Lucian Nastasă

GENEALOGIA

ÎNTRE ŞTIINŢĂ, MITOLOGIE ŞI MONOMANIE

            Ca un paradox, abordările biografice par a fi mereu în vogă, fiecare generaţie intelectuală redescoperind genul, într-un ciclu fără oprire şi, evident, cu motivaţii cât se poate de întemeiate. S-ar părea că biografia constituie una din puţinele specii eternizate, cu impact direct asupra evoluţiei ideii şi conştiinţei de sine a individului şi a colectivităţilor în ansamblu. Aşadar, nimic uimitor în a constata o reabordare în forţă a biografiei, atât în manieră clasică, dar mai ales din perspectivă sociologică, ca răspuns parcă la istoriile tot mai dezumanizate, structuralizate ori problematizate, în care reconstrucţiile „á la long durée” pun în umbră tocmai personajul cel mai important: omul.

            Din această perspectivă şi mereu aflată sub spectrul acuzaţiilor de subiectivism, de impresionism, de cultivare a individualismului în dauna colectivului, de iluzionism, de mistificări a diverselor modele umane etc, biografia caută cu asiduitate a se îmbogăţi metodologic şi a câştiga în credibilitate prin tehnici care să elimine suspiciunea ficţiunii şi a mitologizărilor. Este vorba aşadar de ample încercări de reabilitare epistemologică, dar care sunt încă departe de atenuarea dezechilibrului existent între lucrările de restituţie propriu-zise (biografiile, aşa cum se înţelege îndeobşte) şi abordările teoretice sau metodologice[1].

            Fără a ne atinge de acestea din urmă, extrem de complexe şi de o diversitate aproape fără control, ne vom limita doar la imperativul abandonării paradigmei clasice om-operă, în care s-au închis până acum numeroase demersuri biografice. Întocmite adeseori dintr-o perspectivă hagiografică, cu menirea evidentă de a ridica statui, de a crea modele, chiar stereotipuri, prin privilegierea operei în detrimentul vieţii, multe din ele ocolesc efortul restitutiv al unui veritabil curriculum vitae, ceea ce presupune temeinice anchete arhivistice ori interviuri, prudenţă în recompunerea faptelor şi un excesiv spirit critic. S-a lăsat astfel deoparte ceea ce putea fi durabil (de la genealogii minuţios întocmite până la variabile socio-istorice de mare fineţe, cum ar fi, de exemplu, aspectul fizic, anomalii fizice, temperament, atitudini comportamentale, averea personală, spaţiul locuirii, participarea la activităţi mondene etc), în profitul comentariilor şi analizelor textuale, fără îndoială mult mai supuse efemerităţii. Aceste demersuri biografice nu au făcut altceva decât să revendice un pragmatism şi să manifeste deschidere mai ales spre lumea ideilor (de altfel, nimic reproşabil), însă adeseori răspunzând ritualurilor celebrării şi mereu viciate de ideologia epocii în care au fost elaborate. Tot mai mult, comemorarea diverselor personaje s-a substituit colocviilor profesionale, devenind un spaţiu al mitologizării, nici măcar cu valoare educativă, ci numai din dorinţa unora de a lua loc în prezidii, de a-şi autocultiva imagini pe seama celui celebrat. Aşa s-a întâmplat cu numeroase personalităţi istorice româneşti, de la Burebista, trecând pe la voievozii evului mediu, până la asumarea deliberată a funcţiilor de descoperire, revalorificare ori reabilitare a diverşilor contemporani. În fond, cu puţine excepţii, aceste tipuri de biografii au restituit mai puţin faptele, urmărind mai curând un impact emoţional şi dramatic, prin formă şi imagini, prin crearea unui univers simbolic şi unităţi estetice discutabile, reconstrucţia cu fidelitate a realităţii fiind de multe ori o chestiune secundară.

