Loránd  Mádly 

 

 

 

Aspecte ale raporturilor dintre putere şi societate în Transilvania în perioada neoabsolutistă

 

 

 

 

 

 

 

Cuprins

 

 

 

Introducere

 

           

Studierea epocii neoabsolutiste în Transilvania prezintă un mare interes în peisajul istoriografic românesc. Această perioadă, care se întinde între sfârşitul revoluţiei de la 1848-49 şi începutul epocii liberale (1860) prezintă numeroase trăsături interesante şi inedite, mai ales dacă luăm în considerare faptul că a fost foarte puţin cercetată. Lipsa de interes faţă de această epocă poate fi explicată, pe de o parte prin prezenţa a numeroase resentimente (cel puţin din partea istoriografiei maghiare) în anii imediat următori încheierii acestei perioade, care se dorea a fi cât mai grabnic uitată, apoi istoriografia de orientare marxistă avea alte priorităţi, şi pe de altă parte este aspectul lipsei de motivaţie personală din partea specialiştilor, care rar se apleacă asupra studiului acestei perioade mai dificile, care presupune munca preponderent cu materiale de arhivă pe lângă buna cunoaştere a limbilor şi paleografiilor germană, maghiară şi românească ale epocii. Relativ la istoria acestei epoci găsim doar capitole care o tratează, în lucrări generale privitoare la istoria Transilvaniei ori a Ungariei; lucrările de referinţă care tratează exclusiv această temă se pot număra pe degete. De aceea merită subliniată încă o dată importanţa cercetărilor pe această temă; demersul de cercetare, în lipsa lucrărilor de specialitate trebuie efectuat preponderent pe baza documentelor păstrate în arhive.

            Lucrarea de faţă urmăreşte unele aspecte ale vieţii sociale şi politice din prima jumătate a perioadei neoabsolutiste. Această latură comportă numeroase trăsături specifice, care impun o cercetare serioasă a lor, utilizând documentaţia emanând de la autorităţi, dar şi pe cea creată de reprezentanţii naţiunilor din Transilvania.

În primii doi ani după înfrângerea revoluţiei paşoptiste s-a inaugurat în Tansilvania noul regim, marcat de două aspecte generale şi evidente- din partea puterii imperiale politica de urmărire şi pedepsire a participanţilor la mişcarea revoluţionară care au luptat contra Curţii vieneze, politică numită în istoriografia maghiară “a represaliilor” (megtorlás)-caracterizată de instituirea comisiilor de purificare, de procese şi pedepse, deseori capitale; de cealaltă parte, în condiţiile în care a fost menţinută în vigoare constituţia de inspiraţie liberală din martie 1849, mai ales saşii şi românii sperau la o  îmbunătăţire a situaţiei lor, prevalându-se şi de argumentul fidelităţii lor din timpul conflictelor, recurgeau la politica memoriilor cu care asaltau Curtea de la Viena, şi în care cereau numeroase drepturi. Desigur, cum era şi firesc în acele condiţii, nu putea exista o deplină înţelegere între aceştia, revendicările românilor şi a saşilor erau deseori contrare, ceea ce a dus la unele conflicte, purtate mai mult în presă. În acest context, ca şi mai târziu, Curţii imperiale i-a revenit rolul de arbitru, cu greu reuşind implementarea unor soluţii de compromis.

