confirmat atât de programele Facultăţii de litere, cât şi de caietele sale de curs rămase inedite[22]. Pentru epoca aceea rămânem surprinşi de conţinutul lecţiilor predate de el, care abordau chestiuni de-a dreptul provocatoare: Descoperirile arheologice din Asiria şi Babilonia; Scrierea cuneiformă şi încercările făcute pentru descifrarea ei; Religia popoarelor asiatice; Legenda potopului la diferite popoare ale globului; Poezia popoarelor preistorice; Arta omului cuaternar; Monumentele megalitice; Dacia, leagănul popoarelor ariene; Filosofia Upanişadelor; Definiţiunea istoriei culturale; Istoria şi critica sistemului celor trei perioade de cultură; Priviri generale asupra scopului şi metodei estetice; Tragedia greacă; Ceramografia – sunt doar câteva din temele mai des abordate, cu fiecare generaţie de studenţi. Şi totul temeinic documentat, cu trimiteri la cele mai recente lucrări şi în deplină cunoştinţă a noilor teorii şi descoperiri arheologice[23].

                De altfel, activitatea sa de profesor a fost minunat întregită cu cea ştiinţifică, fiind autorul a mai multor studii publicate în „Convorbiri literare” şi a cinci volume (Cultul Cabirilor, 1889; Lumi uitate, 1901; Le Trophée d’Adamclisi. Etude archéologique, 1905; Cetatea Sarmizegetusa reconstituită, 1906; Columna traiană studiată din punct de vedere arheologic, geografic şi artistic, 1910), excelent primite de critica istoriografică a epocii. A.D. Xenopol afirma, de pildă, referindu-se la volumul Lumi uitate, că ea depăşeşte modul obişnuit de a se trata problemele istorice la noi şi, în consecinţă, este de aşteptat ca receptarea ei să se facă anevoie, publicul cititor fiind mai curând avid de a îngurgita tratările uşoare, dar neinteresante[24]. Prolificitatea sa a coincis şi a fost favorizată în primul rând de climatul cultural efervescent de la cumpăna secolelor XIX-XX[25], climat instaurat în bună măsură de revista „Convorbirilor”. Dominată între 1893-1898 mai ales de estetism, la începutul veacului următor revista acordă tot mai mult prioritate ştiinţelor sociale şi naturale, dar şi problemelor de interes mai larg menite a schimba spiritul public (chestiunea proprietăţii funciare, a muncitorilor, a naţionalităţilor, a evreilor, a reformelor administrative şi şcolare etc)[26], devenind împreună cu „Noua revistă română” a lui C. Rădulescu-Motru un levier ideologic de primă mărime şi cu o reală autoritate. Schimbarea se datorează poate şi constatării lui T. Maiorescu, din 1898, că „societatea română, cu unicul ei interes literar, a ajuns astăzi mai jos de nivelul mijlociu, e in cadente domo, cum se zicea în astrologia medievală”[27]. Şi nu întâmplător, în ce priveşte istoriografia, tot Maiorescu este acela care, într-o scrisoare adresată lui Simion Mehedinţi, observa la 1893: „E un scandal cultural ca după începuturile Magazinului istoric al lui Şincai, după publicarea Documentelor Hurmuzachi şi a Arhivei lui Haşdeu... stă toată tinerimea universitară cu limba scoasă după apa din izvoarele istorice şi, în loc de apă îmbelşugată, ne dau picături dintr-un pahar mic de epigrafie à la Tocilescu şi din sticla de doftorii sifilitice ale lui Xenopol şi din ţucalul lui Ureche. Nici un tânăr de valoare de la noi din ţară n-are să se destine istoriei naţionale?  E numai Onciul din Cernăuţi !  Pentru D-zeu, numai unul?!  Unus este nullus”. Iar intenţia sa era ca unul din prietenii lui Antonescu, Simion Mehedinţi, să se specializeze în acest domeniu, devenind „profesorul profesorilor”: „Asta ne lipseşte în prima linie [...], dar o istorie în sensul şcoalei lui Ranke, nu fantasmagorii à la Haşdeu, Xenopol, N. Densuşeanu”; „Cultura tinerimii noastre e atrofiată, are foamete de istoria naţională mai ales. Aici e punctul principal al viitorului universitar”[28]. Este şi explicaţia pentru care Titu Maiorescu a căutat mereu să stimuleze pe profesorul ieşean în a scrie şi a tipări cât mai mult, dar mai ales de a începe ample anchete de teren pentru depistarea în spaţiul moldav a diverselor urme arheologice, atât de lacunare până la vremea aceea. Şi totul după metode moderne, ştiinţifice, iar nu ca în cazul „vandalismelor” lui Gr.C. Buţureanu şi Neculai Beldiceanu cu staţiunea de la Cucuteni-Băiceni.

                Teohari Antonescu şi congenerii săi au găsit deci în Titu Maiorescu şi revista ce o patrona un veritabil bagaj genetic care putea exercita forţa coagulantă a celor mai multe din aspiraţii, „Convorbirile literare” constituind totodată un excelent debuşeu pentru ceea ce se dorea: o „nouă” istoriografie. De altfel, Antonescu îi sugera lui T. Maiorescu – în noiembrie 1896 – că „împrejurul revistei trebuie să se alcătuiască o grupare care, deşi cu o sumă de idei împărtăşite mai de toţi, să nu fie tocmai exclusivistă sau să pară cel puţin”; trebuie neapărat să atragă în jurul ei celelalte „elemente străine şi nesigure” ce pot servi intereselor de grup[29]. Sub directoratul lui I.Bogdan şi cu un comitet redacţional din care făcea parte şi Teohari Antonescu, revista a devenit o publicaţie destinată mai ales istoriei, fapt remarcat cu mult mai devreme şi nu fără invidie de M. Dragomirescu, încă din 1899, într-o epistolă către Maiorescu: „Hotărât, activitatea istorică devine copleşitoare, precum altădată devenise cea estetico-filosofică. Acest fapt se datoreşte cred, în primul rând, activităţii asidue a tinerilor istorici, a căror dragoste de adevăr le indică un loc în jurul Convorbirilor”[30]. De altfel, Jurnalul de faţă constituie o mărturie directă a prefacerilor suferite de revista amintită, începând cu alegerea noului colectiv de redacţie, de după retragerea lui Iacob Negruzi, şi până la atmosfera în care se desfăşurau la Bucureşti şedinţele noului colegiu director.

                Se împlinea astfel o aspiraţie mai veche a lui Maiorescu, de a crea o şcoală istoriografică, în jurul unui program coerent, care să combată superficialitatea ştiinţifică născută din entuziasmul epocii revoluţionare, care să pună în lucru – aidoma istoricilor germani – examenul riguros al surselor scrise, expunerea clară şi sistematică a faptelor, aspiraţie mult înăbuşită după eşecul avut cu A.D. Xenopol şi G. Panu. Iar spiritul combativ manifestat de tinerii istorici cerea în mod evident schimbări la „Convorbiri literare”, chiar o „reformă”, întrucât era revitalizat criticismul mentorului, ce conferise atâta prestigiu publicaţiei. Nu întâmplător, Vasile Pârvan va constata în 1906 că: „singura revistă enciclopedică, mai veche, existentă azi la noi, Convorbiri literare, a devenit sub ameninţarea de a muri în timpul din urmă, aproape o revistă de specialitate. Ea reprezintă şcoala nouă istorică română, a cărei dezvoltare a fost dintre cele mai înfloritoare şi productive pe terenul cercetărilor ştiinţifice din ultimii 15 ani”[31]. În această publicaţie, în afara Scrisorii, menţionată mai sus, Teohari Antonescu a mai tipărit: Dacia, patria primitivă a popoarelor ariane (1895 nr. 5); Manifestările artistice în raport cu rasa, (1895, nr. 10); Descoperirile din Troia, (1895, nr. 12); Activitatea ştiinţifică a lui Alexandru Odobescu (1897, nr. 3-4); Originea egiptenilor şi semiţilor (1897, nr. 11 şi 12); Din lumea Chaldee (1898, nr. 4); Epopeea lui Izdubar (1898, nr. 5); Priviri asupra filosofiei Upanişadelor (1899); Din literatura egipteană (1901, nr. 3); Cum s-a format Preistoria (1901, nr. 11); Originile omului (1902, nr. 6); Buddhismul şi Nirvana (1903, nr. 9); Trofeul de la Adamclisi (1906, nr. 3-5); Culele sunt sau nu naţionale? (1907, nr. 5) ş.a.

                Pe de altă parte, Teohari Antonescu a fost deosebit de activ în a remobiliza pe vechii junimişti rămaşi la Iaşi, intraţi într-un soi de letargie, mulţumiţi cu palide şi solitare activităţi intelectuale. S-a autolegitimat în această acţiune atât prin strânsele relaţii ce le avea cu T. Maiorescu, cât şi prin căsătoria cu Eugenia Vârgolici, fiica universitarului şi junimistului Ştefan Vârgolici[32]. Încearcă să refacă vechea tradiţie junimistă a întâlnirilor săptămânale, la el sau la cineva mai înstărit acasă, organizează conferinţe şi provoacă la dezbateri ştiinţifice, convoacă noi membri etc. Într-o scrisoare adresată lui Maiorescu, din 12 decembrie 1898, Al. Philippide îi descrie acestuia cam cum se înfăţişau lucrurile în noua formulă: „Teohari Antonescu a adunat de mai multe ori, în saloanele lui, supt patronajul lui [Petru] Missir, tot felul de caracudă, şi tânără, şi bătrână, cu gândul ca adică să reînnoiască Junimea”; „Şedinţele literare din saloanele lui Teohari au fost însă curioase prin exagerarea calităţilor Junimei: gluma devenea bufonerie, spiritul-nebunie, libertatea-anarhie. În aer nici o idee – nici o noţiune, cum ziceţi d-voastă psihologiei de astăzi.[...]. Missir e prea fin şi prea diplomat pentru ca să poată patrona o societate aşa din topor, precum a fost şi este Junimea”[33]. Sunt realităţi ce se regăsesc şi în paginile Jurnalului, insatisfacţia lui T.Antonescu de a nu mai putea reface atmosfera Junimii de odinioară fiind anevoie reprimabilă. A încercat totodată să se apropie de grupul de intelectuali din cadrul „Societăţii ştiinţifice şi literare”, însă şi aici atmosfera de improvizaţe şi incoerenţă îi crea dezamăgire. A rămas totuşi un optimist şi un entuziast, sperând că schimbările bune se vor face din mers şi cu mult tact, activând în paralel în cadrul „Junimii” politice ieşene, aşa cum rezultă din acest Jurnal, fără veleităţi de a ieşi prea mult în faţă, rămânând până la moarte omul fidel al lui Maiorescu.

                Destinul său nefericit a făcut să treacă în nefiinţă la o vârstă relativ tânără, la numai 43 de ani, – în ziua 11 ianuarie 1910, la orele 15.30, răpus de un „cancer al rărunchiului”[34]. Era vârsta când un istoric abia de acum dă măsura valorii sale, domeniul fiind în primul rând unul de acumulare, ceea ce necesită timp şi muncă. Se încheia astfel o existenţă care sub raport social şi intelectual părea să promită mult, într-un domeniu ce se afla în plină căutare a propriei identităţi şi legitimităţi ştiinţifice. Paginile volumului de faţă constituie una din puţinele mărturii jurnaliere ale epocii, ale acelui sfârşit de secol XIX, plin de evenimente majore care au schimbat şi din punct de vedere cultural şi instituţional faţa României.

               

 

 

 

 

 

 

 

 

Notă asupra ediţiei

 

 

                Ediţia de faţă reproduce integral Jurnalul lui Teohari Antonescu, păstrat în manuscris la Arhiva Muzeului de Literatură a Modovei din Iaşi, fond 8569, alcătuit din trei caiete ce însumează aproximativ 250 file. Aflat multă vreme în posesia fiicei lui Teohari Antonescu, Adina, căsătorită în 1944 cu Alexandru Naum, manuscrisul de faţă, împreună cu alte caiete ce conţineau note de curs, însemnări de lectură etc, a fost încredinţat spre păstrare doamnei  Victoria Lascu (născută Borza) din Cluj care, acum două decenii, le-a încredinţat muzeului mai sus amintit. Deşi scris cu cerneală, pe suport de hârtie, trecând prin două războaie mondiale şi tot atâtea refugii, Jurnalul se păstrează în condiţii excelente, fără a ridica probleme de lectură.

                Acum şase decenii, Alexandru Naum a publicat doar câteva fragmente în revista „Convorbiri literare”, aproximativ o zecime, deşi pe alocuri cu lecţiuni eronate: Teohari Antonescu, Însemnari, în „Convorbiri literare”, LXXII, 1939, p.253-267 (cu o prezentare de Alex.Naum, Notiţă despre Teohari Antonescu, p.251-253), 406-416, 546-552, 1838-1842; LXXIII, 1940, p.48-53, 160-164, 248-250, 361-363, 457-459, 578-582, 768-773; LXXIV, 1941, p.46-49, 178-182, 355-358, 505-510, 635-641, 771-773.

                În reproducerea textului, intervenţiile noastre au fost minime, interpolând însemnările marginale ale autorului, corectând tacit erorile de limbă şi unele inadvertenţe nesemnificative, dar păstrând cât mai mult din caracteristicile scrisului său. Notele explicative au fost marcate în text prin croşete şi se află desfăşurate la sfârşitul volumului. Am inclus totodată în Anexă un memoriu al lui Teohari Antonescu, adresat decanului Facultăţii de litere şi filosofie din Iaşi, în vederea întemeierii unui Muzeu Etnografic, care să adăpostească obiectele arheologice descoperite până atunci în regiune.

                Exprim aici recunoştinţa faţă de Lucian Vasiliu, directorul Muzeului Literaturii din Iaşi, şi Dan Jumară, care mi-au facilitat accesul la manuscrisele lui Teohari Antonescu fără rezerve şi cu o prietenie de invidiat. Şi nu în ultimul rând, gratitudinea noastră se îndreaptă spre acad. Camil Mureşan, care ne-a pus la dispoziţie toate însemnările lui adunate de-a lungul timpului din corespondenţa lui Teohari Antonescu.

               

 

 

 

 

 

 

 

 

                1893 noiembrie 7

                Marţi, ora 9 seara. Triest

 

                Să aşez pe hârtie câte ceva din plimbările mele de până acum.

                La gară am fost petrecut de Evolceanu, în primul rând, pe care l-am luat cu mine în trăsură, de Mehedinţi, Dragomirescu, Negulescu şi Tzigara[1]. Îmi aduc aminte că Mehedinţi căta să facă spirit pe socoteala „adoratei” mele, pentru motivul că seara de mai-nainte, deşi ei se strânseseră pentru mine, îi părăsisem pentru întâlnirea dată englezoaicei. Tzigara – şi cel mai puţin cult din ei toţi şi cel mai puţin măsurându-şi vorba – mi-a spus, crezând că face un spirit cu aceasta: „lasă-ne-o nouă, d-le A[ntonescu], cucoana d-tale, uite suntem tocmai cinci; prin urmare îi rămâne şi ei două zile pe săptămână de odihnă”. M-am uitat la Evolceanu, el cunoaşte şi numele ei şi adresa ei; eu i-am lăsat-o, şi Evolceanu s-a uitat cam întrebător la mine, şi am schimbat vorba repede cu altă parte. La o nerozie nu era alt răspuns, cu toată purtarea lui de a mă conduce la gară. Le-am spus de m-or prinde tâlharii în Grecia, nota de plată o trimit pe adresa lor, să se contribuie, să facă ce-or şti. Şi am râs o grămadă în sensul ăsta. Când a fluierat conductorul, când maşina a pornit-o, eu am salutat, ei au salutat şi am intrat în compartimentul meu. „Bun băieţi, ce e drept, şi lumea largă de acum înainte este a mea şi eu sunt al ei, şi ce o fi ascuns pentru mine are să se dea la lumină şi o să-mi trăiesc traiul !” etc, etc. Şi-mi venea să plâng de nimic...

                Trenul s-a ţinut o vreme bună numai pe şes, mai târziu am intrat şi printre coline, ca să nu zic munţi, şi printre păduri frumoase, bine îngrijite. Într-o poiană, îmi aduc aminte, era o căsuţă măruntă, măruntă, şi peretele alb de lângă pământ era mâncat de umezeală şi surpat, şi dinaintea uşii stătea un trup omenesc cu lulea în gură. „La ce-o fi trăind omul ăsta pe pământ?  Are el vreo plăcere, vreo bucurie, că întristare şi mâhnire neapărat are destule?”  Fuga trenului înainte nu m-a lăsat să mă mai gândesc asupra fiinţei omului ăluia, şi odată cu schimbul panoramei s-a schimbat şi cursul ideilor mele.

 

                Dresda, după prima impresie, mi se părea un oraş foarte plictisitor, după plecat însă îmi părea rău că o las. Am fost întâi la Iorga. Şade cu nevasta în mansardă[2], o odaie mică şi două paturi, cu un lighean murdar şi negru pervazurile dinăuntru, ar trebui să fie alb, cu o masă lungă şi o masă peste masa roasă ori de molii, ori cârpită ca ciorapii mei de mămiţa. De sofa nu mai vorbesc, că prea era urâtă; mi-era frică să mă aşez pe dânsa de teama unor locuitori foarte puţin comozi; lucrurile aşa de bătrâne, ar fi şi păcat să n-aibă asemeni locatari necuviincioşi şi mărunţi. Gătesc în casă; doamna Iorga a făcut o omletă, pe o tigăiţă încălzită cu spirt. Untul nu l-a fiert odată cu ouăle, dar mi l-a adus pe un tăleruţ dinainte. Prin urmare, după această sistemă, untul avea să se fiarbă mai întâi şi mai întâi în stomacul meu. Mi s-a părut metoda greşită, deşi era nouă pentru mine; am mâncat numai ouăle, în corpul cărora am avut bucuria să găsesc şi un fir lung, creţ şi gros, de culoare cam roşcată; prin urmare al cui, că d-na Iorga are părul cu totul negru?  Plăcerea acestei noi descoperiri m-a silit să mă opresc la drumul jumătate al mesei mele. Ş-apoi era fum şi aer de bucătărie. Cu tot budismul meu, adică în sensul meu, cu toată abnegaţia mea de a-mi opri şi gusturile şi sentimentele mele d-a se exprima în afară, numai pentru ca să nu procur celuilalt neplăcere, totuşi această necuviinţă am făcut-o. Aoleo, şi Iorga ce om !... Cu cât intru în mai deaproape legături cu dânsul şi-l studiez mai cu amănuntul, tot nu mă pot desbăra de ideile rele ce am asupra lui. Deocamdată câteva note în această direcţie. Vorbeam despre articolul meu trimis lui Xenopol[3] şi încă neapărut, el lăsând vorba care fără îndoială mă interesa mai mult pe mine, începe să mi se plângă că Xenopolul e nemulţumit de articolul lui din Revue historique, făcut ca recenzie asupra voluminoasei istorii asupra românilor[4]. Aceasta nu mi-o spunea decât ca să ştiu că a scris în Revistă. „Şi mă mir de ce ar fi supărat contra mea, căci tocmai eu, prin articolul meu (Iorga vorbeşte), i-am făcut să se vândă câteva mii de exemplare; căci ce enormă influenţă n-are un articol, recenzie bună, pentru vinderea cărţii!..." Şi să nu mori de dragul recenziunii?...

                O altă observaţie este cea următoare, mai rea pentru sufletul tânărului: Vorbeam despre noile cărţi apărute în limba română. Iorga, cu o insistenţă curioasă, îmi prezenta o Crestomaţie de Beldiceanu sau nu ştiu de cine[5], ieşită în ediţia Şaraga cu  1 leu volumul. Era o carte foarte neplăcută şi la aspect şi la cuprins. Autorul nu părea să aibă un gust destul de ales, de fin, în copierea bucăţilor mai de valoare. Am citit pe sărite şi am închis-o foarte în grabă; îmi venise straşnic să casc. Pe la sfârşitul volumului era o dare de seamă, sau scurte notiţe biografice asupra autorilor români. Fiindcă de vreo trei ori mi-a deschis-o, cam tot pe la aceeaşi pagină, de curiozitate am citit, ca să văd la ce ţine el tot mereu în acelaşi loc să fie cartea citită. Era notiţa biografică asupra lui Iorga. Mi-arunc ochii şi după citit nu ştiu de ce mi-a venit în gând proverbul latinesc: „asinus asinum fricat” şi dezgustat, fără să zic pâs, am căscat de vreo două ori, de eram să-mi deslipesc fălcile şi am schimbat vorba. Ieşea din notiţă că Iorga e un scriitor de o „erudiţie şi fineţe, şi inteligenţă” surprinzătoare. Îmi venea greaţă!...

                Fiindcă eram în apele literaturii, am urmat mai departe să „patojez” în asemeni mocirlă. Mi-a vorbit de rău de toţi; pe alocurea însă am prins şi ceva bun. Mi-a spus cum ar vrea el să schimbe genul fabulei. N-am idee bună de capacitatea lui Iorga în a desţeleni cărări noi, şi cu ochii jumătate închişi, am mai căscat de vreo câteva ori, şi tocmai când eram să-l las cu vorba pe drum şi să schimb curentul în altă parte, cătând să atace pe Dragomirescu îmi face o fabulă cu „albina care face miere culegând din boboc în boboc sucul florilor, iar păianjenul răsucindu-se în juru-şi şi scoţând numai venin”. Aceasta era o aluzie la articolul celuia în care-l înfăţişa ca un furător din toate direcţiile. Tot Iorga mi-a arătat că fabula este luată din Heine. Prea era frumoasă ca să iasă din „gehirnul” lui Iorga. Am adus atunci din condei: „de ce adică n-ai încerca să faci o dramă, sau o tragedie, poate să reuşeşti minunat”. „Hei! – şi pune mâna la tăietura jiletcei dintre subţioara dreaptă, iar cealaltă mână, cu degetele, scobindu-se în nas – hei, ce crezi că n-am încercat! Am vrut să fac pe Nero un subiect frumos”. Accentul vorbei lui, poza lui neestetică, sau copilăria ideii lui, m-au silit să-mi iau căciula şi cu un bunăseara pe furiş am fugit. Antipatică fiinţă, îmi ziceam mereu pe drum. Şi mă gândeam la ideea lui că „el (Iorga) e cu mult mai frumos decât Nanu”[6]; se poate să fie mai frumos (nu e), dar e prea antipatic din cale afară, şi ce trandafir de femeie!...

 

                Oraşul Dresda este îndestul de frumos pentru cineva venind din Berlin sau dintr-un oraş tot aşa de frumos. Strade drepte, cu case înalte şi mai cu seamă clădiri impunătoare, şi mai cu seamă culoarea pereţilor de la drum cam veche, ceea ce face o impresie mai bună decât uliţele Berlinului; aici prea sunt curate şi noi toate. Palatul, biserica şi piaţa cu muzeele, fluviul Elba, terasa din dreapta podului, turnurile bisericilor, linia suind şi coborând a dealurilor din departe, drumurile tăind în toate chipurile, toate sunt făcute ca într-un oraş de prima mână în frumuseţe. Am fost cu tramvaiul electric până la Blasewitz. Din loc în loc, mai ales când în fugă vagonul se clătina mai tare, scăpărau scântei albastre de pe sârma de sus. Lumina uneori se stingea aproape cu totul, în salturile vagonului; negreşit se întrerupea curentul. Este pentru întâia oară când văd asemeni tramvaiuri. La Blasewitz am trecut podul şi m-am urcat în sus spre dealuri. Cărarea nepavată, cu un şanţ adânc pe dreapta, pe unde picura pe pietricele apa albastră a leşiilor de la rufe, suia încetinel, având pe stânga mai multe prăvălii, pe când pe partea şanţului erau case de locuit. Toate au acelaşi aspect exterior, lădiţe cu un soi de acoperiş în trapez, cu ferăstruie mărunte de tot şi uşi ca portiţe de porumbei ai crede. La una din case erau perdelele nelăsate şi fiindcă lumina lămpii din fundul odăii din faţă îmi îngăduia să văd totul, m-am uitat mult. Era la dreapta căminului un bărbat rezămându-se pe podul palmei, coatele mâinii fiind înţepenite pe genunchi; se uita la foc, dacă o fi fost foc în cămin, în orice caz privea în jos; în faţa lui o femeie, cu tistimel alb de tot ca şi perdelele pe cap, râdea privind pe omul nostru, sau îi vorbea; în orice caz, lumina gălbuie a lămpii, liniştea din afară şi dinăuntru, şi mai presus contrastul cu vagabondajul meu şi nemulţumirea mea sufletească m-au pătruns tare încât m-am întors îndărăt spre pod, ca nu cumva să mai dau de vreo scenă în acelaşi fel; mi-ar fi sfâşiat sufletul repetiţia aceleiaşi note triste. Uf, d-aş ajunge odată la Atena!...

                Am fost la muzeu[7]. Înainte de prânz mă interesau lucrurile aşa de puţin că ori vedeam mutrele de pe uliţă, ori cele din tablouri, mulţumirea mea era aceeaşi. Îmi lipsea stratul de cumpănire, care te face să fii pregătit pentru emoţiuni estetice. Când am ajuns înaintea Madonnei Sixtine de Rafael şi înaintea Heilige Nacht de Correggio[8], aceeaşi surprindere plăcută am avut ca şi înaintea unui măr după masă. Aşadar, emoţiune aproape deloc. Capul lui Christ şi al Madonnei, nu încape nici o îndoială, este de o frumuseţe neîntrecută. Ochii copilului şi ai îngerului din dreapta de la rampa de jos exprimă, pe lângă inteligenţă supremă, o intensitate de sfinţenie, de seriozitate, de viaţă, neîntâlnită până acum la toate celelalte picturi. Rafael însuşi, cu toată graţia lui, rămâne superior sieşi prin acest tablou. Sixtus, papa, o fi având el multe calităţi în execuţia părului şi bărbii, în culoarea veştmintelor nu m-a atras aproape deloc; am rămas tot aşa de rece în faţă-i ca şi înaintea Sfintei din partea-i opusă. În general mişcare, o pornire adâncă, pronunţată spre plăcere, n-am avut. Am plecat din muzeu afară, cu gândul cum să găsesc un birt mai ieftin şi mai bun; îmi venea să mă dau cu capul de pereţi de necaz; să nu găsesc eu măcar o notă care să mă atingă, să mă facă să vibrez!  Ori s-o fi stricat sensibilitatea mea cu totul?  Să nu fiu oare în poziţia unei lăute sparte, fără coarde, peste care poţi foarte bine trage cât pofteşti cu arcuşul, sunet atrăgător n-ai să scoţi. Emoţiuni vii, ca odinioară în Paris[9], sau chiar în Bucureşti, la vederea unui tablou frumos, ori muzici frumoase, aşa de vii că sudoarea mă făcea apă tot, n-am mai avut şi sunt multe probabilităţi că n-o să mai am.

                Am vizitat muzeul de plastică. Este, după mărturia tuturor, cel mai frumos şi mai bine orânduit din toate muzeele de asemenea natură în Europa. La intrare, în faţa scării de onoare, stau toate sculpturile care se pot atribui lui Polyclet. În dreapta se întind originile artei, în stânga sculptura greacă mergând spre completa ei dezvoltare şi dezmăţare. În dreapta ei, sculpturile din Olimpia şi cu unii Apolloni Strangford etc. Metopele(?) şi sculpturile din Aegina sunt în sala următoare, cu copiile după basoreliefuri şi stele din epoca anterioară sec.V. În fund ai sculpturile cipriote, egiptene şi asiriene, toate prea puţine ca să mă opresc asupră-le.

                În stânga lui Polyclet avem sculpturile, frizele şi metopele parthenonice, toate în sala numită Phidias. Pe partea din fund ai sala sculpturilor praxitelice, cu dependinţe pe uşa alăturată a portretelor de artişti şi filosofi. Mai departe, sala lui Scopas, sala lui Lysip, sala sculpturilor templului cu columne coelate din Ephesos, fotografii după monumentul din Giölbasi şi după sarcofagiile sidonice, în fine Laocoon având în faţă pe Venera din Millo, sala sculpturilor pergamenice cu dependinţa de „darurile lui Atal” în Atena, Şcoala din Trales şi „taurul”, în fine Juno Lodovisi şi sala lui Zeus Otricoli, ambele cu mai multe alte statui constituind săli aparte.

                Am insistat asupra acestor lucruri pentru motivul că în ţara românească, cu modificări în detalii, tot o asemeni orânduire am să dau sculpturilor. Seara am întâlnit o fetiţă care, nu încape nici o îndoială, nu era publică; dovadă că deşi i-am propus parale s-o duc la mine acasă, să merg la ea, n-a vrut cu nici un chip. M-a dus la un fel de teatru, varietăţi. Era un fum de tutun nesuferit, mutre de oameni prea puţin simpatici, deşi bine îmbrăcaţi şi strânşi pe locuri şi mulţi ca sardelele în cutie, nici să te mişti n-aveai loc. Pe scenă era o scândură care de la mijloc se pleca mult, formând şi pe o parte şi pe alta două planuri foarte înclinate. Pe această planşe era un glob mare colorat, care sub cadenţarea muzicii se plimba când pe o clină, când pe cealaltă, revenea pe clină ca spre înălţimea unui deal, cu balansare regulată. Toţi să mirau, se sculau din locuri ca să vadă mai bine mişcările acestei „bule misterioase”, cum era anunţat pe afiş. Când la urmă, bula mergând cu o repeziciune relativ mare, s-a rostogolit de după scândură pe scenă urmându-şi mai departe dansul ei, un entuziasm curios şi inexplicabil îi cuprinsese pe toţi. Ce foc de aplauze doamne, când deodată, în mijlocul celor mai repezi mişcări, se opreşte bula şi sărindu-i capacul în sus se deşiră un biet clown!  Râsete, aplauze, surprinderi de la toţi, le făcea plăcere tare nemţilor asemenea „mistere”. Auzisem că sunt naivi nemţii, dar în aşa grad nu credeam. La dracul, şi un copil ar fi înţeles că imboldul era născut din spiriduşul în carne şi în oase vârât înăuntrul globului. În orice caz, a ridica panta scândurii, era un lucru însemnat şi pentru prima oară întâlnit pentru mine.

                Ce m-a mai surprins erau aşa zisele „Naiade” sau „Nimfe”, care într-un lighean unde nu pot încăpea decât 7 sau 8 oameni, plin cu apă, făceau evoluţiuni curat interesante ca şi nişte nimfe, erau îmbrăcate cu un tricou roşu peste tot corpul, cu pieptare în solzi de peşte pe jumătatea de sus a trupului. Una din ele a făcut mişcări „sub apă” până am numărat 325. Prin urmare putea să-şi ţie respirarea în tot acest timp. Eu d-abia de mă ţin fără respirare până la 35 mult 40. Ca să merg aşa departe ar trebui ori să am o constituţie particulară a plămânilor, sau să fac exerciţiu îndelungat!... Interesant de văzut asemeni lucruri, hai, ce zici?...

 

 

                1893 noiembrie 13

                Luni dimineaţa, 9 ore

                (pe mare, între Santa Maura şi Argostoli)

 

                La Viena n-am nimic de raportat, decât scumpete nemăsurată şi o nenorocită lipsă de intimitate pe stradă. În schimb mersul oamenilor, aerul caselor mai ales pe Ring, culoarea locală dispărută mult, avem semnul unei eleganţe mai mari şi vieţi mai cultivate decât în Berlin. Am fost la muzee şi din toate nu mi-a rămas mai nimic, fără îndoială griji de altă natură mă împiedicau să înţeleg şi să simt arta aşa cum trebuie. Decât un Rubens, Arythia răpită de către Boreu şi un Murillo, Doi copii jucând cu zaruri. Şi de altă parte un Raphael, Madonnă cu Isus şi Iordan Botezătorul şi câţiva Palma il Vecchio, cu femeile lui grase, colorate în vopsea gălbuie, nu am mai văzut nimic, sau dacă am văzut nu mi-a mai rămas în cap nimic. Pe dinaintea ochilor mi-au trecut negreşit nenumărate tablouri, am fixat mult unele pânze cu nume de autori străini, mai ales din şcoala germană modernă sau austriacă, dar nici amintirea nu mi-a mai rămas. Aşadar arta s-o lăsăm în voia întâmplării.

                Am pornit cu trenul de noapte spre Triest[10], în clasa mea obişnuită, şi în compartiment cu mine erau două dame. Dar fiindcă mai în urmă a sosit şi un ovrei, cel puţin după cârligătura nasului şi vocea piţigăiată, mâncată ca de sifilitic, care mereu tuşea şi scuipa flegmă cu gâlgâitura caracteristică ofticoşilor, au plecat în alt compartiment, rămânând să mă pliroforisesc cu vecinul meu cel incomod. N-am dormit decât pe furiş, din când în când. Dimineaţa, când am sosit în Triest, îmi venea să cad de oboseală; de altminteri am şi dormit după dejun în hotel. Pe drumul dintre prima staţie anterioară Triestului şi acest oraş, norii uneori cenuşii, alteori albi, s-au crăpat o dată şi surprins am văzut marea, marea albastră, ca havaiul cerului de vară în amiaz la noi.

                Pe un colţ de deal intrat în mare era o clădire prea frumoasă, cu turnuri sau turn ca un castel feudal şi din vârful căruia, presupun, s-ar fi putut vedea marea în toată întinderea şi în trei părţi ale orizontului. Era castelul împărătesei Elisabetha din Miramar, mi s-a spus, împărăteasa Austriei, care trecea drept nebună de la moartea lui Rudolf, arhiducele[11]. În Triest ceea ce m-a izbit mult e frumuseţea tipurilor de femei italience – populaţia în imensa majoritate este italiană, mai n-auzi limba austriacă vorbindu-se. Ziua, când m-am suit în sus spre stradă, mai în tot locul întâlneam italieni cu luleaua în gură, vorbind în grupe de trei sau de patru, mai cu seamă însă atrage numărul femeilor bătrâne.

 

 

                16 noiembrie,  Atena

                Miercuri seara, 10 ore

 

                Frate Evolcene, îţi scriu ţie întâi şi întâi[12].

                Cum am ajuns ţi-oi spune altă dată. Mare mai vrăjmaşă de la Corfus încoace nici că se putea. Ieri, spre pildă, ajunsesem aproape să plâng de necaz, dar în fine iată-mă. Cum prevăzusem: plouă mereu şi mărunt, cerul acoperit pretutindeni cu nori şi drumul tare noroios. Am făcut calea de la Pireu la Atena pe tovărăşie cu un italian, în trăsură. Tu, în mintea ta, cum ţi-ai închipui vechea cărare?  Mizerabil, cum niciodată n-aş fi crezut. Maidane pustii, ori cu case dărâmate, ori cu uluci fără scânduri, cu pădure foarte rară de măslini şi din loc în loc cu plopi şi cu ulmi pe amândouă părţile. Când am văzut Acropolis era grozav mâhnită şi cât se vedea era neprecis, de ceaţă. Munţii frumoşi ai Atticii, munţii albaştri nu i-am văzut decât rareori şi atunci numai o dungă mai neagră printre ploaie. Mi-am închipuit o intrare tristă în Atena, dar în aşa hal, nu. Îmi vine aşa de urât că mă bat gândurile straşnic s-o pornesc înspre Delfi, poate o fi mai frumos p-acolo.

                Grecii, să te ferească sfântul să aibi a face cu dânşii. Ca să-ţi faci o idee, curat neicusorule, să-ţi povestesc venirea mea în Pireu. Vânt şi ploaie, fondul tabloului, talazuri cât casa şi eu slăbănogit ca o stafie, plus barba crescută de o săptămână. N-apucase bine să se apropie vaporul nostru şi de mai-nainte ne ieşiseră ca furnicile bărci de toate culorile. Când s-a ancorat şi s-a lăsat scara vaporului, după cum e obiceiul în toate porturile greceşti, am făcut experienţa şi în Corfu şi în St.Maura şi Argostoli, toţi proprietarii de bărci, îmbrăcaţi şi cu mutre ca de bandiţi au dat năvală pe podeală. Vai de sufletul meu ce am păţit. Eu şi tovarăşul meu, vorbesc de noi şi ai noştri, eram întinşi de mâneci, de pulpana hainei, de guler, din toate părţile, natural rugându-ne să le luăm barca lor pentru descins. În încurcătura asta se vede treaba că unul venit mai târziu apucase loc sau muşterii. Ceartă, mă rog, grecească, adică pe limba păsărească. Şi-ţi spun pe parola mea de onoare, fără să măresc câtuşi de puţin, s-au luat la bătaie şi s-au bătut, mă înţelegi, cum se cade, cu pumnii, cu picioarele. Şi până n-a venit să-i descleştească, dintre marinarii vaporului, nu s-au despărţit. După păruiala asta zdravănă mă aşteptam, la dracul, ori unul ori altul să treacă mai la spate. Parcă fusese ceva prea natural; căci concurenţa şi-o făceau mai în urmă în acelaşi chip, în detrimentul hainelor şi gulerelor noastre.

                La vamă am stat cu lucrurile mai bine de două ceasuri jumătate până să vie vameşul. Noroc că lucrurile nu mi le-a răscolit!  Am vrut să mă sui pe Acropolis, să îngenunchez, să admir, să fac în fine şi eu ceva pentru strămoşii grecilor şi pentru dragostea frumosului; până şi călăuza mea m-a sfătuit să las pe altă zi, cu toată iubirea lui pentru „leptale” şi „drahmale”, aşa de mizerabile strade şi noroioase sunt. M-am plimbat prin oraş. Afară de piaţa Constituţiei sau mai exact unde este palatul, nimic şi iar nimic. Giurgiul meu, cu uliţele lui, nu-l dau măcar să ştiu că mă taie. Casele mărunte şi prăvăliile de la drum au ori pastramă spânzurată în cui pe lungul obloanelor, ori fierărie ţigănească de la satele noastre, ori boiangerie, ori goale cu câte o masă puturoasă şi cu un scaun două împrejur, însemnată cu firma „Cafenea”. La poştă însă e mai regulat, pe lângă titlurile de sus la geamuri scrise în greceşte sunt şi cele în franţuzeşte dedesupt; aşa că poţi cere foarte bine ce vrei şi în limbă străină, de regulă în italieneşte mai mult. Dar tot nu mă disperez. Aştept soare frumos ca în Calamata (oraş sub Sparta, în vechea Messenie provincie) şi cu munţii care or mai fi şi cu marea şi cu văzduhul, şi de m-or mai prinde prin casă îţi dau voie să mă spânzuri. Grecii de pe uliţă şi grecoaicele sunt urâţi şi mărunţi, mai mărunţi decât ovreiul, prietenul lui [P.P.]Negulescu, şi toţi cu feţe negre, scofâlcite, păroase şi ticăloase, încât dacă sub astă impresie rămân, atunci e cel mai degenerat popor din câte cunosc. Astăzi însă, joi noiembrie în 16, fiind un timp splendid, m-am suit pe Acropolis şi dacă frumos există pe pământ, apoi aici trebuie să fie. Teohari.

 

 

                1893 XII. Atena

 

                Frate Costache[13], am primit scrisoarea ta la masă, adică în vremea cea mai hazlie din zi a omului. Cum vinul era bun şi vremea ultra-frumoasă, am plecat cu scrisoarea ta în dinţi pe munte, pe Ardettos. D-acolo se vede Acropolis cu ruinele, se vede marea, se vede Aegina Salamina, ce mai vrei, toate frumuseţile pământului grec. Am deschis binişor scrisoarea şi trântit pe rână m-am pus pe râs până la sfârşit. Când am citit „bucheriseala” din prima conferinţă a ta leşinasem pe jumătate. Noroc cu a doua conferinţă[14]. Ei, dragă băiete, eu am păţit mai rău decât tine. Mă trimisese dl.[T.]Maiorescu profesor de franţuzeşte la Liceul din Ploieşti[15], pe mine, mă înţelegi, care aveam cunoştinţe în limba asta poate tot atât cât elevii din clasa VI din liceu. Cum s-a întâmplat, prima mea lecţie trebuia s-o fac în a VII-a. Am intrat cu ifos, ochelarii pe nas şi cu mâna dreaptă în buzunar: aşa credeam eu p-atunci că mă pot impune mai bine. Înaintea mea mergea dir. Romanescu. La uşă primul clenci: a fost cazna mea piramidală să fac să intre directorul înainte. Regula însă cerea să păşesc eu. Când am văzut o sumă de băieţi, lungi, mă rog lungi, de trei ori mai mult decât în realitate, sculându-se în picioare, frica mea instinctivă s-a făcut de 10 ori mai mare. Când într-o bancă laterală am dat şi peste mutre femeieşti, tot curajul meu s-a făcut fum şi praf, ca să zic aşa. Nu mai ştiam nici catedra unde este. Încurcat, plictiseală, de zăpăceala mea am dat să sui treptele şi nenorocul meu să nu calc drept. Alt necaz. După ce Rom[anescu] a spus ce a spus, îmi venea apoplexie; nu ştiam cum să trec de la statul în picioare la aşezatul pe scaun. Am strigat catalogul; speram, cu dânsul, să îmi trec ora şi să scap de nevoie. Dar necazul era că nu ştiam ce motiv să găsesc ca să las sala. Vai de sufletul meu. Am cercat să fac prelegerea, învăţată şi paraînvăţată d-acasă. Ce dracul, nimic nu-mi mai aduceam aminte. M-am înecat, am cerut apă, mi s-a adus apă. Nu ştiu de câte ori l-or fi trecut pe Maiorescu toate apele. Când a sunat clopotul şi am fost pe uşă afară, părea că se luminase cerul. Şi pe urmă a doua oră, mai puţină ameţeală, a treia şi mai puţină, până când te obişnuieşti.

                Aşa şi cu tine. O să te obişnuieşti perfect de bine; la urmă o să-ţi fie nelipsibilă mulţimea auditorilor; când o vei vedea-o mai măruntă, parcă o să ţi se pară trist. Emoţiunile pe care le încerci tu acum am să le gat eu vreodată, fie la anul, fie peste doi ani. Deocamdată mă bucur de soare, de cer albastru, de munţi frumoşi şi mare şi mai frumoasă. Când ne-om întâlni şi om fi împreună tu, eu şi ai noştri, ce mai petrecere avem să-i tragem!  Curaj băiete, că altminteri îţi iau nătărăii înainte; că aşa merge lumea, pe apucate. Cel obraznic şi cel prost ia cu râtul înainte. Şi tu care ai atâta carte şi atâtea cunoştinţe, te vei uita la ei cum se îndeasă. Spui că vrei să popularizezi cursurile. Mă rog nu ceda mulţimii nici cât un fir de păr; dacă ai vreo statistică anevoioasă, plicticoasă de făcut, fă-o înaintea norodului şi sileşte-l să te asculte; de-ţi trânteşte uşa în nas şi pleacă, sau lungeşte mutra cum spui tu, ce-ţi pasă. Cei capabili d-a pricepe te vor urma mai departe şi cei slabi de ruşine vor striga: „ce bine, bravo!”

                Aici în Atena o duc ca vai de lume. Tranziţia dintr-o lume cultă în lumea mizerabilă orientală se vede cât de colo. După vapor m-au luat grecii pe repede. Trebuiam din vaporul de mare până la chei să iau barcă. Obiceiul aici, se vede, stă ca toţi proprietarii lăsaţi în libera voie a-şi face concurenţă, intrând pe acoperişul vasului de mare, propune pe fiecare cât îi dă mâna, rămânând ca tu musafirul să alegi. Eu am ascultat unul, am ascultat doi, dar când am văzut că mai sunt alţi 7 ori 8 care mă pândesc să mă ia la întrebare, mă înţelegi, mi s-a făcut frică. Şi pretutindeni aceeaşi apucătură. De te pot înşela, te înşeală; îţi cer pe lucruri înzecit de cât face şi te miri şi tu cum de poate lăsa din 15 drahme cerute până la 1 dr. Să-ţi vie dambla, curat.

                Natura însă frumoasă, natura a rămas curată, neatinsă de caracterul ticălos al epigonilor grecotei. Am fost pe Acropolis între ruinele Parthenonului şi când am văzut soarele colorând marmura albă şi marea strălucind de albastră şi cerul cel mai atrăgător de pe lume, socotesc zău că uiţi toate şi tot impresie plăcută îţi rămâne. Odaia mea dă într-o grădiniţă şi printr-un noroc neaşteptat, între mine şi Acropolis şi Munţii Eginei nu mai e nici o casă, aşa că pot vedea seara soarele culcându-se dincolo de munţii Peloponesului şi luna prea frumoasă. Sunt încântat, supraîncântat. Cum n-am cunoscut mulţi, adică mai curat nu vroi să mă înham de gât cu alţii, căci sunt trei români aici, un arhimandrit, un protoiereu şi un doctor în teologie bucovinean, toţi veniţi să înveţe greceşte modern, sunt liber să învăţ şi greceşte vechi; am să învăţ cu dragoste.

                În curând voi trimite d-lui Maiorescu un articol asupra...zău nici eu nu ştiu ce titlu să-i dau; în orice caz, de-o fi bun şi s-o publica l-ai citi tu. Maiorescu îmi dă ghes mereu să trimit articolul. Mă rog, ai spus tu vreun cuvânt despre hotărârea ta d-a scoate o revistă, lui Maiorescu?  În orice caz el ştie totul, căci îmi scrie mie că tu te-ai lăsat de părerea d-a scoate un ziar nou, prin urmare să trimit articolul la Convorbiri.

                Vrăjmaş ai desigur pe [M.]Dragomirescu, din partea lui te poţi aştepta la multe, şi de Maiorescu nu ţi-a dat catedra promisă e că mintea lui o fi fost umplută cu nenumărate şoapte tainice, venite dinspre Berlin[16]. Eu am făcut cunoştinţă tânărului şi mi-a făcut o impresie de om neliniştit. Ştii că am hotărât împreună cu Maiorescu la Paşti să ne întâlnim împreună la C[onstantino]pol; prin urmare, voi avea prilej să-l descos bine ce crede el asupra ta în general şi în particular. Toată discuţia ţi-o scriu din fir şi până în aţă. Teoh[ari].

 

 

                1893 XII 19, Atena

 

                D-le [P.P.]Negulescu, notiţele d-tale mi-au fost d-un folos ultra-închipuit şi-ţi mulţumesc prieteneşte din toată inima. În privinţa rezervelor d-tale aşa de acord am fost încât le-am luat tale quale şi le-am pus în studiul meu. Îţi spun sincer, încadrau minunat cu lucrarea mea şi se potrivea, drept concluzie, să pui notele d-tale. Un alt motiv care m-a silit să fac, după d-ta cred, crima asta, era scrierea plăcută a ideilor, expunerea d-tale frumoasă cu alte cuvinte. Acum, dacă d-l Maiorescu n-a fost „epatat”, păi, drept să-ţi spun, prea e dificil!... În fine, ce să-ţi mai adaug, datoria de creştin mi-am făcut-o în toată puterea cuvântului: am venit şi eu cu pietricica mea la clădirea monumentului românesc, dacă d-l Maiorescu mă dă în lături să-i fie în nas... Am trimis întreg studiul cu drum de fier, adică vaporul, l-am recomandat, m-a costat o groază de parale; de nu-l publică îi trimit nota cu cheltuielile, tot sufăr eu p-aici de oarecare jenă de buzunar[17].

                Natura frumoasă tot cum am găsit-o în primele zile: un soare maiestuos, cu cer şi ape şi pământ de să zici halal. În toate dimineţile pe la 11 pornesc din casă, după muzică – şi aici se schimbă garda palatului ca la Berlin – cu pardesiul meu cel sublim şi cu jobenul maltratat de intemperiile mării. De altminteri trec drept un specimen foarte rar prin Atena, care-şi poate plăti luxul unei asemeni pălării!... Cum îţi spuneam, printre pungaşi m-amestec şi eu şi căscând gura şi admirând, merg în rând cu primul cornist la pas cu soldaţii. La palat muzica stă un ceas, unde cântă două-trei cântece. Ieri era marşul din Tannhäuser[18] la rând, îţi poţi închipui ce entuziasm pe mine!  Din locul unde cântă lăutarii (orchestra, în fine) se vede Parnes, cel mai înalt munte al Atticei şi cel mai frumos. Altminteri a căzut pe vârf, dar numai pe vârfu-i, zăpada şi, mă înţelegi, albăstrimea lui închisă cu albul zăpezii şi cu verdele chiparoşilor din curtea palatului fac un contrast, un... tocmai contrar, un tablou superb.

                Acropolis, sfântă Acropolis, m-am urcat pe ea de nu ţin minte câte dăţi şi din toate dăţile mă aleg cu o impresie frumoasă. Culcat de soare peste vârfurile Salaminei şi munţilor Peloponesului n-ai văzut, prin urmare apriori nu ştii ce este frumuseţe de amurg. Şi de când luna a început să crească, am lăsat pe seama gândacilor şi teorii estetice şi istorice şi tot, şi cu pardesiul meu, cu odorul meu vreau să zic, pe umeri pornesc spre munţi singur-singurel şi intru noaptea acasă după 12. Spun poeţii că luna e albă şi că înălbeşte pământul; să poftească d-lor aici în Atena să vadă ce va să zică alb; drumurile parcă sunt de lapte şi casele aşijderea.

                Ei, după această descripţiune, ce mai zici?  Nu-i aşa că ideea te cuprinde şi te aprinde: „mă, dar ce mai om fericit!”. Ar fi tocmai aşa în realitate dacă n-aş suferi de aceeaşi boală pe care o suferă statul grecesc. Pricupis cu toate ministerele a dat bancrută, semn rău, îmi vine şi mie rândul. Mă rog, pe bancherul meu, pe Rotschild al nostru, da-i-ar d-l D[umne]zeu ani mulţi de sănătate, de-l întâlneşti spune-i că-mi pregătesc bateriile pentru un atac formidabil. Salută pe colegi şi complimente d-tale şi mulţumiri. De-mi poţi să-mi spui şi mie ceva de prin Berlin, noutăţi literare, ştiinţifice, de orice natură, mi-ar schimba din plictiseala în care mă aflu. Ce face Dragomirescu, Mehedinţi?  Scrie-mi un cuvânt, te rog, că Evolceanu l-am pierdut de tot de când face articolul lui „Coşbuc”[19].

 

 

                1893 XII 25/13 Atena

                Duminică seara

 

                Întotdeauna să laşi în voia soartei totul, fiindcă de la sine valul vremii îţi aduce bine sau rău. Rămăsesem câteva zile aşa de singur că mă întrebam uneori serios de nu e mai cuminte să o pornesc aiurea decât în Atena. Ce-i scris în frunte îi pus, a zis filosofia Coranului, de a luat-o proverbul nostru, şi asta este deviza mea de om pe pământ. Când am sosit la Pireu ploua mărunt, foarte mărunt, cu vânt puternic suflând dinspre Aegina. Am debarcat cu Bonali, italianul meu, cu o uşurinţă extraordinară. Acesta mai fusese de câteva ori în Atena şi cunoştea minunat obiceiurile locului. La vamă am aşteptat în ploaie mai bine de o oră 1/2, dacă nu două, până ce mi s-a deschis. Lucrurile nu ni le-a răscolit şi plecat-am repede către Atena în trăsură. Stradă nepavată, cu case mărunte, dărâmate pe alocurea sau cu maidane pe de-margini, cu alee de măslini cu plopi şi ulmi, ploi, vânt şi noroi până în oraşul sfânt. Acropolis era acoperită de vălul ploii, nu zăream decât nişte umbre mai negre printre picăturile de ploaie. Când m-am trântit în pat mi se părea că lumea toată se mişcă şi pământul, aşa de-mi ameţise capul valurile mării.

                A doua zi am fost pe Acropolis, era un soare mândru şi un cer albastru, cum numai în Grecia există. Când am ajuns sub Parthenon şi am văzut marmura înnegrită de pulbere, muşcată de timp şi de ghiulele şi sulurile de marmură ale coloanelor răvăşite pe pământ, m-a cuprins o aşa adevărată dragoste de lumea veche şi de Pericles că pentru prima oară în capul meu cuvintele de entuziasm ale arheologilor şi artiştilor tuturor vremurilor au avut un răsunet serios şi în sufletul meu.

                Când vedeam marea nemărginită înaintea mea, liniştită şi poleită de lumina soarelui la prânz, ca o oglindă, şi munţii dinţaţi ai Eginei mai albastru coloraţi decât şira lungă a munţilor înalţi ai Argolidei şi cerul albastru limpede ca o lacrimă printre căscăturile columnelor Parthenonului, mărimea clădirii şi seriozitatea ei religioasă adânc pătrunzătoare, mi-au dat pentru prima oară acea înfiorare vie, adâncă, despre care zicea Maiorescu odată la curs, că străbate măduva şirei spinării din creştet până la tălpi. Nu era nimeni împrejurul meu să-mi strice impresia, să-mi atragă atenţia către alt lucru mai banal. Am stat, cât emoţiunea puternică a durat, sub coloanele din colţul de sud al frontonului vestic parthenonic, cu privirea către mare, şi cum vedeam înainte şi Pireul şi Phaleron şi tot golful Salonic, mă gândeam la nenorociţii de egineţi care, deşi viguroşi, erau un ghimpe în ochiul atenienilor. Fraza citită: „Atenienii au votat să taie degetul cel mare fiecărui eginetian în stare d-a purta armele, pentru ca să poată trage la lopată dar nu şi arunca cu lancea”, mi-a venit des prin minte şi parcă-mi părea rău de Aegina, cu munţii ei frumoşi, să cadă aşa de grozav. Aş putea o zi întreagă să vorbesc despre emoţiunile avute pe Acropolis în aşa scurtă vreme. D-atunci am mai fost de multe ori, dar emoţiunile au zburat; am văzut aceleaşi lucruri, dar inima nu mi-a mai bătut puternic.