            Pe de altă parte, biografia a devenit însă tot mai „ştiinţifică”, tinzând spre specializare şi fragmentare. Se merge tot mai mult spre deconstrucţia ficţiunii („povestea vieţii”), sub toate formele şi transformările corelative ale părţilor de biografie, în obiecte de studiu separate. În acest context, genealogia vine să ocupe un loc important în economia biografiilor. Ea a renunţat demult la simpla justificare dinastică, devenind o necesitate politică şi economică (pe lângă preocupările ei obişnuite, de ierarhizare), prin „gestionarea” diverselor categorii sociale (ceea ce-i conferă un puternic ascendent în demografie şi sociologie) şi structuri familiale, prin stabilirea şi definirea diferitelor funcţii sociale, a mecanismelor de selecţie sau de excludere, a departajării variatelor pârghii de putere dintr-o societate, prin reconstituirea strategiilor carierei, a stilului de viaţă (de la sociabilitate până la mediul locativ) – acestea fiind doar câteva din utilităţile genealogiei. Nu mai vorbim de ceea ce s-ar putea numi genealogii intelectuale, onomastice, toponimice, profesionale etc.

            Deşi la prima vedere ea ar părea printre puţinele capitole neatinse de ambiguitate, prin actul pur tehnic de reconstrucţie a unei evoluţii simple şi de un empirism logic fără tăgadă, genealogia poate constitui sursa multora din miturile individuale ori familiale, degenerând uneori chiar în monomanie. Este foarte sensibilă în a-şi pierde „direcţia” (obiectivele) prin alunecarea (adeseori inconştientă) dinspre structuralismul metodologic (stabilit aprioric) spre cel dogmatic. Pe de altă parte, multe din reconstrucţiile genealogice, prin maniera în care sunt concepute (introducerea unor mituri ale ascendenţilor iluştri, omiterea unor verigi ce-ar face mai puţină „cinste” familiei etc), prin premisa fundamental retrogradă (de factură medievală) de a urmări doar pe cei cu rang, prin discursul mitologizant ce însoţeşte actul de pură reconstrucţie, tentativele – directe sau indirecte – de relaţionare a comportamentelor diverşilor subiecţi cu originile sau ascendenţa lor „nobilă”, irită enorm (stârnind adeseori ironii) fie pe cei ce sunt cu adevărat într-o asemenea postură „nobiliară”, fie pe cei ce consideră România ultimului secol şi jumătate ca o societate în care principiul meritocratic aruncă în desuetudine „tradiţiile” unui mediu mereu întârziat, fără ierarhii şi reguli bine stabilite, cu „notabilităţi” improvizate şi dornice de a dobândi atestatul şi pentru posteritate. Aşadar, tema hazardului şi cea a meritului par a fi obiectele unui alt tip de tensiuni, cea dintâi lăsând prea puţin spaţiu celeilalte, mai ales în cazul analizelor sociologice.