Perioada neoabsolutistă propriu-zisă începe practic în decembrie 1851, prin desfiinţarea constituţiei din 1849, cu toate că şi mai sus amintita perioadă de trecere prezintă numeroase caracteristici comune cu cea care va urma. Pe baza politicii de împărţire administrativă, de implementare a unor noi structuri administrative şi juridice, putem conchide că Transilvania a avut oarecum statutul unui teritoriu cucerit (ori recucerit), unde Imperiul Austriac, folosindu-se de influenţa câştigată pe câmpul de luptă îşi inaugura stăpânirea. Pentru consacrarea ei nu era însă suficient dreptul armelor; nobilimea maghiară, a cărei anterioară stăpânire avea un caracter destul de riguros, nu putea fi adusă sub ascultare doar în acets fel, fără nici un risc. Aşa a fost adusă în scenă teoria pierderii dreptului de suveranitate a amintitei categorii nobiliare (Verwirkungstheorie): nobilimea maghiară, ridicându-se în mod neaşteptat şi fără argumente ori motive clare împotriva Coroanei recunoscute legal, a comis un delict prin care a pierdut dreptul de a mai stăpâni. Mişcările subversive, sau cel puţin plănuirea acestora au constituit o preocupare a acestor nobili, din care o parte, datorită activităţilor din timpul revoluţiei, a fost nevoită să emigreze, în frunte cu Kossuth; alţii au fost închişi, înrolaţi cu forţa în armata austriacă şi unii chiar executaţi. Pentru maghiari, rezistenţa pasivă a fost cel mai răspândit comportament-manifestat prin refuzul de a folosi limba germană, neplata impozitelor, împotrivirea faţă de autorităţi. Activitatea emigraţiei revoluţionare a fost intensă, ei încercând punerea în practică a diverselor soluţii pentru a înlătura stăpânirea austriacă şi pentru a recâştiga preponderenţa politică pierdută. Emigraţia însă, sprijinită şi de nobilimea locală, îndeaproape urmărită de autorităţi şi pedepsită la orice abatere, nu era singură, ci această mişcare se integra în marele front revoluţionar european coordonat de Giuseppe Mazzini, care urmărea declanşarea unei noi revoluţii în Europa, care să ducă la îndeplinire idealurile paşoptiste. În contextul acestei vaste conspiraţii europene a avut loc şi complotul din Ungaria şi Tansilvania condus de Mack şi Gál; organizarea acestei mişcări respecta modelul mazzinian, dar deconspirarea ei a avut ca urmare numeroase arestări şi execuţii, şi în Transilvania, ceea ce a pus capăt acestei conspiraţii. Pe lângă aceasta, au existat numeroase atitudini contrare autorităţilor, materializate prin elaborarea şi răspândirea de manifeste, portul ostentativ al unor obiecte vestimentare amintind de revoluţie, proferarea de injurii şi cântarea unor cântece revoluţionare interzise, nerespectarea legilor şi uneori chiar agresarea reprezentanşilor autorităţii. La început, aceste atitudini erau mai răspândite în rândurile populaţiei maghiare a Transilvaniei, dar mai târziu atitudini similare au apărut şi în rândurile saşilor, nemulţumiţi de desfiinţarea privilegiilor de dinainte, dar şi a românilor, revoltaţi de neluarea în seamă a cererilor înaintate Curţii.

Toate aceste mişcări prezente în rândurile populaţiei transilvănene erau observate îndeaproape de autorităţi; dovadă stau numeroasele rapoarte emanate de la oficiile acestora, unele nou implementate tocmai cu acest scop, cum ar fi poliţia secretă sau jandarmeria, care constituiau o puternică reţea de observare şi control. Cu toate că acest sistem era foarte ramificat, prezenta totuşi disfuncţionalităţi-aşa se explică cum a fost posibilă reuşita parţială a atentatului comis de Libényi; este greu de conceput cum, în condiţiile în care mii de oameni suspecţi erau îndeaproape observaţi şi corespondenţa le era interceptată şi raportată, însăşi persoana împăratului să devină ţinta unui atentat, salvată fiind de strigătul unei femei…

În perioada neoabsolutistă, chiar dacă puterea a comis şi unele greşeli, mai ales pe plan politic, din punct de vedere economic, social ori juridic a fost o epocă fastă în istoria Transilvaniei. De apreciat este rigurozitatea cu care Beamtenstaat-ul austriac trata problemele interne. În această perioadă au fost întreprinse cele mai multe lucrări de regularizare a cursului râurilor, de modernizare a drumurilor; au fost desfiinţate vămile interne şi au fost instituite noi raporturi sociale prin înlăturarea relaţiilor feudale. Dacă privim laturile pozitive ale perioadei, am putea spune că este o prelungire a politicii Imperiului din timpul lui Maria Tereza şi Iosif al II-lea.