                În zilele următoare m-am suit pe Lycabettos, am admirat şi d-acolo ce era de admirat şi dându-mă jos mi-am luat inima în dinţi ca să fac o vizită lui Homolle[20], spre a-i înmâna cartea de vizită a lui Haussoullier[21]. Nu l-am găsit, plecase cu o zi mai-nainte la Delfi tocmai, va să zică, în vremea nesiguranţei mele d-ai face o vizită în ajun. Ce va să zică şi neliniştea mea sufletească! De mă duceam cu o zi înainte puteam să mă prezint lui Homolle şi împreună cu acesta să vizitez Delfi! În locul lui am întâlnit pe Couves şi pe Bourguet; acesta din urmă, colegul meu de odinioară la cursul lui Haussoullier în Paris. M-au primit amândoi cu o dragoste vădită, mi-au arătat biblioteca. La plecare, după cum e obiceiul meu de tutuit, am dat mâna numai lui Couves, nu şi lui Bourguet, ceea ce acesta a ripostat prin a nu mă mai conduce până la poartă, lăsând pe Couves să facă acest serviciu. O meritam.  

                Peste două săptămâni am fost din nou ca să mă recomand d-lui Homolle. M-a surprins baba, portăreasa, când a citit cartea lui Haussoullier de vizită, a început să surâdă, arătându-mi foarte clar singurul dinte din stânga, lung şi galben negricios, atârnând din gingia de sus: „Hei, ce face d-l H., este bine?”  „Ce, tot îl mai ţii minte?”  „Cum nu. Ce om bun era!”. M-a făcut s-aştept o groază d-l Homolle. Când a venit, poziţia lui degajată, dar mai ales nenorocirea ochiului lui drept m-au adus la adevărata mea poziţie, eu care mă rugasem într-una până să vie dânsul: „Dă Doamne să nu mă emoţionez, să nu mă pierd”.

                Am vorbit despre descoperirile lui Tocilescu din Dobrogea[22], i-am spus despre importanţa descoperirilor preistorice de la noi în ţară, menite să explice o mulţime de probleme de primă ordine istorice, teoria „Knotenpunkt” pentru popoarele care au invadat în Europa sudică, venind dinspre Rusia meridională.

                Am fost la Şcoala germană, mai întâi [am] vizitat pe Dörpfeld[23], care mi-a permis să vizitez biblioteca şi cursurile lui de pe Acropolis, invitându-mă în acelaşi timp şi la reuniunea Societăţii germane din 15 în 15 zile. A vorbit el, Dörpfeld, mai întâi, despre un templu din Neandria, pe coastele Troadei. Era vorba de o verificare a unei teorii a lui, care susţinuse existenţa unui templu peripteric, în contra lui Koldewey[24], cel ce condusese săpăturile. Supoziţiile lui au fost adeverite perfect adevărate, căci Koldewey nu săpase mai adânc să vadă în ce constă acest templu. Tot aci a demonstrat Dörpfeld şi existenţa coloanelor, despărţind părţi din columnele desemnate în Winkelmann’s Program, 1891, de către Koldewey. Ce inteligenţă şi la arhitectul ăsta Dörpfeld, Doamne!...

                Am vorbit şi cu Paul Wolters. Are ochelari de profesor, cu arcuri de aur şi, lucru rar, sub unul din ochiuri mai întrebuinţează în dreapta şi un monoclu legat cu lănţuşi de aur cam grosicior. Mi-a permis să iau cărţi şi acasă chiar, mi-a arătat catalogul şi cum trebuie să caut, precum şi desfăcut unele broşuri ca Hamdy-Bey, Les sarcophages de Sidon[25].

               

               

                1893 XII 26, luni

 

                Ieri eram mulţumit în ultimul grad. Astăzi am plâns, nu în sens metaforic, cât adevărat, cu lacrimi. M-am aruncat pe jeţ cu batista la ochi şi am plâns, şi am plâns, căci nu ştiam pentru ce m-apasă gândul şi sufletul. Să reluăm însă firul povestirii.

                Am primit o scrisoare de la Rădulescu Costache[26], cu o recomandaţie de la prietenul lui, Georghiadis. Cu spiritul meu de neîncredere în mine însumi m-am dus să fac vizita de rigoare. Mă aşteptam să nu mă primească sau primindu-mă să mă expedieze pe dată... Cu totul altfel: m-au poftit, cucoana mai ales, m-au rugat cu aşa căldură că toată jena mea, stângăcia mea s-a dus, rămânând eu „le bon causeur” ca întotdeauna stăpân pe discuţie. D-l Sp[iridon] Lascaris, om de statură mijlocie, măruntă poţi s-o numeşti, cu barba deasă neagră şi părul negru, un om cu temperamentul liniştit, foarte puţin comunicativ, dar simpatic totuşi prin faptul figurii sale, nu prin vorbire, mi-a adresat la început puţine cuvinte. Cucoana în schimb s-a purtat cu o bunătate foarte lăudabilă şi îmi făcea o impresie minunată, de femeie deşteaptă. Dar după câte m-am convins nu este tocmai, tocmai. Frumoasă este, nu încape îndoială, scundă şi ea ca toate româncele – este româncă – vorbeşte uneori „à tort et à travers”, dar în marea majoritate a timpului îţi lasă o impresie dulce, bună. Am vorbit politică împreună cu dânşii, despre relaţiile întrerupte cu grecii, despre idealul poporului acestuia, despre situaţia lui culturală faţă de România, despre C.Rădulescu, despre petrecerea mea în Atena şi entuziasmul meu pentru lumea şi mai ales pentru pământul şi clima Atticii. Tocmai cu ocazia asta, în momentul să plec, având mâna pe clanţă, m-am pomenit ca din senin povestind despre farmecul primei seri văzute aici cu luna regină şi cu cărările albe. Nu se potrivea, cum zice românul, ca nuca în perete.

                Cum credeam eu că întâlnirea nu va avea urmări, m-am pomenit într-o zi, ieşind de la bibliotecă entuziasmat de teoria mea a temperamentelor în artă şi în critică, faţă în faţă cu d-na Lascaris, tot aşa frumoasă precum am întâlnit-o întâi, numai gătită foarte luxos şi cu gust. M-a oprit în drum, după ce am salutat-o, şi m-a îndemnat să viu la dânsa ca împreună să facem o vizită la m-me Metaxa, „high lifeul” d-aici din Atena. Am hotărât pentru duminica de ieri. Sâmbătă seara însă, întorcându-mă acasă am dat de o carte de vizită a lui Lascaris cu invitarea următoare: „S.L. prie mr. Antonescu de vouloir bien déjeuner demain à midi 1/2 avec eux”. Greşala se vede în ce priveşte ortografia şi stilul invitării, dar se desluşeşte şi intenţia bună. M-am culcat vesel. A doua zi, duminică de dimineaţa, am fost cu dr. Găină[27] la plimbare, pe Acropolis. El mi-a povestit obiceiul existând în Austria d-a se premia cei ce au fost „eminenţi” dintre studenţii din primele clase şi până în anii din urmă cu câte un inel în valoare totdeauna superioară 500 fl. Inelul căpătat de dânsul costa cel puţin 900 florini. Plăcut obicei.

                Pe Acropolis i-am arătat monumentele rând pe rând, începând de la scară. Bătea un vânt de să te dărâme, dar cum cerul era cu un soare splendid nu se simţea frigul. Pe Parnes erau nori groşi şi cum el era foarte închis prin faptul norilor negri, îi da muntelui un aer de posomorâre care nu mi-l aduce aminte asemenea decât pe Iezerul, muntele nostru din Muscel sau Dâmboviţa, văzut de pe Păpuşa. Hymettos albastru fără licărire de alb cum obişnuieşte el întotdeauna să fie şi Pentelicul în zadar mă cercam să-i văd forma în timpan de fronton cu acroteriile din colţuri, îmi stătea Lycabettul cu mănăstirea-i albă din vârf mereu în cală, încât n-am putut să văd această asemănare a muntelui ca formă. După multe învârtituri pe Acropolis ne-am dat jos şi eu plin de praf cum eram pe gene, pe mustăţi, m-am dus la masă unde eram invitat. Tot bine m-au primit, numai eu iarăşi mal à droit am făcut năzbâtii. Mai întâi şi întâi cravata trasă la o parte, cravată în formă de fundă; prin urmare, partea care trebuia acoperită de dânsa a rămas aproape goală şi adaugă butonul ieşit din gaură, aşa că rămăsese aceasta goală şi mai umflată, plus statul meu cam mutesc o vreme, cu sudori pe frunte şi ochii pierduţi. Când mi s-a dat lista de cărţi în mână aşa eram de zăpăcit că aş fi comandat-o toată de nu prindeam de veste. Am mâncat ce am mâncat, deşi uneori cam zăpăcit. Atunci am învăţat pentru prima oară că perele se despoaie de coajă tăindu-le cu cuţitul, dar furculiţa înţepând totuşi para. În fine, ne-am sculat de la masă şi am intrat în „parloir”. Acolo am fost şi eu de spirit, nu ales, dar în fine am fost. „Sunteţi numeroşi în familie d-le A.?”  „Ziemlich”. Şi să vezi cum am prezentat lucrul. Eram cu gândul să potrivesc pe lanterna magică un portret cu „Champs Elysées”. Haina desfăcută, aşa că nenorocita de cămaşă cu pieptarii desfăcuţi din pricina bulinului căzut se vedea bine, şi cu un picior peste altul râdeam precum presupuneam că graţios. „Am o soră, spuneam eu, care are 6 copii şi cel d-al şaptelea se grăbeşte să nu rămâie mult în urmă”.  „Uu, dar e numeros. Şi e urât lucru, zicea dânsul, să fie aşa de mulţi copii”.  „Ce face cu asta, soră-mea e prea bogată. Uite, şi noi suntem numeroşi, sunt 9 copii, din care 7 fete numai”. Mi s-a făcut curat părul măciucă, 7 fete, la dracul, îţi trebuie un palat şi o prăvălie de rochii. Prin gând îmi trecea ideea: „poate ca să iau vreo fată, surori de-ale ei, de mă tratează aşa de bine”.

                Mi-am luat ziua bună şi seara m-am întors la dânşii către 5 pentru ca împreună să facem vizita la Metaxa. În salonul de aşteptare era un domn cu pălăria melon în mână, cu mănuşile scoase dar mototolite cu dreapta, cu o figură energică, vie, prea inteligentă, destul de gros. Când s-a coborât de pe scări Lascaris, s-a sculat şi el de pe scaun şi eu. Eu ca mai ager am dat mâna, dar mi-a fost întinsă numai prin ezitare, căci în acelaşi timp o întinsese şi domnul cu figura energică şi mustăţile à la Bismarck, fără barbă şi el. S-au aşezat la masă şi au vorbit pe greceşte fără ca ambii să aibă aerul d-a mă cunoaşte. Drept vorbind nici prea tare nu mă sinchiseam. Când a venit cucoana după câteva minute, prima ei acţiune, cum am zice, a fost să mă recomande d-lui cu mustăţi tăiate şi figura energică. „D-l A. şi d-l ministru Tsamados”. Va să zică onorabilul este şeful de stat major în Grecia şi ministrul actual în Grecia. „Veniţi din Bucureşti?”  „Nu d-le, din Berlin!”  „Va să zică nu cunoşti de curând ţara. Cunoşti d-ta pe Cara-Vasili?  Îmi este rudă, are proprietăţi pe lângă Prut, făcea parte din Basarabia luată după război de ruşi de la d-voastră”. Până să zic da ori ba a răspuns cucoana, care cunoştea familia. Într-un rând m-am fâstâcit aproape să mă înec cu glasul. M-a întrebat cum îmi pare Atena, cum găsesc lumea. Şi am mototolit vorbele în gură parcă nu mâncasem de un veac.

                La Metaxa am făcut cunoştinţă multor persoane, dintre care nu mi-au rămas decât câteva figuri: d-şoara fata casei, cu dinţii de dinainte plumbuiţi cu aur, prea frumoasă, prea inteligentă şi vorbind ca un potop, aşa de repede. Cucoana m-a întrebat: „come stai”, crezând că e pe româneşte, eu socotind că e pe italieneşte am răspuns „molto bene”. Cine înţelege, vede de departe dobitocia mea. În fine, cât se poate de rău am ieşit şi d-acolo. De m-a mai prinde, să mă spânzure. La ieşire şi cucoana şi domnul erau nemulţumiţi cu mine, mai întâi fiindcă stătusem ca un mare budist contemplându-mi buricul de faţă cu toată lumea şi al doilea fiindcă nu mă îmbrăcasem în haine negre ca toată lumea. De m-o mai prinde să mă spânzure, o repet. Jos şi cucoana şi Lascaris nu ştiau cum să se despartă de mine: le era teamă că mă duc după ei la hotel să iau iarăşi dejunul cu dânşii. S-au despărţit, cucoana a intrat într-o casă şi eu cu dânsul, pe care tot nu l-am lăsat, ne-am dus în jos. Am tocat moşi pe groşi, mi-am dat ifose că sunt în bună înţelegere cu d-l Maiorescu, că o să-l aduc la Atena, că vine cu vreo afacere politică, „vrea să pipăie terenul”, căci face mult „tort” pentru noi această rupere de relaţii. El m-a ascultat şi n-a zis nimic. Când l-am întrebat din nesiguranţa în care eram d-a-i face sau nu vizita lui Tsamados, mi-a spus: „da de ce nu, ar trebui să-i faci; păcat că nu ştiu adresa”. Am înţeles şi n-am mai insistat. Mi-am exprimat dorinţa d-a vedea Crucera şi nimic n-a zis, nici că e albă nici că e neagră. În fine, compromitere pe toată linia. Să mă satur altă dată.

 

 

                1894 ianuarie 6, sâmbătă

                ziua Crăciunului după noi,

                9 ore 45’ seara

 

                Ce să scriu altceva decât înjurături contra sorţii?  Plouă afară cu picături mărunte, dar cum burlanul streaşinei la odaia mea se taie de sus, picăturile adunate căzând din înălţime de sus cu regularitatea lor îmi face impresia, e vorba de zgomot, piftelelor puse pe tigaie cu unt pe foc şi stând să se prăjească. Miros de bucate în memorie, cine a mai văzut!...

                Cu toate astea, în altă ordine de idei, am avut oarecare emoţiuni astăzi. După dejun a trebuit să mă sui pe Acropolis, căci era cursul lui Dörpfeld. Am luat drumul meu obişnuit pe strada D[ionisie] Ariopagitul şi apoi pe lângă coasta Odeonului lui Herodes Atticus m-am suit pe prima terasă, cea înainte de poarta lui Beulé. La intrare dau de Dörpfeld însuşi. Îl salut şi, cum vroiam să mă sui spre intrarea porţii, acesta mă chemă spunându-mi în nemţeşte că astăzi fiind Crăciunul intrarea pe Acropolis este oprită şi apoi vântul prea tare acolo, sus, îl face să ne vorbească despre „Pelargicon”, subiect preparat pentru această ocazie. Eram primul sosit la conferinţă, deşi ora de începere era puţin trecută. Am simţit grija lui după întrebarea: „curios, astăzi «scheint» nimeni n-o să vie”. Se vedea o aşa îndoială, disperare în sufletul lui încât mie însumi parcă îmi muşcau şerpi de inimă. Îmi ziceam în gând: „la dracul, iar am ajuns ca în Paris la Haussoullier, Homolle şi Foucart[28] sau la Domaszeski[29] în Heidelberg şi la Furhwängler[30] în Berlin, singur la curs, eu care după figură le păream tuturor că nu mă ocup aproape deloc şi că vin mai mult din sacrificiu decât din dragostea de ştiinţă?”. Am încercat, pe cât limba mea nemţească mă ajuta, să-l asigur că în 10 minute vor veni toţi. Şi precum e obiceiul meu în situaţii disperate că mă rog de D[umne]zeu sau mi-aş da sufletul să văd binele altuia împlinindu-se, m-am rugat şi acum: „te rog Doamne, fă măcar să vie 5 auditori, să nu rămân singur”. M-a auzit D[umne]zeu, căci imediat, peste două minute, a apărut dr.Brucke(?), un cocoşat, dar care pare că se interesează de chestiunile topografice vechi ateniene, considerând întrebările lui, când s-a apropiat şi un domn, desigur mai mult decât un diletant, un individ care trebuie să se priceapă în antichităţi cum mă pricep eu în cele arabe ori chineze. Ăst individ mi-a rămas în minte prin faptul că mai târziu, în mijlocul conferinţei lui Dörpfeld, vrând să se aşeze pe un steni de piatră poligonal, din materie roşcată (stâncă de Acropolis), şi fost făcând parte dintr-un mur cyclopean (pelasgic) vechi care era alături de noi, bolovanul s-a pornit din locul lui şi greu cum era a apucat piciorul personajului nostru dedesubt. Dacă nu erau ceilalţi care să-l scape rămânea cu piciorul său rupt sau strivit sau sluţit. Bietul Dörpfeld, ce om de inimă!  Cum să puie el mâna, cum să ajute şi mai ales vu, vu, un ţipăt nedecis, dar sfâşietor de milă, care ne silea să-l scoatem pe cel dedesupt mai repede la lumină, arăta deplin inima acestui ilustru arheolog. După alte două minute au venit alţi trei, elevii Şcolii germane, Noach, Schmidt şi Bulle, şi puţin după au apărut mai mulţi. Făcându-se numărul respectabil, a pornit cu noi spre partea dreaptă a Acropolei, ceva mai sus de ultimele trepte ale „cavei” odeonului lui Herodes.

Entuziasmul meu aici a avut motivul să se arate. După nişte urme cu desăvârşire şterse, aproape dispărute, a construit un drum care venea dinspre teatrul lui Dionysos pe care îl tăia la mijloc, ocolea după „St[atui]a lui Eumenes” şi peretele sudic al Acropolei, pentru ca la teatrul lui Herodes să se suie în sus spre a-l ocoli pe la spate ş-apoi d-aici suindu-se sau scoborându-se până la templul Eleusinion, unde da în drumul cel mare al procesiunilor mergând spre cetăţuie sus. Urmele în ce crezi că constau? O piatră aici, peste douăzeci de paşi un compozit de mai multe clădiri ruinate până la temelie, dar după felul muşcăturii lor dovedind lărgimea (2 metri 1/2) a drumului, câteva trepte una peste alta, un mur poligonal sau deasupra sau dedesupt, după cum prin dată e anterior sau posterior alcătuirii drumului, iarăşi câteva zeci de paşi cu mormane de pietre de toate mărimile, şi iarăşi o lespede-două sau o dungă de o parte a cotisului sau cealaltă a marginii căii, în fine, într-un cuvânt un amalgam de pietre, de temelii, de clădiri, de dărapuri, că numai un spirit ager şi „ausserordeutlich” pătrunzător şi ştiutor, precum este Dörpfeld numai, putea să-şi dea pe faţă taina. Zău, îmi venea să-l îmbrăţişez, aşa dragoste îmi era de dânsul şi ascultam cu amândouă urechile. Am ieşit la concluzia că murul pelasgic nu mai este murul de pe Acropolis, precum credeam eu, cel „enneapylos”, ci un mur împrejmuitor pe poalele de jos ale stâncii de jur în jur. Murul, după cum arăta Dörpfeld, a existat multă vreme până în secolul IV a.Ch.  A făcut şi un spirit, foarte cu gust; deşi nu-l pot reda în toată savoarea lui, consta în ideea că tot aşa de puţin trebuie să credem în scriitorii antici, vorbind despre dărâmările  săvârşite pe Acropolis de perşi, precum noi când am auzit de surpăturile cutremurului în Zante. Regele, plecând după indicaţia jurnalelor la Zante şi aşteptând să vadă numai ruine, n-a întâlnit măcar o singură casă care să aibă numai un indiciu cât de mic despre cutremur. A trebuit să se întoarcă îndărăt râzând singur de credulitatea dată de el gazetelor înfăţişând insula „o ruină fumegândă”. Mă învineţisem de frig şi picioarele desigur îmi erau de lemn. Dinspre Salamina venea un nor ca un balaur să ne ude cu ploaie; nu ne-a apucat decât tocmai când ne arăta puţul din mijlocul teatrului lui Dionysos, un puţ adânc de 15 m şi făcut de către Peisistratos.

                Pe luciul mării, acoperit de cerul alburiu plumburatic, era un vapor de mare, mărunt şi negru ca o furnică, iar fumul alergând în urmă în unghi ascuţit, îmi făcea impresia unui cârd de cocori, era numai o dungă dublă, în zigzag (unghi) subţire. Vasul ăla ducea oameni şi în fiecare om era o lume de vise şi de iluzii, îmi venea să plâng!... Când am ajuns acasă şi am cerut să vorbesc lui Stavride, eram abătut cum n-am fost de mult. Noroc cu tânărul acesta, mi-a mai trecut urâtul. Înalt, blond şi cu favorite scurte, ras sub bărbie, băiatul poate să aibă 25 de ani, îţi face impresie bună şi aduce puţin cu Coculescu de la matematici, cel ce a fost prin Senegal.

                Am vorbit despre Paris, natural ambii cu entuziasm şi cu un regret sincer despre frumuseţile d-acolo. Am vorbit despre lipsa de femei aici şi din subiect în subiect l-am târât în cercul meu, despre însurătoare, şi am ţinut discuţia toată numai pe terenul ăsta. Am râs, am flecărit, am sfârşit prin a fi eu, în ce mă priveşte, foarte mulţumit de dânsul. Fi-va fi fost şi el de mine?  Nu ştiu. În orice caz pot afla dacă mai vine în casă la mine. Cu dânsul am avut afacerea Metaxa pe braţ. Eu fusesem în familia aceasta şi fiindcă băiatul mă asigurase de venirea lui la mine, rămăsesem tare surprins văzând că nu vine două zile apoi. Atunci am înţeles că Stavridi intervenise pe lângă Metaxa, cu care era legat, pentru ca să-şi răzbune pe mine de faptul izgonirii lui Moruzi prin gazdă din odaia lui de mine care o închiriasem aceeaşi cameră. Moruzi, fiindcă tot trebuia să plece, s-a mutat în altă odaie, dar pica mi-a purtat-o bine lăsând lui Stavridi griji să o răzbune, prietenul lui din România. În fine, a venit Stavridi la mine şi ne-am împăcat imediat. Are maniere şi pare destul de deştept. M-oi înşela?  Ştiu eu!  Se poate da, se poate nu. În orice caz, e frumuşel şi mie îmi place. Vorbeşte bine franţuzeşte şi ştie româneşte ca şi mine.

 

 

                Atena, 8 ianuarie 1894

                luni, 6 1/2 seara

 

                Astăzi scriu impresiile amestecate de ieri şi de astăzi. Nu ştiu cum uneori, când cerul meu e mai acoperit de nori, mai negru, şi nu văd împrejurul meu nici măcar o rază de bucurie, d-odată pare-se că se sparg norii, sunt fugăriţi de vânt şi pe cerul senin frumos s-arată soarele frumos, toată lumina veseliei, şi îmi încălzeşte sufletul. Trebuia să merg după masă la 5 ceasuri să fac o vizită la familia Metaxa. De dimineaţă, cu gândul mai vrând, mai nevrând, am pornit pe bulevardul Amaliei şi în dreptul bisericii ruseşti mă pomenesc cu un domn foarte bine îmbrăcat, ţinând de mână o copiliţă tare drăgălaşă, că mă salută. Am răspuns la salut mai mult surprins decât cu conştiinţă, deşi vedeam o figură cunoscută înaintea ochilor. „Vous allez-bien?”  m-a întrebat dânsul. Foarte bine, mulţumim, şi mi-am scos căciula din cap şi [am] pornit mai departe. Pe urmă, amintindu-mi persoana, am cunoscut-o în Paris, fără să-i fi ştiut vreodată numele. Printr-un instinct curios, ne-am vorbit foarte simpatic atunci, mai cu seamă în tramvai şi de multe ori repetam p-atunci: „Doamne, ce simpatic individ!”  M-am întors îndărăt de la muzică pe acelaşi bulevard şi, întâlnindu-l revenind, am dat mâna împreună şi i-am cerut adresa: Miltiades Callogeropulo.

                Seara ducându-mă la masă, cum îi spusesem că mănânc la „Minerva”, a venit să-mi facă vizită. Am vorbit împreună foarte intim şi cum sunt eu după băutura câtorva pahare de vin, întreţinerea noastră ajunsese intimă de tot, „Herzlich” ar zice neamţul.

                Seara la ora fixată am fost la Metaxa, unde pe lângă stăpâna casei mai erau şi alţi trei domni, dintre care unul un ofiţer. Discuţia a fost asupra „timpului”. Dar eram aşa de emoţionat încât mă trecuseră sudorile pe sub mustaţă şi pe frunte, mai nu ştiam ce spui. N-am fost măcar capabil să refuz ceaşca de ceai şi am băut-o cu o lipsă de manieră ridicolă. Dar mi-am venit în fire repede şi-am adus discuţia asupra României şi Helladei, eu, negreşit susţinând Grecia, fiindu-ne superiori în cultură, toţi ceilalţi şi mai ales drăguţa domnişoară susţinând contrariul. Au plecat domnişorii, ne-am dat mâinile „charmés” toţi unii de alţii şi eu am rămas în casă cu stăpâna şi fata. Vroiam să pui la cale afacerea cu Moruzi şi mi se mâniase ochiul, simţeam bine, şi vocea devenise mai „casantă”, mai brutală, simţeam bine treaba asta, dar pentru un moment nu puteam face nimic. S-au aranjat însă lucrurile îndată începând româneşte să vorbim câteştrei şi discuţia redevenind monotonă se repeta sub altă formă; susţineam că fetele din Attica sunt mai frumoase ca fiicele din România – of, ce anost trebuie să fi părut!  Mi-am luat bună ziua şi am pornit pe drum. Din complezenţă sau din simpatie m-au invitat să mai viu pe la dânşii. Ba d-şoara, vrând să-mi puie pardesiul şi cum servitorul nu se grăbea mai repede, a vrut să-mi ajute, ceea ce am refuzat energic. Singura dată când n-am fost găgăuţă. M-oi mai duce pe la dânşii, nu m-oi mai duce... oi vedea cum îmi stau acţiunile.

                Seara am fost la Găină şi am vorbit cu dânsul până pe la 1 1/2 noaptea; ploua mărunt afară şi trista stare sufletească a bucovineanului m-a silit să-i ridic moralul. Îmi spusese că seara antecedentă plânsese. L-am mai învioşat. Dacă nu e şi pentru mine cine să mă înveselească în amăreala mea!... Ce nu am flecărit!  Istorii despre bandiţi, despre prevestirile rele ale viselor, despre progresul ţării noastre pe mersul civilizaţiunii, despre influenţa lui Maiorescu, „cel mai mare om din câţi a avut vreodată ţara românească”, şi el nu părea să mă contrazică, despre poezia noastră română şi am citit „Luceafărul”.

                Am dormit cu vise şi cu sufletul obidit, cum se spune, căci am văzut scrisori la sfeştnicul lui Stavridi, venite din România, şi eu, care aştept răspunsul lui Maiorescu la articolul meu trimis, rămăsesem cu buza crăpată.

                Astăzi am fost la Callogeropulo; merita să-i fac o vizită pentru că mi-a oferit un bilet „gratis” pentru o societate filarmonică unde se cântă împrejurul unui arbore de anul nou. În fine, oi vedea ce înseamnă şi asta mâine.

                Protoiereul Atanasiu, cel decorat de M. Regele cu Steaua României, mi-a povestit o anecdotă foarte caracteristică, cu prilejul tăierii Bulevard[ului], în Bucureşti. „În ultimul timp atacul jurnalelor contra lui Pache[31] ajunsese aşa de rău, urât, că Pache disperat şi dezgustat se dusese la Maiestatea Sa să-şi dea demisia. «Iată Maiestate, vă rog să-mi primiţi demisia». «Dar te ce, ce ai la d-foastră» – şi aici părintele făcea o mimică foarte expresivă, imitând figura lui Carol. «Uite, Maiestate, sunt atacat tare de ziare, mă insultă toţi din toate părţile, m-am desgustat». Regele, care-i plac oameni gospodari şi lucrători «harnici» l-a îmbărbătat: «Uf, tomnule Pache, ce om şi la t-ta?  Te iei după flecăriile unor băieţaşi. Copiii numai unde este un pom roditor aruncă băţul, într-un copac fără roade nu»„. Nu ştiu care a fost rezultatul întrevorbirii, dacă Pache şi-a tras sau nu demisia, dar anecdota îmi place şi caracterizează minunat pe Rege.

                Tot astăzi am fost la Callogeropulo. M-a primit la uşă el însuşi în persoană, el chiar mi-a deschis uşa. M-a introdus într-o odaie unde vis-à-vis de uşă era un tablou foarte mare, un portret făcut de însuşi un grec, un pictor tânăr care studiază la Paris. Portretul reprezenta însuşi pe Miltiades al meu, cu o figură cam poetic exprimată, cu ochii plecaţi în jos şi fizionomia gânditoare. Nu e rău, fără îndoială, afară de mâna dreaptă care pare neisprăvită. Mi-a arătat apoi o sumă de vase din epoca târzie, cabirionice, cum s-ar numi, şi un lecythos admirabil cu o femeie stând pe un stan de piatră, Boreos, cum se obişnuieşte în general în asemeni ocaziuni. Un tors de femeie tras pe suprafaţa albă a lecythului, cum n-am văzut decât pe reproducţia unui alt lecythin [în] opera lui Dumonbet Chaplain, cu înfăţişarea lui Hypnos şi Thanatos culcând o fată. Un lucru curios, ca să-mi arate în ce armonie trăiesc câinele cu pisicile, mi-a aruncat o pisică neagră peste tot, pisică a casei între cei doi câini şi de unde ne aşteptam să se sbârlească pisica şi să miorlăie, care mi-a fost mirarea să văd pisica şi câinii apucându-se la joc. Va să zică proverbul nostru: „cutare trăieşte cu nevastă-sa ca pisica şi câinele” în casa lui Callogeropulo are sens întors !...

                Am vorbit cu el din nou de Paris şi arătându-mi un portret prea frumos de femeie mi-a spus că este iubita lui. Iarăşi, cum e obiceiul meu, am început să scormon cenuşa dragostei depusă peste portretul arătat cu şuviţele de păr şi iarăşi am dat de adâncul nemărginit al întristării, părerii de rău. De astă dată mai dibaci, în loc să sap mai departe vâna, am lăsat lucrurile moarte şi am schimbat discuţia nu fără a-i fi spus că „iluzia ce-şi face omul pe pământ e întâia datorie şi dacă cu «dânsa» poţi să-ţi închipui că vei fi fericit, însoară-te şi ia-o pe dânsa, pe care o iubeşti, şi aruncă-te în valul plăcerii”. Destul am eu necazurile mele, la ce să mai sufăr şi durerile altuia. Nirvana, Nivana, zeul iluziei deşarte învălue-ne în vălul tău himeric şi dă-ne uitarea şi alinarea durerilor, împrospătând şi puterile noastre de răbdare şi dându-ne bucurii mai lungi.

 

 

                1894 februarie 6

 

                M-am întors de la Laurium[32]. Aşternând pe hârtie regulat totul, iată la ce se reduce întreaga afacere. M-am înţeles cu Taramelli, Tsundas şi Ricci să mergem la Thoricos[33]. Sculat de dimineaţă către 7 ceasuri, când a venit la mine Taramelli. Întâlnirea cu toţii s-a făcut la gara Pelopones. Drumul de o parte Parnas, de alta Hymettos ş-apoi o vale largă cu mai târziu munţi albaştri în dreapta, munţi albaştri în stânga. Am discutat pe drum cu Tsundas asupra faptului deosebirii de îngropare în epoca myceniană şi în epoca de înflorire. Teoria mea asupra influenţei primei rase. Suişul spre cetăţuie. Marea venită în dreapta, cerul venit deasupra şi grămezile de zgură neagră în stânga. Muntele cu cetatea Thoricos, un soi de con dublu, cu dinţii de piatră în vârf a dolmene din Franţa. Lângă poale, teatrul săpat de Şcoala americană. Forma eliptică. Discuţie între noi toţi asupra destinaţiei apartamentelor din dreapta cu cele două trepte tăiate în piatră. De partea opusă templum in autis lucrat foarte bine din altă piatră, marmură albă îmi pare şi cu stilobatul pe stâncă însuşi săpat. Discuţia ia proporţii mai vii când căutăm să dăm o dată acestor clădiri. Înăuntrul teatrului s-au găsit o modetă de la sfârşitul sec.V a.Ch. şi mai multe din prima 1/2 a sec.IV. Eu am susţinut, pe baza unui vas cu figuri negre pe fond roşu şi pe felul pietrelor din care e clădit zidul din spate, că suntem în faţa unei lucrări din sec.VI. Tsundas susţine o dată mai nouă, fiindcă pe când în Atena nu exista un teatru pe la sec.VI de piatră, ar fi curios să se găsească unul în Thoricos. Acum însă cred în greşeala mea, căci nu exista überhaupt kein Theater în sec.VI, nefiind piese. Discuţie aprinsă asupra cisternei din spatele teatrului. Este un Tholos, precum susţineam eu, este o cisternă precum zicea Tsundas?  Discuţie nesigură. Cred, din pricina identităţii de lucrătură, o dată egală pentru cisternă, ca pentru turnul din faţă şi pentru teatru. Am intrat în caverna dindărătul teatrului poate mai mult de 30 m. Tsundas înainte, eu după şi Taramelli al treilea. Să fi fost tyrintic, să fi fost născut acest drum subteran din alte motive – poate o carieră – nu ştiu. Ne-am suit sus pe muchea muntelui. În vârf pietre în picioare ca nişte dolmeni. O primă terasă spryinta în spate cu un zid ca în Troia, prima cetate. Apoi o a doua terasă, mai spre vale cu mai multe camere şi tot din acelaşi sistem de perete lucrată şi, în fine, a treia cu dimensiuni mai mari; într-una din camere se afla ca un soi de altar cu o vatră în colţul odăii. Numaidecât cioburi de olărie foarte primitivă, troiană şi myceniană – am un exemplar bun – şi rare parcele de vase dipylo-myceniene. În fond un oraş tare sărac şi rău explorat.

                [Adăugat „Vineri febr. 9, seara 10 1/2, 1894”] Când ne-am scoborât din vârful dealului spre partea nord-vestică am dat de mai multe Kuppelgräber. Unul caracteristic prin forma eliptică a camerei sale. Pereţii formaţi din mai multe şiruri de plăci de piatră puse una peste alta, cele de sus întotdeauna ieşind mai mult înspre înăuntru. Poarta de intrare destul de lată e acoperită cu două lespezi enorme de piatră.

 

 

                1894 febr[uarie] 8/20, seara

                Marţi, frig

 

                Ziua de astăzi merită din toate privinţele să fie notată. Contele Fe d’Ostiani, după invitarea de duminică, mă poftise din nou marţi seara la masă; fiindcă mi se păruse că direct contele nu-mi spusese nimic, am lipsit deşi ştiam bine ce făceam. Ministrul Italiei a fost surprins de faptul nevenirii mele şi, după mai multe trimiteri de invitare, astăzi am fost din nou la dânsul. De dimineaţă am lucrat cu inima la locul ei pentru sfârşirea articolului lui Maiorescu şi când a venit Taramelli la mine eram lângă sobă la foc.

                Într-o clipă gata de ducă; am fost la bărbier, m-am ras şi am plătit un abonament pentru o lună. Apoi la ambasadă am fost prezentat lui Cariagdi, principele, cu care am vorbit despre câteva persoane române în ambasade, dintre care şi despre Nedeianu. A promis Cariagdi să ne însoţească şi în Aigina pentru o zi două, îndată ce vreme frumoasă va fi.

                Sunând 12 ne-am despărţit repede şi pe uşa laterală am intrat în sală, unde contele Fe d’Ostiani, luându-mă de mână, m-a prezentat foarte vesel doamnei Marini şi contesei Maggi cu bărbatu-său. La masă am fost aşezat la stânga d-şoarei contesa Fe d’Ostiani, în stânga eu având pe individul însurat de curând, vărul contelui, iar în faţă pe nevasta ataşatului militar italian la C[onstantino]pol, Marini. O figură rondă, cu rumenă faţă şi cu ochii albaştri, vorbea cu o dragoste infinită. Povestea ea într-un rând cum i se furase nişte rochii care le-a găsit purtate pe scena „Operei” din Bucureşti. A mai vorbit dânsa despre scopiţii noştri şi mânatul lor repede prin capitală şi mai ales cu un umor infinit ne-a povestit tocmirea unui spân ca fecior căruia i-a plătit mai mult pentru ca să nu-şi lase mustăţile să crească!... Am mai vorbit despre plimbările pe apă şi pe drumurile de fier austriece – aici m-am încurcat eu puţin – şi despre cavalcadele doamnei Marini. Femeia asta mi-a rămas în minte cu ochii ei jumătate albaştri, 1/2 cenuşii, de statură mijlocie şi cu obrajii rumeni.

                După masă am trecut în salon unde am vorbit despre tot şi toate. Între altele – am făcut rău, am făcut bine? – eu spunând că ştiu să dau cu cărţile, m-au silit să iau cărţile în mână şi să dau contesei Maggi. Mi-aduc aminte, un moment când vorbea doamna Marini, că făceam următoarea reflecţie: „iată, scumpul meu, e pentru prima oară de când eşti pe pământ şi te afli în sânul unei familii mai ridicate decât ai văzut până acum”.

                A venit mai în urmă ministrul reprezentant al Turciei cu un individ grec cu favorite albe lungi şi care tot timpul, unul cu fesul, celalt cu pălăria, au stat cu ele pe cap. Mi-aduc aminte că nu m-am oprit să zic: „Doamne, d-lui îi e teamă de ploaie în casă, d-aşa nu-şi leapădă pălăria”. Observaţia a trecut din gură în gură până ce a auzit-o şi contele Fe d’Ostiani. Tocmai târziu, când eram împreună în trăsură, mi-a spus ministrul că individul cu pălăria în cap era personajul cel mai influent în Atena. Ministrul Turciei, când m-am apropiat să-l întreb despre faptul de a fost prin România, am observat că nasul îi era de carton. Doamne, curioase cunoştinţe poate face omul în viaţa lui!... Când m-am dat jos din trăsură n-am găsit alt cuvânt, eu imbecilul, decât să spun : „bonsoir” în mijlocul zilei. A fost asta singura „gaffe” care am săvârşit-o sau nu?  Le-au rămas opinie bună despre mine?  Când m-am despărţit de dame mi-au dat mâna cu o aşa simpatie şi intimitate încât aş crede tocmai în bine pentru mine!... M-au invitat pentru mâine seara să petrecem în intimitate, să jucăm cărţi, iar pentru joi de dimineaţă, numai dacă timpul este frumos, să le conduc la Acropolis pe dame şi să le explic frumuseţile artei!...

                Revenind la vizita pe dealul Thoricos, după ce am văzut minele, ne-am scoborât în vale să mâncăm; aveam o foame de lupi. Ni s-a dat nişte ouă fierte şi un fel de brânză, îngrozitor de tare; mi-aduc aminte că Tsundas vrând să taie o bucăţică, eu mă sfiam să nu-mi sară fragmentul de os în faţă. Vin negru bun şi ridichi de lună adorabile. Alături cu odaia noastră era o nuntă, din care n-am văzut decât o fată plângând care venise în sala noastră; din nefericire, tatăl nuntaşilor, stăpânul caselor unde ne aflam, ne-a rugat să trecem alături şi să felicităm pe miri. „kalw rixhka„ trebuiam să spunem, nu mai mult, şi am fi băut până a doua zi, dar nu ştiu cum s-a făcut şi nici unul n-a vrut să spuie. Ce rău mi-a părut, căci nu gândeam câtă plăcere adâncă le-ar fi făcut lor să ne vadă pe noi străinii, altă lume decât dânşii, aducând asemenea oraţie. Mai înainte însă d-a ajunge în această cârciumă am uitat să spun că Tsundas, vrând să strângă la un loc cu umbrela mărăcinii aruncaţi în gura unei galerii căscate în stânca muntelui, i-a rămas în mână numai mânerul umbrelei, restul azvârlise în foc!  Ce am mai râs, Doamne, ne ţineam cu mâna de pântece. După ajungere la haltă în Thoricos noi am pornit spre Laurion pe jos şi întrebând mereu pe drumeţi unde stă Serpieri, şeful Societăţii franceze, am găsit casa acestuia dar pe dânsul ba, era în Atena. Ne-a condus servitorul lui din Romagna până la fabrică unde Moull, directorul general al Societăţii, în grad după Serpieri, ne-a dat toate înlesnirile posibile şi imaginare; ne-a dat sfaturi pentru călătoria noastră şi pentru probabile resturi de zidiri cyclopice – ceea ce căutăm – şi pentru antichităţi greceşti în general. Ne-a convins că trecerea în insula Macronisia, unde hotărâsem să trecem, e periculoasă din pricina schimbării în timp repede.

                Noaptea, în mijlocul umbrelor crescânde ale nopţii şi luminilor rare aprinzându-se mereu la fabrică, am vizitat pe dibuite atelierele de lucrătură a pietrelor din care se scotea argintul, adică specialmente plumbul. Cum eram singuri pentru a doua zi, noi căutam să vedem încă fabrica aşa precum se putea. Din totul nu-mi aduc aminte decât de cererea ceasornicelor noastre pentru pus la magazie odată ce intram în atelierul de electricitate, căci altminteri ceasornicele s-ar fi stricat complet, şi de curgerea plumbului în chip de lichid aprins cu coloraţii minunate. Când am intrat spre hotel noaptea, umbrele oamenilor puţini de pe uliţi, umbrele lungi şi negre ale coşurilor care păreau din pricina suelarului departe la infinit, şi zgomotul regulat al maşinii cu răsuflarea ei regulată ca de bestie rănită de moarte, oboseala grozavă şi mai ales temperatura friguroasă cu vântul straşnic, îmi dădeau o aşa impresie vie încât, întorcându-mă spre hotel şi simţindu-mă aproape cu totul izolat, am plâns fără să ştiu de ce, cu paltonul pe cap. Taramelli care m-a văzut a început să râdă, pe urmă m-a lăsat liniştit să plâng. Sculându-mă liniştit a doua zi, am văzut ce înseamnă izolarea pentru mine şi că eu nu-s născut ca să mă schimb din loc în loc; cu ce foc doream eu atunci patul meu din Atena şi cât n-aş fi dat să mă întorc mai repede!...

                A doua zi, după cum era convenit – căci Moull, belgianul, dăduse ordin pretutindeni şi telefonase –, ni se pusese trenul la dispoziţie pentru Camarza, trebuiam să fim gata pentru 6. De unde?  Eu personal m-am sculat, dar văzând că Taramelli nu se scoală, m-am mai tăvălit de vreo două-trei ori prin pat şi apoi după câteva căscături am sfârşit prin a mă îmbrăca. Când am ajuns la tren, acelaşi vânt şi noaptea tot adâncă. Înaintea noastră mergeau doi indivizi cu basmale legaţi pe sub bărbie şi cu şapcă pe cap. Unde-i vedeam din pricina nopţii şi întunericului, oamenii mi se păreau negri şi gândindu-mă la Germinal de Zola, mi se făcuse o frică neînţeleasă. Urla maşina şi fluerele, cu zgomotul răguşit, şi fumul negru dus de vânturi în sus şi în jos, şi revărsatul zorilor cu nori alergând spre apus, mi-au dat una din cele mai pline zile de emoţiune. În tren am fost primiţi la maşină, căci pe vagoanele deschise, pentru transportul materialului, am fi fost de mult în sânul coconului Sarsailă.

                Când am ajuns ni s-a arătat calea, ceea ce ne-a dus la un fel de canton unde un inginer pus din poruncă mai mare avea să se scoboare cu noi şi să ne conducă pe dinăuntrul pământului. Am luat o cafea fiecare şi apoi ne-am pregătit de scoborâre. Întâi a trebuit să luăm îmbrăcămintea minerilor, care constă din pantaloni şi hăinuţă de dril albastră cu o şapcă de pompieri în curea lucrată pe cap. Ne-am scoborât cu ascensorul. Eram patru, fiecare cu feştilele caracteristice minerilor în mână.

 

 

                12/24 febr[uarie] 1894

                Sâmbătă, 1 1/2 noaptea

 

                Astăzi multe lucruri noi. Au îngropat pe Lolling, german venit din bruma nordului, atras de dragostea lumii vechi şi de farmecul cerului de Attica şi a dat trupul acestui pământ sacru. Când m-am uitat din balcon la coşciug purtat pe mâini şi urmat de toţi cunoscuţii lui, germani, englezi sau francezi, mi-a venit în minte ideea că mort repede n-a avut măcar un câine al lui, din casa lui, ca să-l vadă, să-l mângâie, să-l înveselească. Îmi spunea Tarramelli că la îngropare Cabbadias plângând cu hohot i-a zis: „iată-te cufundat în pământul sacru, pământul care l-ai iubit ca sufletul tău” şi nemaiputând urma a lăsat locul lui Walter, care şi el n-a zis nimic fără să nu-l podidească plânsul. Dörpfeld îşi muşca mustaţa ca să nu ţipe, iar ceilalţi plângeau. Cununele puse pe mormântul lui au să se veştejească, căci nu-i un suflet pe pământul ăsta larg care să-l mai vadă după câteva zile. „Aş vrea mai bine cel din urmă muritor să fiu pe pământul cel negru, decât rege în umbrele morţii” zice Achile. Bietul Lolling, care nu l-am cunoscut, care nu l-am văzut, s-a pogorât în sânul mamei comune, în pământul cel negru, în umbrele reci ale morţii. Se spune că a fugit din ţara sa mai întâi fiindcă n-avea pe nimeni acolo scump, ş-apoi ideile lui socialiste îl sileau să caute un codru de pâine acolo unde era cu putinţă. Dragostea lumii vechi, artei cele vechi l-a cuprins până să-i înghită şi trupul şi sufletul. De ce omul ăsta m-a făcut să fiu trist?...

                După masă am fost cu Contessina şi cu contesa Maggi-Guacinieri pe Acropolis. Un cer splendid albastru, cu marea cenuşie şi munţii schimbându-şi culorile după poziţia soarelui, către seară Hymettos, cel albastru închis în faptul zilei, era violet roş din pricina soarelui la culcare. Am explicat ce puteam şi noi cu focul care se cuvenea; dar nefiind comunicare de suflete, de emoţiuni, cuvintele erau reci şi fără răsunet. Până şi figura lui Hissos, zeul Hissos cu frumuseţea lui cerească, mi se părea rece, mă lăsa rece; căutam în van să mă îmbăt cu cuvinte; iluzia şi focul frumuseţii nu era. Când am ajuns înaintea statuii Nike Apteros, care-şi leagă sandalele, pieptul ei cu sânul parcă să mişte şi cu draperia încutată pe corp în chipul să o poţi smulge de [pe] trupul zânei şi să-i laşi acesteia pielea în toată goliciunea ei, emoţiunea D[umn]zeiască, emoţiunea vie d-abia de m-a atins, dar aşa de în clipă, aşa de slab, parcă era raza unei scântei să piară. Judecă situaţia. Contessina, fata de 35 de ani poate, obrajii au început să se ofilească, se vede singură, izolată cu părintele ei numai, aruncată în lumea asta nemărginită, ea născută în mijlocul Braziliei, unde pădurile sunt virgine şi furtunile dese. Toată speranţa ei, toată dragostea ei de viaţă s-a dus, n-o interesează nimic, nu o înveseleşte nimic. Când surâde, surâsul ei pe buzele galbene şi pe obrajii ofiliţi parcă e surâsul unui soare învăluit de toate părţile cu nori pe o natură îngheţată, rece, împietrită. Când jucam cu dânsa „Sette e mezzo” vorbeam că sufletul e tânăr, îi place să iubească; ea răspunde: „mon âme est vieille”. Cine înţelege câtă deznădejde cuprindea cuvintele astea înţelege câtă impresie a putut să-mi facă. Ce nebun sunt sau ce nebună e inima mea; mă interesez la suferinţele altuia, mă doare nenorocirea altuia şi eu sunt mai fericit?  Cu toate astea Lolling, aşternut cu faţa în sus în groapa neagră, departe de pământul lui, este mai nefericit. Îmi pare rău, foarte rău că nu pot exprima îndestul toată mâhnirea mea, toată disperarea mea pentru omul ăsta. Şi eu care visasem noaptea trecută, în urma impresiei avută cu vorba lui Taramelli, „cred că Lolling e în agonie”, că el se va însănătoşi!  Cel puţin aşa îmi spusese femeia aceea râzând în vis: „Lolling este în afară de orice primejdie”. Adevărat, e în afară de orice primejdie.

                Am făcut cunoştinţa contelui de Revel – iarăşi conte?, că întrebam chiar pe Taramelli de sunt mulţi conţi în Italia –, cel cu copiii frumoşi cu figura de engleji care stăteau înaintea mea la masă, la Minerva. A surâs, căci m-a recunoscut îndată. Principele Cariagdi, cel care vorbeşte perfect franţuzeşte, a fost foarte gentil marţea trecută când m-am dus să-i fac cunoştinţă. A hotărât împreună cu mine şi cu Taramelli să viziteze Aegina, el cu puşca la vânătoare, noi cu ochii la antichităţi. Cred că doamna Cariagdi vrea să facă cunoştinţa mea. Oi vedea, probabil voi merge să fac o vizită, după petrecerea în Aegina. Afacerea cu contele Fe d’Ostiani nu trebuie s-o uit. Mă invitase după prânzul de 12 să viu seara la „Sette e mezzo”. Eu înţelegând că la 7 1/2, eram furios contra lui Taramelli care a venit la masă la mine tocmai la 8 1/4. Mâniat ne-am pus pe drum certându-ne. Adevărul că mă invitase la jocul de „mezzo” şi nu la 7 1/2. Ajungând la Legaţiunea italiană nimeni la uşă. Am tot bătut ciocanele fără să putem pătrunde, căci soneria electrică n-o găseam. Eu, mâniat, am pornit-o îndărăt acasă foc şi ajuns am scris rândurile astea: „Monsieur le Ministre, je regrette vivement la manque de politesse dont je me suis rendu coupable hier envers vous, ce dont je vous demande mille fois pardon. Mais vraiment la chose este arrivée sans que je puisse m’en rendre compte. M.Taramelli avait compris autrement l’invitation que moi, et je me suis laissé aller après sa manière de voir. Lorsque à 8 1/4 nous sommes arrivés chez vous, la porte etait fermée de telle sorte qu’il n’y avait pas moyen d’entrer. Alors je suis revenu chez moi, avec l’intention de vous presenter avec mes excuses, mes sentiments de profonde et respectueuse sympathie. T.A., 1894 febr.21, Athenes, miercuri”.

                Când astăzi, sâmbătă, m-am dus să-i fac vizita, el era în grădiniţă, unde m-a primit cu fie-sa şi rudele lui cont[ele] Maggi. „Îţi mulţumesc pentru scrisoarea amabilă a d-tale”... Ce a vrut să zică mai departe nu ştiu, că i-am tăiat cuvântul şi schimbat şirul discuţiei. Mi-a mai promis încă o dată că va îngriji despre mulajele ce vrea să dăruiască muzeului nostru din Bucureşti[34]. „Nimic nu ne grăbeşte” i-am zis când ne-am despărţit. M-o mai chema, nu m-o mai chema?... Am fost după jucat la cafeneaua chantantă din piaţa Concordiei. Infect, fum de ţigară, muzică proastă şi dezgust infinit.

 

 

                1894 febr[uarie] 21,

                sâmbătă seara, Atena 10 1/2

 

                De unde eram mulţumit în ultimul grad pentru plimbarea mea pe Acropolis cu domnişoara Ostiani şi contesa Maggi, şi de „Sette e mezzo” jucat seara cu toţi marţea trecută, astăzi sunt mâhnit până dincolo de margine. De dimineaţă un capitol tradus din „Phaidon”[35] şi apoi de la 10 1/2 la Caftangioglu, pentru lecţia de greceşte. Ce pot spune de dânsul nu ştiu, rămâne o enigmă; nu-l cunosc destul de bine. Judecăţile lui nu par tocmai în afară de ordinea comună. Va face diplomaţie; cărei ocupaţiuni îmi pot explica ştirile lui „ultrasenzaţionale”. Anume mi-a spus că austriecii cheltuiesc pentru şcolile române din Macedonia mai mult de 1 milion de lei... Cu ce scop?  Nu mi-a spus. Poate crezând că eu ducându-mă în Macedonia, precum i-am zis, să fac un raport către guvern, că este inutil pentru noi d-a da bani pentru şcoli când austriecii sunt dispuşi a cheltui atât de mult. Prin urmare, statul ascultând de raportul meu, să nu mai ajute pe românii d-acolo. Altă idee la care ţine: „ar fi constituirea unui stat confederat balcanic”. Cum am arătat însă că elementul românesc şi hellen ar fi înghiţit de cel slavon de sud din pricina numărului imens al acestuia, părea că argumentul meu are o tărie necontestabilă. În fine, nimic nu pot afirma decât că este un băiat „charmant”. Sora lui cea bogată, cea frumoasă şi mult sărbătorită, am văzut-o azi cu totul de aproape. Nu mi s-a părut nici aşa de frumoasă, nici... aşa de simpatică. Cu dânsa, ce e drept, n-am vorbit.