            Nu sunt puţine cazurile în care descendenţii unor familii cu origine mai mult sau mai puţin „aristocratică” caută să impună propria lor versiune şi reprezentare istorică a familiei, fabricând de pildă ascendenţe până la împăraţii sau nobilimea bizantină. Sunt manifestări cu o lungă tradiţie hagiografică şi de autocelebrare, care deşi impun frecvent atitudini ironice, reuşesc a se sustrage analizelor competente, menţinându-se pe mai departe în sfera iluziilor biografice. Acest lucru este sesizabil îndeosebi în cazul interviurilor realizate cu descendenţi ai unor personalităţi sau ai unor familii pretins nobiliare (interviul fiind una din metodele reconstrucţiilor genealogice), dar şi în multe din producţiile autobiografice (memorii şi jurnale), în care autorii dau dovadă de a nu putea evita superficialitatea, anecdoticul, riscul dezvăluirii unei psihologii desuete – cu alte cuvinte, se arată incapabili de a surprinde semnificaţiile istorice. Mai importante par a fi dispozitivele retorice, prin care se construiesc mituri de modele existenţiale. Este cauza pentru care analiştii descoperă importante părţi de istorie uitată (cenzurată), numeroase ambiguităţi (dovedibile adeseori ca falsuri), fapte ce păreau autobiografului minore sau dezagreabile – aspecte pe care fluxul memoriei le exclude din punct de vedere teoretic şi practic. Iar o asemenea dezamăgire ne oferă unul din marii istorici din a doua jumătate a secolului XX, David Prodan, care – profesionist în reconstrucţia trecutului – îşi reduce totuşi Memoriile mai mult la conflictele personale cu diverşi colegi de breaslă, relatând adeseori firele obscure ale intrigăriei, în vreme ce, de pildă, asupra anilor de studenţie nu zăboveşte decât pe parcursul a două pagini[2]. Se pare că nu a considerat demn de luat în seamă măcar genealogia sa intelectuală, care nicicum nu poate fi neglijată pentru anii interbelici ai Clujului universitar. Sigur că acest aspect – dar şi altele – a fost lesne remarcat de cei mai mulţi comentatori, aducându-se reproşuri tocmai cui nu trebuia, editorului, care şi-a împlinit sarcina de a îngriji textul cu maximă acribie. Invocarea faptului că nu ar fi trebuit să se publice manuscrisul, apreciat ca nereprezentativ, este o şaradă greu de înţeles pentru simplul motiv că venea de la alţi istorici. Reconstrucţia trecutului nu se face pe baza unor documente alese după bunul plac şi nu ar trebui să se uite imperativul rankeian de acum un secol şi jumătate: adevărul aşa cum a fost.

            Aşadar, amatorismul şi non-specializarea au fost încurajate nepermis de mult, punând cercetarea ştiinţifică de astăzi în mari dificultăţi. Aspectul a fost favorizat şi de sărăcia documentară a evului mediu îndeosebi, dar şi a epocilor mai apropiate, numeroase fiind cazurile – mai ales în prima jumătate a sec. XIX – în care s-au plăsmuit genealogii fictive sau măcar parţial fictive. Nu de mult, studiul lui Mihai-Răzvan Ungureanu, Genealogia ca expresie a definiţiei sociale a boierimii moldoveneşti în epoca regulamentară[3], atrage atenţia asupra unor atari tentative sau mecanisme ale falsificării, surprinse în fondurile arhivistice ale Secretariatului de Stat din Moldova, pentru deceniile trei şi patru ale veacului trecut. Ca să nu mai insistăm acum asupra postfaţei lui Ştefan S. Gorovei, de exemplu, la reeditarea Arhondologiei Moldovei a lui Constandin Sion[4], sau asupra nenumăratelor lui „clipuri” critice ori studii propriu-zise din „Arhiva genealogică” sau de aiurea, în care sunt curmate falsuri şi erori genealogice abil plăsmuite. Sunt preocupări care au făcut deja şcoală în peisajul istoriografic românesc, prin crearea unor modele de analiză ce se cuvin a fi adoptate şi extinse fără întârziere.

            Formulările de mai sus impun aşadar un plus de exigenţă în reconstrucţia acestui important segment al abordărilor biografice care, cu siguranţă, vor începe să abunde în editorialistica noastră. Şi pentru a evita sensibilităţi contemporane, vom exemplifica câteva tendinţe mai vechi de mistificare genealogică, pe temeiul biografiei unor personalităţi ale culturii româneşti, pornind şi de la constatarea că în rândurile acestora a existat în mod deosebit o atracţie pentru reconstrucţia propriului arbore genealogic, dovedind mereu un puternic simţământ al legăturilor ancestrale. Acest ataşament faţă de „moştenirea” genetică (în fond, faţă de hazard) nu este deloc nefiresc, având profunde motivaţii psihologice, asupra cărora nu insistăm[5].