Prezentând numeroase aspecte inedite  şi controverse, această perioadă poate constitui obiectul unor studii pasionante. Lucrarea de faţă doreşte a prezenta în mod secvenţial unele dintre aceste aspecte, în încercarea de a prezenta mai pe larg şi a face cunoscute detalii ale raporturilor politice ori sociale ale perioadei. Lucrarea prezintă o parte din rezultatele cercetărilor întreprinse în acest domeniu până acum şi în această fază nu încearcă în conţinutul său să avanseze teorii ori explicaţii asupra fenomenelor perioadei studiate.  

 

 

 

1. Primii ani ai noului regim.

 

1.1.         Reacţiile din Transilvania, îndeosebi în rândurile maghiarilor

 

 

            Valul revoluţionar de la 1848-1849 a pus Imperiul în faţa unor probleme noi şi complicate, care i-au pus în pericol existenţa. Erau necesare măsuri deosebite pentru a se salva situaţia în care se afla. Constituţia de la Olmütz din martie 1849 viza temperarea revendicărilor revoluţionare prin acordarea unor drepturi, constituind un act pacificator, care însă nu a fost aplicat niciodată, fiind chiar denunţat de către împărat peste doi ani.

            O poziţie deosebită în acest nou sistem de relaţii a avut-o Ungaria. Revoluţia maghiară s-a opus făţiş Imperiului pe calea armelor, prin lupta de eliberare (Szabadságharc), care a eşuat prin înfrângerea de la Şiria. Acestui fapt a urmat un val de represalii din partea autorităţilor austriece, prin care se urmărea anihilarea oricăror tendinţe îndreptate contra puterii centrale. De fapt, acest val de reprimare a mişcărilor revoluţionare nu a fost specific numai Ungariei, ci întregului Imperiu, fiind iniţiat chiar înainte ca mişcările revoluţionare să fi fost înfrânte complet.

            În prima fază un rol important a revenit lui Haynau, comandantul civil şi militar al Ungariei şi Transilvaniei, care datorită cruzimii sale dovedite în timpul evenimentelor din Italia a fost denumit “hiena de la Brescia”, poreclă a cărei veritate o va confirma şi în Ungaria. Într-o proclamaţie din iulie 1849 el a întărit valabilitatea stării de asediu în Ungaria şi Transilvania, precum şi în celalalte provincii. Această stare de asediu prevedea judecarea de către tribunalele statariale a tuturor celor care erau implicaţi în activităţi revoluţionare- inclusiv deputaţi ai adunărilor revoluţionare, comandanţi militari ori instigatori la rezistenţă.[1]

            Starea de asediu s-a concretizat printr-un număr mare de execuţii, condamnări la închisoare sau la muncă forţată, caracterizându-se şi printr-o atmosferă de nesiguranţă şi teroare în rândul populaţiei. În spatele represaliilor se afla acelaşi Haynau care declara într-o scrisoare către Radetzky: “ungurii sunt rebeli de trei sute de ani, provocând revoluţii sub câţiva împăraţi habsburgi. Eu sunt acel om care ca face ordine. Cu conştiinţa împăcată dau ordin să fie împuşcaţi sute, fiindcă sunt ferm convins că acesta este singurul mod în care pot da exemplu pentru viitoarele revoluţii”.[2] Puţin mai târziu, Schwarzenberg exprima o idee similară : “Ce este naţiunea maghiară ? Este nobilimea maghiară ! Aceştia au fost întotdeauna şi sunt rebeli, care trebuie nimiciţi, făcuţi inofensivi pentru totdeauna”.[3]

            În sângeroasa sa misiune, Haynau nu era însă singur. Era sprijinit de numeroşi demnitari de la curtea imperială, şi chiar de însuşi tânărul împărat, care era şi el adeptul represaliilor. Pentru împărat, revoluţia a însemnat o puternică perturbare a ordinii şi liniştii şi o umilire pentru dinastie, mai ales faptul că sub presiunea străzii puterea centrală a fost nevoită să emită constituţia din martie, considerată un compromis, la acea dată “nefiind timp pentru analizarea principiilor sale” după cum s-a exprimat mai târziu Schwarzenberg.[4] La argumentele pentru nevalabilitatea constituţiei se adaugă şi faptul că împăratul nu a depus jurământ pe aceasta, neavând astfel nici o obligaţie de a o respecta. Relevant e şi faptul că la 29 august, împăratul a cerut lui Haynau să-i comunice condamnările la moarte doar după ce execuţiile au avut loc. Într-o scrisoare către ţar, împăratul scria : “Dumnezeu îmi este martor, că faptele mele nu au alt scop decât bunăstarea popoarelor mele şi alt imbold decât conştiinţa mea”.