                După dejun la cursul lui Dörpfeld. Bunul nostru arheolog a vorbit, el, cu acelaşi foc ca întotdeauna. Era cam frig şi vânt. Am degerat puţin.

                Ce mă aşteptam nu s-a întâmplat cu contele Fe d’Ostiani. Rândul trecut fusesem invitat de domnişoară la petrecerea de seară, unde întâlnisem pe lângă alte personaje şi pe drăguţa Marini, femeia ataşatului italian. Azi mergând să-i facem vizită, găsim eu şi Taramelli pe conte în odaie, cancelaria lui, unde ne primeşte fără să ne dea mâna, dar cam râzând. Printre uşa deschisă întâlnind şi pe contesa Maggi, am salutat-o şi apoi întrebând-o de mai rămâne în Atena, mi-a răspuns că marţi ce vine pleacă. „Şi n-aveţi să plângeţi?” „Da, dacă n-ar fi aşa praf”. Contele ne-a spus să mergem şi noi la Observator..., pe jos, însă pe când el în trăsură... Am ajuns acolo ca nişte câini cu limba scoasă. Mai nu era să ne lase înăuntru. În fine, după ce am văzut „totul”(?!) am scoborât spre uşa de ieşire. Contele şi toţi ai săi s-au urcat în trăsură; iar noi ca lacheii am închis uşa landoului. Dacă mi-a fost vreodată ruşine pe pământ şi să fi simţit mai viu urcându-mi-se sângele la cap, am fost când să întoarcă trăsura. Am fugit la vale şi tocmai ca struţii când sunt în primejdie pun capul în nisip ca să nu vadă prinderea lor, am întors spatele la latul drumului şi am întors privirea ca să nu fiu „văzut” şi să nu văd. Am mai vorbit cu Taramelli asupra lucrului. El zicea că „am fost trataţi ca nişte servitori!” Cred că metafora e prea dulce: mai exact ca nişte doar „gemius”. Dacă nici acum nu mă învăţ minte, atunci merit lecţiile care mi se dă.

 

 

                1894 febr[uarie] st.v.27

                martie 10, sâmbătă seara, 9 1/4

 

                Rău. Uneori se grămădesc mai multe deodată, îţi vin pe cap necazurile care ar face mai bine de veneau rând pe rând. Cerul tău se strâmtează, se întunecă, parcă ar fi grămădit de nori şi în aşteptarea asta ticăloasă crezi că are să-ţi crape d-asupra şi cine ştie ce nenorocire mare să te izbească: o dată bate vânt bun, risipeşte norii şi noaptea şi lumina, cerul albastru îţi bucură sufletul. De altminteri m-am convins: fiecare îşi merită soarta sa fie bună, fie rea. Nu există nici nedreptate îngerească, nici nedreptate omenească. Toate îşi merg cursul lor. Te izbeşte un rău astăzi când s-ar fi putut prea bine să te lovească un bine. Nu mă mai plâng, „aştept învierea morţilor” precum spune Biblia.

                Săptămâna asta nimic nou, absolut nimic. Aştept răspuns la scrisoarea mea din partea lui von Dulos şi nu mai vine; aştept să văd Maiorescu ce face cu articolul meu şi nu mai primesc nimic. Azi am întâlnit [pe] domnişoara Metaxa, în negru şi frumoasă cum este ea în general. Toată lumea îmi spune că e prea frumoasă; credeam lucrul încă mai demult. Am salutat-o. Dar nu ştiu prin ce iluzie dânsa vrând să-mi surâdă mi s-a părut dinţii ei de dinainte şi în general figura ei că ia aspectul unei figuri de cal când cearcă să muşte sau să scarpine pe tovarăşul de alături. Parcă mi-a fript inima. Seara la masă Taramelli a venit la restaurant unde mănânc, a salutat pe colegii franţuzi şi s-a aşezat alături cu Evens[36], cel cu articolul din „Journal of Hellenic Studies” asupra Comorii myceniene din Aegina şi la mine care eram alături nici măcar să-mi zică noapte bună. Franţujii, când s-au sculat, trecând pe dinaintea mea, nimeni din ei măcar... să mă atingă pe umeri; la Taramelli însă s-au abătut şi l-au... salutat... Ce e omul?  În afacerea asta la mine nu e un semn de pismă?  Nu sunt oare în cazul unui negustor de piaţă care văzând intrare continuă de muşterii la vecini începe să clevetească pe socoteala celui mai norocos?

                Duminica trecută era vorba să mă duc la protopopul Atanasiu pentru ascultat muzică între 3 şi 4 de la el din casă. Ducându-mă pe la două, n-aveam ce face, mi se spune că e dus din casă. Cum ceva mai înainte fusesem la Găină, unde aflasem că era pornit de mult încă cu cei doi preoţi, am înţeles că este inutil să mă mai duc la 3 precum făgăduisem popei, socotindu-i plecaţi spre Paler, aşa cum auzisem de la protopop. Care fu mirarea mea, ca să întrebuinţez expresii romantice à la Rocambole, să-i văd venind la mine seara între 5 şi 6. Am vorbit cu dânşii, adică propriu-zis am monologat eu, despre starea financiară a unor state. Am arătat pentru ce acţiunile ruseşti cresc, pe când cele italiene cad într-una. Fenomenele sunt legate între ele prin dorinţa franţujilor d-a-şi răzbuna pe italieni. Părea că-i interesează foarte mult, apoi nu m-au întrerupt, sau întreruperile lor s-au mărginit în cerere de explicaţii asupra unor fapte în acelaşi şir de idei. După ce au plecat ei, aşa eram de vesel, de mulţumit, că tot necazul meu se transformase într-o bucurie fără margini.

                Nu ştiu cum aş face să ajung omul cel mai bun posibil; aş dori şi vrăşmaşul meu cel mai neîmpăcat să nu fie totuşi lipsit de oarecare dragoste pentru mine... Totuşi aceasta atârnă de educaţia părintească avută şi de frumuseţea corporală: o figură simpatică pune-i pe socoteală toate gândurile rele şi tot atrăgătoare este şi tot pe vino încoace are. Săptămâna asta Evolceanu a vrut să facă un spirit, al cărui aticism nu l-am putut tocmai bine prinde. Mi-a trimis un plic imens cu câteva bilete de loterie şi prospecte de trăsuri, cu cărţile lor de vizită. Aceasta din pricină că-i scrisesem mai-nainte despre bogăţia imensă a „contessinei” Fe d’Ostiani şi de „gropiţele” ce le face dânsa când râde. De ar şti el cât e de bătrână şi cât de lipsită de inteligenţă şi de vino încoace este, nu mai m-ar fi felicitat. Iluzie, scumpă iluzie, dă-i aripi imaginaţiei mele şi încălzeşte-mi inima şi sufletului dă-i viaţă de bucurie, că sunt tare mâhnit şi mă simt prea izolat.

                Ieşind, îmi pare, alaltăieri din casă, lângă colţ între Lycabetto şi strada mea am văzut o fată tânără, de 14 ani cel mult, îmbrăcată foarte simplu dar elegant în gradul suprem şi cu culoarea pălăriei albastră. Îi şedea extraordinar de bine. Linia frunţii şi profilul nasului stătea dreaptă, precum statuile cele mai frumoase grece n-au izbutit niciodată să prezinte. Ochii negri şi mari. Am rămas în loc, am aşteptat să treacă pe dinainte. Dacă permis ar mai fi ca în vremea veche ephebilor să scrie pe ziduri şi pe uluci: „frumoasă e cutare, sau cutare e mai frumoasă, dar ca X nici una nu e”, eu aş fi scris cu dragă inimă pe toţi pereţii şi aş fi spus-o tuturor. Uitându-mă prea lung la dânsa, biata fetiţă s-a făcut roşie ca o naramză, de-ţi era mai mare dragul s-o priveşti. Pentru un cuvânt al ei aş fi dat o lume întreagă... Numai frumuseţea mă atinge şi mă scoate din întristare. Dar la ce folos, ca să mă recufunde iar mai adânc; fiindcă orice sentiment de plăcere pentru mine, dacă este legat de ideea că eu nu pot ajunge niciodată la posedarea unui asemenea lucru, mă face să fiu trist. Sunt urât ca fizic şi nu ştiu de pe pământul acesta larg se va găsi vreodată o fiinţă frumoasă care să-mi zică, din propriul impuls, „mi-eşti drag”. Amor visat şi citit aşa de des prin romane va rămâne pentru mine în cercul dorinţelor irealizabile.

 

 

                Febr[uarie] 27 (ieri am greşit) 1894

                Atena, duminică 4 seara

 

                Acropolis e cenuşie ca o umbră slabă pe cerul alburiu. O frumuseţe de timp cum rareori am văzut. Dedesupt în grădină cânta o pasăre, probabil cintezoiul gazdei. Deşi cu ameninţare de dureri de cap, sunt mulţumit. De dimineaţă am pornit spre cimitirul oraşului, trecând prin curtea lui Zeus Olympion. Drumul pe o cărare şi pe alta, voi să zic trotuar, este cu chiparoşi aproape negri, şi mai mărunţi, şi mai înalţi plantaţi; umbra lor, deşi şoseaua e albă ca laptele şi soarele în toată puterea, nu e neagră, nu e plină. Pe drum se jucau o fetiţă frumuşică, mică şi prostuţ îmbrăcată, cu un băieţaş şchiop, în orice caz umblând cu cârje (două ciomege sub subţioare). Fetiţa ţinea un smeu din hârtie albastră de băcănie fără speteze, simplu, de coadă, iar băiatul cu dinţii sfoara, adică firul de aţă; şi cum nu putea să fugă prea repede din pricina cârjelor, smeul se târa mai mult pe pământ; când din întâmplare nu era d-andoaselea şi bătea vreo adiere de vânt, se mai înălţa smeul cam la o 1/2 metru. De era aşa minune, râdeau amândoi şi cu atâta poftă, mai ales fetiţa cu râsetul ei metalic şi drăgălaş, îmi făceau aşa plăcere că mi-am mai lăsat de o parte mersul repede şi mă uitam la smeul lor şi bucuria lor. Probabil ei simţiseră – copiii sunt destul de şireţi ca să bage de seamă – că nu s-au întors, ci au mers drumul spre cimitir. La urmă aşa bucurie mi-a făcut că nemaiputându-mă ţine i-am chemat şi dat la fiecare câte 10 bani. Curios, spiritul de concurenţă se vedea şi la ei. Băieţaşul cu piciorul şchiop îmi tot spunea, dând fetiţei 10 bani, că ei nu [îi] trebuie, ea nu cerşeşte; ca şi cum el, prin infirmitatea lui, avea în moştenire dreptul d-a primi numai dânsul. De altminteri îmi pare rău că le-am dat, căci veselia lor au uitat-o amândoi, dorinţa câştigului i-a apucat; copilul, trecând doi popi şi un domn, a întins mâna. N-au căpătat nimica. Dar jucăria lor nevinovată, mulţumirea sufletească de mai-nainte n-am mai văzut-o la ei. Au lăsat smeul cu aţa în drum şi s-au aşezat pe o piatră de marmură în curtea cimitirului şi numărau se vede banii. Băiatul făcea negoţ cu infirmitatea lui. Când m-am întors îndărăt, copiii m-au chemat, erau iarăşi prieteni, să mă întrebe „câte parale sunt aici” arătându-mi trei monete de nichel albe, din cele de curând puse în circulaţie. „Icosi ke icosi thesaraconti” făceam eu socoteala; ke... „nu saranda vrei să zici”, el da saranda şi lua „peninta”. A închis mânuşiţa mulţumind. Ce-mi pare rău că le-am stricat jocul. Timpul când ei alergau cu zmeul era timpul bun pentru dânşii, nu trecea lume, nu aveau gândul spre „materialitate” întors.

                În cimitir m-am oprit la monumentul lui Schliemann. Un templu mititel pus pe o bază de marmură de Hymettos, cam albăstruie, cu coloane mărunte de patru în faţă, patru în spate. Poarta de intrare în bronz are desenele cimentului sau pietrei descoperite în „comoara lui Mynias” în Ovehomene. Deasupra stă şi bustul arheologului însuşi, îndreptat cu faţa spre Pireu şi Salamina. M-am uitat şi eu într-acolo şi marea era albastră închis ca ochii unei femei blonde mâniate. Munţii Eginei şi mai departe ai Peloponesului erau brumaţi şi încenuşaţi cu totul, parcă i-ai fi văzut în vis. O friză îngustă de basoreliefuri era de jur în jurul stilobatului la templul monumentului lui Schliemann[37]. Pe partea de nord, mortul însuşi cu o pălărie englezească pe cap asistă la nişte săpături, probabil o alegorie la descoperirile lui. Pe faţa sudică aveam o friză cu conţinut iarăşi alegoric: nişte lucrători cărând blocuri imense de marmură şi asistaţi de Zeus şi alte divinităţi. La est avem pe Ulyse săgetând nişte Amazoane(?!) iar mai departe acelaşi erou homeric, bătrân, stând pe o muchie de piatră cu un câine la picioare. Deşi lucrătura era greoaie, nu e lipsită de oarecare frumuseţe. Iată unde a încăput bietul Schliemann al cărui nume a fost sburat de faimă în cele patru colţuri ale pământului.

                Pe uliţă astăzi este mascaradă cum se zice. Adică grecii se îmbracă travestiţi şi se plimbă pe uliţă. Nu poţi face pe stadion Odos nici în cinci minute o distanţă de 10 metri. Am văzut într-un car imaginea morţii cu faţa de hârtie, hârca ei cel puţin. Apoi un chinez cu o copiliţă ţinând în mână o umbrelă chinezească. 3 grecotei înalţi mult erau costumaţi în haine de paşale turceşti. Unul mai ales dintr-înşii atrăgea atenţia tuturor într-o răspântie împrejurul unei prăjini învelite cu hârtie colorată cu diverse chipuri, jucau ţinând de capătul unei sfori agăţate de vârful prăjinii vreo 12 oameni. Desigur, erau toţi bărbaţi, deşi unii cu măşti pe faţă erau cu fuste. Sistemul lor de joc, după cât am putut să-mi dau seama, consta prin învârtiturile lor împrejurul unuia şi celuilalt, se făcea din sforile lor care se micşorau tot mai mult odată ce se încolăceau împrejurul lemnului, un fel de horbată cu ochiuri şi laturi mărunte. Desfacerea horbatei, care se împlinea prin dansul lor d-andoaselea întors de cum au fost de la început, era tema cu care se sfârşea şi dansul şi muzica. Uf, ce muzică! Şi toţi ascultau şi se bucurau. Am observat că paiaţele numai de-i chema cineva primeau bani, de întins mâna nu întindeau. Grecul e mândru fie luat chiar din populaţia de jos, de rând.

 

 

                1894, martie 8/20

                marţi seara 1 şi 10

 

                Evolceanu mi-a trimis o scrisoare din cuprinsul căreia mi-a dat aşa disperare încât m-am lovit de mai multe ori cu pumnii în cap şi cu toate astea citind că Costache e deznădăjduit şi nesigur de ziua de mâine m-am pus să-i scriu:

                „Eu peste curând am să plec cu studenţii germani şi englezi prin Peloponez, unde munţii sunt mai mari şi cerul mai frumos. Ce oi putea să-ţi spun sub impresia momentului ţi-oi scrie în fugă. P-aici cald ca-n luna lui mai, au înflorit pomii, naramzii şi portocalii, nu ştiu care neam de pom. Nor pe cer nici de sămânţă; ş-artă de un veac, mă rog. Vino, măi omule, vino să ne mai sfătuim, să-ţi mai dau eu niţică nădejde, că cu scrisoarea ta mi-ai făcut o impresie de om trist. Cu ce dragă inimă nu te-aş conduce, d-ai vrea să vii. Am cutreiera pământul clasic ş-am face planuri formidabile; încolo, sănătate şi băjenie. Cu catedra li s-a făcut loc, după cum spunea Maiorescu, sau aşteaptă murgule?  Ei, ce vrei, «înţeleptul făgăduieşte şi nebunul trage nădejde». De câte ori n-am făcut experienţa lucrului şi convins de câtă filosofie adevărată e plin proverbul. Dar făcând şi dregând, dând din mâini şi din picioare, ajungi la liman. Numai se cere în toate trăinicie în scopul hotărât şi mers înainte ca un lunatec. Azi e rău, dar mâine poate să fie bine, dacă nu mâine, poimâine, şi tot o să crape dracul. Uite, aşa energie am în momentul de faţă şi o aşa hotărâre nestrămutată de luptă că să fie nu ştiu ce înaintea mea ca piedică şi l-aş da d-a tumba. Când te laşi, te disperezi singur, cine vrei să te îmbărbătească?... Înainte nom d-un Crocodile...”

 

 

                1894 martie 9/21.

                Miercuri, seara 11 şi 40

 

                Ieri m-am bătut cu pumnii în cap, astăzi însă am părut mai vesel. În timpul zilei nimic nou, muncă din nou pentru pregătirea studiului meu. După dejun cu Taramelli, am citit câteva poezii din Eminescu: Criticilor mei, Ce e amorul? ş-apoi am adăstat venirea lui Caftangioglu. N-a fost niciodată mai fermecător. O noapte pe Acropolis cine a văzut?  Impresiile rămân în suflet precum rămân în ureche notele unei muzici frumoase. În primul moment, când auzi cântecul pentru prima oară, notele ţi se par reci, fără viaţă, ş-apoi puţin câte puţin frumuseţea lor ţi se desluşeşte şi se arată cu cât mai des se repetă. Când am ajuns acasă după cum era vorba, ca să iau pe proprietara odăii mele şi pe ceilalţi, îmi ziceam, deşi e lună splendidă, fără îndoială nici un pic de emoţiune n-o să am. Ne-am suit în trăsură şi sus pe Acropolis. Cerul, ca să încep cu dânsul, era verde şi nu albastru, curioasă iluzie, marea din care nu puteam să văd precis nimic era doar o umbră albastră-verzuie, cu peretele munţilor Aeginei din care nu vedeam decât un cocoloş cenuşiu, ceva nehotărât. Peste tot luna frumoasă, mai frumoasă decât în zilele de vară la noi în România şi cu stele vii. Kephala, îmi aduc aminte, căutând constelaţiile pe cer, mi-a arătat încântătoarea albastră stea Sirius, „cea mai frumoasă” zicea dânsul, şi dincolo, alături, arătându-mi cele cinci stele, trei la mijloc şi câte una sus şi jos, ale lui Orione, e constelaţia cu borul format din speranţă, amor şi prietenie, sau aşa ceva, mai departe planeta Jupiter, Luceafărul lui Eminescu. Când am ridicat capul în sus şi îndoind ochelarii am privit. Ursa mare, mi-am amintit de cuvântul poeţilor, „şi stelele sunt cuie de diamant înfipte pe largul boltei”.

                Marmura Parthenonului, mai cu seamă dinspre partea lunii, era albă, ninsă şi umbrele negre ale columnelor pe pereţi sau pe caldarâm jos erau negre, ai zice nişte dungi groase de cerneală neagră trase pe un pachet de lapte. Fiecare piatră, fiecare steni de marmură era albit, am spus de lună, şi îndărătul lor umbra mai mare sau mai mică. Mai splendid mi s-au părut Cariathidele. Ele sunt aşezate cu faţa la lună şi afară de cea în teracotă, toate erau albe, plăcute. Nelămurită lumina mai ales, umbrele architravei de pe creştetul Nymphelor dădeau un fond închis acestor statui frumoase. Mi s-a părut un moment, tocmai când arătam domnişoarei Alberti „vezi ce artă a întrebuinţat artistul ca să dea iluzia mersului acestor figuri, cum a înţepenit rigid cu cute drepte la colţuri şoldul şi piciorul drept într-o parte, cel stâng în alta, iar la mijloc ca răspunzător în sens invers şoldul stâng şi cel drept, acestea rigide pe când celălalt picior îndoit la mijlocul genunchiului” – mi s-a părut că figura unei cariathide surâde şi că pleacă din locul său şi înaintează înspre mine. Ruinele vremii nu se vedeau noaptea, dar raza lunii împreună cu adaosele minţii mele făceau să văd statuile de „nymphe” în toată splendoarea lor. Mă gândeam să explic, să spui şi celorlalţi emoţiunea mea, dar mai la urmă îmi ziceam: orice expunere de emoţiune este o slăbire a acesteia. Nu e chip acelaşi lucru care în profunzime procură o plăcere adâncă să procure o sumă egală fiindu-i dată şi o întindere mai mare. Când am trecut la bordul dinspre nord al Acropolei, la murul lui Themistocle, m-au întrebat „ce sunt d-le A. acele turle imense albe de marmură acolo jos în zid?” „Când perşii au răsturnat tot, încât aici pe Acropolis nu rămăsese nici piatră peste piatră, o jale pentru ochii minţii şi o jale pentru ochii de carne, grecii fie de frica unei alte invazii, fie de frica unui vrăjmaş mai tare a lacedomonienilor, şi-au reclădit mai întâi murii de apărare şi apoi au adunat în scopul ăsta tot ce le cădea la îndemână; prin urmare, în muri au clădit şi bucăţi din marmura templelor de odinioară”. În timpul ăsta oraşul Atenei era înaintea mea la picioare, mare, mândru şi cu mii de lumini, scânteile lămpilor. Privind lungul stradelor Aeolos şi Patisia, care-i formează prelungirea departe spre munţii Parnes, şi linia dreaptă de lumini, ş-apoi la dreapta, la stânga numai furnici de lămpi, îmi recitam versul lui Eminescu „Stele-n cer şi stele în valuri”. Deasupra Lycabetului lumina farului d-acolo, misterioasă, mică şi roşie îmi făcea o plăcere s-o văd luptându-se cu stelele roşii ale firmamentului. O mândreţe de noapte îmi ziceam. Când am trecut la colţul Belvederei, domnişoara mă întreabă unde sunt bombele şi gura de tun de altădată. Atunci doctorul lor, d-l X – i-am uitat numele, a trăit în România, ştie româneşte ca şi mine, a fost în Paris, vorbeşte franţuzeşte mai bine decât mine –, a început el mai-nainte decât mine să vorbească. La întrebare direct n-a dat răspuns, dar totuşi a dat. Uitându-se prin urmare dinspre răsărit la Parthenon şi făcând gesturi formidabile cu mâna în toate părţile văzduhului: „uite, uite, vedeţi – zicea el – acolo în frunte unde se mai vede calul Selenei – evident cunoştea bine antichităţile neamului său – era la mijloc părintele Zeus stând mândru pe tron, cu barbă mare şi recitând versul din Homer, «el făcu semn cu sprâncenele sale şi se cutremură pământul şi Uranos albastru» privea la zeiţa Atena, mândra Atena răsărită înarmată din creierul părintelui său şi la stânga scaunului Hephaestos, aşa precum aţi văzut pe frontonul clădirii de la Academie”. Luna, aş putea zice soarele învăluit de nori, lumina viu negrul căscat în partea aceasta a frontonului, iar în altele erau stelele mici licărind pe bolta verde, am mai spus. Armăsarii lui Helios, ieşind din valurile oceanului, păreau că se mişcă şi vor să necheze, aşa de viu erau scăldaţi de lună. Atunci am înţeles ce frumuseţe sfântă Parthenonul a putut să fie când era întreg şi necioplit. Mă uitam la locul unde probabil au trebuit să stea pe fronton Herakles în poza lui elegantă, nesilită şi frumoasă, cu vecinele sale Demeter şi Core, şi îmi închipuiam cu ochii şi cu sufletul locul prins de statuile din British Museum, le împlineam lipsurile, le vedeam culorile şi cum îmi scobeam mintea şi impresiunile, o plăcere, o dragoste infinită mă prindea pentru vechea Hellada, pentru poporul care a smuls din necunoscut o bucată de frumuseţe. Am trecut de partea templului spre coasta din faţa mării şi trecând prin locul unde domnişoara Fe d’Ostiani culesese flori galbene, marguerittes în franţuzeşte, mă cuprinsese mila şi dragostea de dânsa. Este o turlă de columnă rămasă singură în partea asta, mare, mare de ţi se face frică s-o vezi atârnată în spaţiu. „Cum a rămas numai ea singură aici, d-le A., mă întreabă domnişoara Alberti, dacă tovarăşele sunt răsturnate ca un fâşic uriaş de monete de argint acolo pe coasta de jos”, şi-mi arăta în josul treptelor pe pământ?  Frumoasă comparaţie ce e drept, îmi ziceam. „De cutremur domnişoară”. La colţul sud-vest, unde e zidul lucrat de turci pentru foişorul giamiei lor, templul Athenei a fost transformat întâi de creştini în biserică şi apoi de turci în giamie, era de o statură de doi oameni o columnă ruptă dar neagră pe o parte, albă dinspre partea lunii. „De ce şi neagră şi albă d-le A., căci negrul aici nu este de umbră făcut ?” „De pulbere, când a căzut bomba lui Morosini înăuntru”. Am explicat cum turcii, în speranţa că veneţienii nu vor trage cu ghiulele în templu – creştinii iubesc frumuseţile artei, îşi ziceau ei –, puseseră prăfăria lor înăuntru. Ce splendid tablou n-a trebuit să fie Panthenonul în momentul când izbucnind flacăra până la ceruri a cuprins cu fumul şi cu limbile negre şi roşii toată construcţia sfântă şi cum apoi ca un fulger trecut pe limita orizontului, când licăreşte departe, fără nori pe cer, fulgerul, Parthenonul spart, negrit şi albit şi cu pântecele sfâşiate, rupte. „Din cei trei vrăjmaşi ai artei vechi, englezii, turcii şi timpul, tot turcii, îmi spuneam eu mereu, au fost cei mai teribili distrugători”. „Aici, iacă, în punctul ăsta, vedeţi, zicea d-şoara arătându-ne colţul din S-V[-ul] templului, a căzut din înălţime, de deasupra architravei, germanca venită în tovărăşie cu principesa moştenitoare a Greciei. Când a văzut că nu mai vine ofiţerul, amantul ei, pe care-l adăsta de mult, de cu seară, din sus s-a azvârlit”. „A trebuit să fi stropit cu sânge totul p-aici”, zicea soră-sa, cealaltă domnişoară. „Nu, când a căzut contele şi şoldul s-a rupt iar bărbia – şi apucă de dânsa parcă s-o rupă – s-a îndoit şi intrat în coaste. Sângele nici n-a avut timpul să curgă. Vedeţi – şi în momentul ăsta ne-a adus între columne în faţă, făcându-ne să ne uităm spre Pireu – acolo unde se zăresc luminile alea, era amantul ei la fereastră. Când a văzut că dânsa se azvârle de pe Acropolis (Parthenon, vrea să zică) şi-a tras un revolver în cap. Şi în aceaşi zi, în acelaşi loc, i-au îngropat p-amândoi. Plângeau toţi la coşciug”. N-am putut să reproduc cu tot farmecul vorba domnişoarei, cu greşelile ei de franţuzească şi cu unele cuvinte şi cu accentul de italiancă.

                Toată seara apoi am stat lângă templul „Nikei Apteros” şi am privit ruinele teatrului lui Herodes Atticus. Printre ferestrele cu praguri în formă de arc se vedea cerul alburiu de partea ceea, şi cum e grandios tot ce a rămas ca ruină de la romani, mă uitam printre ele, mă uitam fără să cuget, fără să vorbesc. Dar ca prin vis auzeam ce spunea Kefala: „aici a stat bătrânul Aegeu, uite pe locul ăsta, şi a aşteptat zile şi luni întregi întoarcerea fiului său Theseu, de la Creta, cu fetele trimise peşcheş Minotaurului. Dacă va birui, pânzele vasului vor fi albe, dacă va muri nava se va întoarce cu ele negre. Şi dinspre marea cea largă nava a răsărit cu pânzele negre. Şi Aegeu bătrânul s-a azvârlit de pe muchie jos, acolo în fund”. M-am uitat şi eu ca toţi jos, dar n-am văzut decât lumina lunii albind stânca ori încenuşând-o. M-am întors acasă şi m-am culcat. Noapte bună !

 

 

                1894 martie 16/28, Neuplora

                Miercuri seara

 

                Frate Evolcene, de unde crezi că-ţi scriu? Uită-te pe hartă şi vezi.

                Ce frumuseţi am văzut astăzi, de când sunt pe lumea asta n-am mai văzut. Mai întâi să-ţi spun cum m-am înhăitat. Aurul meu l-am schimbat până într-o para, aşa că de nu-mi vine bursa la ziua cuvenită fluer din buză. Am hârtii, leptale de să mă îngropi. Suntem la număr vreo 40 tot unul şi unul: eu, Dörpfeld, Fränkel, Loeschcke, White, profesor univers[itar la] Philadelphia, Bulle, Lange etc., în fine toate celebrităţile pământului[38]. Am luat sardele, limbă fiartă, şuncă la cutie, două perechi izmene, nădragi pe deasupra – scuză că prea intru în multe detalii, dar tu ştii, eu sunt scrofulos la datorie – şi am pornit cu toţii în clasa doua, mai jos nu se poate. Cerul acoperit şi marea albastră cu munţii ca în picturile „primitivilor” ţi le spun acum ca să nu mai repet mereu. Ei, ce socoteşti că am văzut?  Trenul din Atena până la Corint merge numai pe lângă malul mării, căci drum posibil aiurea nu e. Munţii cei frumoşi ai Atticii, cum de intri în Pelopones, pier, sunt turmentaţi aceştia, neicusorule, şi ninşi de zăpadă; nu vezi vârf de munte mai de ispravă care să nu fie albit. Când am ajuns la canalul Corint mă aşteptam cu gura căscată cine ştie ce minunăţii să mai văd. Închipuieşte-ţi o linie dreaptă, albastru havaie, trasă de la o mare la cealaltă în fundul unor pereţi drepţi înalţi de mai bine de 20 m presupun, în jur de-or fi şi mai mari şi mai mici. Corabie la vad, ori cum s-ar zice, pe apa canalului nici de sămânţă, la gura lui în cele două mări aşişderea, nici măcar pe largul mării; sărăcie, sărăcie şi iar sărăcie. Maşinile, casele şi toate instalaţiile făcute prin prejurul canalului s-au ruginit care au fost de ruginit, s-au dărăpănat care erau de derăpănat. Oameni măcar de dăochi n-am zărit, golul şi pustiul în toată puterea cuvântului. De unde provine cauza o să mă întrebi?  Cere-o de la Samsonescu al nostru. Ţi-o spune că există canal dar corăbii care să care şi să se plimbe pe apă nu există. Prin urmare mă întreb, da, mă întreb, ce naiba Okeanos albastru are, mă înţelegi ce vreau să spun...

                De la Corint am trecut la Aerocorint. Oi fi auzit şi tu ce mâncare de peşte este asta. O muchie de munte de 600 m care răsare peste câmpie dintre cele două mări, ca din palmă. Din vârful cetăţii apărată cu tunuri şi cu metereze, ar zice [Al.]Odobescu, se pot vedea următoarele lucruri: muntele Hymettos cu vârful lui ascuţit, pe pântecele căruia stă lipit, parcă ar fi scris cu condeiul, dintele de munte Lycabettos, cu biserica din vârf şi sfânta Acropolis, toate din Attica; apoi de cealaltă parte, vroi să zic despre golful Corintic, ai şiruri câmpii până dincolo de Sikyon şi Mycene şi de munţi peste care în fund tocmai, la marginea lumii ai zice tu, munţii Parnas. Cât i-am privit erau negri pe vârf din pricina norilor şi cenuşii albastru şters pe poale până la marea havaie. De atâta frumuseţe, mă înţelegi, îmi venea să plâng ca o vacă... Comparaţia este în defavorul meu, văd bine, dar ce să fac; nu te uita şi tu prea scurt.

                Am mâncat o portocală, din fericire avea seminţe foarte multe, aşa că am putut opri şi pentru tine. Vezi ce băiat bun sunt eu?  Totuşi îţi trimit un „nu mă uita” cules de pe muchea Aerocorintului de lângă poalele unor ruine care se spun a fi ale unui templu Afroditesc. Înţelegi unde vroi să bat: tu eşti amorezat de fata babei şi fata babei e amorezată de Samson şi eu îţi trimit plocon „un nu mă uita”(?!) ca să-l dai fetei babii şi Rennfeldoaei, cu un surâs graţios din parte-mi şi cu multe plecăciuni. Iar de-oi vrea să ţii pentru tine floricelele bine, mă împac şi cu asta.

                Despre rânduirea mesei ţi-am cântat în versul de mai sus. Adaugă portocalele ale căror roluri este din cele mai mari. Dăşelat cât pofteşti, mi-a ieşit limba de un cot. Dar mă mai bucur că împrejurul meu văd alţii care o duc rău la drum. Aşa, eu am suit vârful de pe Aerocorint pe picioruşele mele, alţii s-au suit pe gaidaros [măgar] – aşa se numeşte p-aici nobilul animal asinul – şi tot se plângeau de ruptul şalelor. În drum la o spălătorie am văzut nişte fete, grecoaice, dar mă pricepi ce fel de fete. De când grăeşti tu pe firimiţa asta de pământ şi de când ochişorii tăi aleargă după mutre de fetiţe n-ai păpat aşa bujori de (fată) obraji şi aşa ochi mari şi negri. De ruşine şi-au ascuns faţa în năframă şi ne-au lăsat cu inimioara friptă. Am cumpărat şi un vas cu desenuri, vroi să zic fără desenuri, dar vechi, vechi de trece peste sec. VI a.Ch., numai cu 70 leptale. Toţi câţi se uită la vas – fiindcă în buzunar nu-l pot pune, îl ţin în mâini – mi-l deoache. De l-oi duce cu bine la Atena îl vând cu siguranţă [cu] mai bine de 60 drachme. Avere apoi?

                De la Corint am descins la tren – avem unul la dispoziţia noastră – şi suindu-ne binişor am pornit-o spre Nauplora şi mai binişor – merge trenul ca cu boii – unde ajunşi, o spălătură şi apoi repede la masă. Vrei meniul poate: ciorbă de fidea, peşte cu lămâie, arnakia  (miel) şi kalzikakra, un fel de ceva dulce, nu ştiu ce, şi apoi o portocală. Şi iată-mă în odaie unde îţi scriu ţie, eu la un colţ de masă, Taramelli la celălalt. Toţi arheologii suntem împărţiţi în grupe de cinci: eu sunt cu un italian, Taramelli şi cu 3 muscali. Politică nu facem. De altminteri politică n-am mai făcut de când am pornit din Berlin. Socialist, regalist, aristocraţi, sună fals în ţara Atenei cu ochii verzi.

 

 

                1894 aprilie 10/22

                Duminică seara 11. Atena

 

                Cum aş putea să-mi exprim emoţiunile mele la auzul imnului lui Apollo descoperit la Delphi şi cântat în cor şi cu muzică de o societate hellenă?  Mi se pare ceva cu totul straniu şi în afară de cunoştinţele mele muzicale. În trăsături largi putem spune că o maiestate negreşit cuprinde. Sunetele sunt rare şi merg grave una după alta. Diferenţă de caracterul sculpturii nu se vede; ca şi la această din urmă artă, notele sunt aşezate în vederea totului cu o simetrie şi o ordine infinită; sentimentul e serios, e plin de gravitate şi expresiunea lui se face liniştit şi cu întocmirea: gradaţie de emoţiuni culminante până într-un punct şi apoi descreştere continuă până la completa liniştire. Imnul se compune din trei părţi: una, cea dintâi, cântată în cor, se deschide cu o invocaţie către muză şi pare a pregăti adevăratul imn care constituie a doua parte şi se cântă singur de o voce numai; sfârşitul pare că e reluarea primei părţi. În orice caz, deşi orchestra lasă mult de dorit, imnul rămâne o manifestaţie sfântă, o expresiune artistică muzicală cu un caracter religios înalt. De altminteri voi vedea mai târziu ce impresie îmi va face repetiţia aceluiaşi imn.

 

 

                1894 aprilie 11/23

                Luni seara 10, Atena

 

                Ieri, trecând din strada Lykabeltov în cea Stadion, am dat peste caldarâmul din faţă de nişte copii ducând un vultur. Era nostim modul cum duceau pasărea. Un copil de vreo 12 ani ţinea vulturul cam sfiicios de o aripă, un altul de partea cealaltă, de aripa a doua. Fiindcă băieţaşilor le era frică, se ţineau cât mai departe de vultur, ceea ce-i întinsese acestuia straşnic aripile, ocupând tot caldarâmul cât e el de lat. Vulturul însuşi mergea aproape mândru, cu ochii se uita parcă resemnat, dar totuşi neobosiţi, neînchişi. Se lăsa mai mult a fi târât. Un gardian – probabil ducea pasărea la secţie – ţinea sforicica strâns cu amândouă mâinile, căci legaseră prinzătorii picioarele vulturului. În acest hal, cu o droaie de copii după dânşii, cei trei spânzurători ai nobilului înaripat mergeau mândri la secţie, iar lumea împrejur se oprea ca să vadă sau pornea după grămada de copii şi de oameni. Din clipa cândt am văzut vulturul, ochii lui – despre care ziceam văzându-i că sunt în adevăr regeşti – mi-au rămas fixaţi în minte. Ce n-aş fi dat să-l văd din nou zburând în văzduhuri şi din înălţimea lui mare bătându-şi joc de agresorii pământeni.

                Tot ieri am fost după prânz la Kolonos cu protopopul Athanasiu şi cu voinicul nostru bucovinean. Cu acesta avusesem o seară mai înainte o straşnică discuţie asupra stării relative a celor două state România şi Austria. M-am convins că românii puşi în poziţia d-a alege între aceste două state cu toată fanfaronada lor, cu toată presupusa lor iubire pentru patria mumă, gustul şi plecările lor sunt pentru Austria. Am avut ocazia să ascult motivele lor – zic „lor” fiindcă presupun pe Găină foarte cult, prin urmare argumentele lor sunt argumentele românilor în general de sub monarhia vecină. Am prezentat situaţia în chipul următor: deşi este iluzoriu şi irealizabil faptul, am susţinut „dacă hotărându-se un «plebicist»(sic) printre românii bucovineni, de trebuie să rămâie la Austria sau să treacă la noi”, mi-a exprimat clar ideea că niciodată românii n-au să dorească – cel puţin actualmente – trecerea aceasta dintr-o parte într-alta. „De ce?” am întrebat. Pentru că „România este o ţară de jaf” sau aşa cred ţăranii noştri care trec în Moldova să „lucre”. Acolo dacă ajung, în loc boierul să se ţină de vorbă şi să-i dea de arat numai cât are învoială, contractul făcut, îl încarcă de multe ori cu 1/2 mai mult. Dacă se duc să se plângă sunt bătuţi, închişi şi la nevoie aruncaţi peste graniţă cu nimic. Prin urmare justiţie nu există. Dar nici administraţie nu se află: cine poate şi cine vrea dintre autorităţi se scoală şi jefuieşte, pradă şi pedepseşte. Îmi spunea cazul cu un bucovinean care venit cu trenul în România greşise o staţie şi fiindcă nu mai avea parale să plătească diferenţa în plusul mers cu trenul, a fost luat în palme şi bătut în aşa chip că întors în Bucovina a murit. Instrucţie nu avem, şcoli lipsesc pretutindeni, căi de comunicaţie aşişderea. „Numai când veţi avea o administraţie mai bună, numai când justiţia va fi ce este în Austria şi instrucţia înaintată, atunci să putem spera o venire de bunăvoie cu d-voastră”.

Mă uitam la dânsul şi mă gândeam ce să-i răspund. „Fără îndoială că vă lipseşte noţiunea înaltă de unitate, idealul frumos care e aşa de frumos sădit la noi”. Desigur, ţăranul nostru este inferior celui din Austria, dar afară de faptul că explicaţia se poate găsi repede, dar aceasta nu împiedică întru nimica ca orăşanul nostru să fie harnic, energic şi patriot. Intrând în detalii am susţinut această idee a superiorităţii orăşanului nostru faţă de cel din Austria. Burghezul nostru este un individ prin el însuşi, este un element de viaţă care ştie să se supună unei autorităţi, dar nu înţelege să abdice de la toate drepturile sale şi de la personalitatea sa. Simţul de libertate e mai viu la noi, prin urmare şi speranţa unui progres mai repede decât în Austria este foarte adânc la toţi imprimată. De ce d-voastră albăstrimea nu faceţi nimic pentru dezvoltarea patriotică a ţăranului român de peste hotare şi-l lăsaţi în ignoranţă de tot ce e românesc, de tot ce este sacru naţional?  Pentru ce în fiecare duminică nu faceţi fiecare dintre d-voastră întruniri la sate, ori să puneţi pe popi ca să predice în biserică şi să înveţe pe creştinii noştri că în România este un popor de acelaşi sânge şi cu aceeaşi limbă, care poate fi rău guvernat şi cu rea justiţie, dar acesta e rezultatul unei rele stări şi unei rele administraţiuni fanariote?  Pentru ce nu le citesc românilor în biserică autori români, ceva din istoria naţională, din literatura noastră, din trecutul nostru?  Astfel aţi pregăti tărâmul pentru o viitoare acţiune comună. „Dar cum se poate să facem noi asemenea lucru, să ne compromitem?  Cum crezi d-ta că mareşalul Lupu şi ceilalţi ar face ei vreun pas în sensul ăsta?” „Lucrul – am răspuns – nu pare tocmai anormal; cum lucrează părintele Lucaciu[39]?  Iată un om nobil în accepţia curată a cuvântului, iată o figură frumoasă. De ce nu luaţi exemplul de la dânsul?” „Păi el pare unic în Austria toată?” Adică d-l Găină are aerul să-l considere pe Lucaciu ca un netrebnic, un agitator.

Atunci m-am mâniat şi aprins am început să spun şi cuvinte care nu se cuvin... „Păi venerabile, ia să vedem cine ar câştiga mai mult din această împreunare, ce tot îmi vorbeşti într-una de drăguţu-vă de împărat!  D-voastră acolo aveţi libertate, aveţi o bună stare economică, financiară, de tot îmi strâmbaţi din nas când vorbiţi de Moldova sau Muntenia?  Păi, onorabile, unde se plăteşte mai bine birul?  Nu e în Austria, unde impozitul e dublu faţă de cel din România?  Şi acolo nu vă ia la miliţie şi mai al dracului decât la noi?  Ş-apoi un ţăran român care nu ştie un cuvânt nemţeşte măcar, ce dreptate poate el să ceară, ce putere poate să aibă el faţă de o administraţie, ce e drept regulată, civilizată, dar care ştie minunat să-l umilească, să-l calce în picioare. Apoi justiţia d-voastră cu care te făleşti, ce poate folosi unui sărman ţăran care nu înţelege nici pe cel care-l apără, nici pe cel care îl condamnă. Îmi spui de onestitatea funcţionarului austriac ca de o halima. Mă rog, nu în Bucovina s-a întâmplat acea renumită hoţie de la vamă, în care era implicat pe lângă o imensă mulţime de amploiaţi până şi ministrul de finanţe Dunajewski. În această privinţă nu ştiu, zău, de nu sunteţi iarăşi în progres. D-ta te uiţi numai la defectele care s-ar naşte din unire; dar pentru ce nu te uiţi şi la foloasele care ar ieşi?  Mai întâi, toate fabricile d-voastră de lemnărie, săpunării, frânghii, hârtie etc. etc. ne-ar umple ţara cu mărfurile lor, ne-ar face o concurenţă înfiorătoare fabricilor similare ale noastre. Ţăranii şi în general poporaţiunea de la ţară ne-ar umple ogoarele noastre, ne-ar distruge pe bietul câmpean al nostru. Iar cât despre justiţie şi administraţie mi s-ar părea că în dreptul cum noi ăştia trăim tot aşa ar putea şi ei trăi, fără să mai ofteze lung şi grozav după progresata administraţie habsburgică. După toate câte îţi spusem, mie mi s-ar părea că ar fi o infamie din punctul de vedere naţional, românesc, să mai tot urlu că în România nu-i cultură, nu-i administraţie, nu-i gospodărie bună şi că dacă nu vreţi să veniţi la noi. Mai bine zi că sunteţi interesaţi, ambiţioşi şi că vi se pare mai greu a pătrunde în partea cultă a României decât într-un imperiu unde viaţa provincială e aşa de puternic dezvoltată”... M-am convins că idealul după care alegăm noi muntenii ne este propriu numai nouă şi că românii subjugaţi nu văd în toată această afacere a sentimentelor noastre decât un mijloc frumos, nobil de exploatare a noastră.

 

 

                1894 mai 10/22

                Luni seara

 

                Lucru nou nimic; scriu ca să nu pierd obiceiul. Totuşi de notat.

                Arhimandritul nostru, fiindcă sunt în Sinodul din ţară vreo 4 locuri goale, a vrut să-i dea zor cu examenul de licenţă. „Mă rog, zicea dânsul, în ţară sunt atâtea locuri libere şi în Sinodul românesc nu-s decât foarte puţini care au ieşit d-aici din facultatea teologică grecească. Ar fi un bine pentru cauza hellenismului să mai iasă în această sfântă adunare românească un om care să fi fost nutrit cu simpatia şi educaţia hellenă. De altminteri am o scrisoare de la I.P.S. Mitropolitul românesc, în care mă sileşte să dau zor mai repede şi să mă prezint ca obţinând titlul să mă puie drept candidat al său”. Kiriakos, unul din profesorii de la facultate, cu multă delicateţe: „bine, foarte bine, deşi e contra legii d-a nu aştepta sfârşitul cursurilor, noi îţi vom face concesia cu condiţia ca să alături scrisoarea P.În[altului] Prelat din România la suplica d-tale”. „Păi n-am scrisoarea la mine, am rupt-o, era prea importantă ca să o păstrez”... şi a mototolit cuvintele în gură. Dar fiindcă intrat în horă trebuie să joci, a telegrafiat lui Olănescu, fostul ministru aici în Atena, ca să intervină în acest sens, rugând pe p[rea] Sfântul să intervie. O telegramă imensă prin lungime. Guvernul nostru a intervenit prin mijlocirea celui italian. Rezultatul: hârtia ambasadei italiene a fost făcută în termeni f[oarte] vagi aşa că profesorii de teologie au luat-o ad acta şi nu i-au dat nici o urmărire. Acesta este un fapt constatat, negreşit un eşec displăcut pentru arhimandritul meu; dar nu în el stă toată savoarea. Protoiereul Athanasiu, un moldovean, înainte de a da telegrama lui Olănescu, arhimandritul îi spunea într-una: „bine face prea sfinţia voastră că face dar prin barbă; căci şi mie o să îmi folosească afacerea asta; poate şi eu peste patru ani să cer aceeaşi scutire de timp”. După nereuşire mi-a spus moldoveanul că întâlnind pe arhimandritul îi zisese: „Doamne, prea sfinţia Voastră, dar la ce vă grăbeaţi aşa de tare, parcă nu o să mai găsiţi altă dată prilej de ocupat un loc în Sfântul Sinod. Că mare greşeală aţi făcut şi cu puţină chibzuială aţi umblat!  Nu era mai bine să nu vă mai fi încurcat în toată mizeria asta?  Dacă acum are să influenţeze şi asupra examenului d-tale?”  Straşnic, nene, mă disperasem să văd o giruetă mişcându-se aşa repede după suflarea vântului. Când am fost ieri la arhimandritul meu, acesta era abătut într-un chip curios. Nu i-am spus nimic; numai pe drum, amintindu-mi de cuvintele lui Athanasiu, îmi ziceam: „vezi, să fi reuşit, toţi ar fi zis ce bine s-a gândit, şi acum la mirt Iuda, ce copilăreşte a lucrat !”

                Am fost tot ieri la Phaleron şi m-am plimbat cu barca pe mare; am tras ceva la lopată şi apoi seara acasă.

                Afacerea transilvană a ajuns, în fine, la o notorietate curat europeană. Ungurii au dat în judecată pe toţi (24) din comitetul executiv român din Ungaria[40]. În ţară la noi s-au făcut mitinguri monstre în cele două oraşe, Bucureşti şi Iaşi, şi cu trei zile mai înainte în toate oraşele şi comunele unde există o ramificaţie a „Ligii”[41]. Telegrame îndoit expediate din aceste diverse întruniri: una către Rege şi alta către Raţiu[42]. Oratori din toate partidele au luat cuvântul în aceste adunări, care fuseseră precedate de rugăminte (Te Deum) calde în toate bisericile din ţară. La Bîrlad părintele Antonovici[43] a zis ruga în genunchi şi mulţimea din biserică a căzut în genunchi „pentru izbânda cauzei drepte a românismului asuprit”. În Transilvania, dr.Raţiu şi Lucaciu au fost duşi în triumf de la Sibiu până la Cluj unde li se va da osânda. Ţăranii cu flori, cu cunune şi cântând Deşteaptă-te române veneau din toate unghiurile şi satele ca să-i vadă p-aceşti „martiri”. În Cluj sunt adunaţi şi jurnalişti francezi şi germani şi din România de la mai toate jurnalele. Pe fiece zi se strâng români ca să vadă rezultatul procesului. Fierberea de netăgăduit e mare, căci spiritele, şi ungurilor şi românilor, sunt ridicate la un diapazon foarte urcat. O mică aţâţare, o mică încăierare, născută cine ştie din ce, va aduce rezultate incalculabile. Şi desigur, precum lucrurile se înveninează, nu-i mirare să vedem războiul civil în Ungaria cu toate ororile şi mizeriile lui. Cauza în faţa Europei pare câştigată, spiritele tuturor par simpatice românilor şi vrăjmaşe ungurilor; adică tocmai ceea ce vroiam. Dacă prevederea se poate aplica în fenomenele sociologice, iată ce se poate spune pentru viitoarele faze de luptă ale românilor din Transilvania: Comitetul, cu oarecare mici variaţii de ani, va fi pe de-a-ntregul condamnat la puşcărie. Raţiu poate mai puţin, Lucaciu cel mai mult. Dar va avea drept efect o teribilă mişcare de indignare între românii din toate părţile unde se vorbeşte româneşte şi o creştere de simpatie printre europeni pentru cauza transilvană. Lucrurile înveninându-se, la noi se va da un avânt „Ligii” foarte puternic, va produce un însemnat curent de luptă şi rezistenţă, iar cei din Transilvania nu vor uita niciodată că şefii lor au fost condamnaţi. O vreme vor sta lucrurile în această stare, până când alţi şefi vor ieşi mai energici, mai activi şi mai puţini scrupuloşi decât cei actuali. Războiul civil mai întâi şi apoi trecerea peste graniţe a armatelor noastre vor fi rezultatul inevitabil al acestor ciocniri; afară numai dacă ungurii la urmă nu vor ceda faţă cu această presiune puternică a elementului român. Şi sfânta unire, unirea cea mare va veni de la sine, căci este în firea lucrurilor fraţii să se iubească şi vrăşmaşii să verse venin. Orice rasă a cărei cultură superioară a ajuns în punctul culminant de manifestaţie al poporului, dar relativul grad de înălţime culturală al popoarelor mărginaşe, trebuie să-şi formeze unitatea dacă în timp are vlagă şi o idee în creierul său, negreşit o idee mai înaltă.

 

 

                1894 VI, 5/17. Duminică

 

                Plecat d-acasă tunând şi fulgerând, fiindcă nu-mi venise gazda după cererea de dimineaţă să ne înţelegem asupra plecării mele. Tren şi Pireu au mers strună şi când am intrat în corabie parcă scăpasem de toate grijile. Marea minunată şi liniştită, agitată de valuri numai cât s-o încreţească, iar albăstrimea ei „ca ochii albaştri de blondă iritată” îmi ziceam singur în minte. Pe vapor erau două fetiţe drăguţe cu frăţiorii lor. Una era brunetă, cealaltă blondă şi ambele mici de vârstă, probabil între 10 şi 12 ani. Am vorbit cu amândouă, căci veneau mereu împrejurul meu ca să-şi facă jocul. Una se aşezase la dreapta, cealaltă la stânga mea pe bancă şi mă întrebau şi se lăsau a fi întrebate. La intrare în canalul de Corint s-a făcut o manevră care n-am înţeles-o nicidecum. Când am trecut printre cei doi pereţi, la un moment mi se părea că stau să cadă; pe alocurea pe unde zidul pare măcinat, este sprijinit cu un mur de piatră, legate cuburile prin ciment. Podul aruncat pe deasupra canalului şi pe unde trece trenul e aşa de sus încât fiarele cele imens de groase par mici sfori subţiri iar vagoanele ca nişte cutiuţe mărunte. Linia canalului e dreaptă fără păcat şi leagă apele celor două mări albastre cu o şuviţă de apă havaie. Altceva însemnat până după trecerea canalului n-a fost alt decât că am mâncat la masă, fără să ştiu, cu un „român”. Şi era, Doamne, comeseanul meu un individ a cărui inteligenţă părea mult depăşită ca s-ajungă media umană. Mi-a dat „mărunt” la o drahmă tocmai când birtaşul se încerca să-mi ia două drahme drept bacşiş, făcându-se că nu pricepe întrebarea mea d-a-mi da restul.