            Cert este însă că aproape toţi cărturarii, cu o bună imagine despre sine şi despre actul de cultură pe care l-au produs, s-au simţit datori să prindă în propria arhivă şi minime referinţe genealogice. Mai mult chiar, persoane publice fiind şi bucurându-se de un anume prestigiu social, au pus în circulaţie referinţe genealogice, prin intermediul diverselor interviuri sau autobiografii conjuncturale. Aşa s-a întâmplat ca multă vreme să fie luate de bune informaţii care astăzi se dovedesc a nu fi susţinute documentar. Adeseori, chiar personajul în cauză se înşeală în privinţa propriului trecut – cu bună ştiinţă sau din necunoaştere –, adevărul aflat ulterior generând profunde crize de conştiinţă, oferind contemporanilor şi posterităţii motivaţiile unor atitudini şi trăsături comportamentale ale acestuia.

            Am putea invoca aici cazul lui George Călinescu, care multă vreme a trăit cu convingerea că e fiul natural al funcţionarului CFR Constantin Călinescu, exponent al micii burghezii, orăşean, şi nu de oriunde, ci din capitală. Ei bine, aflarea faptului că mama sa naturală nu e alta decât menajera casei, Maria Vişa, fiică de ţărani, fugită dintr-un obscur sat oltenesc împreună cu sora ei (ajunsă prostituată), cea pe care el o umilise atâta vreme cu obstinaţie, a produs o puternică traumă psihologică. În plus, mereu şi mereu îşi va ascunde adevărata origine, cu ingeniozităţi de veritabil artizan. Când în 1937 îşi pregătea dosarul de concurs pentru postul de conferenţiar la Iaşi, s-a dovedit a fi de o rară migală în „pregătirea” actului său de naştere: l-a îndoit tocmai pe rubrica unde era înregistrată profesia mamei (deşi nu acolo era locul firesc de pliere) şi l-a ars cu mult meşteşug în dreptul cuvântului umilitor (profesia), ţinând apoi documentul ore întregi deasupra unui bec pentru a-l „învechi” cum se cuvine[6]. Iar tot acest efort în pofida resentimentelor dezvăluite lui Al. Rosetti, în acelaşi an, că „a fi conferenţiar la Iaşi e un lucru de ruşine, sub demnitatea mea”, universitatea de aici fiind „o şcoală primară” pentru care nu merită „sacrificate instinctele mele metropolitane”, oraş în care oamenii îi par „puţin demenţi” etc, etc[7]. Aşa se face că preluând elemente atât din ascendenţa reală, cât şi din cea prin adopţie, G. Călinescu a făcut mereu afirmaţii de genul: „Eu sunt grec, domnule” (plăcându-i să creadă asta, prin tatăl natural Tache Căpitănescu; de altfel e şi titlul unei poezii a criticului literar). Cu toate că, într-un articol intitulat Eu sunt ardelean[8], afirma în contextul istoric de atunci (toamna lui 1944) că „deşi nu m-am născut în Ardeal şi părinţii nu-mi sunt din acele părţi, eu sunt ardelean”, meditând asupra multor calităţi ale oamenilor de dincolo de munţi şi cu regretul de a nu fi descendentul unui „strămoş înveşmântat într-un cojoc de lână”. Şi ca o culme a ironiei, însă, este foarte probabil ca prin familia mamei (cea repudiată) să fie... ardelean de origine. De altfel, ascendenţa transilvăneană a fost mai totdeauna dezideratul multor cărturari din Vechiul Regat, de la cei născuţi în inima Moldovei (precum Alexandru Vlahuţă) şi până la cei ale căror origini se pierd în necunoscut, dar cu speranţa şi convingerea totodată a unei firave legături cu Ardealul.