            În septembrie 1849 Haynau a ordonat tuturor participanţilor la revoluţie să se prezinte benevol în faţa tribunalelor militare pentru a se începe procesele împotriva lor. Acestea puteau avea ca finalitate achitarea, dar şi pedeapsa capitală; în total erau vizate aproximativ 2000 de persoane. Contra acestor măsuri dure au reacţionat mulţi diplomaţi şi demnitari europeni, între care prim-miniştrii francez şi englez, precum şi ţarul Nicolae.[5]

            Primele execuţii au început în toamna anului 1849, cu Batthyány Lajos în Budapesta şi cei 13 generali la Arad. Numărul total al celor executaţi în primii ani nu se poate estima precis, situându-se pe la 120-130 de victime, numărul celor închişi depăşind cifra de 1500. Între aceştia s-au numărat foarte mulţi ofiţeri din armata revoluţionară; ofiţerii care nu au fost închişi au fost înrolaţi cu forţa în armata austriacă ca simpli soldaţi, pierzându-şi gradele şi deseori fiind trimişi la mare depărtare în misiuni periculoase.[6] Au avut de suferit mult şi clericii, mulţi fiind închişi pentru vina de a fi participat la revoluţie, cîţiva fiind chiar executaţi. Cercurile aulice au pus capăt represaliilor prin pensionarea forţată a lui Haynau în vara anului 1850.

            Valul de represalii a avut un impact puternic în rândul societăţii, atât în Ungaria cât şi în Transilvania. Înfrângerea pe cale militară a revoluţiei şi evenimentele care au urmat au creat numeroase traume. Represaliile nu i-au afectat însă numai pe maghiari, efectul lor resimţindu-se asupra tuturor locuitorilor, manifestându-se prin panică, angoase şi frică. În aceste momente s-a născut în foarte multe suflete dorinţa de răzbunare, de rebeliune contra puterii celei nedrepte care acţiona atât de dur şi de arbitrar. Aici, în primii ani ai represiunii se află rădăcinile mişcărilor conspirative colective dar şi a unor iniţiative individuale care urmăreau înlăturarea regimului de teroare. Dar represiunea nu s-a încheiat încă.

            Odată cu dispariţia lui Haynau de pe scena politică a luat sfârşit teroarea de sorginte militară, fiind înlocuită de un sistem administrativ represiv, coordonat de către prinţul Albrecht, ministrul de interne Bach şi baronul Kempen, şeful poliţiei.[7] Figura definitorie a fost însă Bach, al cărui nume a şi fost folosit pentru definirea întregii perioade. Publicul a reactionat diferit faţă de noile schimbări; un fapt pozitiv este însă faptul că prinţul Albrecht s-a bucurat de o primire favorabilă în Budapesta la momentul ocupării noului său post.[8]