                Copilaşii de mai sus veniţi pe puntea căpitanului s-au jucat împreună până ce au fost pe aproape de „Zutraki”. Îmi spuseseră cum se chiamă – cea mai mare, Marie, fetiţa mai mică, blonda, Sula de la Ansthula, floricică, şi băiatul cel mic Demetrius –, vorbeau foarte bine franţuzeşte. Au o profesoară din Paris – mi-o spuneau ambele cu un fel de mândrie – numită Platten şi că se duc numai pentru o zi (duminică) să vadă pe „maman” care face băi la satul numit. Când ne-am apropiat de mal ne-a ieşit înainte o barcă dungată cu vergi havaii, cârmită de o doamnă, la înfăţişare perfect Cernovodeanca; tot aşa de grăsulie, rotunjită, şi la înălţime identică. Alături de dânsa era o altă damă îmbrăcată în negru cu voal gros pe faţă. Când doamna grăsulie şi-a văzut copii nu mai putea de plăcere, vedeai toată veselia pe faţă. Râdea la copii şi-i întreba de sunt bine. Cuvântul „mal de mer” l-a pronunţat perfect cu aceeaşi voce cu care sunt obişnuit să aud la Cernovodeanca. Aşa perfectă asemănare între două persoane foarte depărtate în spaţiu e rar. Când copilaşii s-au scoborât în barcă am surprins [pe] cine iubeau şi cine era mai iubit de „maman”. A cerut să fie coborâtă mai întâi pe Sula, care a şi venit cu braţele întinse, cu guriţa deschisă să-şi sărute „mama” pe obraz. După dânsa băiatul cel mic, cam tot cu aceeaşi grabă şi dragoste, poate ceva mai puţin fierbinte în ce priveşte îmbrăţişarea acestuia; a treia la rând a fost fetiţa cea mare şi tocmai al patrulea şi fără să s-apropie de mama sa a venit băiatul cel mare. Sărutul a fost mai rece la băiatul acesta – era poate de 14 ani –, cel puţin din partea băiatului se vedea clar. Tatăl copiilor, care venise şi el cu noi, a întins mâna către doamna cam în vârstă de lângă „maman” şi apoi s-a aşezat în rând lângă copii ca şi cum n-ar fi văzut măcar pe nevasta sa, care din parte-i nu s-a purtat mai altfel. O intimitate prea mare între amândoi soţii mi s-a părut că lipseşte. Motivul?  D[umne]zeu îl ştie şi ei!...

                Ceea ce mă interesează a fost afecţiunea infinită a mamei pentru copilaşi şi de asemenea plăcerea vie a acestora d-a-şi vedea mama lor. Sula îmi spunea „că-i pare foarte rău s-o lase pe maman şi să se ducă la Trebizonda unde se află mama mare”. Atâta plăcere intimă mi-au făcut aceste fiinţe şi iubirea reciprocă şi dulcea înţelegere între dânşii că fără voie m-au silit să scriu atât despre dânşii. Când au plecat spre barcă, băiatul cel mare s-a uitat în sus şi m-a salutat şi eu am salutat cu o părere de rău adâncă de ducerea lor. Se pornise vasul pe marea albastră, familia ajunsese de mult pe uscat şi m-am uitat după dânşii până au dispărut şi coasta şi casele de pe lângă malul mării. Ce iluzie mi-a deşteptat această viaţă de familie şi câtă dragoste nemărginită pentru o  viaţă identică o poate spune numai sufletul meu, nu şi cuvântul, iar gândul şi dorul pentru aceste fiinţe cunoscute în aceste câteva ceasuri m-au frământat îndelung.

                Drumul până la Delphi nu prezintă tocmai multe importante lucruri de notat. Ajuns la Itaca a trebuit să mă urc cu ceilalţi într-o barcă; parcă eram un bagaj printre ceilalţi oameni. Un han pustiu cu pereţii murdari şi paturile şi mai murdare, cu multe vietăţi, îşi poate face cineva idee de ceea ce poate fi o noapte în Itaca. Am avut prilejul să văd o nuntă ţărănească după felul grecesc făcută. Mireasa fără beteală, călare d-a femeia pe cal, mergea şi înaintea bărbatului şi înaintea tuturor. Bărbatul în rând cu popa. La urmă alai şi lume şi cortegiul se încheia cu zestrea miresei pusă pe spatele cailor. Am văzut perne şi plăpumi mai pe toţi caii şi cearceafuri; din restul zestrei am mai văzut numai o căldare imensă de aramă cu alte tigăi şi obiecte de metal înăuntru. Toţi pe unde trecea mireasa aruncau în cale orez, aşa că drumul tot era cu totul albit de boabele de orez. Am luat şi eu şi cei doi tovarăşi ai mei veniţi din Austria o mână de orez şi am azvârlit-o pe mireasă. Când am aruncat eu din cerdac, unde mă aflam, mireasa simţind că suntem străini s-a uitat mai întâi în sus ş-apoi închizând ochii a aşteptat să arunc darul meu. Nu era frumoasă.

                Luna răsărise de după deal şi roşie, precum era, părea ca un „glob de aur” cum zice Bolintineanu[44]. Când s-a mai întunecat, luna era curat de argint şi razele ei lăsau o cărare lată pe imensul mării, care se întindea de la cerdac doi paşi mai departe; şi cu atât mai misterioasă era această dungă, cu cât spre fundul zării lăţindu-se părea că se pierde în infinit. Am stat pe cerdac până ce io jeggari (luna) a trecut cu şuviţa ei pe ape dincolo de puntea aruncată drept în faţa casei miresei spre adâncul mării şi până ce singura corabie mai mare şi legănată blând de valuri a fost învelită de drumul de lapte, dunga de peste apă a lunii. Am adormit apoi în pat cu ochii pe frumuseţea asta.

 

 

                [18]94 VII 10/22 Atena

                Duminică

 

                „Azi am să încrestez în grindă” cum zice Coşbuc, fiindcă şi însemnată e împrejurarea, iese din ordinea comună a celorlalte zile: era să mă înec. Am plecat de dimineaţă împreună cu cei doi popi, Athanasiu şi Stefano, întovărăşiţi de Solomonides, un grec, care ştie româneşte. Noaptea aproape mai de loc n-am dormit şi cât m-a furat somnul am avut vise rele: continuu mi se părea că plutesc pe ape late fără sfârşit şi cu valuri negre puse să mă înghită. Când mă îmbrăcam îmi ziceam singur în mine: „mare minune să scap de primejdie”.

                Ajuns fără cafea la cei doi părinţi, am cerut la hotelul lor o cafea cu speranţa că băiatul îmi va aduce una cu lapte. Prima supărare, dacă las deoparte cea a nedormirii, m-a luat d-aici. Am pornit la tren şi apoi la Pireu mai înainte de vreme. Experienţele în cunoaşterea sufletului la prieteni sau în general la alţii din prejurul tău, oricât de numeroase ar fi, niciodată nu vor fi suficiente. Din fapte mărunte, ba cine să plătească mai mult peste împărţeală la trăsură, ba cine dă bacşişurile la barcagiu, ba cine cumpără din banii „proprii” pentru „companie”, însă lucruri de mâncare sau alte asemenea, se cunoaşte ce s-ascunde dincolo de oscioarele şi pieliţa omului cu carne. Când nu te potriveşti în gusturi, în aplecări, şi mai ales în educaţiune cu un om, sfatul cel mai bun ce l-aş da cuiva ar fi să nu se înhame cu dânşii la petreceri. O probă pentru asemenea lipsă de creştere o pot arăta cu vorba lui Stefano, cumnatul lui Athanasiu protopopul. Ne scoborâsem în cabină ca să luăm prânzul şi era un zăduf fără seamăn. Fiindcă mai erau şi alte persoane, între care şi dame, natural am ţinut haina pe mine. Preotul nostru, un om înalt şi pântecos, cu o barbă neagră şi părul ca negrul de catran cu un număr respectabil de peri albi presărat, şi-a desfăcut îmbrăcămintea preoţească, şi-a aruncat jiletca şi în cămaşă până la brâu şi cu picioarele, mi se pare, fără ghete – le lepădase – se întinsese pe o bancă pusă paralel cu paturile din cabină, în faţa cucoanelor care se aşezaseră la masă. Plecaserăm tocmai din Methana şi îndoind capul ce duce spre Poros, valurile izbind în pântece corabia o clătina într-o parte într-alta aşa că era cum nu se poate mai rău. Stefano, care îşi încărcase stomacul destul de bine, cu vocea lui de barbar şi adâncă de bas, îndreptându-se spre mine: „hei, da ce păcătos lucru, nene, cu clătinatul ăsta, îţi vine să borăşti toată mâncarea”. Înainte nu mi-era rău, dar după ce l-am auzit, parcă stomacul nu-mi stătea liniştit. Şi cumnatul său, dezgustat de felul de vorbă a rudei sale: „dar nu poţi, omule, să întrebuinţezi cuvinte mai parlamentare”. Şi a venit să facă studii la Universitate în Atena!  „Doamne, îmi ziceam în mine, e cu putinţă din omul ăsta să iasă ceva bun?”  Şi-i măsuram cu ochii grosimea extraordinară a oaselor frunţii şi sălbăticia figurii în general, fără să găsesc nici cea mai mică urmă de inteligenţă. Acum văd eu cât de adevărată e teoria care le-o spuneam eu după masă, că la noi în ţară avântul este aşa de puternic încât acţiunea ei se repercută şi asupra generaţiunii imediat mai-nainte, va să zică are o putere retroactivă. Oameni ca Stefano care au trecut peste 50 de ani şi al căror creier nu poartă nici un germene de înaintare, totuşi prin faptul acestui avânt s-au scuturat aşa de adânc încât nu vede altă scăpare decât studiul.

                Venind la plimbarea noastră, marea deşi spuzită şi încreţită, valurile erau mărunte şi albăstrimea cerului şi apei era destul de adâncă. Ajunşi la Poros am debarcat pentru ca să ne urcăm din nou într-o luntre mică. Vântul în port d-abia se simţea, doar micşora căldura soarelui. Noi patru cu trei marinari ne urcăm înainte şi cu pânzele întinse o pornim spre adâncul mării ca să ajungem la mănăstire. Ţărmul, după ce merge o vreme în linie dreaptă, îndată se mănâncă, dând naştere unui colţ intrat în mare şi unui hău de mare destul de larg. Dincolo de hău vedeam mănăstirea albă răsărind dintre copaci negri şi chiparoşi verzi şi drepţi ca o lumânare. Cum am intrat înspre adânc un vânt straşnic ne umflă pânza s-o crape. Valurile, ceea ce mi se părea straniu, veneau regulat unul după altul, dar la distanţă de 10 metri unul de altul şi mergând aproape paralel unul după altul. Înainte erau destul aceste cute de apă, dar cu cât intram în largul mării cu atât liniile lor se rupeau şi cuta de apă ajungea tot mai groasă. După 10 minute şirul escadroanelor de valuri se rupsese, pentru ca să dea loc la nişte coliniţe de apă cu platouri aproape plane pe vârf, destul de spaţioase aceste planuri ca să cuprindă întreaga barcă. Când au început săltăturile să fie serioase Solomonide murmura. La prima dată când vântul umflând prea mult pânza a înclinat barca p-o parte, l-am văzut galben şi abia respirând că se ruga să întoarcem. Cu cât vântul se înteţea şi valurile ajungeau tot mai adânci, cu atât Solomonide trecând de la rugă la spaimă şi la vorbă: „nu vedeţi că băieţii care ne conduc sunt nişte copii, nu vă uitaţi că marea e umflată şi că mai avem cel puţin 25 minute de mers prin aşa mânie de apă. Aoleu, m-a udat, a intrat apă în barcă”. Şi continuu, cu cât mergeam înainte, se spăimânta mai tare. Preotul Stefano râdea cu hohot, dar precum îi spunea Solomonide: „D-ta râzi, dar un doctor care te-ar vedea ţi-ar spune îndată că râsul nu este sănătos, nu-i de om întreg la minte”. Ce e drept valurile erau aşa de mari încât uneori când ne aflam în fund, deşi colţul de stâncă era bine scos de deasupra apei şi mănăstirea cea albă dispărea şi apărea după cum eram în fund sau deasupra. Într-un rând vântul, aplecarea bărcii, valul prea mare izbind luntrea în pântece ne-a aruncat o găluşcă de apă aşa că mai toţi eram udaţi destul de bine. „Încă 10 asemeni găluşti, îmi ziceam, şi barca se va cufunda cu noi”. Acum am înţeles pentru prima oară că luntrea e prea mică pentru 7 inşi, era afară din apă unde şedeam noi la cârmă numai de 4 degete, vâslaşul şi băieţii lopătaşi prea tineri şi marea mâniată. Când vedeam largul mării albastru negru şi foarte iritat, iar în stânga mea ţărmul făcându-se tot mai întins, tot mai repede fugind de noi ca să ne lase între cer şi apă aproape, ş-apoi mănăstirea ce rămânea înaintea noastră tot misterioasă şi tot măruntă şi tot departe, iar în spate-ne colţul de stâncă făcându-se tot mai mic şi mai puţin ieşit din podul valurilor, eu, care mi-era toată scăparea în înot, am văzut şi eu frica, şi dacă-mi aduc aminte emoţiunea mea bine, era pentru prima oară de când sunt în străinătate că doream aprig căsuţa mea la Giurgiu şi mi se făcuse viaţa dragă. Când vedeam preotul de lângă mine că-mi ţine picioarele şi că prin urmare va fi cu neputinţă să mă deslipesc de dânsul şi că el neştiind să înoate mă va târî cu siguranţă spre fund, mă treceau fiorii de la creştet la tălpi şi nu aveam altă idee în capul meu decât să văd cum vine valul, cum izbeşte pieptul luntrei şi cum se risipeşte. Ideea fixă d-a vedea apa cât mai puţin frământată mă urmărea ca pe un nebun şi ochiul meu parcă ar fi absorbit surplusul de val. „Îndărăt, îndărăt, nu vedeţi că tot mai rău se face şi că nu-i nădejde să ajungem la mănăstire şi că n-am venit aici să mă înec?” striga acelaşi Solomonide; şi parcă tocmai ca să-i întărească vorba, o namilă de dungă groasă de apă se repede peste luntre şi o izbeşte cu o furie de am crezut că o umple de apă. Atunci am zis cu o credinţă pe care rareori o găsesc: „Doamne, te rog, nu mă lăsa; scapă-ne Doamne şi-ţi făgăduiesc să nu mai fac aşa prostie”. „Îndărăt” începuse şi preotul Athanasiu. Şi luntraşul a întors, nu fără a se fi asigurat de mai înainte că-i vom da cele 3 drahme hotărâte, deşi nu am ajuns la mănăstire. La întoarcere, în mijlocul mării înfuriate era mai periculos decât orice mers înainte. Totuşi cârmaciul a fost bun şi ne-a dus îndărăt la mal. Şi aşa am scăpat de înec; pe când a doua zi o luntre cu 12 oameni tot la Poros s-a scufundat şi a înecat 8 persoane pe când numai 4 au scăpat. La Pireu însă doamna Buduris şi domnul şi un oarecare Moschakis s-au înecat frumuşel în ziua când noi ne luptam cu marea. Mi s-a zis că nu e bine să mergi cu preot la plimbare; acum am făcut experienţa lucrului.

 

 

                14/26 [iulie] Atena [18]94

 

                Adaug la cele zise şi scrise cu prilejul plimbării la Poros următoarele:

                Întâlnind pe cei doi preoţi am început râzând să fac presupunerea: dacă barca se scufunda cine din noi scăpa?  Părintele Athanasiu: „apoi eu scăpam desigur, n-aveam decât să arunc giubeaua după mine, să lapăd şi ce mai aveam pe dedesupt şi ciubotele şi ajungeam la mal desigur”. Părintele Stefanov: „da pe mine cui mă lăsai?  Crezi că nu te apucam de gât, de pulpana hainei ori de braţ ca să mă scoţi şi pe mine, ori muream de gât împreună?”  „Ho, ho – celălalt – că nu-ţi trăgeam un ghiont în faţă de te făceam să-ţi pierzi cunoştinţa şi plecam mai departe lăsându-te să faci ce vrei?”  Cuvintele astea zise cu o brutalitate şi o convingere aşa de adâncă încât îmi făcea rău să-l mai aud. Apoi eu: „mă rog d-le Stefanov, dacă ne duceam cu luntrea la fund ce era să faci d-ta care nu ştii înota?”  „Hei, Doamne, ce să fac?  Cum aveam mâinile pe genunchii d-tale apoi te strângeam câtă putere aveam. Ş-apoi să-ţi spun: eram numai de 14 ani şi într-o apă – aici un nume de gârlă în Bacău – mă scăldam cu un prieten de 16 ani. Tare puternic. Când s-a apropiat de mine să mă scoată din apă l-am apucat de gât şi apoi târându-mă spre uscat, neîncetat mă aruncam cu burta pe capul lui; şi pe când el bea apă eu eram minunat deasupra. A trebuit să vie ceilalţi prieteni ca să-l scape. Şi eu eram ca pe luntre”. Şi râdea un râs spart şi puternic de s-ar fi auzit la distanţă. „Tot aşa şi cu d-ta, ai fi vrut sau nu, aş fi sărit aşa cum mă vedeţi mare şi pântecos, cu burta pe capul «matale». Şi când d-ta beai apă, eu poate mai respiram niţeluş”. Noroc că nu ne-am scufundat, că aş fi murit de necaz pe dânsul numai, zău, de scârbă. Şi mai mi-a cerut fotografia, atât să trăiască de i-oi da-o.

 

 

                [18]94 VII 25/4 [VIII] C[onstantino]pol

                Duminică, Hotel Byzance

 

                Plecat din Atena cu beleaua după mine, adică târând căţeluşul dăruit de Caftangioglu. La gară şi Pireu am fost condus de către cei doi Prea Sfinţi şi de fostul meu elev şi profesor Lysimach. Griji cu un soi de zăpăceală cum nu obişnuiesc eu niciodată în asemenea stări. Pe vapor căpitanul făcea mutre şi se uita cam strâmb la câine şi la noi toţi. Marea liniştită cum n-am văzut-o de când sunt eu pe lângă mare. A doua zi, mai ales pe la răsăritul soarelui, apa era ca o oglindă cu nişte valuri ca la cutele panglicilor şi culoarea ei era ca o spuză cenuşie cu un reflex de roşeaţă. Privind luciul mării îmi aminteam de cuvântul lui Homer : „şi lopătarii rânduiţi în şir izbeau regulat cu lopeţile marea cenuşie”. Soţii de drum, la început, îmi ziceam eu, sunt tare plicticoşi, la urmă, mai ales ultima seară, erau mai mult decât „charmanţi”.

                Era o familie de ovrei compusă din tată (Neumann se chiamă, peste drum de şcoala evanghelică şade în C[onstantino]pol), mamă, băiat şi fată. Aceasta din urmă cam de 17 ori 18 ani şi cu băiatul mai mărunt erau cu adevărat frumoşi şi încercam mereu să-mi explic cum din nişte părinţi aşa de urâţi – mama cocoşată, tatăl cam ghebos, barbă roşie şi rară iar dinţii pe dos şi stricaţi – pot ieşi copii frumoşi. Apusese soarele în spatele Eginei şi vârful muntelui Sf.Ilie era înnimbat cu poleială aurie iar văzduhul tot transparent până să facă munţii cei mai depărtaţi străvezii. Băiatul uitându-se cu un ochian lung înspre partea locului, fata venind spre el l-a cuprins cu braţele de gât ş-apoi cum stăteau cu spatele la mine, eu fiind pe scaun după dânşii, şi-au apropiat obrajii unul de altul şi mi se pare că fata l-a sărutat. L-a urmă copilul a rămas îndelung rezămat cu capul de pieptul surorii sale până ce a pierit şi soarele şi lumina lui şi s-a făcut noapte adâncă. M-am coborât la 9 seara pentru „ceaiul” de seară şi nu erau decât băiatul ş-apoi preotul catolic cu barbă roşie venit din Roma şi tatăl cu femeia lui; fata rămăsese pe acoperiş. Eram la masă ca un câine care scăpase de tărbacă; am mâncat stingherit şi fără să zic un cuvânt.

                Soarele la răsărit l-am văzut a doua zi ieşind din mare ca o pavăză sângerie. Nu-mi aduc aminte să-l mai fi văzut în aşa fel. Când am ajuns la Dardanele ne-am aşezat la masa de seară şi acolo am vorbit multe şi despre toate. Mai ales eu când sunt în voia gândului vorbesc în orişice direcţie. Seara pe coperta vasului eram de vorbă cu preotul catolic, cu tatăl – un evreu Neumann, şade vis-à-vis de Şcoala austriacă – şi vorbeam despre ce ne ieşea în gură. În momentul ăsta veni şi fata şi noi, care de la venirea mea pe vapor nu ne zisesem nici un cuvânt, ne-am apropiat aşa de tare că nu mai era nici o posibilitate d-a nu ne spune măcar o vorbă. Ce e drept ea, într-un rând cam pe la două din zi, când mişcările regulate ale vaporului ne împingeau spre somn, fata se culcase îndărătul măsii care citea o carte cu scoarţe negre. La urmă plictisindu-mă de citit Eurypide, Andromaca, am închis cartea şi m-am uitat spre vecini. Am surprins ochii negri ai fetei, şi mari şi cu sprâncenele largi ca la zeii egipteni, îndreptaţi spre mine. I-a închis îndată, dar lucrul fusese surprins. În faţa noastră pe coasta asiatică era o lumină mare, ca o masala imensă, aci cu flacără, aci cu roşeaţă şi cu fum negru. Era desigur o vatră de făcut cărbuni – ne-a spus în urmă căpitanul. „Vezi d-ta d-şoară focul cela, este flacăra unui vulcan apărut de curând, de când cu cutremurele din Const[antino]pol”. Şi am lăsat îndată adunarea domnilor noştri, care se mai măriseră, cu mama fetei şi m-am alăturat de bară spre bordul vasului. A surâs, a spus nu ştiu ce a spus şi d-aci înainte am vorbit despre toate. În târziu, venind şi mama, le-am dat câte un scaun la amândouă şi eu la mijloc pe bancă ne-am amuzat. Fata, fata mi se părea frumoasă şi în realitate era o brunetă rară. Pusese mâna stângă peste spatele scaunului ei, adică pe speteaza de sus, şi ea rezămându-se alene pe acelaşi lucru îmi erau aproape firele de păr ale ei şi gâtul. Cum se uita la mine galeş – sau aşa mi se părea cel puţin – mă prinsesem cu o plăcere nespusă la vorbă cu dânsa. Am adus în discuţie, reginei, luptele agovistice fizice – ea nu le respectă, nu le consideră – despre toate. I-am promis de vine în România s-o conduc la observator fiindcă ar fi vrut să-l vadă.

                Ajuns în C[onstantino]pol, primul lucru ce am văzut a fost sărbătoarea şi interesantă şi curioasă a Selamlâcului. Iată ce se vede. Moscheie în faţă-ne albă văruită cu ornamente florale arabe pe sprânceana de sub straşină, cu turla iarăşi albă şi ca o lance imensă, îngrădită giamia de toate părţile cu verdeaţă, cu pomi umbroşi. Peste deal în dreapta cum stăm se vede Bosforul în pieziş, prin urmare ai malurile amândouă în faţă, mai departe însă apa făcând o cotitură se vede marea înspre adânc, unde cade cerul peste dânsa. Mai spre dreapta avem un alt turn mai mic decât lancea moscheii, pătrat şi cu cadranul pentru numărătoarea ceasurilor şi pentru temperatură; totul însă scris cu litere arabe. Cadranul pentru ceas e rotund ca şi al nostru, cu divizia în 12 numere ca şi al nostru, cu mersul numărătorii de la stânga spre dreapta, cu diferenţa însă că cifrele sunt cuneiforme – 1=!, 2=!º, 7=¶ etc – şi în loc 12, la 12 încep turcii să socotească 12 la căderea soarelui aşa că pe când la noi e ceasul 7 seara la ei e 12 etc.

                Un zăduf fără vânt. Suindu-mă cu trăsura spre locul Selamlâcului întâlnisem în drum pâlcuri de soldaţi turci mergând spre defilare. Când am intrat la uşă era un turc, ofiţer negreşit, cu o nenumărată mulţime de decoraţii pe dânsul, frumos, înalt şi purtare foarte elegantă. S-a început ceremonia cu risipirea nisipului dinaintea moscheii, în drumul pe care avea să-l urmeze armata aşezată în rând de toate părţile palatului şi moscheii. În curtea de dincolo de drum, pe maidanul pustiu, era orânduită cavaleria, probabil două regimente sau două escadroane – în orice caz un corp de oameni şi de cai prea mare pentru una şi prea mic pentru cealaltă denumire – unul cu cai negri şi altul cu albi. În mijlocul porţilor, care stau căscate în ulucile prejmuind maidanul, călare pe un armăsar negru stătea un comandant mărunt, cu barba albă de tot şi lungă până la brâu aproape şi cu nişte ochi de să te bage în răcori. Înaintea ferestrei noastre aproape se afla un general turc înalt de statură, cu spatele cam ghebos şi deasemeni alb; primea defilarea trupelor salutând numai steagurile. Împrejurul lui se găseau câţiva alţi ofiţeri şi mai tineri şi mai mici în grad. Trupele, fără îndoială, în imensa majoritate cu totul superioare celor greceşti; şi dacă aş vrea să specializez, superioare celor văzute de mine pe pământul clasic. Mai ales soldaţii cu turbanele verzi răsucite ca o frânghie peste frunte şi josul fesului şi cu găitane roşii peste îmbrăcămintea în formă de ie sau vestă acoperind pieptul până aproape de brâu, mergeau ca o masă de bronz la un pas şi în linie dreaptă – patru în şir – cu o încredere şi o perfectă „Selbstbeuresst”(?) cum rareori există, cred, aiurea. Oameni înalţi, trupeşi şi culoarea feţei arămie, răpăiau cu picioarele într-un mod admirabil. Entuziasmul meu se comunicase şi americanului, studentul venit cu mine; şi lui părea că-i plăcea extrem de mult aşa maşină omenească compusă din atâtea trupuri şi atâtea capete. Cavaleria frumoasă pentru orânduirea cailor. Fiece corp de armată cum venea îşi lua în ordine locul său de gardă. Câmpul şi grădina totuşi nu păreau „pitoreşti” din pricina dominării prea excesive a culorii roşii, fesurile roşii la toţi, pantalonii roşii la cei mai mulţi şi la alţii costumul tot curat roşu aprins. Mi se pare că din punctul de vedere militar această culoare roşie e foarte nepotrivită, căci prin aprinderea ei atrage mai repede atenţia vrăjmaşului asupră-i; aş zice, culoarea cenuşie sau a prafului ar fi mai bună pentru armată. Decât aceasta este o observaţie care nu priveşte decât pe onorabilii din statul major.

                Mai-nainte de aşezarea regulată a armatei trecuseră înspre curtea moscheii două şarete; în prima n-am văzut decât pulpele, negreşit prin costumul cafeniu turcesc, largi ale unei cadâne. Mi s-a spus că era sultana mamă; în cea d-a doua şaretă erau două cadâne, dintre care n-am zărit decât numai o pereche de ochi negri, vii şi mari prin vălul năframelor turceşti. Era sultana, nevasta legiuită. Apoi tăcere oarecare vreme. Muzicile răsunau un marş care probabil a fost făcut de vreun muzicant european pentru armata turcă sau altfel. Iarăşi un fel de linişte şi dinspre stânga cum stau au înaintat un pluton alcătuit toţi din tineri cam de 14-17 ani, pudraţi, îmbrăcaţi în fir şi cu îngrijire şi cu pieliţa fină a mâinilor, a feţei, semn că sunt de viţă; aceştia formau garda copiilor sultanului. Când i-am văzut toţi stând ţepeni pe caii lor şi privind la mişcările celor trei copii ai sultanului, am înţeles îndată că sunt într-un imperiu unde greşeala se pedepseşte nu după normele unei legi, dar după placul unei singure voinţe. Despre cei trei copii nu pot afirma nimic cu precizie. Cel mai mare foarte modest îmbrăcat, cu tesac la coapsă, sta drept neclintit în picioare, cu oarecare cunoştinţă despre ce reprezintă el în stat. Vârsta-i poate fi până la 12 ani. Bronzaţi la faţă, dar cu trăsăturile feţei regulate, fine, pare o natură concentrată în sine însuşi. După mersul figurii puteai conchide că interesul său era aiurea decât trupul. Cei doi fraţi ai săi din contra erau mai sburdalnici; unul din ei, cel mai mic, îşi pusese în neregulă hainele cusute cu fir de argint şi săbioara iarăşi de argint, ceea ce silea pe didascălul său să i le îndrepteze mereu trăgând de pulpana hainei în jos şi răsucindu-i cingătoarea.

                Înainte de orice începere de paradă şi la noi ca şi pretutindeni este un fel de zgomot surd, neînţeles, compus din surugii care înjură ori sbiară, din trăsuri mergând, din bragagii cu negoţul ocupaţi, din trecători vorbind între dânşii etc. Acest zgomot nedesluşit era şi aici. Cadranul solar ajunsese aproape de 6 după ora turcă şi soarele trecuse cu umbra dintr-o parte a ferestrei în alta, când deodată ca în „Lohengrinn” un răsunet de corn ascuţit dă alarma. Tot zgomotul a căzut ca un fulger şi din el n-a rămas decât sunetul copitelor de cai izbind pietrele ca să scape de muşte. Porunci pe turceşte spuse şi armatele drept lumânare, cu puştile prezentate ca într-o clipă. Tăcerea ajunsese o limită de maximum. Din vârful suliţei geamiei, un soi de aolăit plângător urla straşnic: cadiul chema lumea la rugăciune. Înaintea peristilului moscheii se adunaseră toţi din curte; între ei mai ales am distins trei arabi uriaşi îmbrăcaţi cu mantale, giubele lungi de mătase cu coloraţie deosebită, iar de pe cap pe umeri le cădea un văl, o năframă albă. Îmbrăcămintea lor şi mai ales talia lor uriaşă le da un aer de misteriozitate, de taine, că de multe ori m-am uitat acolo. Când a trecut sultanul prima mea atenţie mi-a fost atrasă de tăcerea extraordinară a tuturor asistenţilor civili sau militari. Când...

 

 

                1894 august 8/20

                Marţi, Giurgiu

 

                Ce impresiuni noi am avut în ţara noastră venind după cinci ani de străinătate, nu o pot spune fiindcă în fond nici impresii multe, nici vii n-am avut. Plimbarea de astăzi însă mi-a plăcut. La Rusciuc am fost în companie cu Gogu al lui nenea Ghiţă (Nicolaevici) şi cu Theodor, profesorul bulgar. Drumul fără interes, nefiind nimica nou. Am fost la gimnaziile bulgare (în Bulgaria gimnaziile sunt identice cu liceele noastre). Instalaţia cât se poate de incomodă şi lipsită de curăţenie. Laboratorul de fizică şi chimie în neregulă iar cel de desen şi plastică mai mult decât rudimentar. Nu cred, cu toate că sunt mulţi profesori cehi, să poată fi actualmente un progres în şcolile bulgare asemeni prevăzute.

                Interesant în ultimul grad întâlnirea mea cu Paraschiv Stoianovici. Tânărul îl cunosc de mult, poate din clasa V când eram. Surorile lui fiind la noi în pension, la soră-mea, el venea întotdeauna să le aducă şi să le ia de la şcoală. A venit în Paris la mine şi-mi aduc aminte că trecuse din faza „burghezului” în aceea a „socialistului”. Discuţii cu Costache Rădulescu-Motru, asupra organizaţiei viitoare a societăţii, unul privind dintr-un punct de vedere opus celuilalt. La urmă, prin tranziţii probabil uşoare, a ajuns un „anarhist”, nu militant atâta pe cât moral. Franţujii prinzându-l lipind afişe cu declaraţii conforme vederilor marxiste l-au fost izgonit din Paris şi din tot teritoriul francez după ce, precum mi s-a spus, poliţia ar fi tăiat până şi lumânările în două la fosta sa locuinţă ca să vadă unde stă ascunsă ceva dinamită sau hârtii compromiţătoare. Din Elveţia azvârlit în curând a cutreierat mai toate ţările Europei, Italia şi Grecia, unde după cum zicea astăzi a „rămas încântat şi de frumuseţile naturii şi de resturile mândre ale artei vechi”.

                Ne-am aşezat pe malurile Dunării, eu fiind cu tablele dinainte-mi, şi am discutat pe cât era cu putinţă de discutat faţă cu străinii. S-a făcut destul de înalt, spatele are crescut puternic, ochii albaştri de cum erau s-au mai albăstrit şi şi-a lăsat barba să crească. Mi-a făcut impresia unui apostol slav care ar fi în stare să-şi lase mamă, casă şi lumea întreagă pentru o idee. Dealtminteri am avut întotdeauna o slăbiciune pronunţată pentru oamenii care urmăresc o idee, fie chiar rea din punctul meu de vedere, dar care cred pe pământul acesta larg în ceva. Tânărul acesta are o familie bogată, el însuşi e înzestrat cu inteligenţă; şi dacă ideile anarhiste nu i-ar fi stricat vederile sănătoase în această direcţie, am fi avut o inteligenţă rară aplicată în bine pentru serviciul unei cauze mai serioase. După ce l-am întrebat de surorile sale, Maria, Vena etc, despre mama şi frăţiorul său – care s-a însurat cu o elveţiancă – am intrat în miezul discuţiei, ceea ce doream de mult. „Tu te-ai mai lăsat de ideile tale anarhiste?” „Cum crezi, mi-a zis, că am fost pentru o vreme numai?” „Nu ţi-e teamă că faţă de mişcarea actuală de stârpire a anarhismului poţi fi ameninţat ca şi ceilalţi să fii nimicit?” „Hei, ideile nu se pot stârpi ca şi buruienile”. „Ce speri să faci, scumpul meu?” „Voi trece doctoratul meu în Bucureşti ş-apoi voi cere un loc de doctor de plasă în România, voi intra în serviciul ţării acesteia şi voi avea ocazia să fac mult bine ţăranului care economiceşte e inferior celui bulgar”. „Când veţi începe să urmăriţi acelaşi mod de luptă ca în Occident şi la noi în România?” „Când în România purtarea statului va fi ca şi în Occident”...

 

 

                [18]94 octombrie 2.

                Duminică

 

                Am fost numit după multe peripeţii profesor suplinitor la Iaşi de studiile care le-am făcut[45]. Joi seara am fost invitat la masă de d-l Maiorescu. Curios. Întotdeauna am emoţiuni vii când mă duc la masa cuiva; acum nici bătaie de inimă, nici prea multă zăpăceală. „Stai d-le Antonescu colea – şi-mi arătă scaunul din capul mesei în sala de primire a lui, unde este şi Venera din Millo; aveam în dreapta pe M., în stânga pe doamna M. – şi să vorbim până or veni ceilalţi asupra chestiunilor despre care ne interesează. Zici că ai căpătat de la ambasadorul Italiei nişte ghipsuri, din care o parte ai adus cu d-ta la Bucureşti, iar altă parte au rămas acolo. Cum s-a făcut ca d-l ministru să-ţi acorde aşa daruri?” Cu ducerea mea în Grecia era necesar, din pricina spaimei de bandiţi, să mă pun sub apărarea reprezentantului nostru. Noi n-aveam acolo acum pe nimeni, locul îl ţine contele Fe d’Ostiani. M-am prezentat şi pus sub autoritatea lui. M-a poftit la masă, iar după dejun am mers împreună cu d-şoara contesina pe Acropolis, unde i-am arătat după dorinţa ei monumentele. Aşa s-a făcut să am gipsurile drept recompensă. Afară de asta, d-l Costa Scuzes, consilier comunal, mi-a pus la dispoziţie mie personal ca să dau unei instituţii din ţară un calapod, „le moule”, al bustului lui Eubuleus de Praxiteles[46]. „Prin urmare obiectele îţi aparţin d-tale şi ai putea cu toată dreptatea să le iei la Iaşi. Eu te sfătuiesc să faci o cerere ministrului şi mâine când vei merge la minister pentru hârtia d-tale s-o prezinţi cererea cuiva d-acolo şi, te asigur, vei dobândi şi lucrurile şi bani pentru transportarea lor la Iaşi”. „Dar, d-le Antonescu – mă întrebă cucoana – ai fost d-ta la C[onstantino]pol?” „Da”. „Şi ce impresie ţi-a lăsat?’ „Nu tocmai plăcută: străzile strâmte, murdare, unele case încă şi acum lăsate în starea după cutremur imediat, câini mulţi şi mizerie mare”. Şi spusei cazul cu birjarul dându-se jos după capră ca, trăgând câinele de coadă, să-şi poată face drum mai departe. „Dar există vreo deosebire între natura Helladei şi a Turciei în partea locului. Se văd munţii Ida din C[onstantino]pol?” „Nu, căci de jur împrejur sunt un şir de coline care închide orizontul dinspre uscat. Marea însă de Marmara e minunată şi Bosforul. Şi o deosebire văzută între pământul clasic şi cel turcesc: munţii Atticii, goi, fini şi albaştri, parcă sunt tăiaţi şi cizelaţi de o mână intenţionată; ai C[onstantino]polei graşi, ierboşi şi păduroşi, verzi aproape negri, îţi fac o impresie de bogăţie şi «bien aise»”.

                În momentul ăsta intră şi m-me Negruzzi cu d-l N.[47]. Sărutări, îmbrăţişări şi prezentări. D-l Maiorescu vrând să sărute în gură pe m-me Negruzzi, ea s-a scuzat: „Lasă-mă, nu voi să te sărut, ca să nu-ţi dau guturaiul ăsta”. „Ce faci d-le Antonescu, când ai venit d-ta din Hellada? Am mai făcut noi cunoştinţă împreună înainte de plecarea d-voastră în străinătate?” „Da, d-le Negruzzi. În sala asta chiar, cu ocazia citirii unei nuvele de Caragiale: Făclia de Paşti”. „Ah, da, îmi aduc aminte. Şi eu viu acum din Roma, unde am avut prilejul să mai admir puţin Coliseul şi celelalte lucruri”. D-aci înainte am vorbit despre toate şi despre tot. Alt sunet de clopoţel şi intră d-l Buiucliu de la Curtea de Casaţie, sau de Compturi, nu îmi aduc bine aminte[48], şi iarăşi prezentări. „D-l este profesor la Universitatea din Iaşi, de arheologie”. Iarăşi vorbă, mai ales cu doamna Negruzzi despre Grecia, şi peste puţin intră d-l Florescu, de la Ministerul de externe[49]. Despre ăsta am auzit de la [M.] Dragomirescu că a prins pe nevastă-sa, o brunetă(?!) foarte drăgălaşe şi frumoasă, cu un ofiţer pe butoi într-un stufiş noaptea în Cişmigiu. Şi şi-a lăsat nevasta. Cantacuzino, traducătorul lui Schopenhauer[50], a intrat şi el, scund, cu un cap foarte puţin semnificativ şi cam fudul de ureche. Îşi lăsase barba mică să crească numai sub guşe. „Dar cum d-le Cantacuzino, vă lăsaţi barba să înflorească”. „Ba nu, m-me Maiorescu, dar sunt foarte sensibil de piele, mai ales când mă rad de curând, şi pentru îndreptarea inconvenientului acesta las câteva fire mai mari”. „D-l A., arheolog, a fost la Atena, cunoscător de antichitate” etc, etc. Mai pe urmă veni şi d-şoara Marie Bengescu, sora lui Bengescu de la Paris [51]. „D-şoara, îmi spunea Maiorescu la o parte, şi-a făcut o specialitate dintr-o anumită epocă picturală şi a devenit o autoritate pe acel teren ca şi fratele său în bibliografia lui Voltaire, scrie la revista lui Verin Eug., l’Art. La masa din astă sală de primire, până să nu ne cheme la mâncare, am vorbit eu, împins de Maiorescu, despre importanţa şi seriozitatea lui Thucidides şi arătam cum mai înainte se controla Thucidide prin descoperirile arheologice mai noi şi cum astăzi prin continua examinare s-a ajuns la încrederea cea mai oarbă în acest istoric şi că astăzi datele arheologice sunt explicate prin Th[ucidide].

                S-a mai zis ce s-a mai zis şi am trecut la masă. D-l M[aiorescu] a dat braţul d-şoarei Bengescu, Cantacuzino lui m-me Maior[escu] şi Florescu d-nei Negruzzi şi am trecut în sala de mâncare. Bengeasca în dreapta lui M[aiorescu], Cantac[uzino] în dreapta Maioreascei, Negruzzoaia în stânga lui M[aiorescu] şi Buiucliu în stânga doamnei M[aiorescu]; Florescu lângă Negruzzoaia şi eu lângă Cantacuzino. Negruzzi lângă Buiucliu.

                S-a vorbit la masă despre clădirile mai frumoase. Cantacuzino susţinea că Banca Naţională este cea mai sănătoasă şi cu gust zidire din Bucureşti[52]. Apoi, vorbind eu despre cutremurul din Atena şi cum fugeau oamenii pe drum, femeile închinându-se şi zicând „Panaghia” şi că văzusem stelele prin crăpătura zidului, mă ascultau toţi cu oarecare atenţie. Mai însemnată a fost ideea că mormântul lui Agamemnon, după d-şoara Bengescu, n-a existat şi după mine – „care e părerea d-tale d-le Antonescu” m-a întrebat Maiorescu de faţă cu toţi la masă – că în realitate a fost descoperit. Această susţinere a luat o parte din timpul petrecut la masă. D-l Cantacuzino mă ruga să-i spun lămurit care este opiniunea mea asupra monumentului de la Adamclissi: este din epoca lui Traian sau din aceea a lui Constantin[53]. Eu am presupus că ideea unei epoci mai apropiate de Traian decât de Constantin ar avea mai multe şanse să fie mai adevărată. „Eu îţi spun sincer, d-le A., n-am nici o încredere în cunoştinţele arheologice şi în gustul estetic al d-lui Tocilescu. Un om vanitos şi foarte preocupat de alte gânduri pentru ca să poată urmări limpede şi serios problemele arheologice actuale”[54].

                Prin tranziţia nesimţită am ajuns să vorbim despre teoria lui Le Bon asupra „influenţei unui popor cult asupra unui altuia incult”[55]. Rasa incultă este întru-câtva transformată, dar fondul ei primitiv rămâne sub orice schimbări externe. D-aici înainte m-am mărginit numai în a da din cap sau afirma ceea ce celălalt susţinea, fără nici un amestec de păreri de ale mele.

                Când ni s-au dat conopidele prăjite, nici eu nici Florescu nemâncând, dispuneam de guriţă. Florescu a început cu: „aş dori mult să ştiu care este forma unei picături de apă în cădere”. Cantacuzino, care se ocupă mult cu asemeni chestiuni de fizică, ne-a scos o fotografie a unei picături în cădere. Decât, aparatul neputând să funcţioneze prea repede, picătura a fost prinsă tocmai în mai multe perioade de trecere, aşa că aveam pe fotografie numai urma mersului picăturii într-o durată de timp, cât ţine deschiderea aparatului şi nu forma picăturii înseşi. Totuşi, explica Maiorescu mai pe urmă: forma picăturii în cădere trebuie să fie a unui cilindru care se contractă sau se umflă la mijloc, după momentul când e prinsă fotografia. D-aici o chestiune de discutat la masă foarte potrivită cu ocazia momentului. Alt subiect de vorbă a fost: dacă un ţâmburuş de sonerie în formă de floare este mai frumos decât unul în formă obişnuită. D-şoara Bengescu susţinea prima părere, Maiorescu p-a doua. Argumentul acestuia era că forma geometrică în sine, goală, este mai frumoasă decât una compusă. Ş-apoi faptul că o petală sau un pistil se va scufunda când voi apăsa cu degetul, pentru dânsul era un non sens, şi-i da un sentiment de neplăcere. [Al.] Odobescu a doua zi, când i-am spus subiectul discuţiei, susţinea tot părerea lui Maiorescu, dar cu argumentul că o floare prin faptul că o dată ruptă se veştejeşte peste puţină vreme, când va părea eternă aceeaşi şi opunând rezistenţă dură degetului îi va da o impresie nu tocmai estetică.

                Am trecut în fine de la masă la salon. Pe trecere d-na Negruzzi îmi spunea „numai d-l Antonescu n-are cui da braţul”. Ce era să zic? Am tăcut. În salon am întâlnit pe Carp, cu monoclul lui[56]. Când mă uitam la dânsul păream eu mai înalt. Are un prea frumos craniu cu două capete. Un dolichocephal desigur. „Mă rog, îţi prezint pe d-l Ant[onescu], arheolog şi profesor la Iaşi”. Mă uitam la dânsul cu atenţia care puteam s-o dau momentului. „Dar mă rog Negruzzi, numai pe zece zile ai cerut să fii bolnav?” Ce a mai spus mai departe nu ştiu. A venit Maiorescu pe lângă mine şi mai vorbea de una de alta. „Pare foarte serioasă d-şoara Bengescu, d-le M[aiorescu], nu este aşa?” „Da, cred şi eu. Are vederi juste”.

                După masă ne-am aşezat fiecare după întâmplare. Eram cu Maiorescu în picioare pe lângă doamna Negruzzi care şedea pe scaun. Cantacuzino era cu d-şoara Bengescu, discutau după cât se pare tot despre „picătura de apă şi forma ei în cădere”. Maiorescu aşezându-se lângă Negruzzi: „ia vin încoace, d-le A[ntonescu] să discutăm puţin asupra chestiunii noastre de la masă”. M-am răsturnat şi eu pe fotoliu între d-şoara B[engescu] şi d-na Neg[ruzzi]. „Va să zică d-ta, d-le A., crezi în existenţa mormântului lui Agamemnon. Ai putea să ne arăţi şi nouă care sunt motivele de te fac să crezi asemenea lucru?” D-şoara a lăsat îndată discuţia ei cu Cantacuzino şi către Maiorescu: „Doamne, d-le M., de ce ţii d-ta aşa de mult să mă pui în discuţie cu d-l A.” Am spus eu că mormintele din Mycene au fost dezgropate în locul şi după indicaţia celor vechi; că există o corespondenţă perfectă între numărul mormintelor şi cadavrelor descoperite de Schliemann şi datele legendelor rămase; că bogăţia obiectelor găsite corespunde cu poziţiunea unor regi din aşa epocă etc, etc[57]. „Dar cum se poate demonstra data exactă a acelor obiecte? Cine mă împiedică pe mine să cred că n-au fost din altă perioadă?” Faptul că ducându-te la un arheolog şi îi ceri opiniunea asupra unui obiect şi tot aceluiaşi lucru, un alt arheolog fără conivenţă, îi va da o dată aproximativă, arată că nu sunt supuse datările operelor şi artistice şi de uz zilnic la plăcerea arheologului şi a bunului plac. „Nu ştiu datele, dar aş mai discuta” spunea dânsa. „Ţi le prezint eu şi atunci lucrul îl putem lămuri mai uşor”. „Cum se face că sunt arheologi care au o părere contrară?” „Natural că sunt cei ce nu vor să vadă nimic”. „Dar d-l Perrot ce zice?”[58] „Nu spune nimic, îi e frică să-şi spuie opiniunea sa”. „Atunci cum d-ta, care eşti mai tânăr, aşa de tânăr, şi ai o părere formată?” „Nu este părerea mea asta, d-şoară”. Şi aici s-a sfârşit discuţia.

                Carp şi Florescu trecuseră de mult în odaia de alături şi au dispărut fără „bună seara” precum, de altminteri, este obiceiul la toţi. Am rămas eu cu Negruzzi şi am vorbit pe sofaua de lângă statuia lui Hermes (Praxiteles) despre Hellada şi situaţiunea ţării. „Dar te rog, d-le A., să-mi spui fără nici o părtinire şi sentimentele d-tale de patriotism să nu le faci să vorbească”. „Grecii, am spus eu, sunt mult mai inteligenţi ca noi, luaţi în particular, dar în totalitate, luaţi în masă, ne sunt inferiori. Puterea noastră de organizaţie, simţul nostru de ordine şi de judecată dreaptă nu-l au. Ca să urmărească cu tenacitatea noastră un ideal, un scop mai înalt, nu pot”. D-aici am arătat lipsa lor de organizaţie, de justiţie; armata lor pe un picior cu totul inferior şi mai presus de toate lipsa lor de vlagă după catastrofa financiară din anul ăsta. D-aici am trecut pe lângă d-l Cantacuzino şi ne-am pus la taifas. Eu între el şi Negruzzi. Vorbeam despre menirea rasei albe. Cantacuzino susţinea că întreaga Europă este coruptă, că civilizaţiunea nu mai poate merge înainte, că pericolul cel mare nu este poporul mongol sau chinez, dar însăşi decadenţa morală şi mai cu seamă fizică a raselor albe din continentul nostru. Negruzzi zicea: „cu timpul vom ajunge din pricina locomoţiunii tot mai mari să pierdem utilizarea picioarelor noastre; acestea se vor atrofia şi vom ajunge să nu mai putem nici să ne mişcăm”. Adică, aducându-mi aminte de articolul lui Berthelot, prin mijlocul hapurilor nutritive din secolul viitor şi stomacul nemaifuncţionând decât foarte puţin va dispărea şi dânsul şi vom ajunge deci nişte fiinţe cu un creier colosal aşezat pe două crâmpeie de picioare. „Decât eu sunt de altă părere, noi actualmente suntem în faza când începe să treacă gândacul spre facerea firului de mătase; suntem pe aproape de a ne dezbăra de influenţa rasei grece. Până acum fiecare rasă ulterioară a trebuit să sufere influenţa acestei rase hellene aşa de favorizată de natură. Sunt convins că fiece rasă trebuie să aducă la civilizaţiunea omenirii nota ei particulară. Rasele şi manifestările lor artistice au aerul d-a se subtiliza, adică producţiunile lor artistice pierd tot mai mult din substratul lor material. În Egipt şi Assur civilizaţiunea s-a manifestat mai caracteristic prin construcţiile arhitectonice; hellenul a creat pe lângă celelalte frumuseţi sculptura, o artă tot cu oarecare substrat material, dar ceva mai puţin brută decât arhitectura; rasa latină a creat pictura şi germanul a adus arta cea mai imaterială, mai volatilizată, muzica”. „Păi, crezi d-ta că pictura n-a fost tot aşa de dezvoltată ca şi sculptura la greci, zicea Negruzzi?” „Nu cred aşa de dezvoltată ca în Renaştere. Sculptura este o artă care constă din jocul măsurat al liniilor şi al atitudinilor liniştite: caractere inerente şi date în gradul maxim rasei hellene. La pictură se cer şi atitudini mai violente şi un colorit mai aprins, ceea ce pentru hellen ar fi fost o profanaţie”. Părea că mă ascultă şi unul şi altul foarte atent. A doua zi la Universitate îmi spunea Dragomirescu că i-am făcut lui Maiorescu o impresie foarte bună prin purtarea şi cunoştinţele mele arheologice. Probabil acestea provenite din discuţia cu d-şoara Bengescu şi din povestirea mea despre săpăturile lui Dörpfeld la Euneacrounos. Mi-a dăruit şi un mozaic din bulgări de cărămidă din epoca romană, adus din Sarmisegetusa.

                La d-l Odobescu a doua zi a fost iarăşi ceva important de spus.

 

 

                [18]94 oct[ombrie] 2

                Luni seara 9 1/2

 

                O noapte splendidă, cu o lună plină şi un cer curat cum n-am văzut de mult. Pe la 7 1/2 era alături de lună Luceafărul, mai roşu şi destul de mare ca să suporte comparaţia cu luna.

                Am fost la d-l Odobescu[59] invitat la masă şi am vorbit despre multe. Mi-a spus ce să fac la Universitate în privinţa cursurilor. Am vorbit la masă despre impresia care mi-a lăsat-o poporul englez şi puterea lui pe mare. Am trecut apoi la el în odaie, unde m-a întrebat de sunt de origine greacă. Am afirmat. Atunci fiindcă eu susţinusem că elementele cele bune în cultura noastră sunt şi străinii care s-au amalgamat cu poporul nostru, atunci a început şi el să zică ceva despre originile lui. „Sunt prin mama mea de spiţă greacă. Caracaş bătrânul, bunicul meu, a fost curat grec care se ţinea dintr-o familie pură ateniană[60]. El studiase medicina şi adus în ţară ca specialist, în secolul trecut, se alipise de domn. De multe ori domnul vrusese să-l boierească, dar el nu primise; socotea boieria ca un lucru inferior; el putea vorbi de pe scaun domnului, dar boierul nu. A făcut şi o carte în versuri despre medicină, care tratează în al III-lea cânt despre friguri în ţara noastră. Cartea e tipărită încă din veacul trecut. A lăsat doi feciori, unul mai mare negustor şi altul cu mult mai mic. Acesta a fost chiar bunicul meu, tatăl mamei mele. Celălalt bunic era capanlâu, adică negustor en gros pentru aprovizionarea C[onstantino]polei cu alimente. El lua prisosurile de la boieri şi apoi le trecea la schele Turnu Severin, Giurgiu sau Brăila şi acolo da lucrurile în primirea negustorilor din Stambul. Tatăl mamei mele, fiindcă fusese dat în pension de frate-său la Viena, a stat încă din vârstă de şase ani prin străini”.