            Iar o atare atitudine faţă de propriile obârşii nu e singulară. Din noianul de exemple mai putem reţine, pentru o altă tipologie, dar şi cu manifestări explicite a „obsesiei de necunoscut”, cazul lui Camil Petrescu. Copil din flori, frământat de „drama naşterii lui” şi care a păstrat mereu „o revoltă adâncă şi binestăpânită contra tatălui natural” (după cum afirma un congener de-al său, Constant Ionescu[9]), Camil Petrescu s-a legat în permanenţă de speranţa – dar şi de iluzia – unor revelaţii genealogice convenabile. A navigat fie între ascendenţa celor ce l-au crescut (familia inspectorului Episcopescu), fie a mamei sale – enigmatică, dar care putea „promite” ceva (Keller) –, pentru ca împăcarea cu situaţia de fapt să vină mai târziu, însă nu fără mândria expresă de a fi un „bucureştean autentic”. Sintagma o găsim într-un interviu din „Rampa”[10], când în trei rânduri tipografice expediază o genealogie şi frământările unei copilării pentru care – spunea el – i-ar fi trebuit „două volume”. Excelentă stratagemă de a-şi învălui obârşiile în mister şi de a scăpa de întrebări nedorite şi nici până acum pe deplin lămurite[11].

            Toate aceste manifestări şi obsesii, traume ale inferiorităţii sociale, au existat în mod real, subiecţii fiind convinşi că preţul plătit de ei pentru ascensiunea şi recunoaşterea publică este mult mai mare decât al altora. Este şi motivaţia pentru care cei aflaţi într-o asemenea postură investesc mult mai mult şi cu mai mare tenacitate în reuşita personală, îndeosebi în ce priveşte dobândirea unui capital simbolic şi afirmarea pe baza principiilor meritocratice. Doar în această manieră au putut fi compensate dezavantajele iniţiale şi create premisele accederii la diverse alte tipuri de capital. Însă într-o societate ca cea românească (începând cu a doua jumătate a secolului XIX), în care aparatul birocratic tindea să se substituie aristocraţiei de sânge – cu toate consecinţele de rigoare –, era insuficientă doar acţiunea principiului meritocratic pentru ascensiunea socială şi ocuparea unor funcţii publice de prestigiu. El a intrat mereu în concurenţă cu alte două sisteme: pe de o parte adeziunea politică şi socială, pe de alta vechimea şi „nobleţea” familială. Acele personalităţi ale culturii noastre care au reuşit să plaseze într-un fel sau altul capitalul lor simbolic în cadrul măcar al unuia din aceste două sisteme, şi-a asigurat şi din perspectivă genealogică recunoaşterea printre notabilităţi. În felul acesta Titu Maiorescu îşi permitea să afirme în Parlament că era fiu de profesor, iar ascendenţa mai îndepărtată era neaoş ţărănească, fără să spună nimic despre ceea ce ştia toată lumea: că prin cea dintâi căsătorie cu Clara Kremnitz îşi asigurase de timpuriu o poziţie socială recunoscută şi acceptată (eficientă mai ales prin cumnatul său, medic al Regelui Carol I), iar prin al doilea mariaj cu Ana Rosetti îşi consolidase alianţele cu aristocraţia locală, alături de multe alte atuuri puse în joc de-a lungul vremii[12]. Sau deliciul lui Barbu Ştefănescu-Delavrancea de a povesti în cercurile mondene ale Bucureştiului despre copilăria sa aventuroasă, ca fiu de căruţaş (care, uneori, făcea şi mic negoţ cu cereale), prin mahalalele capitalei. A dovedit însă mereu abilitate politică, începând cu înregimentarea în Partidul Liberal (prin socrul său Al. Lupaşcu), trecând apoi la conservatori, cu alte popasuri pe la „Drapelişti” şi „Junimişti”. În schimb, fratele său Nicolae Ştefănescu evita orice discuţie despre istoria familiei şi manifesta ostentativ pretenţii de mare nobleţe (avocat fiind şi, totodată, ginerele bogatului negustor bucureştean Iliescu), ceea ce irita enorm pe tatăl celor doi, care înainte de a face cărăuşie fusese ţăran-ţăran[13].