            Fără a exagera, se poate spune că în Imperiu s-a edificat un stat poliţienesc. Jandarmeria şi poliţia supravegheau toate segmentele societăţii, inclusiv pe demnitari, atât pe plan intern cât şi în afara graniţelor. O atenţie deosebită a fost acordată emigraţiei revoluţionare, considerată o sursă constantă şi periculoasă de conspiraţii menite a slăbi sau chiar distruge puterea Imperiului. Desigur, în spatele acestei politici se ascundea o puternică teamă a puterii vis-à-vis de amintitele conspiraţii, teamă care s-a şi confirmat în câteva rânduri. În teritoriu, un rol important a revenit jandarmeriei, care avea şi funcţia unei poliţii politice şi care a înlocuit vechiul sistem al pandurilor. Numeroşi astfel de jandarmi au fost aduşi din alte regiuni ale Imperiului şi încurajaţi să se amestece în problemele interne ale comunităţilor cu scop de intimidare. Numeroase exemple sunt cunoscute, iar urme ale atmosferei de teroare creată de noul sistem au rămas păstrate şi în folclor. Jandarmeria trebuia să fie, conform părerii autorităţilor “ o frână necesară contra libertăţilor politice acordate de constituţia imperială”.[9] Jandarmul a fost o figură extrem de antipatizată în epocă; în limba maghiară circulau versuri şi cântece obscene la adresa lor; alteori s-a ajuns chiar la linşarea lor de către populaţie, cum s-a întâmplat în Secuime, unde la un moment dat au fost spânzuraţi doi jandarmi de poarta unui sat[10].

            S-a trecut şi la organizarea poliţiei, care urma să activeze mai ales în mediul urban. Străzile au început să fie patrulate de ofiţerii de poliţie îmbrăcaţi în uniformă verde închis cu pantaloni gri, înarmaţi cu puşti şi săbii scurte; patrulele erau de regulă alcătuite din doi ofiţeri.[11] Un rol esenţial a avut şi poliţia secretă, dar şi cohortele informatorilor plătiţi şi a denunţatorilor. După 1852 a fost organizată şi poliţia civilă, cu atribuţii similare jandarmeriei. Aceste forţe de ordine activau îndeosebi în oraşe, fiind îmbrăcaţi în civil, dar cu deosebire de ceilalţi nu erau angajaţi permanenţi. Toţi aceştia acţionau cu un zel sporit în condiţiile în care puteau primi recompense substanţiale în cazul în care identificau ori prindeau infractori, mai ales pe cei urmăriţi pentru cazuri politice. Atmosfera de teroare era foarte puternică şi în pofida numărului mare al forţelor de ordine infracţionalitatea era foarte crescută; a fost interzisă purtarea bărbilor ori a “pălăriilor Kossuth”, iar pentru întruniri, care în unele condiţii erau interzise, erau necesare numeroase autorizaţii deseori legate de plata unor taxe; s-au interzis numeroase cântece şi dansuri care aminteau de revoluţie ori aveau tentă naţională. Desigur, pentru nerespectarea acestor interdicţii erau prevăzute diferite pedepse, inclusiv corporale.[12] Procesele politice au mai continuat şi după anul 1849; la sfârşitul lunii septembrie 1851 numeroşi conducători ai revoluţiei maghiare care s-au refugiat în alte ţări au fost judecaţi în contumacie şi condamnaţi la moarte, numele lor fiind simbolic afişate pe spânzurători.[13]

            La fel de antipatici au fost şi funcţionarii administrativi, în general aduşi din Galiţia ori Cehia, supranumiţi “husarii lui Bach”. În selectarea acestor beamteri primau loialitatea politică şi cunoaşterea limbii germane. Ei au rămas un simbol al regimului Bach, fiind autori a numeroase abuzuri.

            Societatea a reacţionat în mare parte pasiv la noua politică a puterii. Maghiarii au resimţit puternic trauma înfrângerii revoluţiei, noua stare de lucruri fiind reflectată şi în literatură ori artă. Naţiunea parcă a încremenit. Pentru această stare sunt sugestive versurile lui Vörösmarty:

           

                                    „Acum este iarnă şi linişte şi zăpadă şi moarte,

                                    Pământul a încărunţit…”[14]

           

Sau cele ale lui Arany János:

 

                        „Pun jos lăuta. Să se odihnească

                        De la mine nimeni să nu aştepte un cântec

                        Nu mai sunt acela, care am fost odată,

                        Din mine a murit partea mai bună”[15].

 

                Cultura a constituit una dintre cele mai fertile terenuri de manifestare a spriritualităţii, dar a fost deseori obstrucţionată de cenzură. Totuşi s-a reuşit deseori să se treacă de vigilenţa puterii în materie de cenzură, cu toate riscurile ce comporta o asemenea iniţiativă.