                D-aici înainte confund. Adevărul că şi acesta a mai scris o carte despre medicină, tipărită de  [I.] Heliade-[Rădulescu][61]. Dinspre tată, Odobescu mi-a vorbit despre Odobescu cel bătrân, moşul lui, care de fel fusese cazaclâu; adică aducea pe riscul lor marfa de blănuri din Nijni Novgorod prin ţara cazacilor şi d-aici o transporta la C[onstantino]pol. De regulă, cei însărcinaţi cu acest fel de negustorie erau din Odobeşti, în Putna. Cu timpul, comerţul luând altă cale, Odobescu moşul a trecut în Bucureşti. Din el avem pe cei 2 fraţi pe care îi confundam mereu mai sus. Unul, cel mai mic, fugind din Viena, unde fusese lăsat în pension de către frate-său, a ajuns pe jos la Braşov. D-acolo a intrat în ţară şi împreună cu armata rusească a făcut campania contra lui Napoleon I. Îmi povestea Odobescu că tată-său a văzut chiar pe Napoleon la Leipzig cum şedea pe un deal şi el cu armata căzăcească a trecut în şir călare pe sub poalele colinei şi toţi cu capetele întoarse ca să-l vadă mai bine. Într-un rând s-a întors în ţară ca să mai apuce ceva de la frate-său, care toca averea părintească, şi dând procesul în mâna lui Caracaş a făcut cunoştinţă cu una din fetele acestuia, pe care a şi luat-o de nevastă. Mai târziu, venind Kisselef şi vrând să organizeze ţara l-a făcut pe dânsul mai mare peste oaste[62]. „Dar dacă nu era muscal, d-le Odobescu, pentru ce a sugrumat revoluţiunea de la ‘48, tocmai făcută contra Rusiei”. „Să-ţi explic şi ai să vezi că n-a fost nici trădător, nici chiar contra revoluţionarilor. Iancu Brătianu a stat în casa noastră vreme îndelungă. Tigveanca, mama lui Brătianu, care făcea parte din protipendada din Piteşti, nu putea să sufere în nici un chip pe Iancu. Îl dăduse încă de ţâţă afară din casă şi când ajunsese în vârstă de 17 ani intrase ca juncăr în armată de urâtul măsei. Trăia în corp cu soldaţii şi mânca din blid cu ceilalţi. O rudă a noastră, un locotenent în armată, a cerut să-l ia cu dânsul şi aşa, cu timpul, a trăit în familia noastră multă vreme. La urmă tată-meu a intervenit pe lângă tatăl lui Iancu şi pe lângă domn ca să-l trimită la Paris[63]. Când s-au întors din străinătate, toţi revoluţionarii ăştia cu lipsă completă de cunoştinţa lucrurilor, cereau tatălui meu, căci ştiau că el trăieşte rău cu Bibescu, domnul, să împingă lucrurile până a declara război ruşilor. Se căsnea tată-meu să-i facă să priceapă situaţia, că el nu se putea bate cu «cei 6000 de mieluşei» cu o armată colosală cum este a muscalilor, toţi tinerii învăpăiaţi nu voiau să înţeleagă nimic. Mai cu seamă colonelul Odobescu nu putea să sufere pe Heliade din pricina unei fapte mârşave a acestuia. Heliade intrase şi trăise în casa lui Iancu Văcărescu şi cum era el tânăr talentat, Văcărescu îl lua cu dânsul pretutindeni. În urma Regulamentului Organic, Kisselef izbind în drepturile boierilor d-a lua biruri, unele, de la ţărani, şi iarăşi nemulţumiţi de faptul că nu mai existau scutelnicii, se înţeleseseră câţiva, Câmpineanu, Filipescu, Băleanu cel bătrân, la Văcărescu acasă, ca să facă o împotrivire straşnică în Obşteasca Adunare – erau cam 100 la număr, toţi boierii mari şi câţiva din ăi mai de jos – la toate proiectele muscalului. Heliade care asistase în conciliabulul făcut la Văcărescu acasă şi cunoştea lucrul din fir şi până în aţă, se duce la Kisselef şi spune totul. Odobescu tată-meu a fost de faţă şi a văzut chiar pe Kisselef când scuipând în urma lui Heliade a dat poruncă să-i înmâneze un ceasornic de aur drept răsplată. Tatăl meu era foarte surprins să vadă tocmai pe Heliade între fruntaşii mişcării şi d-aia tocmai se opunea aşa dârz. În mijlocul discuţiei aprinse veni un locotenent din armată, un inferior prin urmare al tatălui meu, şi văzând rostirea din partea revoluţionarilor, neexplicându-şi clar situaţia, se întoarce repede la gardă şi «săriţi măi că ne omoară pe Odobescu». Când au intrat soldaţii înăuntru, tatăl meu era trântit pe o saltea pe jos şi aştepta să vadă ce hotărâri iau tinerii, dar nici nu-i trăsnea prin gând să puie mâna pe dânşii; tocmai lui i-a părut aşa de rău de moartea celor 6 sau 7 care au fost răniţi cu prilejul ăsta încât el a dat familiilor lor câte 50 galbeni la fiecare”[64]. Şi aşa zicând, trăsura ajunsese la Olbrich, căci porniserăm de la Şcoala Normală încă din timpul povestirii cu Heliade, şi eu m-am dat jos cu cuvântul: „la revedere la Hotel Binder la Iaşi”.

 

 

                Iaşi, 1894 oct[ombrie] 19

                Miercuri

 

                Sunt în Iaşi de o săptămână şi mai bine şi parcă sunt de mult. Am întâlnit pe Odobescu după o zi la Binder, unde am petrecut împreună. Cu [P.P.] Negulescu îmi dasem întâlnire la Hotel Traian. Schimb repede de dulceţuri şi de noutăţi. Să-mi dau puţin seama de tânărul ăsta. Este puţin afectat sau este natura lui aşa. Imită pe Maiorescu întocmai în gesturi, în vorbă şi în particularităţi; poate să facă impresie bună asupra cui nu aminteşte prototipul; mie, cel puţin, nici la Maiorescu nu le găsesc gesturile etc după plac. Odobescu spunea de [S.]Mehedinţi că dintre foştii elevi ai lui Maiorescu, Mehedinţi i-a luat aidoma şi felul de vorbă şi gesturile, dar eu cred mai mult de Negulescu.

                Mi-a spus Negulescu că a învăţat un an la drept, un altul la ştiinţe şi că la primul concurs de la filosofia contemporană ar fi zis Maiorescu: „în fine, tezei d-lui Negulescu i-am dat 10 pentru că înfăţişează scrierea unui om care pe terenul filosofiei va face mult”. Spunea tot dânsul că după sfârşirea examenului, celor cu nota 10 le zisese să ia la dânsul dejunul sau prânzul şi că m-me Maiorescu a fost foarte surprinsă, zicea dânsa, să vadă un filosof care discuta chestiunile cu matematica, vorbind aşa de „delié” şi aşa curat şi „elegant” îmbrăcat. „Bietul Heliade, rupt şi hărtănit cum merge el, cu gulerul murdar şi cu şoşonii în picioare se simţea ca pe jăratec, eu însă eram foarte bine”. Atunci ne-a spus Maiorescu anecdota cu Carp. „Era după [18]74 când Bismark, în culmea puterii, călcase Franţa în picioare şi era arbitrul Europei. Carp fusese trimis să negocieze afacerea drumurilor de fier din Moldova. Cu vreo doi ani mai înainte sau trei, România sub impulsul liberalilor căuta în fiece moment cu scop d-a lovi în prinţul Carol şi indirect în Germania, ba să-şi arate părerea de rău pentru înfrângerea Franţei, ba să insulte consulatul german[65]. Prinţul Bismark era mâniat teribil de asta; şi când Carp s-a anunţat cu afacerea tratatului ca să-l subscrie, Bismark cu figura lui de câine mox l-a primit şezând jos la masă şi privind pe fereastră. Când a intrat Carp, fără să-i spuie să s-aşeze sau să răspundă la salutul său, îl întrebă de ştie nemţeşte să vorbească. „Ja wohl”. Atunci a început prinţul să spuie despre impertinenţa micilor state şi că România nu trăieşte decât din graţia lui, că numai o trăsătură de condei i-ar trebui şi ar pieri după harta lumii şi ţara şi neamul românesc, că de ar vrea dânsul ar împărţi-o etc, etc. Carp interlocat şi plictisit fiindcă toate astea prinţul i le spunea ca o furtună de repede şi fără să se uite la dânsul, cum este el cu figura obraznică, uitându-se în tavan, tocmai în momentul când Bismark spunea: „crezi d-ta că România ar fi aşa şi ar fi pe dincolo”, răspunde monoton şi scandând fiece cuvânt: „Das glaube ich nicht”. Deodată prinţul surprins întoarce capul şi văzându-l: „Na, sprechen wir ein anderes Mal davon”. La urmă, într-o convorbire cu alte persoane, spunea Bismark că „s-a ţinut foarte bine Carp”.

                Să fie invidios Negulescu? Tot mereu îmi vorbeşte cu dispreţ şi cu oarecare ură despre [M.]Dragomirescu. Mi-a spus cazul cum acesta l-a întrerupt la cursul care-l făcuse el la Universitate în Bucureşti în locul lui Maiorescu. Mi-a vorbit de rău despre teza lui Rădulescu-Motru, când tocmai ştiu că Maiorescu i-a făcut nişte elogiuri colosale. Apoi de teza sa proprie a spus că Maiorescu a scris un raport foarte lung şi foarte măgulitor; mai ales în partea care priveşte critica empirismului ar fi declarat că este „splendidă”. În fine, ce mai mult, mi se pare puţin fudul şi se prea încrede în puterile sale. Calităţi bune că are Negulescu nu mă îndoiesc, dar trebuie să iau seama de pot cumva să mai îndrept din apucăturile lui, căci altminteri cum e puţin înfumurat devine vanitos şi atunci este pierdut. Tot el mi-a spus că-i era teamă o vreme să nu cumva băieţii de la Universitate la Iaşi să-i facă vreo manifestaţie ostilă, căci ar fi auzit de la cineva în Bucureşti că s-a răspândit vestea: „eu sunt trimis să fac propagandă anti-socialistă şi să fac adepţi Junimii”. Eu cred că Maiorescu l-a trimis aici la Iaşi nu fiindcă vroia să aibă mai mult pe Dragomirescu lângă dânsul şi să nu-l dea în „gura câinilor” aici în Iaşi socialiştilor, dar pentru că depărtându-se de Maiorescu să mai piardă Negulescu din felul lui de a imita în toate gesturile şi vorba rară a lui (Maiorescu)[66]. Negulescu dezbărat de afectaţie rămâne un excelent băiat.

                Am fost ieri, marţi, şi i-am făcut o vizită lui Naum[67]. De când sunt pe planeta Pământ n-am văzut o casă mai bine aranjată şi mai cu gust, unde se vede sentimentul de ordine şi ales al poetului, nici o poziţie mai frumoasă pentru văzul Iaşului şi împrejurimilor. Zicea Naum că venind Maiorescu la dânsul ar fi oftat şi cerut să facă schimb cu căsuţa lui din Bucureşti. „Hei, d-le M[aiorescu], dă-mi şi talentul d-tale oratoric şi schimbăm”. Ne-a vorbit despre cum şedeau cu casele diverşii membri ai Junimii, prin prejurul casei lui Naum, cum după duca şefilor la Bucureşti[68] tot se mai strângeau la Buiucliu, dar acum cu plecarea şi acestuia s-a stricat totul. „Nu se mai poate reface d-le Naum Junimea cum a fost?” Dădea din cap şi fuma ţigara şi rar: „Nu cred. S-au dus şi M[aiorescu] şi Carp, nu se mai poate face nimic. Maiorescu dacă ar mai fi s-ar mai înjgheba”. L-am văzut fără vlagă, fără nici o speranţă, fără vreo scânteie de curaj. Suferea de mult şi se simte cam obosit la piept. Lucrarea lui despre „povestea vulpei” n-a isprăvit-o încă, dar 11 cântece le-a dat gata, nu rămâne decât un cânt şi 1/2 şi isprăveşte toată lucrarea[69]. S-apropie de 67 de ani, e albit de tot şi pare „cassé”. Nu cred s-o mai ducă mult. „Numai la ţară, la aer curat, mă mai simt bine, cum mă întorc în oraş şi dau de necazuri, iar mă apasă pe inimă”. E stins fiziceşte şi e stors moraliceşte. Nu cred să mai poată crea ceva de valoare. Totuşi valea Bahluiului văzută de la ochiul de fereastră al odăii lui de lucru spre soare apune este tot ce poate imaginaţiunea închipui mai feeric.

                În ce mă priveşte pe mine, nu mă pot deda absolut deloc cu ideea d-a face cursuri la Universitate; de câte ori îmi aduc aminte de lucrul ăsta mi se bate sufletul, aşa că mi-e frică să nu rămâi cu bătăi de inimă din tot mersul meu la Iaşi. Dumnezeule mare, ajută-mă numai astă dată şi dă-mi în schimb orice pe urmă; acum atârnă tot viitorul meu într-o lecţie bine făcută la clasă. Te rog, Doamne, nu mă lăsa!

 

 

                Iaşi, 1894 oct[ombrie] 20, joi

 

                Tocmai vorbeam într-o seară la Copou despre rolul care-l joacă în viaţa omului norocul. Îi spuneam eu cum luasem subiectul de teză la Frollo[70] şi lucrasem o vreme la dânsul, până când printr-un simplu hazard a dat peste mine la Academie d-l Hasdeu[71] şi m-a sfătuit în chip prea viu să mă las de lucrarea aia. „D-le, profesorul d-tale, Frollo, este un tâmpit şi nu văd cum ţi-ar putea dânsul folosi la ceva la lucrarea d-tale; lasă-l şi te apucă de prima lucrare a Cabirilor. Ia-te de Odobescu şi vei vedea ce folos ai să tragi”. Am luat subiectul şi d-atunci mi s-a tras şi mergerea în străinătate şi situaţia mea de om pe pământul ăsta[72]. Negulescu atunci îmi spune: „eu sunt aşa cum am vrut să fiu; dacă am trecut la filosofie e că nu mă găseam destul de bine la ştiinţe şi dacă am fost trimis în străinătate e că după învăţătura mea trebuiau să mă trimeată; la mine nu are rol deloc norocul, la mine e numai voinţa mea”. Adevărat să fie?

 

 

                1894 oct[ombrie] 31, Iaşi

                Luni seara 9 ore

 

                A venit de dimineaţă la mine P.Răşcanu[73], un om foarte simpatic, şi am stat de vorbă mai mult de 40 minute. Răşcanu este un om de talie mijlocie, mai mult scund decât înalt, cu trupul bine legat, mustăţile şi părul alb. Merge drept, parcă ar căuta totuşi cu gâtul într-o parte. Foarte vioi şi entuziast. A ţinut într-o duminică o conferinţă pe plată şi sala era plină de fete; dovadă că elevele lui sunt toate amice intime, adică ţin mult la profesorul lor. La început Răşcanu, în redingota lui neagră şi gulerul drept alb, părea emoţionat: unele cuvinte erau tremurat pronunţate şi din când în când îşi trecea batista pe frunte, deşi era frig afară; mi-e teamă că şi lui saliva i se încleie de emoţiune în gură, cum mi se întâmplă mie în asemenea circumstanţe. A vorbit despre Bărnuţ, despre rolul acestuia în mişcarea de la ‘48 în Transilvania[74]; a cătat să puie în evidenţă patriotismul d-atunci cu mişcarea socialistă de astăzi în ţară şi să arate câtă superioritate morală şi intelectuală (vroi să zic de sentiment) avea vremea d-atunci asupra celei de astăzi. De altminteri, o slăbiciune aveam de omul ăsta încă din primul moment când am fost la el acasă. La mine am început să vorbesc despre stilul geometric, tocmai cu ceea ce eram eu ocupat pentru lecţia băieţilor (a opta) după cum le-am rânduit. Spuneam că n-au cărţi şi trebuie să mă folosesc de ale mele. „Cărţile le vom avea cu timpul d-le A., nu-ţi fie teamă”. Eu am de gând să întocmesc o reprezentaţie de teatru, cu o trilogie antică în costumele vechi şi cu muzică ad-hoc creată sau cu imnul lui Apollo. „N-aveţi loc acum, teatrul vechi este trasformat în circ şi nu ar şedea bine să reprezinţi o operă antică într-o casă nenorocită ca asta, iar teatrul cel nou nu se va zidi decât peste doi ani cel puţin”. Dar în aula Universităţii? „Nu e loc destul. Eu zic ca d-ta să faci mai bine câteva conferinţe la Societatea ştiinţifică şi literară[75] cu intrare, îţi putem găsi noi un public de vreo câteva sute de persoane, câte 5 lei biletul, iată miişoara de lei”. Am promis să fac aşa.

                Am vorbit apoi, prin ce tranziţie nu ştiu, despre cursurile noastre, despre originea hellenilor şi [am] spus ceva din teoria mea asupra patriei primitive a arienilor[76]. Părea foarte satisfăcut şi tot el mi-a adăugat ideea „că poporul hellen din epoca de înflorire niciodată n-a uitat ideea unei scoborâri din nordul Helladei, de pe lângă muntele Olympia; acolo au pus chiar patria primitivă a zeilor lor; de ce să aleagă tocmai acest loc, căci Olympos nu este cel mai înalt munte din Grecia?” Eu am susţinut că da, de pe Parnasos muntele Olympos pare un uriaş. „Aici am să adaug ideea lui Caragiani[77] care susţine că patria primitivă a mycenienilor a fost în nord”. Ş-apoi am început să spun eu: „Aş vrea să lucrez acum mult, d-le Răşcanu, aceşti 3 sau 4 ani, cât am focul sacru, când s-o stinge atunci nu mai fac nimic”. „Lasă d-le A. că nu se stinge, eu am 30 de ani de profesorat şi tot nu mi s-a mai stins”. Mi-a propus să intru în Şcoala Normală Superioară ca supraveghetor cu 90 lei pe lună pe lângă masă, casă şi celelalte. M-a înştiinţat că îmi dă un curs de istorie, un loc al lui pe lângă unul din cele două pensionate pe care le suplineşte el acum; dar aceasta de la anul. În fine, foarte încântător şi înflăcărat, cu multă dorinţă să dea suflu şi viaţă mulţimii, să facă o dată un curent de muncă printre normalişti mai ales.

                Iată cum îmi închipuiesc eu viitorul meu, presupunând condiţiile de sănătate fizică şi morale şi traiul asigurat în aceleaşi stări ca astăzi: conferinţe minunate la Universitate, iubit de elevi cu entuziasm, dând printr-aceasta un imbold tinerimii d-aici; apoi prin conferinţe pe la societăţi, intrat în sânul celor mai bune familii d-aici din Iaşi; amorezându-mă de una din fete şi peste doi ani sau trei, după ce mi-oi stabili situaţia, luând-o de nevastă. Ce va rămâne adevărat din toate acestea şi ce se va realiza, timpul o va spune. Se poate ca Odobescu, căzând de la putere conservatorii, să fugă din Bucureşti din ochii lui Sturdza şi să ceară de la mine schimbarea pe locuri, dacă eu sunt numit definitiv şi după cum mi-a spus-o de mai multe ori înainte de plecarea d-aici.

                În fine, mă găsesc minunat de bine aici la Iaşi.

 

 

                1894 noiembrie 11

                seara 10 ore. Vineri

 

                Am ţinut prima conferinţă la Universitate; emoţiuni şi iarăşi emoţiuni. În toată săptămâna anterioară am repetat lecţia de deschidere mai câte două ori pe zi. Mergeam pe fiecare zi pe uliţa sau bulevardul Carol până dincolo de cazarma în formă de castel de lângă grădina Copoului şi gesticulam mereu din mână însoţind astfel cuvintele pronunţate mai tare când eram singur pe caldarâm, cu gura jumătate când vedeam câte un soldat ori vreo fiinţă venind din contra parte. De câte ori am repetat lecţia nu ştiu spune; în orice caz de foarte multe ori. De câte ori îmi aduceam aminte că trebuie să ţin conferinţa sau orice idee care mă ducea în cercul conferinţelor la Universitate mă făcea parcă să mi se mişte ceva la intestine, în orice caz sub stomac, şi mi se lua respirarea. Am trecut alternativ prin această continuă agitare sau liniştire, după cum eram entuziasmat de ideile mele sau eram dezolat.

                În ziua de conferinţă, adică la 5 noiembrie, sâmbătă, de dimineaţă, fiindcă cerul era acoperit, ceea ce dorisem, ca să nu mi se vadă mişcările muşchilor la obraz, am mai prins la inimă; chiar la masă, îmi aduc aminte, am făcut spirite pe socoteala lui Negulescu; m-am plimbat pe uliţă foarte liniştit înainte de două. Când însă s-a apropiat momentul să mă duc spre Universitate, ca să-mi ţiu spiritul, mă uitam la toţi trecătorii, femei ori bărbaţi, şi studiam sau mersul lor, sau îmbrăcămintea lor, sau alte particularităţi, ca să nu dau timp gândului să se ocupe cu altceva între răstimp, să intre cu chipul acesta demoralizarea în spiritul meu. În fine, ajuns la uşa cancelariei, tocmai văd cheia întoarsă şi o desfac, intru primul în sală, deziluzionat întrucâtva că nu văd pe Răşcanu şi Buţureanu[78] care îmi făgăduiseră să asiste la prima conferinţă. Am mai repetat de vreo cinci ori: „D-lor, îmi propun anul acesta să fac istoricul artelor plastice în Hellada”, şi mă uitam în timpul ăsta la colina neagră cenuşie a Repedei din faţă şi la cerul alburiu neguros dinspre răsărit. La ceasornic m-am uitat poate de vreo patru ori şi limba parcă stătuse tot la două fără câteva (2) minute. Pendulul Rectoratului arăta două şi cinci şi tot nu mă înduram să pornesc spre sala studenţilor aşteptând ceva, o salvare, o minune dumnezeiască; de altminteri mă rugasem de sute de ori: „Doamne, dacă mă scapi din pericolul ăsta, de m-ajuţi ţi-oi fi întotdeauna recunoscător”. Şi m-am închinat cum se închină creştineşte. În fine, am mai repetat prima frază dintre uşa Rectoratului şi uşa din faţă a studenţilor şi când am ajuns pe catedră nu era în capul meu nici o idee alta decât „D-lor, îmi propun etc”. Mai ales emoţiunea cea mai vie am avut-o când am pronunţat din fraza: „dar mi se pare a vorbi de manifestările artistice ale unei rase, fără a cunoaşte substratul primitiv, fundamental al oricărei productivităţi artistice”; la cuvântul productivitate am pronunţat greşit şi cu vocea tremurândă; mai cu seamă saliva mi se încleiase tare în gură şi nu puteam să desprind cuvintele foarte desluşit unele de altele. Mai de multe ori am stat şi plimbat limba printre dinţi şi gingii ca să mai descleştez cuvintele. În general însă lecţia a mers până la urmă foarte bine, am spus tot ce aveam de spus, cu oarecare facilitate de vorbire chiar; într-un timp se desena situaţia înspre magnific, mă aşteptam din moment în moment să explodez în emoţiunea sinceră, oratorică, dar m-a reţinut totuşi ceva. Peste trei zile mi-a spus Buţureanu că am făcut o impresie bună asupra băieţilor, că mi-a fost lecţia clară şi am spus tacticos şi cu meşteşug mult, că delimitarea terenului unde au trăit arienii a fost foarte interesantă. De Negulescu îmi spunea că a fost prea repede zisă lecţia în prima conferinţă.

 

 

                1894 noiembrie 15, Iaşi

                Marţi seara, 10 1/2

 

                La conferinţa a doua a venit la mine Răşcanu să audieze cursul meu. Din întâmplare vorbeam tocmai despre săpăturile lui Schliemann şi Dörpfeld în Troia şi apoi drept concluzii am spus ceva din teoria mea asupra influenţei primei rase. Am avut puţină emoţiune, dar la fine, când îmi spuneam teoria, cuvintele căpătaseră adecvaţia cea mai perfectă gândirii mele şi lecţia a fost din cele mai fericite din câte am făcut eu vreodată. Fără mult patos, fără ridicare de voce şi fără gesturi de la început până la sfârşit. Răşcanu la lecţia lui, fiindcă asistam, s-a pus să-mi facă elogii („învăţatul nostru coleg nu crede în existenţa hetiţilor”) şi băieţii şi fetele în mare parte ocupate să scrie sau să se uite la profesor şi-au lăsat lucrurile lor şi se uitau la mine. Mai ales o domnişoară cu totul în negru îmbrăcată, cu o haină lungă şi cu mâneci înguste, din când în când din banca ei (a doua) se întorcea fie să-şi îndrepte părul, fie mânecile, în orice caz se uita mereu înspre banca unde eram eu. În fine, am avut un moment de satisfacere de ambiţie pe care nu-mi aduc aminte s-o mai fi avut vreodată.

                Mai important, cearta mea cu Negulescu care, fie zis în treacăt, mai că nu pot să-i sufăr afectaţia. Când vorbeşte, felul său d-a rări vocea (?) (rar vorbi) mi se pare cu desăvârşire neplăcut. Imitează pe Maiorescu, cu defectul că nu înţelege sensul gesticulaţiilor lui M., nici savoarea unor cuvinte ca „Doamne” ori „decât” sau altele de asemenea fel pe care M. le utilizează cu măsură şi cu gust. Iată situaţia certei: Răşcanu îmi spusese să venim la el acasă ca să ne înţelegem asupra poziţiunii ce ar vrea să ne dea la Şcoală[79]. Am fost cu Negulescu şi fiindcă observasem pe onorabilul că în asemenea situaţiuni face pe degajatul, eu i-am spus să înceapă el discuţia. Am stat la Răşcanu poate trei sferturi de ceas, până să ne decidem, şi tocmai când mă hotărâsem eu în fine să zic un cuvânt iată pe [A.D.]Xenopol intrând în casă şi n-am făcut nimic, noi am plecat afară: „Iacă d-le A., am pierdut degeaba dimineaţa, m-ai adus şi n-ai vorbit nimic”. „De, d-le N., ce să-ţi fac, ţi-am zis înăuntru când se dusese Răşcanu în salonul celălalt să-şi aducă tutunul să începi; de ce n-ai început”. Şi d-aici el una, eu alta, până la ceartă. Eu nu mai vreau să mai vorbesc fiindcă în două rânduri mă băgasem în asemenea chestiuni de „practica vieţii” şi el se arătase firoscos. Într-un rând rog pe secretar, ce se face cu banii noştri, de ce nu mai vin, şi-i spun că avem nevoie straşnică de parale. Acesta (Averescu) întâlneşte pe Culianu[80] şi-i spune; când rectorul dă cu ochii de Negulescu, „am de gând să telegrafiez, aveţi neapărat trebuinţă de bani, spune?” „Nu, aşi, d-le Culianu, ce trebuinţă aşa mare s-avem. Nu, n-avem”. Şi-mi spune mie lucrul. Peste trei zile a trebuit să mă duc la Culianu cu dânsul şi să-i cer rectorului un bilet de recomandaţie ca să scontez leafa. Negulescu fiind de faţă, dar el tot tăcut şi degajat. Curios cap trebuie să aibă filosoful ăsta; este tipul cel mai straniu de om ce l-am întâlnit. Cum se numeşte un om care vrea să arate în ochii lumii mai mult decât este? Acesta este Negulescu. Cred că e prea tânăr, poate s-o mai schimba mai târziu. Şi-mi vorbeşte mereu cu necaz de [M.]Dragomirescu. Acum înţeleg vorba lui Costache [Rădulescu-Motru]: „Drag[omirescu] e de o mie de ori mai bun decât Neg[ulescu], cel puţin ăla ştii că-l ai vrăjmaş, dar ăsta...”

                Costache mi-a scris o scrisoare foarte caracteristică şi foarte muşcătoare la adresa cercului de sâmbătă seara la Maiorescu unde se vede: „Aceea ce în Germania se discuta pe la 1850, se repetă în întrunirile noastre. Teoria Schopenhauriană, Schellingiană, a intuiţiei geniale, a percepţiei complete, a artei pentru artă, a romanticilor germani... Doamne, mai speram eu să le aud cu viu grai repetându-se?” Mai departe: „Întotdeauna am avut un respect filial pentru acele descântătoare care adorm copiii cu poveşti... Ce nectar dulce şi amăgirile cu vorbe!  Uiţi orice suferinţă corporală, uiţi tot... pentru a te pierde cu gândul în alte timpuri şi alte lumi... Iacă de ce mă duc cu sufletul plin de bucurie în strada Mercur! Ce-mi poate înlocui oare momentele fericite ce le petrec acolo!”

 

 

                1894 decembrie 2

                Vineri seara, ora 10,25

 

                O serată la Societatea ştiinţifică şi literară din Iaşi. Am pornit împreună cu Negulescu spre „Societate”. Afară a nins toată ziua şi s-a depus pe drum un strat groscior de zăpadă. Frig destul, decât nu ştiu cum nu-l simt. Când intrăm în „Societate” erau înăuntru Beldiceanu[81] (Schliemann al nostru), Xenopol pe scaunul lui în capul mesei, V.Buţureanu ştiinţificul şi fratele său cu favoritele şi arheolog preistoric[82], Vasiliu pictorul, Castan franţuzul[83] şi au mai venit după mine Tanoviceanu[84] şi P.Răşcanu. Ne-am aşezat la masă în ordinea care a vrut fiecare s-o ia.

                Xenopol a citit un contract făcut între P.I.S. Episcopul de Râmnic, Ghenadie[85], şi „Societatea” din Iaşi şi Codrescu. Aceştia din urmă-şi iau hotărârea să publice documentele în număr de 7000 inedite pe care le dă episcopul. Contractul determină cine da banii, cui rămân documentele după publicare (oferite bibliotecii Universităţii din Iaşi) şi cine va purta onorurile. O discuţie foarte lungă de trebuie pus sub numele „Uricariul” şi Theodor Codrescu sau numai simplu „Uricariul”[86]. A învins părerea ce-a dintâi. Am trecut apoi la nişte poezii de Mathei Millo, un străbun, sau mai exact bunul lui Millo, actorul bătrân şi celebru de mai trăieşte şi azi[87]. Poeziile sunt făcute cam pe la 1792, foarte slabe, foarte rele; cu toate acestea sunt unele satire din ele care au oarecare haz: una, privitoare la un fudul care se duce cu 15 lei să cumpere marea cu sarea din târg şi umblă prin piaţă vasolindu-se. Tanoviceanu l-a descoperit pe ăsta. Mai însemnate însă au fost copiile aduse de Beldiceanu şi scoase după pergamente şi acte şi zapise vechi româneşti. Copiile sunt minunat făcute şi Beldiceanu vrea să le dea „Societăţii” ca să facă cu dânsele un Atlas de paleografie românesc. Ideea este minunată.

                Aceeaşi zi am primit de la [D.] Evolceanu o scrisoare unde îmi anunţă schimbări ce au să se facă în direcţia Convorbirilor. Iată ce spune el însuşi: „E vorba de la 1 ianuarie st.iulian să iasă de sub direcţia d-lui Iac[ob Negruzzi] şi să treacă sub aceea a unui grup de tineri inteligenţi, impertinenţi, din care vom avea onoarea a face şi noi parte – adică nu şi tu, ci numai eu –, membrii comitetului trebuie să aibă un domiciliu cunoscut în Bucureşti şi nu în provincie. De altfel toate rămân în aceeaşi înfloritoare stare de până acum. Acum iată că lui Costache [Rădulescu-Motru] îi vin alte idei în cap şi mie îmi vine să compătimesc în totul la ideile lui, dar în totul, mă înţelegi: să se subscrie un fond de redacţie (vei contribui şi tu bineînţeles), să se plătească un secretar de redacţie, corector, administrator cu puteri discreţionare pe vacanţă. Articolele să se plătească şi parte din ele să se comande. Un articol să nu treacă peste două numere şi mai ales să se actualizeze revista, ocupându-se cu chestiuni arzătoare la ordinea zilei, politică nemilitantă, sociologie, să se dea dracului moftologia estetico-polemistă etc. Ei, ce zici tu măi băiete? Desigur că lucrul principal e ăsta din urmă şi că dacă ar putea avea revista un articol moderat, competent şi gründlich asupra legilor minelor, asupra reformei învăţământului, asupra originii familiei etc, articole din care şi-ar putea lua argumente reprezentanţii naţiunii în obşteasca adunare a ţării, dacă criticile literare ar fi mai scurte şi mărginite mai ales la noile publicaţii, dacă prin plata articolelor... s-ar putea atrage şi ceva scriitori din afară... n-am putea pentru ca să sperăm marea cu sarea de la acel viitor măreţ şi mândru ce s-ar pregăti Convorbirilor?”[88].

                Tot aci pot adăuga că de câteva lecţii încoace mă lasă continuu elevii şi numărul trupurilor în bănci se răreşte tot mai mult. Am început să pierd speranţa că vor mai veni studenţi mulţi şi studente la cursul meu. Ce pot să fac? Se cer generalităţi. De unde într-una generalităţi conţinând nou? Mi s-a mai spus că fetele nu vor să vadă figurile despuiate. Cine dracul şi-ar mai fi închipuit şi aceasta?...

                O mică reflecţie asupra schimbărilor Convorbirilor. Socotesc că acestea vor aduce creşterea şi în format şi în tiraj al revistei şi va face din Convorbiri o publicaţie à la Revue des deux mondes. Om trăi şi om vedea. În orice caz şi progresul crescând al statului nostru ne dă speranţa să ajungem o dată şi noi ca occidentalii cu reviste serioase!

 

 

                1894 decembrie 13

                Marţi seara 9 1/2

 

                Îmi pare că am buclarisit-o cu arheologia mea. Cu prilejul celor două conferinţe asupra ordinelor arhitectonice în Hellada, cel doric şi cel ionic, am făcut tot posibilul ca publicul adunat la început să se retragă puţin câte puţin până ce într-un rând rămăsesem aproape cu totul pustiu cursul. O greşeală pe care am făcut-o într-un rând a fost spiritul pe seama fetelor că „în teatrul vechi numai sclavii şi femeile erau excluse”. În orice caz, a doua oră am anunţat pe studenţi: „domnilor, cei dintre d-voastră care îndărătul liniilor frumoase ale figurilor mai zăreşte şi alte lucruri, pe aceia îi sfătuiesc să părăsească sala, să se retragă de la cursul meu”. Rezultatul acestei anunţări a fost că o mare parte din fete s-au retras, am rămas numai cu 5 domnişoare, în schimb au venit însă o imensă (?) mulţime de studenţi. M-am gândit întotdeauna să fac cursul mai general, să nu mă mai ţin la prea multe particularităţi; totuşi la o prăvălie unde este să fie faliment, orice înnoiri, orice schimbări ar fi făcute, clienţii nu mai vin; e în firea lucrurilor aceasta. Şi în fond eu fac cursurile cât se poate de bine, nu văd în ce ar sta inferioritatea lor. Am observat cu toate acestea că fineţi de artă nu pricep mult băieţii, la Parthenon jocul liniilor alese nu le spune nimic.

                În fine, ce e scris în frunte-i pus. Or veni oamenii la cursul meu, n-or veni, aceasta nu mă mai interesează.

                Pe când şedeam la Tuffli, cofetarul, şi cătam să citesc jurnalul „Le Temps”, vine un om slab, îmbrăcat în palton negru cu blană de astrahan şi cu dinţii cam mari de dinainte şi negri şi mă întrebă: „D-ta eşti d-l Antonescu?” „Da”. „Eu sunt Missir”[89]. Mă scol în picioare ca tras de un resort şi fără să-mi dau bine seama îi repet din nou „Antonescu”, cum se face la recomandări, dându-i mâna. S-a aşezat înaintea mea la masă şi am început banalul: „ei, ce faceţi, cum vă aflaţi?” Dar repede am schimbat banalitatea lucrului prin vorbire asupra plictiselii mele în Iaşi. „Nu e o societate, nu e o casă unde să te poţi întruni cu alţii şi seara, mai ales pentru mine, este o oroare, fiindcă am nenorocirea nici noaptea să dorm bine din pricina babei mele de alături, jidanca, o bătrână care de la 1-2 1/2 noaptea se pune să tuşească în modul cel mai oribil”. Am vorbit că Societatea nu se mai poate alcătui, în sensul „Junimii” bineînţeles[90]. M-a întrebat despre Athena şi am mai vorbit despre şcolile străine d-acolo; ş-apoi întrebându-mă de putem întâlni pe Negulescu, am pornit amândoi spre locuinţa acestuia. Ne-am suit pe scară dibuind şi „cioc, cioc” la uşă, eu, la Negulescu. „Intră”. Şi am deschis uşa. „D-l Negulescu, d-le Missir”. S-au salutat. Părea Missir mai impresionat de cunoaşterea lui N. decât de a mea. Aceasta se vede din surâsul pe faţă, din volubilitatea vorbei şi din interesul cu care se întreba fără aşteptare de răspuns. S-a aşezat Missir pe canapea cu mine, fiecare în câte un colţ şi Negulescu pe scaunul lui de paie cu fund înalt. Vorbirea a început-o Missir. „Aici a mai stat Miron Pompiliu[91], din societatea noastră, şi el era capul («prezidentul») Caracudelor. Iată în ce constă această numire de «caracudă». Când au ajuns junimiştii la putere, negreşit, toţi nemernicii care aşteptau slujbe s-au grămădit la întrunirile noastre de serată literară şi Pompiliu, luându-le apărarea: «ei, frate, nu vă mai râdeţi de aceşti rătăciţi, că ei sunt oamenii mei». Şi d-atunci lui P. i s-a zis şeful caracudelor. Tot aşa precum lui Gane[92] i s-a zis prezidentul «proştilor». Eram într-o seară în discuţie vie asupra unei poezii de Eminescu şi mai ales Gane Nicu susţinea nişte lucruri care erau contra lui Maiorescu. La un moment dat Maior[escu] se întoarce spre Gane: «ia taci omule, că tu eşti un prost». «Dar ce fel d-le M., dar şi aceşti nouă inşi din prejurul meu tot ca mine zic». «Ei bine, toţi ceilalţi în cor, tu, Ganeo, eşti şeful celor 9 inşi»”. Petreceau minunat.

                Ce timpuri frumoase! „Ne adunasem cu toţii – spune Missir – la Pogor[93] acasă, pe vremea când căzuseră junimiştii cu conservatorii de la putere prin [18]88 ori 89. Şi numai iată Carp intră în sală. «Ei, Excelenţă, Excelenţă», toţi din toate părţile. Carp, foarte liniştit, «lasă, o să vedeţi că ăştia care ne-au luat puterea din mână n-au să stea mult la guvern». Noi atunci am hotărât, «fiindcă numai pentru puţin timp sunteţi scoşi din slujbă, atunci toate excelenţele, propunem, să-şi păstreze titlurile lor». D-atunci a rămas lui Carp numele de Excelenţă”. A explicat Missir şi despre zicătoarea lui Negruzzi, vorbind de originile societăţii Junimea. „Domnilor, originile Societăţii noastre se pierd în noaptea timpurilor”. „Nu se mai poate, lipseşte spiritul de colegialitate care era odinioară între membrii Junimii; astăzi sunt alte curente, alte porniri”. „Dacă vă uitaţi bine, istoria culturală a Moldovei nu e decât istoria culturală a Iaşilor. Căci în Iaşi au avut loc focarele cele mai însemnate. Când a venit Bărnuţ cu jocul lui de «patriotism, de ateism, de liberalism» s-a format împrejurul lui discipolii săi şi s-a dat naştere primului centru. După dânsul a venit Maiorescu care, având împrejurul lui o sumă de talente, a dat vânt unui alt curent literar şi acum politic. După risipirea membrilor Junimii în cele 4 părţi ale ţării a venit Panu[94] cu ziarul său Lupta şi formând împrejurul lui un cerc de admiratori s-a născut al 3[-lea] focar, focarul radical. Al patrulea a fost Nădejde cu socialismul său[95]. Şi de când socialiştii au trecut la Bucureşti, acum Iaşii a rămas pustiu. Poate la Arhiva s-a face ceva; dar nu cred”. D-aici am pornit cu discuţia – propriu vorbind au pornit ei amândoi, căci eu eram aruncat cam de pe uşă, nici nu ascultau la ceea ce spuneam eu – în direcţia filosofică a „puterii de răsplată a pedepsei asupra unui criminal”. Missir susţinea că pedeapsa trebuie pentru a se împiedica crimele; Negulescu pentru a da motive de determinare în bine a societăţii, adică a face pe criminal să se teamă de pedeapsă, care ar trebui admisă atunci cu „moartea”. Eu, care stătusem liniştit, l-am întrebat pe Negulescu – mi-era mai la îndemână – „crede el că pedeapsa are vreun efect asupra înmulţirii sau descreşterii criminalilor?” Apoi, da, şi închide ochii şi face din mână un gest „à la Maiorescu”. „Mă rog, pentru ce numărul criminalilor este acelaşi? De ce pedeapsa cu moartea n-are nici un efect asupra numărului criminalilor?” Au mai făcut teorii amândoi. Missir chiar spunea că chestiunile de natura aceasta sunt foarte complicate şi vroia să rupă la urmă discuţia; dar Negulescu nu se lăsa, gesticula, susţinea, admitea şi combătea. L-am mai întrebat „de ce în Londra sunt un număr egal de scrisori cu faţă fără adresă?” Ce poate face societatea în această privinţă? Missir s-a sculat, m-am îmbrăcat şi l-am părăsit pe Negulescu. Jos, vorbind de Negulescu: „Vezi ce natură idealistă, frumoasă are Negulescu?” Missir: „Ştii cum şi-a distrus personalitatea lui în aceea a lui Maiorescu. Negulescu se încearcă să imiteze nu numai ideile, nu numai felul de vorbă al lui M., dar până şi gesturile şi «ticurile» lui M. Şi nu este bine. Am să-i scriu lui Maiorescu: «Vezi d-le M., atât de mult te iubeşte Negulescu încât şi-a confundat natura sa cu totul în natura d-tale»”. După ce m-a invitat la masă pentru mâine la 6 seara mi-am luat bună ziua de la dânsul la Tuffli şi m-am dus pe Păcurari în sus sau în jos, spre Buţureanu.

                Revenind la studenţii mei de astăzi trebuie să mărturisesc că cele trei conferinţe din urmă nici nu pot fi mai bine făcute şi cu toate astea fetele mă părăsesc. Mi-e teamă mult că dacă au venit studenţi mulţi astăzi aceasta a provenit probabil din faptul că doreau să le iscălesc hârtiile de urmare regulată la conferinţe. Le cere se vede d-l Răşcanu actele. Mulţi bursieri. Am vorbit cu câţiva dintre dânşii. Mi-au promis să facă conferinţe, cu multă bunăvoinţă. Veni-vor sau nu vor veni după Crăciun mai regulat?...

 

 

                1894 decembrie 14

                Miercuri seara 11,20

 

                Am ceva nou de spus. Am fost astăzi la Gr.Buţureanu după dejun. Personajul este următor: înalt, cu favorite răsucite sub ele, fără mustăţi, adică rase, cu privirea niciodată nu te priveşte direct în faţă; totuşi o natură entuziastă pe cât se pare. Mi-e teamă să nu fie „fanfaron” precum îmi spunea Negulescu. Când începe despre artă uneori, are aerul că se emoţionează cu tot sufletul şi apoi gesticulând din mâini, din obraji, din ochi, din picioare, cu barba, cu totul, şi adăugând mai la fiecare pas „cucoane”, „păi să vezi d-ta cucoane” şi râzând înfundat astfel că pune în evidenţă dinţişorii săi cam mărişori şi prea negri, cum spun îţi dă imaginea unei firi calde, dar întrucâtva montându-se din cap, nu din inimă. Dânsul mi-a vorbit despre începuturile Arhivei. „Era o Societate a medicilor naturalişti, formată din voinţa unui fondator (al cărui nume l-am uitat – eu zic asta, A.). În această societate intraserăm mai mulţi, ne făcuserăm până la 50, toţi membrii veneau şi era o discuţie de tot dragul”. Din motive pe care nu le-am luat în seamă cum mi le spunea Buţureanu, Aron Densuşianu[96], ales în societatea aceasta din Iaşi a medic[ilor]-naturalişti, a fost şters pe motivul că nu era legalmente ales. „Noi toţi simţindu-ne ofensaţi şi fiindcă în aceeaşi zi şi noi cu Răşcanu, Rizu[97] fuseserăm aleşi am dat demisiile noastre şi am rămas pe drumuri. Cum stăteam singur m-am gândit, nu se poate, frăţioare, să facem şi noi o Societate aci la Iaşi? M-am rugat în dreapta, m-am rugat în stânga şi unii mai îmi spuneau «de hatârul tău vreau», alţii «mai astâmpără-te mă că n-o să iasă nimica»; în fine, cu chiu cu vai ne-am adunat în sala liceului şi ne-am sfătuit să punem temelia unei Societăţi. Eram eu, Răşcanu, Rizu... Şi toţi ne-am iscălit pe hârtie şi am iscălit-o hotărând ziua de începere a adunării. La urmă lucrurile iar s-au mai slăbit, dar umblând eu s-a ajuns la o adunare de 30 membri. Atunci eu am alergat la Cobălcescu[98]. «D-le Cob[ălcescu], am venit să vă rog să primiţi d-v preşedinţia Societăţii noastre». «Din cine e compusă?» «Iaca, sunt eu, cutare, cutare». «Mi-ajunge, nu mă mai bag în nici o societate, m-am mai ales odată cu mizerii». Fusese dat cu scârbă, sau se certase cu cei din Societatea medic[ilor]-naturaliştilor. «În numele cui vii d-ta?» Am răspuns lui Cobălcescu: «în numele ştiinţei». Şi seara la ora fixată a venit, cucoane, şi ne-a prezidat. Mai-nainte de el alesesem pe Ar[on] Densuşianu, dar obişnuit cu metoda germană, pe ascultare şi pe întrebuinţarea autorităţii, ne-a somat de vreo două ori să tăcem din gură în mijlocul şedinţei. La urmă a luat catastihele şi clopoţelul şi le-a trântit cucoane, da ştii cum le-a trântit, de am crezut că n-o să se mai aleagă nimica din ele şi a fugit, şi fugit a rămas. Sub Cobălcescu a fost o discuţiune însemnată timp de trei şedinţe, între membri, asupra drepturilor femeii: Meisner[99] susţinea că femeia nu trebuie decât să se mărginească în interiorul casei, să lase şcoala şi universităţile; Găvănescu[100] contrariu. Caracteristic că preşedintele s-a sculat în urma întregii discuţii: «D-lor, eu eram de părerea d-lui Meisner, acum însă văd că argumentele d-voastră m-au surprins, aşa că mă simt încurcat şi nu ştiu ce să mai cred». După Cobălcescu s-a ales preşedinte Xenopol şi d-atunci a rămas Societatea tot sub direcţia lui”. „De când s-a fondat Arhiva d-le Buţureanu?” „De acum 6 ani”.

                Am mai discutat cu fata, nepoată-sa, care urmează cursul meu foarte regulat, şi am plecat cu gândul spre Xenopol, dar ducându-mă acasă am luat mai bine drumul spre Missir la masă.

                La Missir am văzut pe nevastă-sa, tare drăgălaşe, şi am mâncat cu dânşii la masă. Mai natural şi mai în discuţia uşoară a mesei am fost eu mai mult decât dânşii; dar din nenorocire nici Missir, nici nevastă-sa nu s-au purtat destul de bine, adică vroi să spun, au fost foarte amabili, dar din când în când îi simţeam, îi surprindeam făcându-şi semne. Eram într-o vreme demontat, mi-era teamă să nu-mi fie cămaşa ieşită din pantaloni sau dinainte să nu fiu descheiat. Totuşi am dus-o minunat, am vorbit bine, foarte elegant, în franţuzeşte, şi în fond eram satisfăcut cu mine însumi. Ş-aceasta este de ajuns.

                Negulescu a ţinut conferinţa şi era foarte agitat mai-nainte, tocmai noaptea nu dormise bine deloc. La conferinţă, în primele 10 sau 15 minute a fost bine, dar la urmă cătând să arate relativitatea cunoştinţelor noastre şi mai cu seamă urmărind ideea că „lucrurile nu există decât numai dacă vin în raport cu sensibilitatea noastră” s-a pierdut în prea multe abstracţii, cu toată impecabila lui formă de dicţiune, sau cu rarul vorbirii şi cu o eleganţă nu tocmai sobră. Totuşi subiectul nu era de tratat într-o adunare ca a din aula Universităţii. Ş-apoi gesturile şi modul de intonare al cuvintelor era perfect asemenea cu modul de intonare al lui Maiorescu şi cu felul său de gesticulare. I-am spus acest defect la cofetărie la Tuffli, dar Negulescu s-a apucat să-mi spuie că între Cousin şi Jouffrré exista o diferenţă enormă de mod de expunere: unul briliant, celalt rece, cumpănitor şi totuşi Jouffrré, cel rece, influenţa mai tare. Şi această anecdotă o spunea cu scopul să pareze la vorba mea: „D-le Negulescu, de ce nu subliniezi d-ta printr-un chip oarecare ideea care ai s-o susţii în cele fiecare 10 minute, este o chestiune de metodă, te-ar înţelege mai bine, dacă ai sublinia fiece idee mai bine înainte d-a dezvolta-o. Ş-apoi nu poţi şi d-ta să pui mai mult foc?” Aceste critici le cred juste şi pornite nu din pismă, dar din convingerea intimă să-l fac să se îndrepte din greşelile lui, ca nu cumva şi conferinţa de luni să iasă în aşa mod nenorocit. Spunea Buţureanu că tot timpul un student socialist din Şcoala Normală Superioară râdea foarte ostentativ. Sigur, avea şi de ce să râdă...

 

 

                1894 XII 16

                Vineri, 11 1/2 seara. Iaşi

 

                Am fost la Societatea „Arhiva” unde cu foarte puţini membri s-a citit articolul meu asupra cărţii lui Ghenadie, episcop de Râmnic. La început, fiindcă articolul nu mă satisfăcea îndestul, mă trecuse năduşelile, mai cu seamă fiindcă Miron Pompiliu a întrerupt citirea ca să îndrepte un cuvânt „în posesia unui spirit” în „cu un spirit”. În fine, s-a citit articolul tot şi s-a mântuit prin a-l pune la catastif. Plecând cu toţii spre hotel Traian, în faţă la colţul străzii Lăpuşneanu, unde se află spiţeria, ne-am oprit să vorbim despre o aranjare oarecare pentru viitorul congres al orientaliştilor, care se va ţine la Bucureşti în iunie ce vine. Fiindcă gesticulam cu toţii şi vorbeam cu un glas extraordinar de tare, Buţureanu ne-a spus că în colţul în care ne aflam se construise „Unirea” şi „Junimea”. Când s-a făcut unirea celor două ţări surori, boierii cu giubelele sumese de colţuri pe brîu şi în papuci şi cu işlic, săreau şi dănţuiau ca nişte svitari pe rontul din faţa „Băcalului”, prăvălia unde se află acum spiţeria. Entuziasmul era aşa de mare că boierii îşi turtiseră işlicele şi-şi hărtăniseră giubelele, iar alţii mai aprinşi beau vin din papucii cuconiţelor de boieri. Ce entuziasm a trebuit să fie pe timpuri, nu se mai poate reproduce cu pană omenească!...

 

 

                1894 decembrie 19

                Luni seara 11. Iaşi

 

                Conferinţa a doua a lui Negulescu a fost minunată, deşi gesturile maioresciene nu ni le-a lepădat. La urmă devenise cu adevărat entuziasmat şi entuziasma desigur pe cei ce îl puteau pricepe. În fine, sunt foarte mulţumit de dânsul şi prin urmare cred că Maiorescu trimiţându-mă aici la Iaşi n-a vrut numai să se scape de noi, dar că în realitate a socotit că am putea face în lumea d-aici oarecare mişcare.