            Oricât de bizare ni s-ar părea astăzi atari atitudini, provocate de complexul sau apanajul originii, ele sunt însă departe de a constitui în mod obligatoriu cazuri patologice, generatoare de mitologii familiale irevocabile şi de nedemistificat, ori subiecte de ironii şi pamflete. Vicisitudinile travestirii a două generaţii din aceeaşi familie Caragiale merită cu adevărat luare aminte, prin arsenalul genealogic şi ideologic pus în joc. Sfidând autenticile origini, pe care în mod cert le cunoştea, Ion Luca Caragiale şi-a înregistrat adeseori elementul iniţial de stare civilă prin expresia: „de naştere obscură”. Iar amicul său, C. Dobrogeanu-Gherea (un alt complexat, dar de data aceasta de sindromul „metecului”), a utilizat mereu această declaraţie, creând din I. L. Caragiale un produs al mahalalelor provinciale, în cea mai tragică poveste proletară: „Caragiale a gustat întreaga amărăciune a acestei vieţi. A suferit şi de frig şi de foame, a trăit zilele şi nopţile prin cafenele, pentru că acasă nu era foc şi lumină, a aşteptat ceasuri întregi pe un prieten, doar îl va cinsti cu un capuţiner, a ajuns să nu mănânce zile întregi, şi să doarmă pe băncile Cişmigiului, pentru că nu avea unde să-şi culce capul”[14]. Or, acest „complex plebeian” (preluat de o serie de biografi, precum Octav Minar sau Lucian Predescu şi B. Jordan) era departe de o realitate genealogică lesne sintetizabilă: prin tată se trăgea dintr-un bucătar, dar nu oricare, ci bucătarul domnitorului Caragea, iar prin mamă aparţinea puternicei familii de negustori şi bancheri din Braşov, Mihail Alexovici – cu toţii de origine grecească[15]. Şi dacă s-ar extinde cercetările, pornindu-se de la procesul de moştenire şi actele notariale din 1887 (Tribunalul din Ilfov)[16] – care risipeşte şi el iluzia sărăciei – s-ar putea stabili certe legături genealogice cu familia maghiară transilvană Tabay. Ca să nu mai amintim faptul că prin căsătoria cu Alexandrina, fiica arhitectului Gaetano Burelly, i se deschiseseră uşile celor mai mondene saloane.

            Cu toate acestea, I. L. Caragiale a fost unul din rarele personaje care au dispreţuit profund orice asociere cu arborele genealogic al familiei: „Ce-are a face familia mea, care nu e nobiliară, cu operele mele” – chestiona el în 1906 pe Horia Petra-Petrescu, care tocmai pregătea o teză de doctorat la Universitatea din Leipzig despre opera lui Caragiale; „d-ta despre aceste opere vrei să faci un studiu critic [...] şi nu despre umila mea familie vreunul heraldic”[17]. Sau, cu altă ocazie: „La noi însă?  Vestigii feudale?  artistocraţie?  tradiţii bătrâne?  Când?  de unde?  cum?  Nu cumva arhondologia grecească ar fi tulpina unei aristocraţii feudale româneşti?  Nu cumva avocaţii ieşiţi de ieri de alaltăieri, copii de obscure familii din popor, chemate la viaţă publică dintr-o completă nulitate politică de drept, prin mişcarea de la 1848, au luat în serios că sunt nobili de viţă pentru că, având noroc la daraveri, le-a dat mâna să-şi vopsească frumos o trăsură şi să-i lipească la spate un blazon de operetă”[18].