            Rezistenţa pasivă s-a manifestat şi prin refuzul intelectualităţii maghiare de a colabora cu puterea centrală. Elocvent este exemplul liberalului Deák Ferenc, care a refuzat în aprilie 1850 invitaţia ministrului de justiţie Anton Schmerling de a face parte dintr-o comisie care urma să discute detaliile introducerii în Ungaria a legislaţiei civile austriece, răspunzând astfel ofertei: “Oricât de onorantă ar fi pentru mine această cerere, totuşi sunt obligat să refuz cu hotărât şi cu toată stima oferta de a lua parte la consultările ministerului austriac de justiţie”.[16] Această afirmaţie, publicată în presă, a constituit un model comportamental al rezistenţei pasive.

            În rândurile populaţiei antipatia faţă de reprezentanţii puterii austriece s-a manifestat deseori prin diverse forme ale boicotului. Deseori, impozitele nu erau declarate la timp, fiind plătite doar când statul recurgea la executarea silită. În “epoca Bach” restanţele la plata impozitelor se ridicau în medie la 52% în Transilvania şi 67% în Ungaria.[17] Muncile în interes public nu erau efectuate ori erau făcute incomplet, se refuza folosirea limbii germane şi se evitau contactele cu funcţionarii austrieci, care erau trataţi “ca nişte ciumaţi”.[18] Soldaţii austrieci au fost de multe ori batjocoriţi şi uneori s-a ajuns la conflicte cu autoritatea datorită acestui comportament manifestat de către populaţie. De exemplu, în anul 1850, la Pesta, cu ocazia zilei onomastice a împăratului, imnul austriac a fost primit de publicul din teatru cu fluierături, motiv pentru care s-au făcut arestări şi s-a dispus aplicarea a numeroase pedepse corporale.[19] Pe lângă numeroase obiecte sau obiceiuri care aminteau de revoluţie (haine, pălării, bancouri Kossuth) s-a compus din iniţialele numelor celor 13 generali executaţi la Arad chiar o expresie deseori uzitată în epocă şi gravată pe brăţări ori alte obiecte: “Pannonia vergiss deine Toten nie, als Kläger leben sie“ (Pannonia nu-ţi uita morţii, fiindcă ei trăiesc ca şi acuzatori). În crâşme retrase ori în conace nobiliare se cântau frecvent cântece din timpul revoluţiei iar obiectele amintite mai sus se bucurau de o adevărată veneraţie.[20]

            În epocă a circulat o întreagă literatură a manifestelor care răspândeau idei împotriva regimului. Unele manifeste erau semnate, altele erau anonime. Între cele mai importante putem aminti scrierile canonicului Fejér György care au fost interzise datorită conţinutului lor, sau manifestul baronului Kemény Zsigmond - „Forradalom után” (după revoluţie). Nu numai intelectualitatea maghiară a produs astfel de opere. Austriacul Franz Schuselka, de exemplu, în “das provisorische Österreich” (Austria provizorie) atacă sistemul politic existent, cerând egala îndreptăţire a naţiunilor din Imperiu, pronunţându-se împotriva politicii lui Schwarzenberg şi în favoarea maghiarilor. Drept pedeapsă a fost extrădat din Viena. Un alt austriac cu păreri similare a fost Anton Springer, care a publicat un manifest în Leipzig.[21] În afară de cei enumeraţi au mai fost mulţi alţi intelectuali europeni care au atacat deschis politica dusă de puterea imperială.