                Ceea ce mă mâhneşte foarte tare este următorul fapt: cu cine din dame mă întâlnesc sau din domni, şi dacă Negulescu este de faţă, nimeni, dar absolut nimeni nu se mai interesează de mine. Dacă au de aşteptat vreun răspuns la o întrebare, răspuns pe care-l dau eu foarte bine şi complet, dacă este vreo plăcere de împlinit, nu mă întreabă nimeni pe mine ca şi cum n-aş socoti, toţi se uită la Negulescu. Ce vrei să fac dacă am o figură „unbedeutend”? Dacă am ieşit cu un trup meschin din fabrică, eu sunt de vină? Dar cu lucrurile omeneşti este firesc lucru aparenţele plăcute ale lor să ne izbească mai repede şi mai viu. Cine vrea să ştie şi cine crede că poate să ştie de ai sau nu un suflet bun, că în creierul tău sunt o sumă de idei, care sunt frumoase şi interesante. Până şi fanfaronul de Gr.Buţureanu, care întotodeauna mi se arată foarte prieten când sunt numai cu dânsul, îndată ce mă aflu cu Negulescu găseşte să spuie ori că prelegerile mele sunt mai uşoare, ori că e mai atrăgătoare filosofia, ori că vorbeşte Negulescu mai frumos, ori în cazul cel mai nostim nici nu-mi dă atenţie, parcă nici nu exist, sunt o stupă de gunoi. „Cosiva il monda la bimba mia”. M-a întristat şi mai mult faptul că Miron Pompiliu, cu care am făcut cunoştinţă de curând, cu care am discutat, care prin urmare ar fi trebuit să ştie că nu sunt un nimic, astăzi după ce ne-am adunat în cancelarie ca să felicităm pe Negulescu, nici măcar să-mi răspundă la bunăseara al meu. Ce vrei să fac? Să mă spânzur? La cafenea la Tuffli, după conferinţă, eu a trebuit să mă aşez la altă masă, că nu era loc pentru mine: locurile erau ocupate de Buţureanu, Paul[101], Negulescu şi Miron Pompiliu. Pe de altă parte, doamna Răşcanu, care făcuse invitarea noastră pentru „reuniunea doamnelor române” la serbare, a întrebat astă seară numai pe Negulescu de vine sau nu; eu parcă nici nu existam. Când a plecat tot numai lui Neg[ulescu] i-a spus să nu lipsească, eu nici vorbă, puţin o interesa de vin sau nu. Şi să nu se creadă că din toate astea am vreo pică, vreo pismă pe Negulescu, o jur pe tot ce am mai sfânt, nici o umbră măcar de invidie. Toată ura o am în contra mea şi în contra naturii care m-a născut cu aşa însuşiri fizice şi morale, care mă împing să disec toate cuvintele şi toate faptele oamenilor şi să întrevăd idei rele în privinţa mea. La urma urmei nu este nimic de făcut, mergi înainte, joacă-ţi rolul care-ţi este dat, căci altceva de ceea ce trebuie să fie n-are să fie.

                La Bucureşti articolul meu a dat de gândit celor ce l-au citit; trebuie să fi fost o discuţie oarecare asupra articolului: Manifestările artistice în raport cu rasa la Helleni[102]. Iată ce spune Evolceanu: „Toţi suntem de părere că tu ai amestecat trei subiecte sub acelaşi titlu. Nu-i aşa că tema ta e: relaţia dintre rasă şi manifestările ei artistice, cu aplicare la greci? Articolul are 22 de pagini, din care cele dintâi 11 sunt expunerea teoriei lui Schrader şi încă mai ai o frază în care zici că fără expunerea acestei teorii nu s-ar înţelege tema ta; de ce, adică, dacă leagănul primitiv al arienilor ar fi fost în Pamir etc n-ar mai fi adevărat că există o relaţie între rasă şi manifestările ei artistice sau raportul între substratul fiziologic şi manifestările psihologice ar fi altul decât cel pe care-l dai tu? Socoate-te şi tu, pune-ţi căciula pe masă şi vezi dacă nu cumva teoria lui Schrader nu e un intrus superfluu şi dacă această teorie n-ar merita un articol mai detailat, în care să se vadă mai clar ce modificări introduci tu în ea? Vine a doua parte a articolului, adevăratul subiect, relaţia între substratul fiziologic al rasei şi manifestările artistice. Aici se cade a fi mai larg. Maiorescu zice – şi noi asemenea – «probabil aceste fapte vor fi bine cunoscute în fiziologie şi în arheologie, dar nimenea dintre noi nu le poate controla», totuşi îndoieli câte pofteşti: adică de unde ştii că există un raport constant între cefalic şi manifestarea fiziologică a omului? Cum vorbeşti despre pelasgi ca de ceva tare cunoscut? Cum s-ar putea dovedi că iubirea de natură e de origine pelasgică, apoi ce să mai zicem de realismul branchicefalilor şi idealismul dolichocefalilor? Aici apoi e o întreagă discuţie cu Dragomirescu, cu nişte păreri ale sale, cu care nu se împacă nici Maiorescu, dar nu-l va împiedica să nu te combată în treacăt într-un articol al său. Vine al treilea subiect, iarăşi deosebit de celelalte două: inmaterializarea treptată a artei; dar ce ai făcut cu literatura, ai? Primul şi ultimul punct se pot trata frumos şi bine şi convingător; al doilea însă nu a satisfăcut pe nici unul din noi şi de aceea cred că ai putea tu şi cu Dragomirescu şi Costachi [Rădulesu-Motru] să începeţi o lungă serie de articole în această privinţă, fiindcă lucrurile nu-s aşa de clare cum ţi se par ţie, ca să scapi de ele în câteva pagini. Articolul se va publica pe februarie. Dragomirescu şi cu mine opinăm să-l refaci, cel puţin să-l desparţi în trei – uite, vii la Giurgiu, treci pe la noi, ia-ţi articolul şi mai vezi şi tu, unde se uită mai mulţi ochi, de!”

                Foarte bine, articolul ar fi „un amestec de trei subiecte sub acelaşi titlu”.  Să fie adevărat? Pentru ca să demostrez raportul între manifestările artistice ale rasei şi rasă îmi trebuia mi se pare tocmai să cunosc aspectul fizic al rasei, fiindcă pe substratul acesta material îmi clădesc întreaga construcţie a mea. Pentru mine nu este deloc superfluu să arăt de unde anume au venit hellenii, căci îmi este absolut necesar să ştiu aspectul naturii unde şi-a trăit rasa copilăria sa, căci influenţa naturii, precum este uşor de constatat, se exercită mai ales asupra copilăriei unui popor, nu asupra vieţii sale la maturitate. Dacă era obligatoriu pentru mine căutarea originilor şi leagănului primitiv al arienilor, căci un trai al hellenilor în Africa, ori pe Pamir sau în Dacia, avea să înzestreze pe helleni cu o anume stare fizică şi psihică. Pe de altă parte, constatarea „inmaterializării treptate a artei” era necesar de făcut la toate rasele, ca o urmare a aceleiaşi idei, a raportului strâns între rasă şi manifestările sale artistice. Arătasem în articolul meu că arta la helleni a mers progresiv spre inmaterializare, precum rasa mersese către o cultură superioară; arătasem că în sânul rasei hellene se dezvoltase arhitectura mai întâi fiindcă rasa n-ajunsese la o fineţe mai mare şi apoi apăruse sculptura şi după un secol pictura şi în fine muzica. Această lege a inmaterializării artei astfel constatată la helleni a fost natural s-o caut de se află şi la celelalte civilizaţiuni; de unde, prin urmare, partea a treia a articolului meu. Ş-apoi, ce mai vorbă, cine înţelege frumuseţea articolului, înţeleagă-l, cine nu, mai bată-şi capul; de nu o înţelege nici atunci, apoi vorba lui Kant: „să se mângîie şi el cu ideea că nu este obligat să-l înţeleagă şi că poate să strălucească pe alt teren”.

                Toate acestea sunt bune, dar eu cu sufletul meu ce fac, îmi vine să plâng şi aş vrea să dorm. Că nenorocită natură am! De altminteri şi toate necazurile vin deodată la om. Mama stă rău, ţaţa Siţa cu bărbatu-său foarte rău, unul la dracul, altul la lacul, nenea Vasile a rămas damblagiu şi prin urmare fiind dat afară din slujbă o să fiu silit să-l hrănesc tot eu, morile mele particulare, boala mea care revine cu îndărătnicia de la Paris, lipsă completă de parale, mufluzlic pe toată linia. Din noianul ăsta de necazuri cum am să scap?

 

 

                Iaşi, 1894 decemb[rie] 20

                Marţi seara 10 1/2

 

                Astăzi mai bine. Afară o ploaie foarte plictisitoare cu picături mărunte şi dese. Când mergeam pe uliţă astăzi ca să caut un lăcătuş, răpăiau pe pânza umbrelei picăturile în chip caracteristic. Negulescu mi-a vorbit de caracterul lui Zizi Cantacuzino, cel cu traducerea lui Schopenhauer. Îmi spunea că are un venit anual de 20000 de lei şi că trăieşte de azi pe mâine, cum iar zice, ştiinţificeşte; este egoist în ultimul grad, adică nu caută să-şi satisfacă decât plăcerile lui personale; dacă astăzi are poftă să studieze electricitatea, atunci lasă totul şi se ocupă numai de electricitate; dacă îi vine dorinţa să studieze fotografia, atunci îşi ia un aparat şi-şi vede de gustul său. Spunea dânsul că atât de pasionat este în câte o pornire că uneori cu toată boala lui – niciodată nu se plimbă pe jos căci are altminteri palpitaţii de inimă, de la poartă şi până în sală la Maiorescu se suie foarte anevoie şi trebuie să stea vreo câteva minute să se odihnească, la el acasă chiar seara se dezbracă numai cu ajutorul servitorului şi totuşi are 15 minute palpitaţie – porneşte la Viena numai ca să cumpere un aparat mai bun fotografic.

                Am fost împreună cu Negulescu la d-l Răşcanu ca să ne luăm adio de la doamnă. Am vorbit toată seara timp îndelung. Negulescu a început să-şi lase puţin câte puţin gesturile lui Maiorescu de când i-am spus să le mai uite. Subiectele vorbite cu d-l şi doamna Răşcanu au fost multe; despre băile noastre, despre staţiunile de vară prin jud.Neamţ, despre organizaţia şcolilor noastre şi cele străine, despre petrecerile în Germania, vroi să zic în Grecia etc, etc. Nu voi uita niciodată bunătatea de suflet a lui Răşcanu faţă de mine când, ducându-mă la Universitate – avea de la 4-5 curs –, i-am cerut să ne dea un avans din banii Şcolii, că am vrea să ne ducem acasă. Cu aşa bucurie şi aşa mulţumire mi-a spus că-mi dă încât parcă mai mare dragostea îi era. Ce bine că pe pământ sunt şi aşa oameni buni! De vreo trei sau patru ori i-am spus lui Negulescu: „Ce om bun şi suprabun este Răşcanu”.

 

 

                1894 decembrie 24

                Sâmbătă, 10 1/4, Giurgiu

 

                Am făcut o constatare foarte interesantă: mama mea, care presupuneam eu să fie singura persoană în lume care mă iubeşte, este şi dânsa ca toţi ceilalţi. Ieri seara, sosind noi din Bucureşti, din vorbă în vorbă, i-am cerut mobila prefăcută şi reparată, de altminteri tot cu banii mei, şi drept răspuns: „da eu ce să fac aici, cum să rămâie casa goală, cum o să mai primesc eu pe cineva în casă pustie”. Eu dinainte încă hotărâsem să fac cererea mobilelor şi-mi ziceam singur: „vom studia cu atenţie răspunsul, dacă nu mi-o dă cu bunăvoinţă i-o las; dar nu se poate, trebuie să mi-o dea”. Natural, aşteptând răspunsul care pentru mine era o piatră de încercare, am constatat cam ce rezultat am dobândit. De altminteri, de mult văzusem eu câtă iubire avea mama pentru mine. Când n-are trebuinţă de nimic, nu scrie cu lunile; nu s-aude nimic de la dânsa. Va să zică pe pământul ăsta larg şi întins n-am un suflet măcar care să ţie la mine. Ce vrei să fac? Zice ca să nu ţi se împietrească inima. Probabil că numai căţeluşul meu „Duc”, cel dăruit de Caftangioglu în Atena, să aibă oarecare dragoste. Numai el singur pe care nu-l văzusem, nici fusesem văzut mai bine de 2 1/2 luni, s-a bucurat fără nici o idee de interes la mijloc, numai el prin mişcările lui şi săritul lui pe mine în sus mi-a arătat dragoste, încolo toţi sunt de un fel.

                Am fost în Bucureşti şi întâlnind pe Evolceanu la gară am pornit amândoi spre Odobescu. Pe drum în tramvai am vorbit despre articolul meu şi precum mă aşteptam mai dinainte, când i-am expus punctul de legătură între „originea hellenilor şi patria primitivă”, Evolceanu n-a mai ridicat nici o obiecţie: aşa este el făcut, ascultă şi din dreapta şi din stânga tot ce se spune şi nu e niciodată în stare să combată sau să susţie o părere în contra altora. Mi-a spus dânsul cum s-a petrecut afacerea cu articolul meu. Maiorescu l-a dat lui Dragomirescu să-l citească întâi acasă şi apoi să-şi expuie părerile în şedinţa comitetului la Negruzzi sau la M. acasă, nu-mi aduc aminte bine. Dragomirescu spunea că l-a citit de mai multe ori şi că „se teme că nu e publicabil”. Discuţia încinsă între Rădulescu-Motru mai întâi şi Dragomirescu s-a întins la toţi. Rădulescu ţinea contra din răsputeri, Rubin[103] de asemeni. Mişu Săulescu[104], deputatul de Craiova, mai nostim: „cred că nu este adevărată ideea d-lui Antonescu, care susţine că arienii au fost mai întâi agricultori şi apoi s-au răspândit; toate popoarele pământului mai întâi au fost pastorale şi deci şi arienii au fost păstori”. „Păi d-le Săulescu, zice Evolceanu, nu este în discuţie faptul cine a fost mai întâi păstor şi cine agricultor mai în urmă; aici e vorba dacă arienii au cunoscut agricultura, au trebuit să locuiască pe un teritoriu arabil”. Totuşi conu Mişu a rămas mai departe în opinia d-sale. Zi-i deputat şi-l lasă. În fine, precum îmi închipuisem din Iaşi, Maiorescu a luat apărarea mea cu foarte multă căldură şi s-a încins o discuţie foarte violentă între el şi Dragomirescu. Pentru prima oară, zice Evolceanu, de când asist la discuţii de aşa natură am văzut pe Maiorescu lovind cu asprime pe Dragomirescu şi executându-l în regulă. Drag[omirescu] susţinea că nu e cu putinţă din anumite caractere fizice să iasă anumite caractere fiziologice şi deci morale, M[aiorescu] din contră că se pot face, observa şi clasa în rubrici deosebite şi generaliza. Când m-am întâlnit cu Rubin şi Drag[omirescu] păreau cam pîrliţi puţin. Curios, Dragomirescu spunea să reia subiectul şi să-l prefacă unul dintr-înşii şi natural să-l subscrie. Rubin de colo: „scrie-l d-ta d-le Dragom[irescu]”. „Îmi lipsesc datele”. „Ce e cu asta, n-ai decât să faci vreo trei silogisme şi iată articolul ticluit”. Aşa e când sunt agiamii în ale istoriei.

                Comitetul de redacţie al Convorbirilor se compune din tinerii Rădulescu-Motru, Răd[ulescu] Ionică[105], Ionel Brătescu[106], Evolceanu, Rubin, Dragom[irescu] şi Negulescu, cu excluderea mea. Când i-am întrebat cine a format comitetul mi s-a spus că d-l Maiorescu l-a întocmit de mult. În realitate sunt ei de la ei care s-au alcătuit aşa, fără ştirea şi poate fără consimţământul lui Maiorescu.

 

 

                1894 dec[embrie] 24

                Sâmb[ătă]

 

                Înainte d-a spune ceva despre întrevorbirea cu d-l Odobescu şi Maiorescu voi înscrie cazul de moştenire o boală nervoasă, foarte caracteristic în familia năşichii Siichi. Olga, fata acesteia, o persoană foarte simpatică şi drăguţă, în vârstă cam de 14 ani, prezintă următoarele simptome de boală. Dacă o necăjeşte cineva sau dintr-un zgomot foarte pe neaşteptate întâmplat, ori din alte împrejurări care lovesc nervii fetei ex abrupto, cade într-un fel de catalipsie a simţurilor. Începerea boalei se face prin un râset întrerupt, sacadat şi oarecum neliniştit, care degenerează într-un fel de hohot cu rânjit de dinţi. Ochii, din expresivi şi miloşi cum sunt, cum de regulă se vede la toţi indivizii de origine slavă – năşica e bulgăroaică precum a fost şi năşicul – devin mânioşi şi turburaţi. Trupul are convulsiuni în primul moment, care se rezolvă de regulă într-o înţepenire completă a vieţii; îndeobşte fata se trânteşte cu faţa pe pământ şi rămâne în situaţia aceasta până este readusă la simţiri. A dus-o la doctori, i-a dat bromuri de potasă, hapuri pentru întărirea sângelui – e anemică mult – şi rezultatul înspre bine încă nu se vede. Am spus că boala este o moştenire din familie. Mai toţi copiii năşichii Siichi prezintă asemeni urme de boală nervoasă, totuşi nu sub această caracteristică formă. Mămiţa îmi spune că fiind luată odată – mai demult – la moşia Călugărenii pe care o ţinea nenea Nicu sau năşicu, nu ştiu bine, neavând ce să dea copiilor să mănânce le-a făcut la toţi câte o farfurie adâncă de ifea groasă „cu dosul de sus al cuţitului”, în contra sfatului mămiţei. Rezultatul a fost că după o oră sau două, seara la culcare, toţi copiii aveau perfect semnele bolii numită a copiilor. Un copil îl ţinea năşica în braţe, altul năşicul şi cel d-al treilea năşica Cuta etc. Actualmente în familia aceasta este Dane bolnav, adică mai curat nebun decât un furios; apoi Duşii a murit de scrofuri, iar copilul lui nenea Nicu, fratele Olghii, este şi el bolnav de asemeni de aceeaşi boală. Caracteristica boală însă a Olghii a avut-o mama năşichii Siichi, cea de la Rusciuc. Aceasta de asemeni când se îmbolnăveşte râde cu hohot şi sfârşeşte prin a cădea în nesimţire ca şi Olga. Va să zică avem un caz de atavism. Pe de altă parte năşica Cuta, mătuşa Olghii, sora prin urmare a tatălui fetei, a prezentat aceleaşi semne de boală cu ocazia morţii lui nenea Petrache, fiul năşichii. N[ăşica] Cuta ori de câte ori venea în sala unde se afla întins pe masă fiisu, începea să râdă cu hohot şi avea ochii pierduţi, se uitau în vag. Cum a fost fiisu îngropat ea nu şi-a dat seama niciodată. Şi poate foarte bine că năşica Siica, impresionată tare de către faptul acestui catalepsism, să fi introdus germenul de boală în sămânţa din care s-a născut copilul Olga. Încă o dată avem atavism, avem rezultatul născut din impresionabilitate, precum şi o coexistenţă de boală la celelalte rude mai apropiate ale Olghii.

                Tot astăzi mi-a spus mămiţa că odată s-a ocupat şi dânsa cu creşterea gândacilor de mătase. Făcuse din aceste trei odăi ale caselor mai mici un fel de sală de hrănire a gândacilor; scosese chiar gândaci mulţi şi gogoşi frumoase, dar din cauza nedestoiniciei lui nenea Vasile mai mare frumuseţe de gogoşi s-au stricat. Nenea socotind că e la Bucureşti mai bun preţ decât la Giurgiu a pornit-o într-acolo; din nenorocire, nefiind tren, era pe vremuri numai căruţă, a întârziat prea mult, apoi negăsind preţul care-l vroia, s-a întors cu gogoşile îndărăt. În răstimp toţi nenorociţii de gândaci au făcut gaură şi au zburat, şi prin urmare s-au stricat cu totul gogoşile. În alt an, mămiţa a avut nenorocirea să-i vadă murind de boală – dânsa zice de „deochi”; s-a lăsat cu totul de aşa ocupaţie.

                Revenind la statul meu în Bucureşti ieri şi alaltăieri, voi spune ceva despre întrevorbirea mea cu Maiorescu. Când am fost pe la 1 1/2 la dânsul, deşi era desigur acasă, cel puţin m-am convins după trăsura şi cupeul ce stăteau la poartă, nu m-a primit; deşi am zis servitorului, „spune-i d-ta de Antonescu, că mă primeşte desigur”, el totuşi s-a întors îndărăt zicând: „D-l M. a plecat mai adineauri iar doamna M. face cuferele”. Fiindcă motivele erau foarte puternice, am plecat spunând totuşi că voi reveni peste un ceas. Şi într-adevăr m-am întors, dar cum zice românul, cu inima frântă, în urma unei discuţii violente avută cu Dragomirescu la Evolceanu acasă. Când am intrat în săliţă la d-l M., am stat cu şoşonii în picioare aşteptând răspunsul „a plecat d-l M.” sau „nu s-a întors”. M-a primit totuşi. Când am intrat în casa unde se află bustul lui Hermes de Praxiteles, în colţ la stânga cum intri, m-am îndreptat spre biliotecă. Maiorescu era la birou şi scria o scrisoare. Cu condeiul în mână scriind de zor, s-a uitat la mine printre sprâncene, dacă se poate zice astfel, şi „mă rog, d-le A., un moment, îmi sfârîie călcâile de zor, trebuie să plec astăzi la 4 ceasuri spre Viena”. Prin urmare, din primul moment ştiam la ce timp îmi era rezervat pentru vorbire. M-am răsucit atunci spre colţul din dreapta intrării aceleiaşi odăi înspre locul unde se află portretul lui Schopenhauer şi etajera cu figurinele din Tanagra. Făceam chiar reflecţia, după câte-mi aduc aminte, „tot mai frumoasă este figurina mea de Tanagra”. Peste puţin a venit şi M. în odaie, ne-am luat foarte amical de mână şi aşezându-mă la masa din mijloc ne-am pus pe vorbă în fugă. „Ei, cum mergeţi p-acolo d-le A., bine, da, cred că foarte bine, mi s-a raportat foarte frumos despre d-voastră”. „Cred, d-le M., că n-am nimic ca să mă plâng, băieţii vin la curs, fetele de asemeni, sunt foarte mulţumit”. „Am văzut din scrisoarea d-tale foarte entuziastă; prin urmare e bine că vă merge bine”. „D-le M., şi din alte privinţe ne este bine: d-l Răşcanu se interesează foarte mult de noi amândoi, mie personal mi-a pus în bugetul Şcolii Normale vreo câteva sute de lei pentru cărţi şi a silit pe Caragiani să-mi dispuie o sumă de vreo 1000 de lei pentru alte cărţi; aşa că voi poseda desigur şi eu pe Brunu-Bruickmann; pe de altă parte, Societatea „Arhivei” îmi pune la dispoziţie aparatul său proiector şi deci în semestrul acesta care vine voi putea face un curs mai elegant; în fine, foarte bine îmi prinde mergerea la Iaşi”. „Păi da, d-le A. – şi în timpul acesta înghite în sec, îşi mişcă barbişonul în direcţia dinspre guler spre în afară şi ridică sprânceana stufoasă stângă şi încută pielea frunţii înspre aceeaşi parte – Răşcanu este un om care înţelege meritul şi un om care se interesează de şcoala lui, are căldură; ce vrei să facă d-l Caragiani, care e gras şi gros încât nu mai poate face nimic? Te rog să-mi dai şi mie o listă de ceea ce îţi trebuie şi-ţi promit să fac totul. În acelaşi timp te anunţ că la «Institutul Carol»[107], unde eu ca rector trebuie să iau parte, există vreo 2000 de lei numai pentru excursiuni; şi desigur d-ta vei avea o parte din aceşti bani”. Tot cu prilejul ăsta mi-a spus că la octombrie se pune catedra noastră în budget. Am trecut apoi la articolul meu: „Ai auzit poate ce discuţie vie şi ce interes mare s-a pus pe articolul d-tale”. „Da, am vorbit astăzi cu toţii la masă asupra lucrului”. „Atunci va să zică ştii tot”. Şi a trecut la alt subiect. Ce-mi pare rău că mi-am rupt singur firul de vorbă despre scrierea mea.

                La d-l Odobescu lucrurile s-au petrecut altfel. Am început eu să spun de pe la Iaşi oarecare noutăţi şi însărcinările avute din partea lui Răşcanu şi Caragiani. Am intrat în discuţia articolului meu viitor asupra „repetiţiei fenomenelor istorice” şi i l-am expus în fugă, dar destul de clar; părea Odobescu foarte satisfăcut de întocmirea ideilor şi nu am auzit nici o obiecţie din parte-i. Ba, seara, mergând să-mi iau adio de la dânsul, împreună cu Rădulescu Costache, întrebându-mă „care crezi d-ta, d-le A., să fie cauza acestor preschimbări de popoare în diversele ţări ale Europei”, mi-a admis şi susţinut şi completat teoria creşterii nemăsurate a rasei mongole în dosul inducuşilor şi revărsarea acestui potop de popoare mongole peste câmpiile Europei. La rugămintea d-a mă susţine în expunerea conferinţei mele la Universitatea din Bucureşti, mi-a promis că face totul şi desigur că va face totul.

                Trecând la alt subiect, l-am întrebat ce s-a făcut cu congresul de arheologie preistorică sau orientală la Bucureşti şi mi-a spus că se instituise de către minister o comisie de oameni învăţaţi români să discute asupra acestei chestiuni. Din sânul acestei comisiuni, Hasdeu propusese doi membri, pe Odobescu şi pe Tocilescu, să alcătuiască un program de primire şi de conferinţele de ţinut la Congres. „Am făcut această propunere – zicea Hasdeu lui Odobescu – cu scopul să supăr pe Ureche[108], ca în modul acesta să-i silim pe cei ce vor să facă congrese să mai rabde”. Şi într-adevăr, Ureche simţindu-se jignit: „dacă, hm, credeţi că eu n-am făcut nimic în ţara asta pentru istorie, atunci nu înţeleg de ce aş mai face parte din această adunare”. Zis şi făcut, şi-a luat căciula şi a plecat şi d-atunci plecat a fost. Congresul prin urmare nu se va mai ţine fiindcă nu se înţeleg tocmai perfect membrii care alcătuiesc comisiunea.

                Fiindcă eram cu toţii la un loc şi vorbeam despre Hasdeu, am trecut uşor la spiritismul lui Hasdeu şi ciracilor lui[109]. Ce este mai curios şi ceea ce izbeşte aproape pe toţi este faptul că oameni foarte serioşi şi pozitivi ca Ştef[an] Mihăilescu şi Istrati[110] sunt mai spiritişti decât toţi ceilalţi ciraci. De Istrati am aflat faptul următor: el avusese un băiat mititel foarte frumos şi nu ştiu din ce boală copilul a murit; d-atunci încoace Istrati şi toată familia sunt dezolaţi, plâng toţi în casă, nevasta, ceilalţi copii şi până şi guvernanta venită din străinătate pentru fete. Într-o seară, spune Odobescu, Istrati sub impresia aceasta tristă stătea la masă şi citea. Deodată, în tăcere, fără ca să vadă, o fiinţă omenească, fără să vadă o mână opacă a cărei musculatură să opuie o rezistenţă oarecare, observă că dulceaţa de pe farfurioară şi paharul aduse pentru Istrati sunt deşertate pe rând de acea mână invizibilă, diafană, şi repuse pe masă. Istrati uitându-se înspre partea locului vede foarte clar umbra fiului său tristă şi plânsă. Îţi poţi închipui ce durere adâncă şi ce tristeţe a trebuit să producă în membrii familiei care fuseseră mai în urmă înştiinţaţi de către Istrati. Şi astfel a intrat el în cercul lui Hasdeu şi dedat la spiritism. În acelaşi ordin de idei am aflat că acea apariţiune stranie de figură alături de fotografiile pe care Hasdeu le scotea după diferitele spirite se explică printr-o amăgire grosolană: neamţul care-i scotea fotografiile avea grijă mai-nainte de acasă ca pe aceeaşi placă sensibilă, care-i folosea mai în urmă pentru fotografierea spiritelor, să scoată foarte repede o poză fie de pe o maimuţă, fie de pe alt animal sau om. Şi când venea la Hasdeu, suprapunea sau punea alături fotografia nouă şi în aşa chip ieşea spiritul ca o nouă alăturată pasă de umbră. Când s-a prins de veste, neamţul şi o luase la sănătoasa peste graniţă. Totuşi Hasdeu a rămas convins în adevărul păcăliturii groteşti. De o singură amăgire a ştiut Hasdeu să scape: Speranţă[111], care a împins pe ilustrul filolog la spiritism, tot siluia pe spirite să îndemne pe Hasdeu ca la diversele concursuri de profesori să scoată totdeauna întâi pe Speranţă; până când observând unde vrea să ajungă Speranţă, l-a izgonit şi a scăpat de dânsul...

                Odobescu explica în chipul cel mai plauzibil cazul lui Istrati: probabil sub impresia durerii, fie sub impresii altele sau ocupaţiuni, Istrati a trebuit să ia dulceaţa şi apa în mod inconştient; la urmă, după reîmprospătarea durerii, prin puterea de imaginaţiune revăzând copilul, a legat apariţia aceasta momentană, halucinaţia, cu lipsa dulceţii din farfurioară şi aşa a crezut că fiul său după săvârşirea actului s-a dus.

                După dejun am mers eu cu Rădulescu-Motru la Odobescu în strada Cuza-Vodă. Ne-a ţinut iarăşi vreo două ceasuri şi am vorbit despre teoria lui Odobescu asupra existenţei raselor. Acesta înlătură cu totul ideea unei influenţe a mediului asupra rasei. Dădea exemplu faptul că sub împrejurări identice – adică ploaie – grecii şi olandezii, pentru ca să facă scurgerea picăturilor de ploaie, au găsit pentru necesităţi identice formule arhitectonice diverse. Când voi citi articolul lui Odobescu, care-l am la mine, voi spune mai mult.

 

 

                1894 decembrie 25

                Duminică, Giurgiu, 10 1/4

 

                Un caz de halucinaţiune întâmplat în familia mea. Olympiada, soră-mea, o blondă în toată puterea cuvântului – nu ştiu dacă avea şi ochii albaştri – suferea de stomac în aşa grad că de lua două sau trei linguri de colivă sau mămăligă cu unt avea păcatul să sufere mai multe zile la pat. Într-un caz de asemenea natură s-a îmbolnăvit foarte greu şi ajunsese rău de tot. În odaia chiar în care stau acum şi scriu – odăiţa din curte la casele cele mici – se aflau două paturi; în cel dinspre stânga intrării zăcea soră-mea. La capul ei stătea ţaţa Siţa, la picioare mămiţa. Deodată, spune mămiţa, începe Olympia să se zgârcească şi, râcâind cu unghiile pe deasupra pieptului, îşi trăgea plapuma spre gât, râzând în acelaşi timp. Ţaţa Siţa speriată: „da, ce e Olympiado de râzi şi-ţi tragi plapuma pe tine în sus?” Hâm, hâm, şi râdea continuu. „Of, ce rău aţi făcut de m-aţi deşteptat, ce frumoase lucruri vedeam”. Şi fără să-şi dea seama începuse din nou aiurarea cu gesturile şi râsul foarte straniu. „Ce vezi Olympiado?” „Uite ţaţo, se face parcă sunt la teatru, înaintea mea se află o cortină roşie la mijloc cu perdele subţiri, peste care se întind cunune multe de flori albe, iar deasupra coroanelor şi ghirlandelor stă un înger frumos care vorbeşte cu mine”. „Şi ce-ţi spune Olympiado?” „Ce să-mi spuie ţaţo, zice că o să te măriţi”. „Cu Popescu, Olympiado?” „Da ţaţo”. „Şi tu când te măriţi?” „Şi eu peste şase ani după d-ta – va să zică peste 7 ani”. Şi iar a început să râdă, să tremure, să aiurească. Îi era frig grozav, fiindcă i se luase salteaua dedesupt pentru guvernantă. În alt rând mămiţa îmi spusese, sau ţaţa Siţa, nu-mi aduc aminte bine, că îngerul îi păruse îmbrăcat în alb şi cu alte accesorii. Peste un an ţaţa Siţa s-a măritat, iar peste alţi şase ani şi ţaţa Olympiada s-a măritat cu moartea.

                Mămiţa îmi povestea că înainte de Crăciun, prin post, a visat cu privire la halucinaţia şi măritişul ţaţii Siţa şi Olympiadei următorul vis: Se făcea că mă trântisem în pat şi dormeam; în faţa mea şi întoarsă spre mine dormea Olympiada, iar dincolo peste dânsa era Petre, bărbatu-meu. Cum eu îl vedeam că stă pe ducă, am sărit cu gura la dânsul: „Petre, Petre, unde te duci şi tu şi cum mă laşi tu cu copiii”. Mi se părea în vis că nu ştiam despre moartea lui Petre şi mă ţineam de dânsul să nu plece. Petre nu zicea nimic, numai dădea cu braţul pe sub Olympiada şi parcă vroia s-o ducă cu dânsul. Speriată, m-am rugat de dânsul: „Petre, Petre, stai, nu te duce, nu mă lăsa singură”. El tăcea, numai întindea mânile şi iar încerca să ducă pe Olympiada cu dânsul. La urmă am zis: „Petre, ia-mă şi pe mine cu tine”. Iar n-a zis nimic, numai făcând semn cu podul palmei, ca la oameni pe care îi izgoneşti, m-a silit să rămân în loc. Şi am rămas, iar Petre a luat-o pe Olympiada şi s-a dus, şi dus a fost. Când m-am deşteptat şi am vrut să ştiu înţelesul visului, mi-am adus aminte de aiurarea Olympiadei şi socotind că sunt tocmai aproape să se împlinească cel d-al 7[-lea] an, când avea să se mărite, m-am speriat. „Să vezi că Olympiada are să moară în curând”. În postul Paştelui a şi murit.

                Un fapt mai important care ar fi putut să aducă moartea mea este încercarea de otrăvire a lui Caloianu, asupra surorilor mele şi mămiţei. Mersesem cu toţii – şi aceasta cu mult înainte de 1873, probabil prin 1872 – în plimbare pe la Poarta de Fier până la Dunărea mare, peste albia Dunării celei mici, care secase cu totul. Îmi aduc aminte că pământul mocirlos al albiei uscat de soare se crăpase şi vedeam printre crăpături fundul negru al pământului. Nu ştiu dacă eu confund amintirile, dar pornind spre Rusciuc vedeam din depărtare luminile rare ale celuilalt mal bulgăresc lucind misterios. Cum noaptea de vară e fermecătoare la noi, cu cântat de broaşte, cu adiere de vânt şi un fel de cer negru albastru cu stele mari, strălucitoare, este poate probabil că această particulară imagine a nopţii să se fi crestat în creierul meu. Oricum, venind acasă, eu obosit am adormit îndată. La masă era un peşte, un crap trimis de Caloianu. Toţi au mâncat, au băut pe cât le-a fost voinţa; pe mine vrând să mă scoale mama ca să mănânc şi eu: „nu, nu, lasă-l pe el, lasă copilul să doarmă – zicea Caloianu –, lui mai bine îi face somnul decât orice mâncare”. Peste noapte a început mai întâi ţaţa Mariţa să verse, apoi pe rând ţaţa Olympiada, ţaţa Siţa şi în fine, mai târziu decât toţi, mămiţa. A doua zi veni şi Caloianu. „Dar bine, ce a fost, tu ne-ai otrăvit; ce fel de vin a fost ăsta, aşa verde şi cu drojdia asta neagră”. Sticla cu vinul era încă pe masă şi era verde din pricina culorii vinului. „Ce vorbeşti, eu să vă otrăvesc?” „Da, ne-ai otrăvit, pentru ce tu n-ai băut aseară deloc?” Îmi spunea mămiţa că eu de beam, muream desigur. Ce bine ar fi fost, până acum de mult aş fi fost în sânul repausului de veci, fără emoţiuni şi fără necazuri! Mă simt acum aşa de izolat, aşa de trist şi fără vreo perspectivă frumoasă înainte, că de n-aş şti poate cum se schimbă vremea şi cu dânsa necazurile, de mult m-aş fi pus pe plâns. După alte toate, Caloianu este sifilitic; prin urmare, eu prin ereditate trebuie să fi păstrat ceva. Ce fericire oare trebuie să mai fie pe un om asupra căruia stă suspendată o soartă aşa de ascunsă şi răutăcioasă. Astăzi aflai acest mister. De altminteri Caloianu dete mămiţei explicare asupra umflăturilor vinelor la piciorul drept prin faptul că la călugărie, unde stătuse dânsul, fusese obligat prin îngenunchiere pe pietrele mănăstirii să se îndoaie mereu şi să stea cu genunchiul pe rece; de unde s-a născut şi dilatarea venelor piciorului. Se poate să fie şi adevărat aceasta.

 

 

                2 ianuarie [1895], Giurgiu

                Luni 2 1/2 ziua

 

                Anul Nou a trecut şi sunt de câteva ceasuri intrat în alt an. Am făcut revelionul cu Theodor, cu Mărioara, tuşica şi Pârvulescu cu nevastă-sa şi o mătuşe a lor. A adus Theodor o sticlă cu şampanie, am mai avut o saralici şi cu pişcoturile şi prăjiturile avute s-a întins masa. Când a venit 12 noaptea s-au stins lămpile şi am început zaiafetul. Mizerabil început de an faţă de cel trecut. În 1894 cel puţin aveam şi speranţe multe şi-l începusem anul cu o scrisoare felicitare a lui Maiorescu – si quid bonum fasistunique sit – şi sub cerul albastru şi vesel al Helladei eram şi eu vesel şi mulţumit. În general pot spune de anul trecut că este cel mai fericit an din viaţa mea. Am trăit cu multe speranţe, am văzut şi multe dorinţe realizate, numit la Iaşi profesor, primit de toţi bine, n-aveam nimic de pismuit altora din seria mea. Începutul anului ăstuia părea şi el foarte frumos. Seara însă lucrurile au luat altă faţă. Plecasem cu Tudorică la plimbare şi apoi am intrat pentru o ţuică la Basmangide. Înăuntru era Boşmanu, care, zice dânsul, a învăţat cu mine în 1884, mi-este deci coleg. Unde? Nu ştiu şi nici cred să ştiu vreodată. În orice caz am băut cu dânsul câte o ţuică şi găsind pe Jouan, inginerul, m-am pus de vorbă cu dânsul. Peste câtva timp vine şi Epurescu, fostul deputat liberal din Giurgiu, şi cum dădea mâna la toţi am întins şi eu mâna şi cu alaltă mână ridicând căciula: „Antonescu”. După ce s-a dus mai departe de mine, Boşmanu, care văzuse cât de indiferent dăduse mâna E. cu mine, îi spune: „Ştii, d-l A. este profesorul de la Facultate”. E. se întoarce foarte pripit, redă mâna şi fără multe preambule: „D-le, dar n-ai figură de savant”. „Păi, de, ce să fac, cum iese fiecare de la fabrică”. „Ai văzut d-ta pe tatăl d-tale?” „Nu. La ce l-aş mai vedea dacă între noi sunt rupte toate legăturile”. „Cum se poate?” Şi atunci i-am explicat cum stă lucrul. L-am felicitat pentru că era ziua lui şi m-a sărutat şi apoi ne-am despărţit. Curios lucru, un individ care ceruse un „pelinaş” pentru dânsul şi un altul pentru tovarăşul lui, amândoi chercheliţi, vine şi el să felicite pe Epurescu. Acesta, foarte contrariat să se îmbrăţişeze cu dânsul ca şi cu mine, i-a dat numai podul palmei şi a plecat cam sbârlindu-se. Îmi ziceam în mine însumi: „au zburat câteva voturi, are să fie Epurescu ales cu mai puţine voturi”.

                Seara întorcându-mă la masă foarte dispus am mâncat foarte bine, cum se mănâncă de regulă când eşti dispus şi ai foame; pe la sfârşitul mesei însă, mămiţa cu felul său caracteristic de vorbă şi cu obiceiul său d-a-mi călca pe nervi, sunând mereu aceeaşi coardă: „cum să stau eu aici aşa singură, când tu p-acolo treci în rândul oamenilor; că sunt nişte mişei copiii care nu îngrijesc de părinţii lor, că D[umne]zeu vede toate de sus din cer, că n-are să lase nerăsplătite faptele, că eu te-am făcut ce eşti, că eu aşa”, încât disperându-mă m-au apucat furiile. Ceea ce îmi aduc aminte bine e că Marioara care asista la scenă foarte surprinsă şi foarte jenată, simţind agitaţia mea mai-nainte ca să-mi vie furia, a luat lampa în mână. Din fericire, dacă n-o lua, se întâmpla desigur foc. Parcă-mi aduc aminte că mi se urcase sângele la cap şi am început sbierând din toate puterile mele: „lasă-mă dracului, fira-ţi ai dracului, fira-i a dracului...” Şi apoi un şir de dumnezei, de cruci, cum înjură cei mai mizerabili şi apoi paralel cu înjurăturile am dat cu piciorul mesei, am răsturnat-o, am pus mâna pe perne, le-am aruncat prin casă, m-am bătut de pat în aşa fel că am rupt fierul cel gros al patului, în fine m-am trântit la urmă cu faţa spre perete şi gâfâind cu speranţa că am să dorm, am închis ochii. Mămiţa, când m-a auzit înjurând, lucru care nu m-a mai auzit ea de mult, adică niciodată, nici măcar insultând pe alţii, părea că se împleticeşte, îşi lăsase locul din pat şi venea spre mine. După ce m-am culcat, au plecat toţi din casă şi rămânând o vreme tot în locul meu din pat, am retrecut în odaia dinspre curte şi am isprăvit lucrul meu la Acropolis din Troia, despre care va trebui să vorbesc în conferinţă la Universitatea din Bucureşti. Rezumând totul, faptul excitării mele peste măsură de tare, aşa de tare încât nu-mi dau seama bine nici de vorbele mele, nici de necazul meu, chiar, d-aş fi avut o armă la mine, probabil că m-aş fi străpuns – o zic aceasta în toată seriozitatea, fără nici o dorinţă de dramatizat o scenă mizerabilă şi tristă pentru mine –, apoi prin faptul că noaptea întreagă n-am putut dormi un moment şi că a doua zi am avut gândul preocupat „numai” de această scenă întâmplată, toate acestea mă fac să cred că sunt expus la accese de nebunie, dacă nu însuşi la nebunie. Prin ereditate şi prin rudenie colaterală, această supraexcitare nervoasă există în familie. Când îmi treceam bacalaureatul – şedeam atunci în casa peste drum de Gimnaziu, pe strada Liniştii – venind stăpânul caselor, un unchiaş înalt, uscat şi foarte avar, să ceară chiria cu o foarte mare insistenţă, ameninţând că ne dă afară din casă, ne vinde lucrurile, mămiţa s-a mâniat aşa de tare, a început să sbiere aşa de înfiorător şi să vorbească cu o repeziciune aşa de mare că am avut un moment credinţa că dânsa este nebună; foarte târziu d-abia s-a mai liniştit. De asemeni şi ţaţa Mariţa, la Titu, o dată s-a mâniat şi a strigat în aşa chip că excitaţia nervoasă era poate şi mai mare ca la mine şi la mămiţa. Prin urmare, nimeni să nu se mire dacă vor auzi că am înebunit, mai ales că la mine se complică lucrul cu sifilisul căpătat prin altoirea mea, dar de care m-am vindecat probabil complet, şi cel căpătat prin moştenire.

                Abeleanu, un institutor de la şcoala primară d-aici de pe strada noastră, cel care ţine locul lui Andreescu, plecat în concediu, a venit pe la mine. Cu dânsul am vorbit mai mult de o oră despre Grecia, despre Macedonia şi despre starea şcolilor româneşti din părţile locului. Mi-a spus că în satele româneşti unde deşi nu există absolut nici un grec şi prin urmare nu se înţelege limba greacă, totuşi în biserică trebuie neapărat să se ţie serviciul religios în limba greacă; dacă vreun popă român îndrăzneşte să ţie vreo predică în româneşte sau să slujească în limba satului, episcopul, în virtutea beratelor dobândite, poate foarte lesne prin puterea jandarmilor care-i stau la dispoziţie să aducă înaintea feţei sale pe afurisitul de popă care calcă canoanele şi după o morală bună îl aruncă la închisoare unde rămâne până ce s-o îndrepta spre calea binelui sau piere. Despre şcoli de asemeni mi-a spus că în satele româneşti sunt de regulă câte două şcoli: una românească şi alta grecească; de regulă cea grecească are elevi împătrit mai mulţi decât cea română şi aceasta din pricină că şcolile greceşti sunt foarte bine întreţinute de statul hellen şi cu dascăli mulţi. Vorbind despre încercarea lui Apostol Mărgărit d-a întovărăşi pe români cu albanejii şi împreună cu ajutorul dat de un misionar francez Fauverielle(?)[Faveyria] să-i schimbe la catolicism pe toţi românii, ca în modul acesta să-i schimbe de sub autoritatea Bisericii ortodoxe şi să-i treacă sub aceea a Papei, spunea Abeleanu că este un non-sens şi va fi întotdeauna o imposibilitate această preschimbare. D-aici şi discreditul lui Mărgărit. Acesta, pe de altă parte, este şi mişel şi de rea credinţă. De mişel că este nu o pot afirma, dar zicea Abeleanu că în realitate trecea în budget sume pentru profesori care sau muriseră de mult, sau nu existau în realitate nicăieri[112].

                La urmă am vorbit câteva cuvinte despre avântul care-l ia continuu, zilnic, ţara; că suntem într-o fază de regenerare internă, că mişcările în sens opus ungurilor sunt numai nişte precursori adevăratelor mişcări care au să vină; că nu putem în acelaşi timp să ne organizăm înăuntru şi să privim şi să lucrăm în afară; că generaţia care va veni după noi, nu numai bine înarmată ştiinţificeşte şi în general pe toate terenurile, dar mai entuziasmată decât noi şi decât generaţiile contemporane la celelalte popoare ale Europei, va face adevărata unire, va realiza visul nostru. În orice caz mă aflam într-o stare de excitaţie în bine şi aceasta înainte de scandalul de seară, pe de altă parte liniştea din casă şi satisfacţia lui Abeleanu ascultând, că rezultatul a fost o oraţiune foarte patriotică, fără fraze şi idei declamatorii totuşi. În fond am dreptate, elementul român în Ungaria şi Rusia creşte în mod sensibil, vigoarea şi energia de rezistenţă mergând paralel cu dezvoltarea ideii şi conştiinţei de naţionalitate, face ca însăşi cauza noastră să rămâie o problemă care deşi nerezolvată în prezent nu va rămâne insolubilă multă vreme.

                Care ar fi după mine privirea generală scoasă din multiplicitatea de fenomene politice din ţară la noi, din Europa? În ţara noastră avem un guvern care-şi face datoria în sensul strict al cuvântului, dar lasă totuşi în spirit o neîncredere. Oamenii care cârmuiesc nu par să fie pătrunşi de căldură pentru cauza care o slujesc; merg în virtutea unei impulsii generale date, nu duc ei înşişi mersul lucrurilor; sunt târâţi mai mult. Opoziţia şi ea nu ştie ce vrea, n-are nici o idee de realizat, nu se simte în stare să alcătuiască nici un program de idei pozitive; ei sunt veşnicul negativ al conservatorilor. Celelalte părţi în afară de liberali şi conservatori nefiind, desigur nici influenţa lor asupra treburilor publice nu e mare. În fine, ţara românească este ţara lui Hübsch!

                În Europa agitaţie sterilă pretutindeni, guverne căzute sau neputincioase să-şi urmărească un ideal fin stabilit de mai înainte, compromisuri şi clădiri pe nisip. În haosul acesta de idei şi de dorinţe parcă încolţesc unele idei generoase – dezarmare generală, facere de legi pentru proletari, alcătuirea unui tribunal de pace pentru toate neamurile –, dar nu pot ieşi la suprafaţă. Făgaşul în care obada carului vechii Europe e prea adânc pentru ca să permită o abatere. Războaiele vor fi, invenţiunile spre distrugere se vor perfecţiona şi când cataclismul cel mare „la Debâcle” va veni atunci Europa va avea un mijloc să se distrugă în chip mai eficace. Slăbindu-se, elementul mongol care se clatină acum din letargia lui – chinezii bătuţi cu totul de către japonezi – revenind peste lumea noastră va mai repeta încă o dată fenomenul invaziei mongole, pentru ca să adevereze ideea mea „repetiţia fenomenelor mongole”, ideea asupra căreia voi vorbi în conferinţa de la Universitatea din Bucureşti.

 

 

                1895 ianuarie 8, Giurgiu

                11 ore ziua. Duminică

 

                Soare splendid şi cer şi mai splendid cu o temperatură dulce ca de toamnă; de când e minte omenească nu s-a mai văzut aşa iarnă dulce în România, precum din contra aşa de aspră în Franţa şi în general tot apusul Europei; până şi în Algeria a nins, lucru ce nu s-a mai întâmplat de când e lumea.

                Ieri fiind patronul Gimnaziului din Giurgiu şi fiind invitat de către d-l Droc, directorul gimnaziului, la sfeştanie, am fost acolo să văd ce se face. Ieri ploua mărunt şi des şi era întuneric şi posomorât. În cancelaria gimnaziului am întâlnit pe Corvin şi apoi au mai venit şi alţii; între aceştia Nanu, fratele lui Nanu, actual profesor la Severin şi fost cu mine la Berlin. Bucurescu, un om brunet cu barbă deasă şi costeliv, venind şi vorbind despre fenomenul acesta al iernii calde, am explicat eu teoria cum Pământul parcurgând în acest moment spaţiul de 11000 de ani mai cald pentru emisferul nostru boreal, continuu căldura se va mări pe când din contră emisferul boreal se va răci şi va fi acoperit mai cu totul de gheţari eterni. Am spus eu că faza aceasta de gheţari a trecut-o şi pământul din partea emisferului nostru, că semnele acestei de odinioară stări se văd din poziţiunea gheţarilor din Europa alpestră şi din direcţia în care sunt teşite muchiile stâncilor la munţi. Ascultau dânşii cu oarecare atenţie. La urmă, spuneam eu, aceasta este o ipoteză ca orice altă ipoteză, că pentru un moment ea explică un şir de fenomene; dar că nu este cu neputinţă ca un alt geolog însemnat, arătând falsitatea acestei idei, să găsească o nouă teorie mai bună şi care să explice un şir şi mai mare de fenomene. Aşa şi teoria evoluţionistă a lui Darwin, care presupunea gradata trecere a unui fenomen în altul printr-o serie de alte fenomene intermediare, a ajuns la o adevărată bancrută. „Cum! La o adevărată bancrută?” S-a constatat că acele serii intermediare în realitate nu există, sunt numai o afirmaţie a ilustrului filosof englez. Pentru presupunerea că omul n-ar fi decât o maimuţă dezvoltată, s-a constatat că în imensul spaţiu de timp care se întinde îndărătul nostru şi în tot cursul acesta de ani, omul n-a încercat absolut nici o schimbare; precum a fost acum 10000 de ani a.Ch. omul apare şi astăzi. Pe de altă parte, în întreaga viaţă a omului pe pământ, viaţă care se întinde probabil până la 200000 ani a.Ch., nu s-a găsit absolut nici o variaţie în aspectul fizic al omului; cum a fost în primul moment al apariţiunii sale aşa este şi astăzi. Omul maimuţă, care a trebuit mai întâi să piardă coada sau să se reducă la nişte apendicii inutile şi să-şi schimbe poziţia sa din orizontală în verticală, nu se regăseşte nicăieri. Vorchow, celebrul arheolog, a arătat la congresul din Moscova în 1892 că diferenţa între om şi maimuţă este aşa de fundamentală, că între aceste două serii de fiinţe există o prăpastie de netrecut. Bucurescu a explicat cum trebuie să fi pierdut omul maimuţă coada şi să fi ajuns la forma actuală, susţinând că prin şederea continuă a omului maimuţă pe dorsal, coada a fost continuu micşorată, cartilagiile reduse la simple excrescenţe apophizele dorsale. Eu am explicat conform teoriei lui Darwin, în realitate o simplă explicare găsită de mine, cum femeia a trebuit să piardă mustăţile şi barba. În faza când omul maimuţă trăia ca un animal, în actul copulaţiunii bărbatul prin poziţia sa d-asupra femeii a putut să muşte continuu în momentele de copulaţie femeia sub-pusă. Muşcând-o continuu de faţă, de obraji şi de buză, natural a muşcat şi barba; şi prin moştenire şi prin continua repeţire a fenomenului, femeia a rămas şi fără barbă şi fără mustăţi. De asemeni, am explicat, după cum îmi spusese, fiind încă în clasa VII la liceu, Popescu I.Constantin, socialistul, cum s-a făcut că părul de la podul palmei spre cot merge într-o direcţie şi de la cot în sus în altă direcţie. Ziceam că omul maimuţă trăind în păduri pe ramurile copacilor împreună cu femeia şi copiii săi, când începeau vijeliile şi ploi, prin experienţe îndelungate, aflase că trăsnetele sunt primejdioase pe copaci; d-aici sărind din ramură în ramură prin păduri, se silea să ajungă la o poiană, unde era la adăpostul acestor atacuri ale trăsnetelor. Ploaia însă şi desimea picăturilor sale, orbindu-i ochii, omul maimuţă silit căta să-şi adăpostească trupul şi mai ales capul de căderea ploii şi ridica braţele d-asupra ţestei capului şi d-aici ploaia cura pe braţe înspre coate. O continuă curgere a apei a silit cu timpul părul să ia direcţia care o are astăzi.