            În contrast cu I. L. Caragiale, fiul său Matei îşi însuşeşte reprezentări de la polul opus, tocmai cel repudiat de părinte. Umilit prin actul naşterii sale, ca produs al unei legături nelegitime dintre I. L. Caragiale şi Maria Constantinescu, Matei îşi construieşte din mitul nobiliar un univers paralel cu realitatea. Doar comportamentul său de dandy, proiectele şi întocmirile heraldice, mania de a primi decoraţii şi de a le etala cu enfază, corespondenţa trimisă diverşilor prieteni ş.a. – într-un cuvânt doar semnele exterioare îi confereau distincţiile ce-i alimentau orgoliul şi-i creau o prea bună imagine despre sine. Este un personaj complicat, care chinuie pe tatăl său şi pe mai toată lumea, snob, dar nu lipsit de calităţi şi talent artistic, care nu se amestecă cu „vulgul” şi poartă „toaletă princiară”, a cărui carte de căpătâi era Almanahul Gotha etc. Este, în alţi termeni, personajul propriei sale opere, nu numai al Crailor de Curtea-Veche (una din scrierile cu cel mai îndelungat stagiu de elaborare), ci şi al jurnalului şi agendelor sale. Face orice pentru a nu-şi curma iluzia, de la ţinuta vestimentară ridicolă şi incomodă, până la gesticulaţii şi dialoguri bizare chiar pentru mediul la care aspira. În ajunul căsătoriei cu Maria Sion (veritabilă infuzie nobiliară) îşi declară pierdut actul de naştere, fabricând un altul, în care apare numele real al tatălui (devenit între timp o personalitate publică), iar ca domiciliu al mamei oraşul Viena (nu altul decât capitala Austriei); locul naşterii e ... Tuşnad, pe atunci tot în graniţele Imperiului austro-ungar. Evident, îşi găseşte şi martori care confirmă sub jurământ realitatea celor înscrise, actul devenind oficial prin legalizare. Sau, când află că o cunoştinţă se întoarce în ţară prin Budapesta, roagă să i se cumpere un metru de „drapel unguresc”, pentru a da mai multă autenticitate însemnelor nobiliare pe care le va arbora la Sionu (moşie dobândită prin căsătorie, în jud. Ialomiţa). Inutil a mai extinde acum observaţiile pe seama lui Matei I. Caragiale, personaj care a beneficiat încă de acum două decenii de un impresionant volum de documente, prin grija lui Al. Oprea, dar care a rămas aproape neutilizat în multe din faţetele sale[19].

            Aceste ultime două exemple sunt tipologii in extremis, între ele situându-se o gamă cât se poate de diversificată de alte modele de reconstrucţie genealogică. Fie că e vorba de un vădit dezinteres faţă de ascendenţi, fie că probitatea e cea care conduce orice incursiune în trecutul familiei, fie că este un simplu act de uzurpare biologică sau socială – interesul pentru arborele genealogic (cu toate atributele socio-istorice ce i se pot ataşa) devine indispensabil oricărui demers biografic. Nu întâmplător se încearcă desluşirea predecesorilor în zonele unei „nobilităţi” identitare cât se poate de diverse, de la aristocraţia de sânge până la cea de decoraţii, de la cea de talent (artistic-literar) până la cea de funcţii birocratice, de la titluri academice la cea a unui club sau chiar cafenele selecte, de la cea cu un  cult vădit pentru obiecte şi locuri ale memoriei (fotografii, bijuterii, case etc) până la cei ce revendică cu obstinaţie ca loc de origine familială o anume regiune a ţării  etc, etc.

            Aşadar, istoricul are de-a face cu un spaţiu al „nobilităţii” şi al „notabilităţii” cât se poate de larg şi cu limite indecise, în care mitologiile familiale sunt adeseori prezente, generând confuzie şi erori istoriografice. În acest context, rostul genealogiei este de prim rang în cadrul noilor demersuri de reconsiderare a biografiei, devenind principalul instrument care poate reconstitui modelele diverselor spaţii socio-istorice, prin asocierea diferitelor reprezentări, prin proximităţile biografice stabilite, prin măsurarea distanţelor sociale, prin reflectarea unor sisteme perfect coerente în care se realizează şi se transmit diversele tipuri de moşteniri.