            Deosebit de activă a fost însă emigraţia revoluţionară în frunte cu Kossuth. Emigranţii revoluţionari din toată Europa s-au aflat în contact permanent, plănuind noi mişcări. În cadrul mai largului plan iniţiat de Mazzini, Kossuth l-a însărcinat pe Mack (Makk) József să organizeze şi să conducă o organizaţie secretă în Ungaria. Mack a înfiinţat primul centru al organizaţiei în vara anului 1851 în Bucureşti, desemnând ca organizator al mişcării pentru Secuime pe Török János, care a trecut la rândul lui în toamna aceluiaşi an la organizarea conspiraţiei; s-au făcut demersuri şi pentru procurarea de arme. În mare, organizarea respecta modelul mazzinian, bazându-se pe o coordonare disciplinată, structurată pe sistemul anotimpurilor. Teritoriul pe care activa era împărţit în 12  sectoare denumite luni. Acestea erau la rândul lor împărţite pe săptămâni, zile, ore şi minute. Minutele erau deja soldaţii.[22] Sistemul se baza pe contacte personale directe, fiecare membru cunoscându-şi doar şeful şi subalternul, pentru a se putea evita deconspirarea. Totuşi, în organizaţie au pătruns informatori plătiţi prin care s-a aflat că se intenţiona iniţierea unei revolte în primăvara anului 1852. La sfârşitul anului 1851 autorităţile au deconspirat mişcarea întâi la Budapesta, unde la 3 martie 1853 au fost executaţi zece dintre conspiratori. Acţiunea a fost începută mai târziu în Transilvania (în noaptea de 24 ianuarie 1852), mersul anchetelor fiind puternic influenţat şi de atentatul lui Libényi contra împăratului la 18 februarie 1853. La 10 martie 1854 cei trei conspiratori principali din Transilvania au fost executaţi lângă Târgu-Mureş, mai mult de 60 de alţi participanţi fiind condamnaţi la diferite pedepse cu închisoarea. Aflându-se în Bucureşti, Mack a reuşit să scape în Statele Unite, unde a devenit ofiţer de artilerie în războiul civil.

Un aspect interesant al acestei complexe conspiraţii se desprinde din activitatea lui Noszlopy Gáspár. Acesta a avut încă de la început neînţelegeri cu Mack şi Kossuth şi cu modul în care aceştia înţelegeau să organizeze mişcarea. El a elaborat un plan mai simplu şi mai eficient care prevedea capturarea împăratului în timpul vizitei din Transilvania în vara anului 1852 şi eliberarea sa doar în schimbul acordării unor concesii de către puterea centrală. Cu toată opoziţia manifestată de Kossuth faţă de acest proiect Noszlopy a trecut la organizarea loviturii. Demersurile au durat însă foarte mult şi vizita imperială a survenit prea repede, ei nefiind încă pregătiţi să acţioneze.[23] Conspiraţia a fost descoperită, membrii capturaţi şi materialele confiscate. Noszlopy a fost prins mai târziu în Budapesta unde se ascundea sub un nume fals.[24] Aşa s-a încheiat primul val de conspiraţii cu care s-a confruntat regimul neoabsolutist.

Vizita împăratului întreprinsă în Ungaria şi Transilvania în vara anului 1852 avea şi menirea de a facilita succesul politicii imperiale. Vestea avestei vizite a produs o impresie favorabilă populaţiei, dând prilej pentru numeroase forme de exprimare a loialismului faţă de împărat şi Casa de Austria. Ca o mică concesie, pe timpul vizitei s-a îngăduit arborarea drapelelor naţionale, în multe picturi de epocă realizate cu această ocazie împăratul poartă haine ungureşti. Vizita, care s-a remarcat printr-o bună organizare dar şi o reacţie favorabilă din partea supuşilor a creat o impresie foarte bună împăratului însuşi.[25] Totuşi, în unele locuri a fost nevoie de intervenţia forţelor de ordine pentru a potoli unele manifestări de antipatie. Împăratul a vizitat şi celulele unor deţinuţi politici, unde condiţiile de existenţă a acestora, conform spuselor contemporanilor, l-ar fi impresionat profund. Dar se pare că primirea nu a fost peste tot la fel de călduroasă. La Cluj, autorităţile temându-se că vor fi reacţii de antipatie în rândul populaţiei a dispus ca un număr mare de poliţişti să se îmbrace în civil şi să se amestece în mulţime, primind suita imperială cu urale.[26] Această mulţime era însă în mare măsură alcătuită din funcţionari şi şcolari şi primirea nu a fost foarte călduroasă. Aristocraţia maghiară a lipsit de la manifestaţii, invocând diferite pretexte.[27]