                Puţin după asta a venit şi Droc şi ceilalţi şi astfel am intrat cu toţii în sala cea mare a gimnaziului, unde ni se dădeau premiile. A ţinut un discurs directorul asupra vieţii lui Ion Maiorescu[113], patronul şcolii, şi a sfârşit prin oarecare sfaturi la adresa copiilor. Imnul patronului, făcut şi muzica şi poezia de Tănăsescu, profesorul gimnaziului de muzică, mi-a făcut o impresie vie, foarte plăcută. Mă uitam la tineretul dinaintea mea şi la drapelul gimnaziului şi înfiorat de emoţiune mă gândeam că înainte cu 18 ani eram şi eu unul dintre tinerii de aceeaşi vârstă care-i vedeam înaintea mea. Mă surprindea faptul că toţi acei copii din sală în ziua patronului nu erau născuţi pe timpul când eu începeam cariera mea, cu acelaşi foc, cu acelaşi entuziasm precum sunt unii dintr-înşii acum. Mă uitam mereu în faţa mea, la tabloul (fotografia) reprezentând gimnaziul din Giurgiu în urma loviturilor de bombă, şi-mi reprezentam în minte aspectul trist al şcolii în urma războiului din 1877. Era o viaţă pe care o trăisem, erau o mulţime de suveniruri şi de emoţiuni vii care mă înăbuşeau. Şi în tot acest timp, copiii urmărind cu atenţie bagheta lui Tănăsescu şi mişcările ritmice ale mâinilor sale, din 70 de guri făceau să răsune „Ziua Sfântului Patron”. Când au cântat „Deşteaptă-te române”, la frazele „priveşte în jur de tine cum stau ca brazii-n munte voinici sute de mii/ Un semn ei mai aşteaptă şi sar ca lupii în stână” etc, parcă vedeam nenumărata mulţime a voinicilor transilvăneni, de astăzi, amărâţi atunci ca şi astăzi, gata spre revoltă, spre viaţă. Comparam starea d-atunci a românilor cu cea de astăzi şi constatam în favorul epocii mele progrese mari, incontestabile spre realizarea idealului nostru. S-a schimbat trecutul, suntem şi noi astăzi un popor mare prin înţelegerea vie a unui ideal şi prin conştiinţa unităţii strânse care leagă toate ramurile dezbinate ale neamului nostru.

                Am trecut îndată în cancelaria gimnaziului şi acolo am băut în sănătatea Patronului, în a Regelui, a Gimnaziului, a profesorilor, a Mitropolitului, a directorului, a magistraturii, în fine a tuturor. Tocmai la urmă am lăsat şi eu paharul de şampanie din mână şi apropiindu-mă de masă, jucându-mă în acelaşi timp cu degetele mâinii drepte, mai exact întorcând cu degetele mâinii stângi inelul de aur cu piatra antică, N.P. gotic scris cu coroană ducală d-asupra, am zis: „D-lor, vă rog permiteţi-mi să spui şi eu câteva cuvinte. Sunt 16 ani d-atunci când venit ca un copil din clasele primare, după războiul din 1877, am văzut gimnaziul în ruine, era ciuruit de bombele din război. Cu tot entuziasmul de copil m-am înscris în şcoală şi prin întâmplarea că eram întâi la catalog, d-l Droc, director atunci ca şi astăzi, m-a scos la lecţie. Se vede treaba că n-am ştiut; că d-l Droc a fost nevoit să mă puie în jug; nu ştiu de-şi mai aduce dânsul [aminte] despre acest fapt. Dar puşi în jug, eu şi Mişu Manicatide, am stat şi umilinţa aceasta vie ne-a rămas întotdeauna în minte; eu cel puţin am avut întotdeauna în minte imaginea acelui jug”. Râdeau toţi în timpul acesta, când vorbeam despre şederea noastră în jug. „Aceasta a fost destul ca să învăţăm carte. Am fost de atunci în străinătate, am avut prilejul să văd mulţi profesori, dar suvenirul de foştii mei profesori, din care nu mai văd acum, aici, decât pe d-l Droc şi d-l Popescu, mi-a rămas neşters şi o simpatie reală şi un respect adânc d-atunci şi până astăzi îl păstrez. Prin urmare, permiteţi-mi să ridic acest pahar în sănătatea profesorilor mei, d-lui Droc şi d-lui Ion Popescu”.

                M-am reîntors acasă şi m-am pus la masă împreună cu Theodor, cu tuşica, Marioara şi nenea Vasile. Asupra unchiului meu, nenea Vasile, trebuie să spun că dânsul m-a susţinut şi îngrijit ca pe copilul lui şi numele lui îl port eu acum. E curios cum şi el are presimţiri sau cum se zice are dublă vedere. Îmi spunea într-o zi că „pornind mămiţa la Craiova ca să ducă pe ţaţa Siţa când era mică la pension, nenea Vasile ar fi văzut în vis cum era Craiova, cum erau casele, că era un pom înalt în curte şi că directoarea era o strâmbă, sau sacşie. Aceste lucruri văzute în somn, dar fără să fi fost nenea p-acolo, au fost găsite de mămiţa întocmai aşa precum spusese nenea. De altminteri, nenea are perfect tipul omului onest şi bun fără margini. Îmi spunea cazul cu Stănculescu, când creditorii veniseră să-i puie sechestru pe marfă şi să-i pecetluiască prăvălia. Nenea intrând pe singurul oblon deschis al uşii în prăvălie găseşte pe creditori înăuntru. Le vorbeşte, îşi dă el cuvântul, se pune garant şi luând poliţele creditorilor care erau de la Stănculescu, dă în schimb o poliţă a sa. Creditorii ascultând de nenea şi încredinţaţi deschid din nou dugheana iar nenea având poliţele creditorilor în mână (cam în valoare de 20000 de lei vechi) le dă lui Stănculescu: „na, vezi de-ţi plăteşte datoriile şi fii cinstit. Şi am plecat şi Stănculescu d-atunci încoace, după ce a plătit datoriile, mă are de cel mai bun prieten al lui. Aş fi avut prilej să mă îmbogăţesc de multe ori, mai cu seamă când am fost furnizorul armatei turceşti, dar am fost prea bun, am iertat datoriile la toţi, am ajutat pe toţi şi am rămas sărac cum sunt astăzi. O dată am răzbunat pe tata. Tata fusese bogat mare, «ciorbagiu» cum zic turcii; avea 13 prăvălii pe dreapta uliţei pe lângă Bărătie la Bucureşti şi 13 pe stânga şi cu fuga, cu turcii, a fost tot mereu sărăcit şi prăpădit. De 4 ori l-au sărăcit turcii şi de 4 ori s-a îmbogăţit. Numai neica State a fost sec, a pierdut averea după moartea lui tata, D[umne]zeu să-l ierte. Eram cu Stănculescu o dată şi punând mâna pe un păzitor turc, un soldat, i-am luat puşca din mână şi l-am sugrumat şi aruncat apoi în privata lui neica State”. „Păi bine, nene, ce vinovat era acest soldat, ce-ţi făcuse?” „Nimic”. „Va să zică ai făcut o nedreptate nene?” „M-am răzbunat şi eu pe turci, pentru săracul tata, D[umne]zeu să-l ierte”.

 

 

                Iaşi, 1895 ian[uarie] 13

                Ora 4 ziua, vineri

 

                Am plecat de la Giurgiu fiind condus la gară de către Theodor, vărul meu. Nenea Vasile la poartă, înainte de despărţire, nu mi-a spus nici un cuvânt de bună plecare, tuşica, rece şi indiferentă, sărutându-mă de formă pe obraz, mămiţa ceva mai cald şi Marioara mai cu dulceaţă mi-a urat şi „bun succes”.

                La Bucureşti am întâlnit la masă la „Cozma” pe Evolceau, pe Rădulescu Ion şi Dianu[114]. Mi s-a spus că sunt numit în comitetul de redacţiune[115] şi că acolo am să trimit lucrările mele, în pasaj. Am vorbit despre evenimentele din Franţa, despre fuga lui C.Perrier din preşedinte al republicii tocmai în momentul cel mai primejdios pentru Franţa, despre afacerea mea cu V.Epurescu şi pretinsa mea vizită în peţire cu redingota ştearsă pe la nasturi cu gaz, o invenţie de-ale mele.

                Dimineaţa am fost la d-l Maiorescu şi m-a introdus servitorul în cabinetul de lucru al lui M., unde fiindcă în sala de primire stătea M. cu Cămărăşescu[116] am rămas un timp destul de îndelung. În aşteptare ca să plece Cămărăşescu, am pornit prin odaie să văd cărţile din bibliotecă şi dând peste Revue des deux mondes am luat-o s-o citesc. Era numărul din 15 decembrie 1894 cu nişte poezii ale lui P.B., cel care a publicat Disciple şi La terre promise. Se vede treaba că M. aşteptând să intru în sală şi cum nu mă văzuse umblând prin bibliotecă, a plecat să mă găsească în sala de aşteptare sau să întrebe pe servitor ce s-a făcut cu mine, lăsând singur un moment pe Cămărăşescu. La urmă a venit în odaie la mine.

                Cât a stat Cămărăşescu s-a discutat despre posibilitatea sau nu a unui ales din două părţi, întâi ca senator, în al doilea rând ca deputat, dacă o dată Senatul alegându-l pe candidat mai înainte decât Camera, are individul dreptul să mai opteze pentru deputăţie. D-l Cămărăşescu susţinea că da, d-l M. că nu; fiecare a adus toate argumentele pro şi contra şi s-a sfârşit, mi se pare, cu biruinţa celui d-al doilea. Plecând Cămărăşescu şi rămânând singur cu M. am început să vorbim despre Iaşi. Cu prilejul acesta mi-a vorbit M. cu termeni foarte elogioşi despre Răşcanu P. şi mi-a spus că dintre toţi profesorii de la Universitate el este singurul care să mai dea puţină viaţă celor din Iaşi. Apoi, prin concluzii sau gradaţii treptate, a venit vorba despre Xenopol, autorul Istoriei[117]. Are o idee foarte rea „de când o parte a creierului s-a dezorganizat prin boala de care Xenopol a suferit şi calităţile rare ale acestuia s-au nimicit şi nu mai i-a rămas acestuia decât numai o licărire. Vezi, d-le A., ce inteligenţă extraordinară a trebuit să aibă omul ăsta, ca după o asemeni catastrofă tot să-i mai rămâie ceva? Împărţirea schematică şi planul cărţii şi sistematica orânduire a materiei după norme logice sunt resturi din vechea inteligenţă”. Cu prilejul acesta am vorbit despre lipsa de o determinare a perioadei medievale 300-1200 d.Ch. a românilor, lipsa de utilizare a scriitorilor arabi şi în genere a tuturor izvoarelor câte sunt. Teoria lui Rössler încă a făcut subiectul convorbirii între M. şi mine, amândoi susţinând negreşit pe bunul simţ că teoria germanului-ungur este falsă şi lipsită de un fundament istoric serios[118]. „Care este părerea d-v, d-le M., asupra articolului meu: Raportul între rasă şi manifestările artistice la helleni?” „Mie mi-a plăcut şi mi-a plăcut mult. Chiar dacă n-ar fi nici o legătură între prima parte şi cea d-a doua, precum spunea Rădulescu-Motru (curios, nu zicea Dragomirescu precum îmi relatase Costache R.M.); simplul fapt al prezentării că trăind în Dacia foştii arieni, aceasta ne arată o foarte frumoasă totuşi intrare în materie”. „Eu cred că există cu toate acestea o legătură între ambele părţi, d-le M.; pentru mine nu este totuna ca arienii să fi venit din Asia, din Africa sau Europa, pentru că eu pun o deosebită atenţiune asupra caracterelor fizice ale raselor şi caracterele fizice sunt atârnate şi se formează la popoare când acestea sunt în faza copilăriei, căci numai atunci natura lucrează cu putere asupra rasei”. „Apoi da, a reluat M., când omul se civilizează, atunci el influenţează asupra naturii”. „Dacă, deci, natura a lucrat asupra hellenilor când aceştia erau încă în sânul familiei ariene, atunci este necesar să vedem patria primitivă a arienilor ca de acolo să scoatem şi însuşirile fizice ale rasei”. Părea satisfăcut. „Dar în privinţa inmaterializării treptate a artei, cu cât ne depărtăm de leagănul primitiv al omenirii, ce crezi d-le M.?” „Ideea e frumoasă deşi a fost exprimată mai-nainte de d-ta, dar foarte vag şi cu referinţă la un alt teren decât cel ales de d-ta. E vorba de inmaterializarea gradată a semnelor de distincţie administrativă: în timpul romanilor avem lictori cu fascii şi cu tot aparatul vizibil şi brut de p-atunci; trecând prin mediul ev această inmaterializare ajunge la noi numai la un pur semn, ca o fundă mică la redingotă”. „Voiesc să vorbesc în data ce vine despre Descoperirile în Troia şi repetiţia fenomenelor istorice”. „Cum înţelegi repetiţia fenomenelor d-ta, prin simpla «evoluţiune» sau prin ritm?” Mă uitam la dânsul şi fiindcă trecuse din faţă-mi şedea în dreptul Venerei din Milo spre fereastră şi eu în faţă-i spre uşa din sală – îi vedeam figura foarte precis şi-mi ziceam în mine: toată energia şi violenţa atacurilor lui sunt rezultatul acestei forţe inerente exprimate prin cruzimea şi asprimea trăsăturilor feţei; în acelaşi timp urmăream asemănările dintre figura lui şi a tatălui său, după cum îmi rămăsese în minte după copia văzută în cancelaria gimnaziului din Giurgiu. Ce o fi vrând să înţeleagă el prin „evoluţie” sau ritm? Şi făceam reflecţii foarte puţin favorabile pentru Maiorescu. „Este altă lume şi sunt alte raporturi între noi amândoi acum, d-le M., îmi ziceam în mine, şi mi-e teamă că nu mai înţelegi concepţia mea şi unde vroi s-ajung”. Şi ca să-mi explice, îmi vorbea de revenirea sentimentului religios la anumite vremuri cu aceeaşi intensitate vie, tocmai într-o vreme când s-ar aştepta cineva mai puţin. Nu e asta, îmi ziceam eu, şi am întrerupt vorbirea prin afirmarea continuă a tot ce spune celalt; căci prin experinţă ştiu, ori de câte ori afirmi tot ce zice altul discuţia va fini cu totul între doi indivizi şi în locu-i va începe rolul căscăturilor. Mi-a vorbit despre bustul frumoasei Venus din Trales – Maiorescu o numea Diana –, cum a reuşit s-o capete din Viena şi cum apoi M-me M. a desfăcut-o de faţă cu mine şi a pus-o statuia pe dulăpiorul de sus lângă fereastră.

                După dejun am mers la d-l Francudi[119], pe la 1 1/2; era acasă şi intrând în salon am dat peste o pictură reprezentând monumentul lui Lysicrates. „Acestea toate sunt lucrate de fii-mea” şi-mi arăta pe pereţi în toate părţile tablouri marine, figuri, peisaje de tot felul, reproduceri după temple şi monumente vechi etc, etc. Salonul orânduit cu îngrijire. Am vorbit eu despre descoperirile lui Dörpfeld în Troia şi l-am rugat să anunţe la facultate că d-l Maiorescu mi-a cedat ora lui să fac o conferinţă despre un subiect din arheologie. S-a oferit cu cea mai mare plăcere, dar anunţul, îmi spunea Francudi, când a cătat să-l lipească era făcut mai dinainte de Maiorescu.

                Ducându-mă în două rânduri la Odobescu şi negăsindu-l am mai trecut şi a treia oară pe la 9 ore şi, cum era tocmai pe ducă, am dat numai bună seara şi împreună cu Evolceanu şi cu Odobescu am pornit-o în trăsură spre Şcoala Normală Superioară.

                A doua zi am fost din nou cu desenul meu asupra Acropolei din Troia, i-am expus unele idei. Discuţie la toartă. Între altele mi-a făcut o teorie întreagă asupra vaselor. După Odobescu, clima, poziţia geografică a locului, natura toată într-un cuvânt, mediul social nu au nici o influenţă asupra omului, asupra raselor, ele sunt ceea ce le-au făcut alcătuirile lor fiziologice. O rasă este formată spre pildă, zice dânsul, dintr-atâta număr de atomi de X natură şi de un alt număr de Y; că aceste compoziţii însă amalgamate bine dau compuşi cu anume însuşiri, cu dispoziţii bune pentru artă, la unele popoare; la alte popoare compoziţia atomilor variind după număr şi calitate va face ca rasa să aibă alte însuşiri, politice bunăoară. Cum eu mă îndoiam să fi intrat în sângele hellenului vreun atom din sângele negrului – „dar ce, nu vezi că înseşi caracterele fizice ale grecului din epoca lui Pericles sunt un rest vădit al acestei influenţe fizice şi a acestei absorbţii de elemente negre în sânge?” Pe de altă parte, sentimentul grecului pentru formă nu este decât pornirea vie de odinioară a negrului pentru antropomorfism. Hellenul primitiv ca arian ce era, era un popor cu porniri idealiste, era un visător, un om plin de fantezie. I-a trebuit un amestec de alte elemente, acestor arieni, pentru ca să ajungă la ceva bun. Dacă n-ar fi fost introdus acel flux mongolic, în virtutea căruia omul nu face decât să se ocupe de tot ce cade în raza ochiului său, rasa ariană ar fi pierit de mult, căci visătorii neapărat sunt neapţi pentru luptă şi pentru viaţă. Hellenul, numai el, a îmbinat mai bine calităţile negrului cu ale mongolului şi arianului şi d-aici a ieşit perfecţia de forme pe care o întâlnim în operele sale de artă. Vream să-l întreb şi să discut chestiunea: „dar unde să se fi făcut aceste îmbinări de elemente mongole şi negre, d-le Odobescu?”, dar mi-a fost teamă să nu rămâie cu degetul în gură prins şi l-am lăsat. Pe de altă parte, el a căutat să-mi contrazică ideea unei invazii la timp determinat al unora şi aceloraşi cârd de popoare, venite din aceeaşi parte a locului.

                Conferinţa, în fine, am ţinut-o miercuri seara între 5 şi 6 ½; era ora lui Maiorescu. Când eram p-acasă şi sub îmbătarea ideii, precum mi se întâmplă mie totdeauna când sunt fie singur, fie încălzit de vreo idee, îmi închipuiam o sală plină de lume, cu cucoane o grămadă, cu studenţi zgomotoşi şi mai pe d-asupra cu însuşi regele şi suita lui chemaţi de Maiorescu. Mă vedeam înconjurat în urma conferinţei, sărbătorit, ziarele vorbind cu entuziasm despre conferinţa mea, băieţii pătrunşi până în suflet de frumuseţea celor susţinute şi de adevărul lor, Maiorescu entuziasmat şi vesel, Odobescu gelos, în fine un complex de scene favorabile mie, aşa de favorabil încât îmi ziceam mereu: „aşa conferinţă de mult nu s-a mai făcut”. Dar faci socoteala d-acasă care nu se potriveşte cu cea din târg. Mai întâi s-a pus pe ploaie în toată după amiaza, o ploaie măruntă şi deasă cu vântişor. Deci numărul auditorilor s-a redus tare mult, Regele n-a venit precum nici a fost vorba vreodată, băieţii aveau altceva de făcut; am avut drept auditor pe d-na Maiorescu şi M., pe Odobescu, Francudi, pe toţi colegii mei de şcoală (Dragomirescu, Negulescu, Evolceanu, Rădulescu-Motru, Floru, Dianu, Liţica etc, etc). Am vorbit fără sfială, am spus tot ce aveam de spus; singurul defect, de care m-am găsit şi eu vinovat, a fost că am isprăvit prea brusc, tocmai în momentul când mă aprinsesem mai tare şi fraza căpătase un caracter oarecare. Am pus mâna pe pălărie şi m-am retras. Era o tăcere foarte curioasă în sală şi o vădită neplăcere că ispăvisem aşa de repede. În cancelarie Odobescu mi-a spus de „sugrumarea” peroraţiei, că trebuiam să închei etc. La Maiorescu acasă, cum m-a văzut M., a şi venit la mine şi luându-mă de mână, a început să facă critica. „Din punctul de vedere, cum te-ai prezentat, în ce priveşte modul de expunere, foarte clar, foarte precis, rece, fără nici o jenă, n-am decât să te felicit. De asemeni şi partea unde expui săpăturile din Troia şi stratificarea diverselor straturi, a fost splendidă; ce impresie adâncă a trebuit să facă asupra studenţilor modul cum ai expus d-ta săpăturile şi concluziile care le-ai scos d-ta; decât sau eu n-am auzit bine, sau d-ta n-ai spus ceva. După ce faci descrierea diverselor strate din Troia, ai căutat să demonstrezi ideea că rasa primă caracteristică din Troia era rasa din al II[-lea] strat, că legea d-tale se regăseşte şi aici aplicată; apoi, înălţându-te, din nou ai căutat să arăţi că nu este numai în Troia unde se vede această stratificare de popoare, că mai sunt şi aiurea, în Asiria, Egipt etc. Decât nu văd legătura între a doua parte şi cea de-a treia între legea «primei rase» şi fenomenele de invazie diferite”. „D-le M., când am văzut că bate orele 6 mi-am pierdut sângele rece şi am căutat să isprăvesc cât mai repede; d-aici şi «sugrumarea” ultimii părţi...». „Eu judecând pe urmă, ia stai frate, să văd ce a vrut dânsul să zică, am observat că între a doua şi a treia parte ar fi legătura următoare: după ce d-ta arăţi că civilizaţiunea europeană este distrusă de invazia mongolă, prin faptul atracţiei primei rase, elementele mongole sunt absorbite şi d-aici cu vigoarea introdusă şi cultura reîncepe mai departe fenomenul său de progresie şi iarăşi fenomenul de absorbţie. Aceste două legi se văd puse în evidenţă de către descoperirile din Troia; d-aici şi legătura între ele”[120].

                În fond aceasta a trebuit să fie şi opinia lui Odobescu. De altminteri, Odobescu mi-a atras atenţia asupra cuvintelor lui Francudi: „D-l Antonescu vorbeşte despre brachiceph şi dolichoceph ca şi cum toată lumea ar şti ce este, ar fi trebuit să facă oarecari explicări”. În acest loc trebuie să spun că ultimul cuvânt al lui Odobescu a fost: „băieţii au zis «ştie carte multă ăsta» şi fiindu-le ruşine să spuie că n-au priceput, au admirat, dar de înţeles nu te-au înţeles mulţi”. Odobescu îmi spunea că trebuie să precizez mai bine fiecare perioadă între acele fenomene de repetiţie şi la fiecare început de idee să spun clar ce vroi să demonstrez. „Şi ce e rău la d-voastră, e că nu vă îngrijiţi de formă”. Şi Maiorescu nu are imagini frumoase, nu are căldură, dar el cunoaşte partea tehnică; cu logica lui rânduieşte ideile după nişte norme aşa de plăcute încât îl asculţi cu plăcere. La el nu există o linie nearmonic pusă, toate liniile geometrice sunt clădite după norme logice, că dintr-una într-alta treci parcă legănându-te. După dânsul planul lucrării ar fi trebuit făcut în chipul următor: vroi să demonstrez că fenomenele istorice la anumite dăţi se repetă în acelaşi chip, nu se deosebesc după liniile lor largi. Ca să pui în evidenţă faptul, trebuia să iau descoperirile din Troia şi din Bologna şi să arăt stratificările de cultură. Apoi să arăt legea „primei rase” şi în fine că aiurea se mai întâlneşte această stratificare, repetiţie de fenomene la date egale. Apoi concluzia generală în urma unei peroraţii – după ce făceai un rezumat scurt de tot [la] ceea ce ai susţinut în timpul prelegerii.

                Mergând a doua zi la cursul lui Maiorescu, am ascultat la aplicările lui asupra formării noţiunilor. Impresia este tot aceeaşi pentru mine, pe care o avusesem cu 8 ani mai-nainte, când eram student. Vorbea despre aceleaşi lucruri şi aproape cu aceleaşi cuvinte, „în strâmtul cerc al conştiinţei actuale” etc, „când s-a format în pătura naţională a străfulgerat”... Aceleaşi gesturi, aceeaşi voce timbrată de bas, aceeaşi continuitate de perioade lungi, în fine acelaşi foc şi dragoste ca şi în primul curs făcut de dânsul sau auzit de mine. În cursul lecţiei, văzându-mă, a făcut aluzie la conferinţa mea în două rânduri: în primul rând venind vorba despre Max Müller: „de astă dată nu Max M[üller] egiptologul despre care vă vorbea conferenţiarul de ieri, ci sanscritistul”, în al doilea rând vrând să arate că toate fenomenele se ţin legate între ele, a zis: „aţi văzut ieri cum din nişte cioburi cu o valoare relativ mică, din nişte obiecte, printr-o coordonare de idei strânsă şi prin încătenare logică, se ajunge la cele mai înalte idei, care priveşte cultura omenirii în general”. Când m-am dus la dânsul în Rectorat cu Evolceanu, se vedea clar că era mulţumit până în suflet că l-am ascultat şi pe el la curs. „Şi ce faceţi p-aici?” „Uite, am venit şi noi p-aici d-le M., să ne reînnoim impresiile de odinioară când eram elevi”. „Ce frumoasă ştiinţă este logica!” – zicea M[aiorescu]. „Evolceanu, ce-mi pare rău că n-am avut şi eu un profesor bun, cu conu Costache Leonardescu[121] n-am făcut nimic!”. După ce am mai vorbit puţin, i-am spus că plec la Iaşi. „Cu ce dispoziţii pleci de la Bucureşti, d-le A.?” „Cu cele mai frumoase impresiuni d-le M.”, i-am răspuns. Când mi-a dat mâna, el mi-a strâns-o şi zguduit-o încât Evolceanu rămăsese cu ea întinsă aşteptând să-mi lase mâna mea şi s-o ia p-a lui.

 

 

                1895 ianuarie 16. Iaşi

                Luni seara 10 1/4, ninge

 

                Îmi aduc aminte că înainte de plecare ducându-mă pe la Odobescu, acesta m-a ţinut foarte mult şi între alte lucruri, vorbindu-mi despre activitatea lui literară, mi-a făcut un rezumat despre vreo trei nuvele care nu s-au publicat. Una dintr-însele cuprindea o scenă din timpul lui Vintilă Vodă. Subiectul nuvelei, dacă mi-l mai reamintesc, s-ar reduce la ridicarea pe tron a lui Vintilă Vodă din impulsul unui boier bătrân, care îngrijează mai târziu asupra prinţului cu alţi boieri şi-l omoară pe Vintilă lângă pădurea dimprejurul Craiovei. A doua nuvelă se raporta la o scenă din timpul lui Vasile Vodă. Eroul este Gheorghiţă, cel ridicat în scaun de către Matei Basarab. Tablourile mi se întunecă aici, decât unul tot mi-l reamintesc: e vorba că locuitorii ceangăi se răscoală în contra domniei lui Vasile Vodă şi cheamă în fruntea lor pe Gheorghiţă. Domnul Moldovei soseşte pe neaşteptate la o localitate în munţi, prinde pe unguri beţi şi trântiţi în neregulă prin casele oamenilor, după ce necinstiseră femeile şi fetele locuitorilor. Era o imagine frumoasă: zăpada albă roşită de sângele ceangăilor în mijlocul viforului iernii. O a treia nuvelă privea o scenă din epoca romană petrecută la noi în Dobrogea asupra unor persoane care se raporta, după câte înţeleg, la inscripţia cominatorie din muzeul nostru cu palmele puse pe partea de sus a inscripţiei. Mai mult nu ştiu ce mi s-a spus. Pentru ce Odobescu nu le-a scris aceste diverse nuvele, îmi povestea dânsul, că una, cea referindu-se la Gheorghiţă, o isprăvise cu totul şi frazele chiar fuseseră pe deplin orânduite; dar că trecând dintr-un loc în altul, din Bucureşti la Paris, lucrarea sa a dispărut cu totul. Şi d-atunci s-a scârbit aşa de tare că n-a mai vrut să scrie nici un cuvânt mai departe.

                Este foarte curios să se ştie peste vreo câteva zeci de anişori cum a fost o şedinţă a „Comitetului de redacţiune” al Convorbirilor, comitet menit să înlocuiască pe fosta administraţie a lui Jacques Negruzzi. Numărul membrilor în comitet şi numele acestora îl poate vedea oricine în Convorbiri de pe 1 ianuarie 1895, nu-l mai copiez[122]. Şedinţa însă pentru ca să fie descrisă să spunem câteva cuvinte despre odaia de reunire.

                Am pornit, Evolceanu, Dragomirescu, Liţica, Negulescu, Rădulescu Ion şi cu mine spre locul sfânt al „Comitetului”. În pasaj, pe lângă şi în partea librăriei Carol Müller, se face un gang, fără nici o lampă atârnată ca să vezi drumul. Împins de Dragomirescu şi ţinut de mână de către Evolceanu care mergea înainte, păşeam cu spaima grozavă d-a cădea deodată în prăpastie. Înaintea mea d-odată văd umbra lui Evolceanu înălţându-se, semn că exista o scară de urcuş. Ridic piciorul şi calc în sec, semn că nu ajunsesem încă la trepte, întunericul îmi înşelase simţul de distanţă. În fine, ţinut de Evolceanu, sprijinit de Dragomirescu şi cu dreapta de răzămătoarea scării, mă urcam privind mereu în sus la un ochi alb cenuşiu de sticlă, prin care se străvedea o lumină foarte slabă a nopţii; puţin luminat, dar tot aveam cel puţin ceva. Intrând în sala în catul al doilea la capătul scării, observ la lumina chibritului aprins de Rădulescu Ionel, din fiecare uşă – erau vreo trei din trei părţi –, câte o mutră foarte suspectă de femeie în halate albe, semn că erau nimfe de noapte, fericite să vadă atâta tineret împrejurul lor. Dragomirescu respirând cu nările în sus ca un om care miroase a ceva, tot striga mereu „miroase, băieţi, a p...dă, miroase tare”.

                Am intrat în fine în sală. De mijlocul tavanului stătea atârnată o lampă care, o jur pe toţi sfinţii că nu exagerez, afuma straşnic şi lumina mai mult decât prost. Înăuntru era Dan[123] căruia nu i-am fost recomandat, dar cu care am vorbit totuşi. S-a aprins altă lumânare pusă în sfeşnic pe masă şi care cum a putut s-a aşezat pe scaun. Basilescu[124] poetul şi secretarul Universităţii cu Dan, Evolceanu şi Negulescu şedeau pe pat. Eu cu Rădulescu Ion pe scaune la masa de lângă oglindă între ferestre, Dragomirescu şedea la masa de sub lampa afumată şi răsfoia cărţile aduse din Academie de d-l Maiorescu. La urmă, eu căpătând Convorbirile pe luna ianuarie, m-am pus să tai foile, Rădulescu să citească Lumea nouă[125]. Discuţia la început consta numai în aluziuni depărtate. Rădulescu: „mă băieţi, nu ştiu ce să fac, avem pe luna viitoare vreo 4 urmări, haideţi să lăsăm una din ele”. Erau articolele lui Buiucliu, Duiliu Zamfirescu, Negulescu şi Dragomirescu. O zicea Rădulescu cu speranţa să facă pe Drag[omirescu] să înţeleagă; acesta însă citea mai departe. La urmă Negulescu, care poartă o ură neînţeleasă lui Dragom[irescu], plecând din pat şi foarte serios cu aerul său curios: „ba nu zău, ce facem, 4 articole urmări nu merge; haideţi să lăsăm unul afară”. Dragom[irescu] tăcea molcom. Rădulescu reluând de astă dată mai direct: „ba zău Drag[omirescu], hai să lăsăm articolul tău, că tu tot mai ai două numere, Negulescu pus în numărul ăsta sfârşeşte”. „Da’ ce-mi pasă mie de cutare şi cutare, mie îmi trebuie să iasă regulat numerele”. „Păi bine – dialogul este între Răd[ulescu] şi Drag[omirescu] – tu nu te gândeşti că nu merge. Ş-apoi cu tine n-o să mai isprăvim niciodată, tu adaugi tot mereu la numere şi la pagini noi”. „Las să adaug, ce este treaba ta?” „Păi desigur că este treaba mea”. Şi d-aici sfadă, din sfadă ocară, din ocară Dragomirescu se scoală din locul lui şi venind spre masa lui Răd[ulescu] îi smulge din mână jurnalul şi-l trânteşte jos. Lucrul s-a făcut cu o repeziciune şi măiestrie extraordinară. Rădulescu în fugă pune mâna pe scaun, singurul din cele trei care erau în toată odaia mai bun, îl aruncă în Dragomirescu. În tot timpul ăsta, ca şi cum este uneori la teatru fondul zgomotos la câte o scenă în mijlocul furtunii, cuvintele curgeau şi zbieretele între cei doi beligeranţi şi între spectatori, încât îmi ziceam în mine: „şi de am vrea să căutăm aiurea un loc mai bun nu găsim, căci nicăieri nu ni se permite atâta zgomot”. Apoi la rând au intrat şi ceilalţi în discuţie: ba să-ţi scoatem articolul, „ba să mi-l lăsaţi, că mă retrag din comitet”; ba, Negulescu, „dacă este aşa şi eu mă retrag, aici nu mai este ordine”. Am tăcut, n-am zis nici un cuvânt; dar văzând că între ei se încinge tot mai rău cearta, am spus: „hai să punem de par egzamplu în pălăria mea câteva buletine cu numele celor împricinaţi cu articolul şi căruia va ieşi numele, al aceluia să fie scos articolul din Convorbiri pe numărul viitor. Ştiţi că ăi vechi credeau că zeiţa Athena venea întotdeauna între oameni şi ea punea să se scoată votul folositor. De unde ştiţi că n-o veni şi acum”. „D-le, atunci putea să creadă lumea în Athena, acuma nu mai credem nimeni” – ăsta e Dragom[irescu]. În fine, Evolceanu s-a dus, Negulescu, Basilescu şi în schimb a venit Rădulescu-Motru şi Rubin. După ce a plecat şi Dragom[irescu] am rămas noi ceilalţi şi am citit o parte din articolul lui Mehedinţi, asupra „concepţiei materialiste a istoriei”[126]. S-a citit o parte şi s-a constatat că e prea multă polemică înăuntru şi după cam trei sferturi de citanie şi discuţie – Costache şi Rubin îl combăteau, eu şi Rădulescu susţineam pe Mehedinţi – am pornit-o la berărie, unde ne-am pus la taifas. Costache Rădulescu a vorbit despre un studiu al său asupra „crizei ştiinţifice” pe care-l va publica în Convorbiri[127].

 

 

                1895 ian[uarie] 17. Marţi

                Iaşi, seara 10 3/4

 

                Am dat peste o scrisoare a mea trimisă din Ploieşti când eram profesor acolo de franceză şi spuneam mămiţei următoarele lucruri pe care le raportez fiindcă, desigur, scrisoarea se va pierde:

                „Nu-ţi poţi închipui cât de greu îmi vine să mă dedau cu lumea d-aici şi nu ştiu dacă am cumva să mă obişnuiesc. Gândul meu îmi stă pe plecare şi socotesc că cel mult am să stau numai până la Crăciun – în adevăr n-am stat decât până la februarie. Stabilitate nici nu mai încape vorbă pentru că a rămâne în Ploieşti înseamnă a nu mai putea lua licenţa şi asta n-aş dori-o... Lumea de p-aici e foarte bună, se poartă cum nu se poate mai bine şi mai omeneşte, însă în legături mai apropiate nu vor nimeri (?) să aibă (sic). Stau închişi prin case dacă sunt însuraţi, ori la cafenea de sunt becheri... Mamiţo, închiriind casele cele mari d-acolo, opreşte pe cele de jos, fiindcă eu neapărat am să cer să fiu mutat la Giurgiu... Se cere şi alte lucruri pe care nu le am. Prea am fost ridicat deodată într-o lume unde ar fi fost trebuinţă de ani ca să mă obişnuiesc cu situaţia mea. Nici mie nu-mi vine să iau în serios rolul ce Maiorescu mi l-a dat să-l joc”.

                Alături cu scrisoarea mea am găsit o alta de la soră-mea, ţaţa Siţa, către mămiţa, unde după ce spune că-i pare bine de numirea mea la Ploieşti – scrisoarea este din 1888 sept.6 – adaugă: „nuvela ce-mi comunici despre Teohare îmi face mare bucurie, pentru că speri tu c-o să trăieşti mai bine cu Teohare la Ploieşti. Nu se ştie ca de pace. Tinerimea de azi este mai egoistă; nu ştiu dacă ducându-vă la Ploieşti o să faceţi bine”. După ce spune lucruri din ale familiei continuă: „casa e largă şi goală de când a murit Gigică. L-am visat o dată că înviase şi cerea să-i dau să mănânce o prăjitură şi trimisesem pe Marin să-i cumpere, iar eu îngenunchiasem şi mulţumeam lui D[umne]zeu şi ziceam: «vezi că se fac şi acuma minuni ca în timpul Apostolilor!» Şi m-am dus la mormânt să văd pe unde a ieşit; şi era mormântul crăpat ca de secetă şi ziceam: «vezi, p-aici a ieşit!». Iar la cimitir era lună frumoasă, candelele aprinse şi Gică (este copilul şi cel întâi) în cămăşuţă de noapte se juca cu crucile de la morminte, vesel. Şi eu m-am întors d-acolo cu d-ta mămiţo, cu George, cu Lorica în mâna stângă şi cu Gică în cea dreaptă şi atunci Marin i-a adus prăjitura şi o mânca cu poftă. Iar Gigică a sărit din braţe şi juca înaintea mea. Şi m-am deşteptat”. Nu cred să fi citit în vreo literatură omenească o mai frumoasă scrisoare cu o descripţie aşa sobră, reală şi în termeni fericiţi a unui vis dulce! Poate fiindcă-mi este soră să văd toate aceste frumuseţi, totuşi există ceva înăuntrul scrisorii care te atrage. Sentimentul acesta vag al unei dorinţi sau unei porniri adânci care pune şi în somn creierul în mişcare nu l-am mai întâlnit nicăieri exprimat cu aşa cuvinte şi sub aşa formă.

 

 

                1895 ianuarie 21

                Sâmb[ătă], ora 11 3/4 noaptea

                Iaşi

 

                E vorba să reproduc bine ceea ce am văzut astă seară şi eu în general sunt foarte prost reproducător. Decât m-oi încerca să reproduc ceva. S-a înfiinţat vechea Junime. Şi iată cum: Maiorescu, înainte d-a pleca la Iaşi, îmi spusese că este vorba să se refacă o nouă ediţie a Junimii. „Voi scrie lui Volenti[128], un fost junimist, care compunea pe vremuri poezii şi le făcea ia !, în fine, vei fi d-ta, d-l Negulescu şi alţii”. A scris lui Volenti cam următoarele: „M-am gândit dacă n-ar fi bine să se reînceapă vechea noastră Junime, să reconstituiţi societatea avută de noi, cu elemente tinere, care au acelaşi simţ de frumos, acelaşi cuget curat şi iubire pentru adevăr şi acelaşi dispreţ pentru frazeologie (vezi Ureche, Nădejde, Hasdeu etc). Cu vechile elemente care sunt p-acolo şi cu celelalte noi, Negulescu şi T.Antonescu, aţi putea reîncepe pe aceeaşi scară fosta Societate; la ele puteţi adăuga pe Nanu, Missir, Miron Pompiliu. Dar cu Leonardescu? Cu Răşcanu ce mai zici?” Mai-nainte însă d-a intra în materie, la începutul scrisorii îi vorbeşte Maiorescu despre schimbările întâmplate în Convorbiri.

                Scrisoarea a citit-o Missir, care şedea lângă mine şi eram la număr următorii – îi semnez după cum au venit: eu, Negulescu, Naum, apoi unul foarte gras al cărui nume nu-l cunosc, Missir, apoi şeful „caracudelor”, Miron Pompiliu, cel mai spiritual cred între toţi, [I.] Cantacuzino, Burlă[129], Paul şi fratele lui Volenti. Aceştia sunt toţi, mari şi laţi. Missir a început povestirea sa cu cumpărătoarea „talangei” Societăţii Junimea. „Lăsase Maiorescu pe Melik[130] să caute o talangă pentru Societate. Melik, cum era el foarte modest şi sfios, intră la jidan: «mă rog d-ta să-mi dai o talangă». «De care vrei – îl întreabă jidanul – de oi sau de boi?» «Apoi – şi se freca pe la bărbie – să-mi dai una de boi». Şi asta a fost talanga Societăţii şi o păstrez eu acum”. Mi s-a spus mult despre rolul lui Creangă. „Când avea câte ceva de spus, din mijloc de unde era, ca ţăranul fericit să spuie ceva nou ce nu-l ştie ceilalţi – Missir vorbeşte – numai ce se repezea o dată între noi, îşi spunea povestea şi apoi liniştit pleca la loc. Când vroia să vorbească Creangă, să-şi spuie el povestea sau păcălitura, apoi fie orice ar fi fost, toţi săreau, întrerupeau pe cel ce vorbea sau citea şi ascultau ceea ce spune dânsul”. Lambrior[131] de asemeni le spunea late şi numai ce-şi punea mâna la gură şi după ce-şi vorbea „istoria” se întorcea la ceilalţi: „ce, ori am spus-o prea lată?” „Numai când venea Alecsandri stăteam cuminţi. Alecsandri ori citea ce avea de citit, ori vorbea ce avea de vorbit – de regulă vorbea numai dânsul – şi apoi după un ceas pleca. Această excepţie numai cu Alecsandri se făcea”. Despre Carp am auzit o anecdotă nostimă care-l zugrăveşte deplin: „de regulă el căuta tot discuţii generale în orice lucru, uneori aducea în vorbă câte o idee şi se discuta pe tema dată. Într-o zi, nu ştiu asupra cărui cuvânt, Carp susţinea o părere, noi ceilalţi susţineam altă părere. La urmă unul din noi: «Stai omule să căutăm în Littré[132], că ne învaţă ce să credem asupra lucrului». Caută şi se află că adevărata opinie era de partea celor contrari lui Carp. Carp de colo: «c’est Littré qui à tort»”. Va să zică în mintea omului ăstuia nici că intra idea că el n-are dreptate.

                S-au citit nişte poezii de Volenti. Într-una caută să arate că omului dacă nu-i este dat nimic să realizeze din ceea ce doreşte, „căci gândul ne duce prea departe” sau cam aşa ceva, atunci trebuie să credem că partea omului este deziluzia. „Totul e amăgire, vedenii îmbrăcate în haine aurite care-ţi joacă înainte şi-ţi caută, şi de întinzi mâna dispar”. Fără îndoială erau multe comparaţii greşite, multe expresii false; poezia în totul luată n-avea nici o calitate, nici o originalitate. Negulescu, singurul dintre toţi care a îndrăznit să spuie părerea sa – fiindcă era o tăcere mormântală împrejur după ce s-a citit piesa –, a zis de poezie că este „tocmai ca o simfonie de Beethoven, care după munca şi oboseala din oraş şi după toate necazurile şi amarurile vieţii, nu găseşte decât să se retragă la ţară, la odihnă”. Hm ! N-am zis nimic, fiindcă m-am gândit că sunt în casa amfitrionului. Tocmai începuse Missir să facă o adevărată critică, „mi se pare prima parte a poeziei foarte mult dezvoltată şi că sunt nişte repetiţii” etc, dar a încetat, poate argumentul cu amfitrionul era prea tare şi prea convingător. Tocmai se raporta de către unul că Maiorescu, când întâlnea o frază sau strofă în vreo poezie care nu era bună, obişnuia să zică: „ideea este foarte bună, dar nu este prin forma ei utilizabilă aici; ţine-o, are să fie bună aiurea, în altă poezie”.

                A doua poezie a lui Volenti vorbea despre o femeie culcată alene pe un pat „între dantele”, care avea mâna pe sân şi un „buchet de iasomie vegheză într-un ghiveci” etc şi la picioarele ei, în genunchi, stătea un tânăr şi o privea fin cu ochii, căci o iubea pe dânsa, „obosită şi cu gândul la bal”. Ş-apoi printr-o minune minunată numai că iată pe ambii îi apucă dragostea şi se strâng în braţe şi se iubesc şi uită că împrejurul lor „cad stelele albastre, se duc luceferii” etc, până ce se sfârşeşte poezia. Negulescu iarăşi şi-a dat opinia „că impresia lui este aşa”, că „trebuie făcut aşa”, că „Doamne”, decât şi-şi gâdilă buricul degetelor de la mâna dreaptă între ele, ridică sprânceana dreaptă şi mai repetă un „Doamne” – und so weiter,  u.s.w. Mă gândeam să spun că între prima parte, o femeie obosită care se gândeşte numai la bal şi e obosită de dans, şi a doua, când se rup de dragoste amândoi, nu este tocmai un consens, dar iar mi-a apărut înainte figura amfitrionului şi am făcut aşa că toată seara n-am scos nici un cuvânt.

                În rezumat, impresia mea este că vechii junimişti în amintirea zilelor frumoase petrecute împreună, iar cei noi în speranţa unui cer mai senin şi unui ideal de realizat, toţi vor face posibilul să ne redea veselia de odinioară şi că deşi Naum spunea: „vechea Junime nu mai reînviază, erau alte timpuri, erau alţi oameni, lipseşte Maiorescu”, totuşi spirite mari vor reieşi şi cine ştie dacă petrecerea noastră de astă seară nu este mai întâi preludiul plăcut al unor petreceri şi mai frumoase în viitor şi ceea ce e mai însemnat, poate dintre noi, poate dintre cei ce au să vină, se vor naşte spirite aşa de mari, aşa de înalte, încât lumea aceasta colosală să privească sute şi sute de ani la petrecerile noastre, ca la petrecerile unei generaţii uriaşe, la care exista vlaga şi sufletul aprins pentru frumuseţea divină, pentru adevărul cel nobil. Cei ce m-or citi, dacă văd oarecare fraze late, să mă ierte, fiindcă am convingerea că d-aici înainte începe o «viaţă vie»”.

                S-a hotărât să se ţie banchetele la Iaşi şi să se aducă toţi foştii membri ai Junimii să ia parte. Amin !...

                Iată câteva note pentru determinarea caracterului lui Philippide[133]. El n-are pe pământul acesta decât o singură rudă, pe soră-sa. Nu o văzuse şi nici dânsa pe el de ani; venind soră-sa la el şi întrebând după adresa lui, ajunge acasă şi sună: „Cine e?” „Eu”. „Cine eşti tu?” „Soră-ta”. A deschis uşa numai doar cât să vâre capul, a văzut-o şi: „mă rog, azi treci mata pe la prânz, acum am treabă. Vino pe la 12”. Şi aceasta a fost singura concesie care a făcut-o el muritorilor sosiţi pe când lucrează. Probabil este avar sau neîncrezător?! Iată altă anecdotă pe seama lui: Cartea care a făcut-o el asupra Istoriei limbii române[134], după Evolceanu „o carte capitală”, o vinde în chipul următor: se duce la Manimovici, un librar d-aici în Iaşi, cu câte un exemplar numai, „na, vinde-o, pune-o la fereastră”. Apoi, peste două sau trei zile trece pe la librar: „ai vându-o”. De s-a vândut îi cere cei 10 fr[anci] pe carte şi-i dă alt exemplar.

                O anecdotă mai nostimă a povestit-o Miron Pompiliu. Philippide era numit profesor la m-me Humpel[135], de ce materie nu ştiu, şi una din fete, Mathilda Castano, mai „a dracului”, tot râdea în bancă şi făcea glume. Philippide trânteşte cartea între bănci şi suduind: „să vă dau în p...a mumelor voastre” şi dus a fost. Drept adio a scris o scrisoare doamnei Humpel – între altele erau şi cuvintele „sunt sătul de femeia română”. Dar ceea ce îi luminează caracterul omului ăstuia şi-i dă o strălucire curată, poate şi cumva poetică, este faptul raportat de Missir. Philippide era la Halle trimis să studieze şi Maiorescu având o sumă de 800 de lei disponibilă în buget o trimite lui Philippide, cu gândul că poate să-i folosească. Acesta îi răspunde: „D-le Maiorescu, cu leafa care o am îmi pot îndeplini toate dorinţele şi nu văd ce aş mai face şi cu suma care mi-aţi trimis-o; banii ăştia ar putea servi un altuia mai sărac”. Şi a trimis banii îndărăt. Maiorescu, „iacă un apostol, un om pătruns de cartea lui şi nobil”. Cred încă ,sunt nu tocmai de ajuns expresiile astea pentru fapta lui Philippide.

                Naum mi-a lăsat o impresie frumoasă aseară. Pe când noi stăteam la masă şi vorbeam, el singur ca un poet şi cu minunata lui albime a părului care tocmai prin contrastul cu redingota neagră pune în relief şi mai mult trăsăturile feţei, se plimba în lungul şi largul odăii şi se gândea. Din când în când se aşeza pe câte un scaun departe sau privea la ceasornicul din perete cu misteriosul „cucu”. Părul alb, redingota neagră şi încheiată strâns, un trup înalt şi mers cam cocoşat sunt note foarte caracteristice.

 

 

                1895 ianuarie 22

                Diminică ora 10 1/4 seara. Iaşi

 

                Credeam că n-o să am nimic de copiat sau de scris astăzi şi totuşi tocmai astăzi mai mult ca orişicând. După masă, tocmai când vroiam să ne sculăm de la masă, vine servitorul şi dă lui Negulescu o carte de vizită de la d-l Maiorescu. Venise să susţie un proces la Curtea de Apel din Iaşi, în favorul cui nu mă interesează şi fiindcă duminica o avea liberă ne cheamă pe amândoi: „adu cu d-ta şi pe d-l T.Antonescu, a cărui adresă arheologică îmi este necunoscută; vom citi şi traducerea din Ibsen, o am cu mine”.

                La 4 ceasuri am fost acolo şi după salutul de rigoare Maiorescu adresându-se către mine: „Ei bine d-le A., articolul d-tale, ce faci cu dânsul? Eu am întrebat şi ieri despre dânsul pe Petrescu şi nu s-a dat de urmă-i. Îl recompui?” „Cred că da, numai o să-mi trebuiască vreo câteva săptămâni”. „S-a întâmplat cu articolul d-tale ceea ce s-a întâmplat cu manuscrisul lui Carlyle, asupra Revoluţiunii franceze[136]. Lucrase C. aproape 7 ani, citise tot ce se raporta la Revoluţiune, făcuse schiţe şi tocmai după ce-şi isprăvise lucrarea plecase cu manuscriptul la John Stuart Mill[137], cu care era foarte prieten. Cum sunt casele ţărăneşti la noi, cu pridvor şi cu grădiniţe, aşa sunt împrejurul Londrei casele mai bogaţilor. Acolo Carlyle cu manuscriptul a citit într-o seară o parte prietenului, a citit în a doua seară o altă parte – aci Maiorescu îşi pune ţigara la gură, trage mult cum obişnuieşte el, se uită înainte fix, stă liniştit apoi după oftat lung cam tras în piept cu fumul de ţigară – şi când să caute pentru a treia oară, vede că nu e la locul său; lipsea de pe birou; îl caută împrejur, se pun toţi să-l caute şi, nedumeriţi, nici unul, au întrebat pe servitoare: „dar bine, unde sunt foile de pe birou?” Servitoarea foarte simplu şi nicidecum jenată: „apoi am crezut că sunt de azvârlit şi le-am ars pe toate”. Am reprodus pe cât pot cu accentul şi expresiunile lui Maiorescu. Mă uitam la el şi-mi ziceam în minte: „iată un om care a avut prilejul să vorbească cu împăraţi, să fie în lumea cea mai bună şi eu să am parte să vorbesc cu el aşa de aproape”.

                „Ei, aţi fost aseară la întrunire, mi-a spus Negulescu, v-a plăcut?” „Dar cine este Pic de la Mirandola, d-le M.”, întreabă Neg[ulescu]. „Apoi nu v-a spus Volenti? Ori bine zici, el nu ştie cine este, l-a apucat tocmai în urmă. Păi e Paicu[138]. Unul lung şi subţire şi slab de nu se mai sfârşeşte. Cu ăsta e o halima întreagă. Într-o vreme se bolnăvise, trăise rău, nu mâncase mai nimic şi aceasta îi provenea din bursa care o avusese din Bucovina, de la consistoriul bisericesc, 300 de lei pe an, şi trăise omul numai cu pîine şi cu prune tot timpul. La urmă ajunsese de nu mai putea dormi, nu mai putea mânca. Plecase în Elveţia fiindcă aşa îl orânduise doctorii, să respire aer de munte. Acolo, cum n-avea parale, s-a dus într-o băcănie, în fine, o prăvălie de rând cu băuturi, şi acolo făcând cunoştinţă cu stăpânul i-a spus că este nenorocit şi hotărât după doctori să moară, că nu poate scăpa de cancer la stomac. Omul nostru însă l-a luat a doua zi cu dânsul pe munte, l-a pus s-alerge, să muncească şi încetul cu încetul a început omul nostru Paicu să mănânce şi să doarmă. A venit prin ţară şi de la 1863 de când a fost numit profesor la un gimnaziu din Iaşi – în momentul ăsta intră şi m-me Humpel, sora lui Maiorescu, o damă scundă, pieptoasă, cu un mers şi o ţinută de damă mare, cu un cornet acustic la ureche pentru auz, femeia de altminteri deşi o fi mai tânără decât M. este mai trecută, cu toată simpatia care se degajă din vorba ei şi din ţinuta ei – a rămas tot profesor, n-a mai înaintat deloc. S-a însurat, nu i-a mers bine şi a rămas tot sărac, precum este slab la trup şi lung”.

                Şi aşa a fost povestea cu Pic de la Mirandola. Eu însă, cum vroiam să pui pe M. să-mi repovestească nebunia lui Eminescu, am intervenit, deşi ştiam foarte bine că după casa de nebunie fusese Eminescu dus prin Italia: „dar îmi pare d-le M. că şi Eminescu s-a vindecat complet de nebunia lui tot în Elveţia?” „Nu, nu”. Şi în timpul ăsta iarăşi trage din ţigară şi stă gata pe vorbit. Atunci Maioreasca (m-me) intervine: „nu, a fost după casa de nebuni în Italia”. „Da – şi reia firul vorbei d-l M. – Eminescu din ordonanţa doctorului..., heim, n-am reţinut bine numele, trebuia să viziteze pământuri unde să se distreze. Atunci d-l Chibici[139] a pornit-o cu dânsul spre Veneţia. Când s-a văzut Em[inescu] în Veneţia, pe lac în gondolă – ştiţi că acolo gondola este ceea ce e birja prin Berlin şi droşca, şi canalul frumos de văzut noaptea pe lună, sau ziua cu cerul albastru – e înfiorător pe întuneric – şi când a văzut clătinându-se barca şi apa neagră a canalului şi zidurile înalte ale caselor importante şi interesante de văzut ziua sau noaptea pe lună, a pus braţul pe gâtul lui Chibici: «nu mă omorâţi, iertaţi-mă». Dacă a văzut Chibici că întâia zi aşa, a doua zi tot aşa, a treia, a patra, atunci a pornit-o la Florenţa. Aici Eminescu vesel îşi mai revenise în simţiri, la urmă însă – partea etică a inteligenţei sale se pierduse – a cerut pe ce bani sunt ei acolo. Şi cum Chibici îi prezenta bilanţul, Eminescu nu s-a liniştit până ce nu şi-a apucat partea sa, jumătate din suma spusă de Chibici, şi punând-o în buzunar a pornit-o spre ţară singur, fără să ştie Chibici. Şi fiindcă nu vroia să cheltuiască banii a plecat pe jos. Noaptea l-a apucat pe drum, a dormit prin şanţuri, prin noroiuri, şi după ce s-a obosit cu totul s-a culcat în canalul de murdării a oraşului; acolo a fost găsit de oamenii poliţiei şi dus la dr.Ch[ibici]. S-au reîntors amândoi în ţară, dar de atunci partea bună a lui Eminescu dispăruse şi scânteia inteligenţei, partea luminoasă se stinsese cu totul, era o carne fără simţ şi fără pic de inteligenţă”.

                A comandat bere pentru mine, m-me Humpel, Maiorescu, lapte pentru Negulescu şi un punch p[entru] m-me M. Apoi luându-şi foiţele cu traducerea lui Ibsen şi întorcându-le de câteva ori în mână, răsfoindu-le, scoţându-şi ochelarii şi-a tras scaunul lângă soră-sa, care împrumutase ceilalţi ochelari ai lui Maiorescu şi amândoi aproape lipiţi unul de altul formau o grupă foarte plăcută; de altminteri, m-me Humpel fiindcă nu auzea cât să urmărească scrierea după cum citeşte M. După atitudinea lor, cei doi fraţi făceau ambii o grupă de iubire şi judecam în mine văzând pe m-me M. tocmai aşa departe de dânşii: „tot sângele trage la sânge, nevasta rămâne ceva trecător, efemer, n-are legături prea strânse cu bărbatul decât numai în cazuri excepţionale, dacă se întâmplă o iubire prea mare”.

                Maiorescu citeşte foarte bine, aproape n-am auzit o piesă de teatru citită cu aşa inteligenţă, cu aşa patimă şi cu potrivirea de situaţie a personajelor puse în joc, pe de altă parte, pentru prima oară, vedeam câtă frumuseţe şi modulaţie capătă vocea lui când este emoţionat sau scos din starea lui de tot momentul. Piesa este Copilul Eyolf[140]. Personajele piesei sunt Allmers, un savant de vreo 36 de ani, Rita femeia lui, Asta sora vitregă a lui Allmers, copilul Eyolf, un copil de 9 ani, bătrâncios, slăbănogit, foarte precoce, şi umblă cu cârja în mâna stângă. Drama stă în următorul punct – judec cel puţin după primul act numai: Allmers, care a făcut o călătorie de vreo câteva săptămâni prin plaiurile înalte ale munţilor, îşi schimbă caracterul său, adică în mintea sa se întâmplă o transformare: de unde până aci trebuia şi muncea numai în vederea unui scop unic, „răspunderea omenească”, în creierul lui se naşte idea că are un copil şi că trebuie să-l îngrijească şi să-l facă în stare astfel încât să-şi îndeplinească însuşi copilul menirea sa; d-aici vine transformarea în el însuşi. Rita însă îl urmăreşte, constată schimbarea şi drama în sufletul ei şi în întreg primul act este în momentul când vede că iubirea, care altă dată era numai pentru dânsa, se schimbă în acelaşi timp în parte şi pentru copilul ei. În discuţia între ambii soţi, ea este târâtă de pasiune aşa de departe încât parcă ar reieşi din cuvintele ei că ar dori moartea copilului. Când copilul pleacă spre mare şi vine vestea morţii lui, înecării în mare, acţiunea dramatică şi-a ajuns maximul său de intensitate. Poate de când sunt n-am văzut o mai vie şi mai dramatică acţiune prezentată aşa de sobru şi aşa de maiestos. Cât de atrăgătoare trebuie să fie cele două acte următoare se vede din partea finală a actului prim, unde pare că Asta, sora lui Allmeos, are o iubire adâncă pentru frăţiorul său vitreg. Dar mai cu seamă raporturile între cei doi soţi trebuie să fie arătate şi analizate până la marginea posibilului în dramă. Dar mă opresc.

                Amintesc numai atât, cauza lui M. d-a nu fi venit şi la mine, pe când pe Negulescu l-a vizitat: „d-le A., de n-am venit la d-ta e că nu ai casă, o să te muţi la Şcoală şi n-aveam cum să-ţi văd «hornul” d-tale». Am mestecat câteva cuvinte, am luat bunăziua, după ce l-am întrebat când pleacă şi am plecat pe drum, într-o situaţie sufletească identică elevilor lui Socrate, după cum spune Platon în Phedon, adică un amestec de plăcere şi de întristare. În fond, însăşi viaţa este amestecul cel mai desăvârşit al părţilor de plăcere cu ale celor de întristare; acum de s-a greşit cumva de sus mai multă amărăciune decât dulceaţă, tu rămâi neclintit, fă-ţi datoria, împlineşte-ţi misiunea şi când va fi să mori, să te întrebi singur: „mi-am împlinit eu pe pământ misiunea, am dat eu lumii ce aveam de dat şi ce trebuia de dat; dacă da, atunci ai fost fericit şi numai în acel moment când e să mori, dacă nu, apoi nenorocit ai fost toată viaţa şi poate pe mulţi cu purtarea ta i-ai nenorocit. Eah, închide ochii şi mergi înainte!...”

 

 

                1895 ianuarie 27

                Vineri seara 11 1/4

 

                Ieri, joi 26, am fost după dejun pe la 4 ceasuri la d-l Naum, pentru ca să ne citească cântul al 10-lea din Poema Vulpii. Când am sosit la început erau pe masă cărţile: Pătraşcu, Vasile Alecsandri[141]; Artur Stavri, Poezii[142]; Dulfu, Păcală[143]; Rădulescu-Niger, Rustice[144]; bietul Naum, care trebuia să facă neapărat un raport asupra acestor lucrări, prezentate Academiei spre premiere, era tare perplex. „Toate ca toate, Pătrăşcanu ăsta mi-a făcut o critică mie personală, şi de l-oi raporta sau respinge are să zică «din pricina criticii mă respinge». Eu credeam că numai de mergi după mort la groapă, dintre donatorii Academiei, este una din atribuţiile nenorocite ale academicianului; dar asta, facerea de raporturi asupra unor asemenea lucruri, e şi mai rău decât a duce pe mort la cimitir”.

                Venind şi Negulescu, după câteva citanii din poeţii care zăceau pe masă înaintea noastră, am spus eu: „e curios cum nota asta aşa de personală a poemei d-voastră, cu umorul şi morala sa, îndărătul căreia se simte la fiece pas înţepătura fină, n-a fost luată în seamă şi publicul cel mare n-o cunoaşte”. Atunci Naum şi-a adus manuscrisul, compus din sferturi de hârtie, înfăşurate într-o cămăşuţă de hârtie mai groasă pe d-asupra căreia stătea d-a-n curmezişul: „poema hulpei” etc. Tot cântul era în vereu pe sferturi scris, adică în lungul părţii mai late a sfertului de hârtie, va să zică nu cu direcţia rândurilor trase pe pagina asta, ci în direcţia perpendiculară.

                A început să citească Negulescu; dar cum citea la început „invocaţii către Muză”, invocaţie făcută cu mult spirit, şi fiindcă Negulescu nu găsise nota comică a citirii, a reluat Naum mai departe şi citit. E drept că de la o vreme am vrut şi eu să citesc, dar mai rău citeam decât orişice băiat de 6 clase. Poemul, adică al şaselea cânt, este cât se poate de frumos şi reprezintă după mine una din cele mai frumoase manifestări artistice de la moartea lui Eminescu şi răsărirea lui Coşbuc. Este o parte încă la început, unde Naum îşi râde de muze că nu s-au măritat, le face desculţe, în fine un torent de glume în aceeaşi direcţie, pornite din feciorelnicia lor. Ne tot întreba Naum, „merge gluma asta cu nemăritatul Muzelor, nu găsiţi că este o glumă cam proastă?” „Eu nu văd deloc, mi se pare că în nota veselă a întregii poeme, gluma aceasta îşi are savoarea ei; de altminteri atârnă de nota generală veselă a poemei”. El nu ştia bine ce să creadă. Discursul Muzei din invocaţie, o parodie a poemelor romantice şi mai ales a poeziei lui Bolintineanu, „când lampa se stinge la negrul mormânt”, şi altele de Victor Hugo et compania, este fără îndoială o satiră înaltă şi poate cea mai fină din câte avem în literatura noastră. Altfel este Satira lui Eminescu, alta satira lui Vlahuţă, în Linişte, şi alta este satira lui Naum. Acesta nu-şi ia în serios menirea sa de moralist, dar este mai fin, mai cu gust decât ceilalţi tovarăşi – cu aceasta nu vroi să zic că Naum le este superior şi în alte privinţe –, el s-apropie în felul de morală de poetul care ar face nici tocmai operă fără morală văzută întrânsa, precum e la Caragiale, nici prea directă ca la Eminescu. Partea finală mai ales, modul cum isprăveşte cumătrul ursul, „armele, armele, pintenii”, o imitaţie după Eminescu, cu Satira a III-a la urmă, când scrie feciorul de domn, „de din vale de Rovine”, dar altfel aplicată şi altfel îndreptată. Nu mă sfiesc a susţine că acest cânt al 10-lea prezintă o creaţie de cea mai mare valoare artistică.

                După ce şi-a isprăvit cântul, am început să vorbim despre vechea Junime. Despre Alecsandri tot acelaşi lucru mi-a spus: „venea rar la Societate şi şedea puţin. Atunci lăsam toate glumele, toate caraghioslâcurile şi ne cuminţeam. Era alt om, din altă lume decât a noastră, jucase un rol mare în viaţa noastră contemporană, fusese ambasador, în fine, toate îl făceau să fie respectat. Când citea el câte o lucrare – îmi pare Despot Vodă, în fine, o piesă unde era vorba despre Cleopatra a Egiptului – toţi ascultam cu sfinţenie; doar Pogor, care era foarte sarcastic, foarte vesel, umplea sala de veselie numai când apărea înăuntru, care era instruit, în curent cu toate, spirit foarte pătrunzător, îndrăznea să atace, să zică mai jumătate, mai 1/2 serios vreo observaţie; noi ăştialalţi stăteam tăcuţi şi de treabă. Erau atunci şi alte elemente: Conta, Lambrior, Creangă, Eminescu, Maiorescu, Carp, Teodor Rosseti, Missir, Pogor, Negruzzi, mai la urmă Gane N., Panu, Xenopol etc, în fine, boierimea cea mare de p-aici şi tot ce era inteligent aci venea. Era o sărbătoare zilele de întrunire, aşteptam ziua cu o nerăbdare nespusă. Şi era atunci bogăţie, belşug, fumai cât vrei, la discreţie tutun, vin, ceai, cafea. Apoi, când era câte o discuţie, se spunea pe faţă tot ce aveai de spus, nu ascundeam nimica, şi vai de sufletul ăluia care se supăra; păi nu mai putea veni. Banchetele care le făceam la Binder, ajungeam cu numărul până la 100 şi râdeam şi petreceam cum nu-şi poate cineva închipui. La masă, de regulă făceam satire pe socoteala celor din Junime, şi p-a lui Maiorescu, chiar şi râdeam cu toţii. Mi-aduc aminte una, în care Maiorescu era făcut ca melc. Un ziar d-atunci satiric făcuse pe M. ca un culbec, numai capul lui era ieşit afară din «găoace», eu am luat desenul şi am făcut o poezie asupră-i”.

                Când ne-am despărţit de dânsul, albul zăpezii care acoperea întreaga vale a Bahluiului şi dealurile toate se încenuşaseră cu totul şi la felinarele aprinse prin uliţe păreau luminile mai roşii decât sunt de obicei, poate din contrastul cu albul de neauă; şi-mi făceau impresia acolo risipite în vale unor stele formidabile spărgând totuşi norii cenuşii cu luminile lor.

                Am aflat astăzi la Societatea „Arhiva” că familia lui Carp este cam de pe la 1600 în cronici şi vechi ispisoace[145]. Despre Burlă am auzit şi mai curios lucru, că el este un descendent dintr-un oarecare Burlă, care o vreme întreagă a fost tâlhar mare. La urmă, acesta vroind să se pocăiască, s-a dat pe mâna justiţiei noastre, a cerut să i se taie mâinile de la coate şi picioarele de la genunchi şi aşa slut şi olog s-a dus la Sfântul Munte şi s-a întors în ţară, când a şi murit. Tocmai făcea [I.]Paul observaţia: „Burlă strămoşul un tâlhar de frunte şi Burlă ăsta al nostru omul cel mai cinstit şi să mai vorbim de atavism şi inexorabilitatea eredităţii”.

 

 

                1895 martie 14/26

                Marţi seara 10

 

                Am început să scriu deşi de mult am lăsat obiceiul; semn că împrejurări mari se pregătesc împrejurul meu. Şi ca să fiu scurt, voi spune că nu mi se mai pare indiferentă lumea. Pricina? O poate înţelege toţi. Am printre elevele mele – care s-au redus la numărul de patru numai – una de o frumuseţe extraordinară, rumenă la faţă şi cu nişte ochi de Madonă rafaelică precum n-am mai văzut; când vorbesc se uită cam printre gene la mine, cu capul fiind plecat în jos spre bancă, aşa că bărbia îi acoperă întotdeauna gâtul. De câte ori nu mi-am zis, uitându-mă atent la dânsa: „colosal de frumoasă şi cât de nimica par toate statuile greceşti pe lângă dânsa!” Curios, într-o zi, pe când unul din conferenţiarii studenţi vorbea pe catedră în locul meu, fata, mai exact d-şoara X, stătea în capul băncii înspre partea mea şi cum ea era între mine şi fereastră, figura ei îşi arunca profilul pe geam şi pe albăstrimea cerului. Şi-mi ziceam în mine fără să mai ascult la conferenţiar: „este frumoasă văzută din faţă, dar mai frumoasă e din profil”. Are o figură foarte simpatică şi un surâs cum arareori mi se întâmplă. Astăzi mergând pe uliţă fără să ştiu, ea era cu o altă d-şoară înaintea mea şi mă miram mergând în urma ei de cât mai înaltă pare dânsa decât mine. Am trecut înainte şi salutat foarte jenat ca un băiat de liceu. Ce vrei să fac, îmi bătea inima ca înaintea unei conferinţe pe care o fac eu faţă cu un public numeros. Să văd ce dezvoltare ia idila aceasta.

                Încolo, ocupat acum cu articolele mele asupra imaterializării crescând în artă cu rasele care se înfăţişează pe scena lumii. Sunt foarte neastâmpărat să văd de vine joia asta d-l Maiorescu şi de se citeşte articolul meu în şedinţa „Junimii” noi de la Volenti acasă, aşa precum am vorbit în sâmbăta trecută cu toţii. Totuşi acelaşi gând, frumuseţea d-şoarei X îmi a rămas în minte şi îmi domină întregul sistem de cugetare. Astă seară vorbeam cu Negulescu pe strada Păcurari şi ziceam: „ce n-aş da să pot iubi cu o dragoste adâncă pe lumea asta o fiinţă şi să fiu iubit măcar cât de puţin; pentru mine ar fi idila cea mai frumoasă, care m-ar mulţumi pe deplin”. Ce s-o realiza, ce-o rămâne pură iluzie, un vis dulce!? Vom vedea mai târziu.

 

 

                Iaşi, 1895 martie 15/27

                Miercuri seara

 

                Nou cu privinţă la întâmplări venite din afară n-am nimic de scris; în schimb mereu constat că spiritul meu este neliniştit. Mă uit la fiece semn extern, la fiece indiciu care ar arăta ceva din starea sufletească a celor ce mă înconjoară, din gândurile lor ascunse şi pe zi ce merge mă conving de puţina trecere şi respect ce mă bucur de la oameni. Ce vrei să fac? Toate sunt de vină numai fiindcă am învelişul trupesc meschin, mizerabil, n-am înfăţişare de om; şi un servitor este tratat, cred, cu mai multă atenţie decât mine, căci are ceea ce se cere în societate, decorul, adică barbă mare şi stufoasă, mustăţi lungi şi un trup nemilos de puternic. Ce n-aş da să am şi eu un corp mai bine făcut! Pân-atunci ştiindu-mă în poziţia în care mă aflu, toate fiinţele mizerabile care le văd pe drum, de este un microcefal, de este un scurt şi slab, sau orice alte caractere externe mizerabile, le aduc în comparaţie cu mine şi totdeauna găsesc o însuşire bună la dânşii în defavorul meu. Când s-o schimba şi pentru mine turmentele astea, numai D[umne]zeu ştie.

                Mâine de dimineaţă mă duc să primesc la gară pe d-l Maiorescu, de vine poate să petrecem bine împreună.

 

 

                Iaşi, 1895 martie 16

                Ziua, [ora] 6

 

                Foarte multe lucruri de spus, căci şi împrejurări sufleteşti m-au făcut mulţumit şi natura extraordinar de frumoasă – un cer senin şi albastru cum se vede rar – mi-au dat numai idei fericite. Am fost de dimineaţă la gară ca să primesc pe d-l Maiorescu, care a sosit la 8 1/2 fix, nu trecute fix. Eram invitaţi la dânsul la masă pentru 11 ceasuri. Eu, cum eram satisfăcut sufleteşte, am pornit-o spre Copou în sus. Tot ce ştiu pe drum e că n-am cugetat la nimic, eram vesel dar fără să ştiu de ce. Când m-am întors acasă tocmai dau de articolul meu asupra „imaterializării crescânde în artă” şi negreşit am prefăcut cele trei pagini din urmă. Am plecat pe urmă la Maiorescu şi pe drum întâlnind şi pe d-l Negulescu am intrat împreună la Hotel Binder.

                Maiorescu ne-a vorbit despre punerea catedrelor noastre în buget şi ne-a întrebat dacă vrem să punem concursul cât mai repede[146]. S-a hotărât pentru octombrie. Mie îmi spunea M. că voi fi singurul concurent şi că amândoi, reuşind la concurs, vom sluji un punct de sprijin pentru Dragomirescu şi Evolceanu când s-or prezenta la Iaşi aici p[entru] catedrele lor. Apoi a spus ceva despre întocmirea legii celei noi de instrucţie, care după dânsul n-are să treacă. Cât despre ideea că ministrul poate suspenda un profesor sau o facultate este o simplă formalitate, căci de se întâmplă neastâmpăr ca în Italia sau aiurea să fie acolo o autoritate care să spuie cuvântul său. În privinţa numirii profesorilor însă părea ceva mai încurcat lucrul pentru M. E vorba numirii profesorilor după sistemul actual sau după acela al agregaţilor? Dacă acest din urmă caz este ales, atunci cum trebuie făcut? Universitatea să numească trei candidaţi agregaţi, din care ministrul să aleagă, sau mai bine o comisiune compusă dintr-un delegat al Universităţii şi doi ai ministrului? Lucrul pare complicat. Negulescu i-a propus să utilizăm şi noi articolul din lege 368, care susţine că juriul poate recomanda un suplinitor al catedrei pe baza numai a unei lucrări. „Bine, bine – şi-şi pune ţigara la gură şi mişcă din cap – dar ce lucrare poţi face aşa de repede numai până la toamnă?” „Păi am să scriu ceva”. „Nu, lasă, mai bine să mergi acolo să ţii o conferinţă, ca să vadă şi lumea cine eşti şi cum propui”.

                Am trecut la masă apoi în restaurant. Aici a vorbit dânsul mai tot timpul despre diverse lucruri din Bucureşti. Serbarea „Instituţiei Carol I” a fost foarte frumoasă. „Fiindcă era vorba de studenţi că nu vor veni să ia parte la serbare, iar alţii da, am oferit sala Universităţii, unde să discute afacerea. Cei de la Gazeta poporului cu Sihleanu[147] şi alţii ocupaseră sala şi negreşit că formarea curentului printre studenţi, în sensul cum vroiau dânşii, a fost uşor de făcut. S-au luat deciziunile care au vroit. Eu am fost atunci la Şcoala Nor[mală] Sup[erioară] şi împreună cu Francudi am chemat pe băieţi în cancelarie jos. Acolo, de faţă cu dânşii, am ţinut un mic speach şi am spus între altele că vor trebui să discute asupra luării sau nu parte la întrunirea serbării; le-am dat să înţeleagă că sunt liberi să ia orice hotărâre şi că ea nu va influenţa întru nimic asupra poziţiunii lor în Şcoală. Ei au luat pe dată decizia să primească instituţia şi natural [au] ales pe Bărbulescu[148] care să ţie şi un discurs. Băiatul a venit la mine cu o foiţă şi mi-a citit tot; era foarte bine scris şi foarte simţit. Peste două zile mă pomenesc cu dânsul pe la 8 1/2 seara la mine că mă roagă să-mi spuie ceva. Îmi aduce două foiţe, una scrisă de el, pe care mi-o citise, şi cealaltă făcută de papa Francudi. «Uite d-le M. ce mă pune să spui, ce să fac?» O citesc şi era făcută în sensul celor de prin Monitoarele Oficiale. Eu am luat lucrarea şi [am] spus lui Bărbulescu să o citească tot p-a lui proprie, «că mai mult îmi place a d-tale decât a d-lui Francudi». Şi fiindcă trebuia să menajez susceptibilitatea, l-am învăţat să zică lui Francudi că am auzit eu de la Palat că ar vrea Regele să audă cuvinte studenţeşti. Când seara m-am întâlnit cu d-l Francudi, îi vorbeam eu tot în sensul acesta, până când decanul nostru: «ia lasă d-le Maiorescu, ce tot spui d-ta de Palat şi Rege; d-tale ţi-a plăcut mai mult cuvântarea lui Bărbulescu decât a mea şi ai făcut toate astea pentru ca să mă menajezi pe mine»”. Ce n-aş fi dat să văd pe Maiorescu prins cu mâţa în sac!

                La serbare lucrurile au mers de minune. Lume foarte multă şi foarte aleasă, apoi studenţii ocupaseră toate locurile libere, miniştrii cu doamnele, toată magistratura mai înaltă, compturile, casaţia, armata, aghiotanţii regali, Regele, Regina, Mitropolitul etc. În fine, nu mai încăpeau şi pe drum era studenţime şi lume cu miile. A vorbit Regele foarte cald ca întotodeauna şi înalt; mai cu seamă când a ajuns la comparaţia aia frumoasă, au început aplauze care se vedeau f[oarte] bine că nu erau oficiale, erau pornite din inimă şi sincere. Papa Culianu a răspuns dar după tipicul vechi, foarte rău. Bărbulescu mai cald, mai cu seamă fraza „îţi suntem recunoscători Sire, pentru darul tău”, a făcut o impresie foarte vie asupra Regelui. În fine, a fost „un coup dans l’eau” pentru cei ce au lucrat contra serbării. De Bărbulescu spunea M. că până la o vreme a vorbit f[oarte] bine şi că a luat îndată hârtia şi s-a uitat înăuntru bine; altminteri rămânea în drum. Afară de aceste ştiri, am altele de spus aici şi anume convorbirea mea cu Philippide.

 

                Am început şi unul şi celalt cu afacerea tânărului Săvescu, care se prezintă singur concurent pentru catedra reală la Gimnaziul din Bîrlad, limba română. Ne-am aşezat apoi frumuşel la taifas şi din vorbă în vorbă am discutat originea, adică mai bine patria primitivă a arienilor. Eu i-am spus argumentele mele, unul câte unul, pe rând şi cu toate că admitea exactitatea celor spuse, la urmă a fost contra părerii mele că Dacia ar fi patria aceasta. Argumentele lui, întru cât îmi aduc aminte, s-ar rezuma în următoarele: şi astăzi şi ieri şi prin urmare în toate timpurile lucrurile au fost aceleaşi, prin aceasta el nu admite un fond comun, acelaşi, vroi să spun, el socoteşte că nu este necesar să admitem un punct comun pentru toată familia ariană încă nedespărţită, ci că asemănările sunt rezultatul unui pur hazard sau că au provenit din amestecul raselor. În zadar căutam eu să spun că asemănările între limbile arice nu-s fortuite, că din amestecuri de rase nu poate ieşi cel mult decât un împrumut de câteva cuvinte, dar nu o schimbare de sintaxă şi de compoziţii identică. Pentru dânsul poporul aric a trebuit să trăiască la nordul Mării Mediterane în Europa, fără un punct central. El, cum văd, nu crede în teoria lui Schleicher; mai exact nu era pregătit pentru o discuţie pe aşa teren.

                După această convorbire am intrat în clasă, era conferinţa d-şoarei Strătilescu[149], şi repede cum veneam am rămas surprins de mulţimea auditoriului, mai ales a sexului frumos. A vorbit fata destul de bine, deşi mai toate ce le spunea erau şi în cartea lui Collignon; dar oricum, a vorbit clar, elegant, cu oarecare facilitate şi destul de complet; a sfârşit cu câteva fraze asupra idealului în artă şi cu tendinţa continuă de a realiza idealul de frumos. Eu i-am făcut critica începând cu cuvintele: „D-şoară, dacă aş spune că conferinţa d-tale a fost excelentă, mi-ar fi teamă că spun prea puţin” etc, etc, şi [am] sfârşit cu vorbele: „dacă scrierea d-tale a fost făcută cu aceeaşi eleganţă cu care ai vorbit-o, atunci negreşit – şi o pot eu afirma – lucrarea d-tale se poate publica”. Ea era mulţumită şi în fond şi merita cuvintele spuse, adică laudele spuse.

                Seara am condus pe d-l Maiorescu la gară şi când ne-am despărţit ne-am sărutat în gură; lucrul s-a făcut cu o aşa repeziciune încât în primul moment nu-mi puteam da seama de frumuseţea lucrului; de altminteri nici nu putea să facă altfel, avea pe Negruzzi, cumnată-su, pe cucoana Humpell care ţinea pe soră-sa şi cu ei trebuia să se îmbrăţişeze, pe noi cum ne lăsa. E întâia dată când intru cu M. în atâta intimitate.

 

 

                1895 martie 21

                Marţi seara 9 1/2

 

                Ce am, pentru ce nu sunt mulţumit de câtăva vreme? Pot spune că rareori mi s-a întâmplat aşa nelinişte să am. Dacă aş analiza starea mea sufletească aş găsi un complex enorm de fenomene cărora nici distincţie, nici nume deosebite nu aş putea să le dau. Ştiu numai că sunt abătut. Sunt în situaţia unui om care i s-a întâmplat o nenorocire, simte o greutate colosală pe piept, oftează continuu, n-are nici o dorinţă determinată, nu ştie să spuie în ce-i stă nefericirea; dacă se culcă şi scapă de grijă în tot lungul somnului, când se scoală aceeaşi greutate îl apasă pe inimă; de vrea să citească se gândeşte la altceva şi-i trec rândurile pe dinainte fără să prindă măcar o idee, vreun sens oarecare; dacă râd cei dimprejur, sunt veseli, i se pare o insultă adusă direct sentimentelor sale. În aşa stare mă aflu pentru un moment, adică de vreo câteva zile continuu. Apoi s-a pus şi o vreme urâtă, tristă, cu nori plumburii şi cu ploaie măruntă, de-ţi vine să-ţi ieşi din minţi. Am citit un roman de Beyle Stendal, La chartreuse de Parme, dar cu toate unele calităţi bune ale scriitorului şi cu toate cele câteva scene plăcute – mai ales amorul lui Fabrice pentru Clelia Conti în turnul închisorii – am rămas rece, deşi am citit cu atenţie tot. Plec de vacanţă la Titu, sunt foarte curios să ştiu dacă întorcându-mă d-acolo am să fiu mai vesel cu soarta mea. Ş-apoi de n-oi fi ce vrei să fac, oi răbda şi pace. Totuşi mi se pare ceva supranatural să mai dau de mulţumire, să fiu vesel. În fine, om vedea.

                Astăzi am avut un moment de bucurie cu toate astea. La concursul lui Săvescu Mihail, cel pe care l-am şi recomandat ministrului cu nota 7,75, am avut o altercaţie foarte vie cu Negulescu în privinţa notei de dat. Eu susţineam că merită mai mult, el mai puţin şi, probabil, cearta noastră a fost auzită de către băiat; căci mai acum câteva zile am auzit de la Georgescu, un tânăr, că Săvescu spusese lui [I.] Paul cum mă luptasem pentru dânsul şi-mi ziceam în mine: „iată un om căruia i-am făcut bine, fără ca să ştie”. După ce am aflat cuvântul lui Săvescu, ziceam: „cine ştie de m-o mai întâlni ca să-mi mulţumească!” Astăzi, mergând pe dinaintea hotelului lui Buch, am dat de dânsul. M-a salutat foarte respectuos. Dar nu aceasta m-a satisfăcut pe mine, cât ideea însăşi de a-i fi făcut un bine. Am trecut înainte şi simţeam că mi se încălzise şira spinării.

                Cred că una din cauzele care-mi aduce tristeţea mea nemărginită este şi faptul că sunt urât ca fizic. Mă uitam astăzi în oglindă şi văzându-mi tăietura pe falca dreaptă şi mai cu seamă ochii duşi în fundul capului, cu cearcănul galben prin prejur, îmi ziceam singur: „niciodată în viaţa mea n-o să simt plăcerea unui amor împărtăşit fără vreun amestec de interes la mijloc; cine m-o iubi, o s-o facă numai pentru vreun scop, nu pentru mine însumi. Şi ochii-mi sunt răutăcioşi, nu arată bunătatea de budist care aş vrea s-o am din natură”. Am auzit că sunt oameni urâţi, dar urîciunea lor are o simpatie oarecare, o atracţie născută din bunătatea sufletească, o bunătate de înger. Aceasta n-o am, sunt răutăcios ca un şarpe veninos, când mă mânii sunt ca o fiară care vede numai sânge înainte; nu am răbdarea nobilă a sufletului ales. Ce n-aş da încă atâta lucru să am! Am să încerc cu toate astea să mă arăt blând, bun şi drept, aşa încât cu simţul de moralitate pe care neîndoios îl am destul de dezvoltat să ajung un om cu însuşirile de mai sus.

                Un alt motiv, dar ceva mai ascuns acesta, este desigur şi nevenirea studenţilor şi mai ales studentelor la cursul meu. Odinioară veneau aşa de mulţi la curs încât toate cele trei bănci din faţă şi în părţile laterale încă altele erau pline doldora de fete; acum gradat, gradat am ajuns să am numai 4 în totul dintre fete şi din băieţi [de la] Şcoala Norm[ală] Sup[erioară] – negreşit fiindcă sunt subdirector aci – şi câţiva externi, cei care au făcut conferinţe. Şi cu toate astea am făcut conferinţe foarte atente şi îngrijite. Mai cu seamă ceea ce m-a vexat a fost că la conferinţa d-şoarei Strătilescu a venit atâta lume câtă frunză şi iarbă, lume bună, colege de ale fetei, şi la conferinţa mea iarăşi cele patru nelipsite.

                O altă cauză şi cea mai puternică poate de tristeţe este iubirea din ce în ce crescând pentru d-şoara Climescu[150]; e prea frumoasă ca să pot rezista plăcerii; de câte ori mă uit furiş la dânsa o văd cu faţa pironită pe mine şi privind ca printre gene la ochii mei. Am ajuns să cred că [este] o fericire să am mai multe ore pe săptămână pentru conferinţă. Aştept cu o nerăbdare vie fiecare zi de lecţie şi cred că ar fi o lovitură teribilă pentru mine dacă i-ar veni fetei o dată ideea să lipsească la o lecţie măcar. Spuneam în derizie lui Negulescu într-o vreme că „de ar lipsi toate fetele, dar dacă ar veni dânsa aş merge mai departe mulţumit sau din contra, să vie toată lumea, dar dacă n-ar veni dânsa mi s-ar părea sala goală”, şi acum am ajuns cu adevărat să văd împlinirea cuvintelor. Dar ce e bine, ce e rău, noi le-om suferi pe toate. Câte altele n-am mai răbdat! N-am plâns cu hohot o dată la Paris pentru o femeie care într-adevăr că iubea... dar pe un altul. Am plâns şi, vorba lui Caragiale, am iertat-o şi iată-mă acum intrând în altă vîltoare. Dar unde o ieşi să iasă.

 

 

                Iaşi, 1895 aprilie 20

                Joi seara 10 ore

 

                Era vorba, ducându-mă la Titu, să mă mai bucur puţin, să mai ies din toropeala mea, din starea de nemulţumire în care mă aflam înainte de Paşti; dar m-am dus şi m-am întors tot aşa; schimbare de-o fi venit apoi numai în rău a putut să fie. Ziceam în mine: „când oi vedea pădurea cu copacii mari şi înmugurind de frunze, ori oi vedea iarba răsărind pe câmp şi liniştea de la ţară şi nemărginitele şesuri din Muntenia cu linia munţilor Carpaţi şi cu albăstrimea cerului de noapte la ţară, o să-mi facă bine şi noutatea lucrului are să-mi insufle plăcere şi de viaţă şi de muncă”. Din toate astea n-am văzut nimic. Cerul era senin, dar vântul îţi scotea ochii cu praful şi în fundul curţii la nenea Costache n-am auzit decât cântecul brotăceilor. Cucul, prevestitorul primăverii care-l aşteptam şi-l doream, nu l-am auzit.

                Lucrurile s-au petrecut prozaic de tot. Am plecat la Giurgiu socotind că Dunărea imensă, largă, cum e dânsa când vin apele mari, are să-mi dea impresii plăcute şi cu toate astea nimic. Dunărea deşi mare, dar în copilărie am văzut-o mai largă, prin urmare nici aici surpriză. Lucru nou şi iarăşi nou îmi trebuie ca să-mi facă impresie. Astăzi pe vremea de ploaie şi vânt cum era mi s-a făcut un urât fără seamăn şi luând nişte nuvele de Jules Clarche, Marcel şi Saltimbanque, am plâns de mai multe ori, atins mai mult de soarta mea decât tocmai de povestirea artistului, care mărturisesc este excelentă. Îmi ziceam în mine singur, după ce am citit ambele romane, unde era vorba de nişte fiinţe singure pe pământ iubind altă lume, „bine frate, amorul, sorgintea asta adâncă de bucurie şi de întristare, să nu-l cunosc eu? Să rămân în viaţa mea numai cu iluzia lucrului, fără realitatea lui? Adică în toată viaţa mea numai să trec p-alături de cărarea dragostei, ca un om pe lângă dogoarea flăcării şi să nu intru niciodată în sânul ei?” Primul vis al meu de iubire a fost Vasilichia Xantopol; şedea la Giurgiu, la colţul străzii Frumoase şi Tăbăcarii, cea care duce spre staţia mare; de câte ori nu ne-am făcut semne cu înţeles şi nu am mers unul spre altul cu iubire şi măcar o dată să vorbesc cu dânsa nu s-a putut. Ne-am depărtat unul de altul şi tot un cuvânt nu ne-am spus. A venit apoi Maria Stoenescu, a murit acum de mult; cu dânsa era şi mai viu decât mi se pare; îmi plăceau ochii ei la nebunie şi dânsa s-a dus fără să schimb un cuvânt de dragoste. Apoi Maria Manolescu şi în fine afacerea cea mai serioasă, poate singura când am fost prins adânc de o fată, e vorba de Poliana Cernovodeanu, şi totuşi lucrurile s-au stricat fără să fi avut măcar un moment de atâta plăcere, să zic unei femei „mi-eşti dragă mult” sau să aud de la dânsa că ţine la mine. Adică să fie scris ca eu pe pământul ăsta să trăiesc numai din speranţă, din urma iluziei şi nicidecum din veninul dragostei însăşi. Am citit p-alocurea că iubirea pentru un om este o stare maladivă a sufletului, stare mai grea decât orice boală trupească. Ei bine, cu toate astea aş dori şi eu să gust un moment din veninul acesta al iubirii şi apoi să zac de dragoste o viaţă întreagă. Am început să cred că o îndărătnică prigonire mă împiedică de asemenea sentimente. Viaţa îmi este indiferentă de o vreme încoace; tot mereu dacă sunt în Iaşi mă întreb când o să isprăvesc să vie vacanţa să plec la ţară sau la Giurgiu; de sunt la ţară repede mi se urăşte şi iar îmi zic „uf, de ce nu vine vremea mai repede de şcoală să mă mai duc la Iaşi” şi aşa mai departe. Ce viaţă poate fi asta!?

 

 

                Iaşi, 1895 aprilie 22

                Sâmbătă

 

                Azi noapte am visat un vis care mi-a dat prilej din resturile lui şi din adause foarte multe să compun următoarea nuvelă interesantă dacă aş avea putinţa şi timpul s-o scriu cum se cade. Se făcea că eram la Giurgiu şi şedeam cu toţii, adică mămiţa, surorile mele toate şi nenea Vasile, în odăiţa de la mijloc din casele cele mici. Era vânt afară şi izbea cu picături de ploaie mari în geam şi tremuram cu toţii de frig, frig umed deşi strânşi toţi la masă ar fi trebuit să fie mai cald. Nu vorbeam nici între noi, eram toţi trişti de moartea surori-mi Olympiada; mămiţa doar împărţea din când în când câte o bucăţică de carne din talerul de la mijloc, la copii. Eram pe sfârşite, când deodată ni se păru că trosneşte ceva în tavan, un trosnet foarte particular care ne făcu să ne uităm unii la alţii sperioşi. „Ha! este vântul afară care izbeşte în grindină, nu e nimic, mâncaţi înainte copii” zise nenea. Noi am ascultat şi doar că ne încercăm punând mâna la frunte să împiedicăm razele lămpii să ne dea în ochi, încercam să răzbatem printre geamuri întunericul negru din curte. Pe cât fusesem de tăcuţi, ajunseserăm şi mai tăcuţi. Prin pod mi se părea că calcă cineva şi ne era teamă. „Ha! Sunt şoarecii, ori sunt pisicile prin pod”, ne spunea nenea şi se uita la mama foarte întrebător. Mai stăturăm o vreme şi vântul se înteţea tot mai tare şi picăturile de ploaie izbeau ca alicele în ferestre. Suna acoperişul casei şi urloiul sobei ţiuia. Cum nu vorbea nimeni, ni se făcuse frică nouă tuturor, mama doar ce mai zicea din când în când să mâncăm, fără ca să mişte nimeni. Fiindcă se lăsase frigul de umezeală, cel mai rece frig, mama aprinse lumânarea de permanţel şi pleacă să facă focul. După ce aduse lemne şi le aşeză pe surcele în sobă şi pică niţel gaz, dete foc cu lumânarea şi vântul şi surcelele uscate, şi soba, că era nouă, aprinse focul mare şi după deschiderea portiţei la sobă flăcările aruncau umbrele noastre pe peretele casei şi le jucau foarte repede căci lampa fusese stinsă. D-abia se făcuse puţin mai cald şi iarăşi un mers de paşi se auzi în pod, apoi părea că descinde o scară şi se opreşte. Mămiţa plecă din nou cu lumânarea aprinsă la flacăra focului p-afară şi după ce căută ce căută se întoarse din nou înăuntru: „nu e nimic, am căutat pretutindeni, am închis uşa de la pod cu lacătul, am pus veriga la uşa din sală, suntem zăvorâţi bine, n-are cum să intre, cine o vrea să intre”. „Uf, ce urât mamă – zise soră-mea –, vremea asta de afară, ploaia şi urâtul mă iau de grumaz”. Ne strânserăm de astă dată împrejurul gurii sobei toţi, care pe scaun, care pe ladă, care pe grămăjuia de lemne şi nu vorbeam nimic, parcă aşteptam ceva. Se culcase băiatul surori-mii mai mari în pat şi dormea liniştit fără să simtă nimic; de altminteri nici nu mâncase la masă. Când deodată trosni mai tare decât oricând ceva, părea că trosnetul venea din altă parte şi, cum urla vântul, auzeam parcă uşa zăvorâtă hîţânându-se ca şi cum ar fi cercând cineva s-o deschidă. „Mamă, mi-e frică – am zis eu –, ce trosneşte p-acolo?” „Să bată pustia maică, nici eu nu ştiu ce tot trosneşte, e vântul maică, suflă prea tare!” „Ce vreme, ce vreme! Şi nu mai stă vântul şi nu mai încetează ploaia”.

                Toţi eram vineţi de spaimă şi nu îndrăzneam nici să respirăm măcar. Când în fine auzirăm un foşnet parcă la uşă şi ţâţânele scârţîind ca şi cum ar fi închis sau dat de perete poarta. Noi ne strânsesem împrejurul mamei şi toţi cătam să ne alipim mai mult de dânsa, care şedea la gura sobei pe scaun. Flăcările din sobă se cam păliseră şi se micşoraseră mult, de la o vreme nu se vedeau decât unele limbi verzui-albastre pîlpîind când într-o parte când într-alta a lemnului ars, prefăcut în cărbune roşu de la mijloc. Pe pereţii albi se mişcau numai rareori umbre nedesluşite şi înecase întunericul şi oglinda şi scaunele mai departe de noi şi nu se mai vedea decât umbrele noastre în loc de trupurile noastre. Afară era tot vânt cu picături de ploaie, dar în casă cel puţin era cald şi parcă ne luase încet somnul. „Mamă, vezi tu colo la uşă, o dungă subţire roşiatică gălbuie, printre pragul de jos şi pulpana uşii – zise soră-mea cea mare – parcă ar fi o lumină în săliţă, sau mi se pare mie?” „Ţi se pare maică de frică”. „Mamă – zise cea mijlocie – şi eu parcă văd dunga de lumină, nu mi se pare”. „Culcaţi-vă maică, nu vă mai uitaţi într-acolo”. Era straniu faptul că dunga roşiatică se mişca din loc continuu, cum se mişcă de regulă ochiul alb al unui reflex de oglindă izbit de soare. Toţi tăceam în casă şi urmăream neliniştiţi jocul dungii subţiri pe lângă pragul uşii. Ni se părea că aci se apropie, aci se depărtează, aci se stinge de tot, aci se aprinde mai viu. Într-un rând, văzurăm deodată cu toţii aprinzându-se viu în săliţă şi toate crăpăturile uşii lăsând să treacă fire, fire de lumină. „Ai văzut, ţaţo – ziceam eu – ce lumină”. „Da”. Şi nici nu mai ne şopteam de spaimă, vorbeam doar numai din ochi. Mămiţa aprinsese lampa, dar ce folos, vedenia din săliţă tot nu dispăruse; pentru noi în casă era ca şi cum nu ar fi fost lumină. Trecu o vreme şi părea că frica ne mai lăsase odată cu dispariţia arătărilor. Când vântul din nou suflând, ni se păru că bagă pe coş un vârtej de aer rece. Tremuram mai mult de frică decât de vârtejul de aer rece. La urmă uşa hîţânându-se, clanţa dând zgomotul ei când o apăsa cineva, văzurăm cu ochii noştri, văzurăm bine, cum mai întâi o lumină roşie-portocalie străbătu în casă, parcă era o bură de aur aprins, şi apoi uşa săliţei deschizându-se singură de perete inundă odaia cu o lumină puternică. Încet, pe uşă văzurăm piciorul, apoi trupul întreg şi în fine intrând în casă, îmbrăcată în veştmintele de groapă, sora noastră Olympiada, cu pantofii ei de atlas, cu rochia albă, şi ea frumoasă la faţă, cu ochii ei albaştri, cu părul blond, intra mereu, se apropia de noi mereu şi părea că surâde. Faţa doar îi era străvezie.

                Mama se sculase în picioare, eu îmi ascunsesem capul în poala soră-mi şi nu mai vream să mă uit, după ce închisesem ochii; dar vedeam totuşi lămurit pe soră-mea moarta mergând mereu, blondă, cu ochii mari, albaştri fin şi cu faţa galbenă. Cu o vorbă dulce, şoptitoare, parcă n-ar fi vrut să deştepte copilul din pat adormit, şi rar auzirăm: „Ce, nu mă mai cunoaşteţi, nu mă vedeţi, sunt tot eu! Mămiţo, uită-te la mine, nu-ţi fie frică, vezi-mă, tot eu sunt. M-am sculat din groapă să viu la voi, să vă mai văd. Mi-e frig înăuntru, în pământ, căci s-a pus ploaia şi picură rece peste coviltirul coşciugului şi mi-e frig, şi mi-e urât, şi mi-era dor de voi. Mamă, mamă, nu fugi de mine, pune mâna pe mine şi mă vezi ce îngheţată sunt”. Şi era dulce vocea ei şi mângîietoare şi plângătoare şi mama fără sfială, căci toţi pierduserăm frica, ne era milă de sora noastră, s-apropie de locul unde stătea vedenia: „Maică, dragă, ce ai, ce te mâhneşte de ţi-ai lăsat tu groapa şi ai venit aici la noi? Nu eşti bine adăpostită, nu ţi s-a făcut slujba morţii bine, ce ai maică?” „Mamă, mi-e urât acolo singură în groapă, este întuneric, e umed şi rece; mă pătrunde frigul prin toate oasele şi sălciile de pe groapa vecinului, când bate vântul mai tare, vîjîie şi urlă şi mi se face frică. Mamă, mamă, ce bine eram cu voi, aşa bolnavă cu suferinţe. Acolo în pământ nu există nimic din ce spune religia, nu e nici iad nici rai, nu e nici înger, nici diavol, e pustiul, e golul, e noaptea rece, adâncă; nu se văd stelele, nu e lună, nu e lumină; timpul trece greu şi încet; şi mi-e greu, mi-e tare greu când ştiu deasupra-mi pământul. Aud lumea mergând pe deasupra-mi, aud plânsetele tuturor şi plâng şi eu şi mi s-a făcut groază de mormânt. Mamă, lasă-mă cu voi, sau dă-mi pe Fănică, băieţelul, cu mine să-l am în groapă, cu el mi-o mai trece vremea. Află că în coşciug omul nu e mort, doar nu poate mişca, nu poate vorbi, striga, încolo simte tot, aude tot. Nu este schimbare nici una între omul mort şi omul în catalepsie, afară numai că unul se scoală odată din somnul său, celalt veghează într-una. Bucurie acolo nu este: durere într-una, plânsetul într-una şi urâtul, urâtul este groaznic. Mamă, mamă, daţi-mi pe Fănică cu mine, să am cu cine petrece în groapă”. „Maică, maică, tu nu eşti mulţumită în groapa ta. Doamne, cu ce ţi-am păcătuit să mă blestemi cu aşa rele”. Şi a podidit-o plânsul pe soră-mea, a podidit-o pe mamă-mea, pe noi toţi şi plângeam cu toţii, căci vedenia era a noastră, era corpul imaginar al unui suflet iubit al nostru şi ne durea sufletul de dânsul să-l ştim singur în mormânt şi izolat.

                Aşa am stat cu toţii o noapte întreagă; a doua zi, când s-a făcut ziuă, eram cu toţii nedormiţi şi cu ochii umflaţi de plânset. După câtva timp, bolnăvindu-se copilul, l-am pierdut şi pe dânsul şi mama l-a îngropat în acelaşi loc cu Olympia.

 

 

                1895 mai 20

                Sâmbătă noaptea, 10 1/2

 

                Cântă muzica la hala de bere şi cum stau cu ferestrele deschise aud din când în când până şi cele mai neînsemnate variaţii ale diferitelor instrumente. Este o noapte splendidă, senină, precum a fost şi ziua întreagă şi totuşi am plâns, cum nu mi s-a întâmplat de mult. De lecţia trecută d-şoara C[limescu] a lipsit şi căutam eu să-mi explic absenţa. În prima lipsă însă lucrul a mers mai uşor, căci îmi ziceam mereu în mine, probabil a fost o întâmplare care a împiedicat-o şi va veni desigur lecţia viitoare. Astăzi, după ce am vorbit cu Arghir aproape o oră despre situaţia studenţilor normalişti la concursuri şi la catedră, am recitit conferinţa mea asupra lui Lysippos, Apollo din Belvedere şi Venus din Millo, pe la 11 am pornit-o spre Copou. E luna de mai şi pomii, adică salcâmii, sunt în floare, este un aer parfumat cum arareori am văzut şi mă simţeam mâhnit în suflet de aşa mândreţe de natură. Evident, nu corespundea lumea din afară cu cea dinăuntrul meu. După masă am pornit-o la Tuffli, unde am citit „Le Temps”, precum fac obişnuit după Paşti aici în Iaşi, şi într-un loc unde era vorba despre Alexandro Soler, care a lăsat averea sa de mai bine de 5 milioane Regenţei Spaniei, mă podidiseră lacrimile gândindu-mă ce nedreptate mi se face fiind lăsat de studenţi în general, de d-şoara C. în particular. Cum spuneam lui Negulescu: „ce interes vrei să pun în conferinţele mele când văd cu ce lipsă de interes stau băieţii în clasă”. Şi aşa de tare mă prinsese lacrimile şi găseam că nedreptatea este aşa de strigătoare încât, temându-mă la o vreme că pot să fiu întâlnit de cineva dintre cunoscuţi, am luat-o prin curtea bisericii de lângă hala de bere şi am trecut în strada paralelă cu [strada] Lăpuşneanu. Prin curte auzeam nişte bibilici cântând monoton ţipătul lor trist şi cu toată nevoia mea a trebuit să zic „ce stupide păsări, Doamne!”

                Ceea ce mă frământa pe mine, o simţeam lămurit şi mă prindeam eu singur pe mine, era grija mea d-a n-o regăsi în clasă pe dânsa, pentru mine toţi ceilalţi erau simple nule, numărul nu era decât dânsa, ca să împrumut comparaţia aceasta pretenţioasă a lui Victor Hugo. Mă rugam în minte şi deseori mă surprindeam zicând: „în definitiv ce poate face D[umne]zeu în afacerea asta?” Vedeam sigur că ajutor nicăieri nu era de găsit, tăria trebuia s-o găsesc în mine. Când am ajuns în aula Universităţii şi am văzut uşa sălii de perete şi goală clasa – nu venise Naum – parcă mi-a băgat un cuţit în inimă. A venit îndată d-şoara Zaharia să-mi ceară să facă ea studiul asupra „Sarcofagiilor din Saida” şi după ce am vorbit cu dânsa o vreme am intrat în clasă, tot purtând în mine speranţa că într-un colţ cumva o voi găsi-o. N-a venit nici astăzi şi deşi aveam studenţi mai mulţi decât altă dată şi vreo două d-şoare, expunerea conferinţei a fost mai mult plicticoasă decât plăcută. Înainte d-a intra în clasă, îmi spuneam singur: „acum pot bine suferi lipsa ei, dar după conferinţă ce mă fac de n-o văd la curs”. Când am ieşit din clasă mă miram singur de ce tărie de caracter am, să nu-mi pară rău aproape deloc de lipsa ei. Şi cu toate acestea de nu era Volenti cu babillagiul său nu ştiu ce mă făceam. Iar a dat beleaua pe mine; vindecare lucrului găsi-vom sau este o simplă iluzionare din parte-mi ac[eastă] iubire care mă ameninţă întrucâtva. Vom vedea şi vom aştepta.

 

 

                1895 iunie 13/25

                Marţi seara