Noua lege a presei din vara anului 1852 păstra multe reglementări care aminteau de represiunea postrevoluţionară. Publicaţiile puteau fi înaintate spre cenzură cu 3 zile şi ziarele chiar cu o oră înainte de momentul apariţiei, fiind analizate de comisiile care, în Transilvania, funcţionau în oraşele Sibiu, Braşov şi Timişoara, şi care puteau da aviz favorabil apariţiei dar puteau suspenda sau chiar interzice o publicaţie. Toate redacţiile trebuiau să aibă o autorizaţie de funcţionare, iar cele care publicau scrieri politice trebuiau să consemneze o cauţiune. Această lege restrictivă venea în spiritul noului cod penal adoptat anterior, care, sub impulsul condiţiilor interne existente conţinea reglementări la fel de drastice, introducând de exemplu pedepsele corporale care fuseseră suspendate în 1848.[28] Aplicarea acestor pedepse corporale a devenit ceva obişnuit în acele vremuri, fiind folosită mai ales pentru abateri mai mici cu conotaţii politice- de exemplu un individ care a jignit într-o crâşmă culorile naţionale austriece a primit 30 de lovituri de bâtă iar un elev de 15 ani care a desenat soldaţi austrieci într-o postură defavorabilă a primit 15 lovituri de bici. Deosebit de des erau folosite aceste pedepse la secţiile de poliţie în scop de intimidare ori pedeapsă.[29]

În urma reformei administrative din ianuarie 1853 a fost introdusă noua reglementare numită definitivum, care însă, în ciuda aşteptărilor păstra numeroase elemente ale vechilor reglementări provizorii. A crescut importanţa organelor locale de conducere iar funcţionarii erau în continuare aduşi din alte provincii.[30] Noua organizare pare astfel a fi mai degrabă o reconfirmare a relităţilor existente.

După cum se poate observa din aspectele mai sus prezentate, perioada de până la atentatul din 1853 a fost caracterizată de o atmosferă de teroare în toată Transilvania. Noua stăpânire nu a reuşit în aceşti ani să satisfacă aşteptările niciuneia dintre naţiunile din provincie. Românii şi saşii, care au avut un comportament loial faţă de puterea centrală în timpul revoluţiei, văzând că cererile lor nu sunt îndeplinite, au asediat puterea cu numeroase petiţii în care cereau îndeplinirea acestora, dar nici acestea nu au fost luate în seamă, situaţia dând naştere la reacţii negative şi nemulţumiri, care au dus chiar la o criză a loialismului dinastic, la o puternică dezamăgire.

Maghiarii din Transilvania şi Ungaria, “marii înfrânţi” ai luptei revoluţionare au fost supuşi cel mai puternic represiunii pornite de către autorităţi. Prima reacţie a fost o încremenire, o intimidare manifestată în societate, dublată şi de un număr mare de emigranţi politici. Focarele vieţii sociale  s-au mutat din oraşele aflate acum sub un control strict în reşedinţele nobiliare, mai izolate, unde exista o libertate mult mai mare şi o supraveghere mai puţin strictă din partea autorităţilor; la acestea se adaugă şi faptul că autorităţile ezitau deseori să se amestece în viaţa nobilimii. Aristocraţia s-a bucurat, astfel, chiar de un respect din partea puterii, permiţându-şi deseori manifestări neconforme regimului, ca de exemplu absenţa masivă de la manifestările ocazionate de vizita împăratului. Totuşi, numeroşi nobili au căzut victime represiunilor postrevoluţionare.

Chiar dacă la suprafaţă sunt evidente elementele unei pasivităţi, în străfunduri au existat numeroase speranţe legate de o victorie şi de înlăturarea regimului existent. Această stare de lucruri este dovedită de existenţa a numeroase conspiraţii îndrepate contra puterii. În general, aceste iniţiative se înscriu în marea reţea conspirativă care împânzea la acea dată întreaga Europă. În Ungaria şi Transilvania însă, aceste conspiraţii au fost descoperite iar organizatorii pedepsiţi, nereuşind să pună în practică nici măcar parţial planurile atât de minuţios concepute. Singurul “succes” al epocii a fost atentatul comis de Libényi contra împăratului, un moment controversat al perioadei, un eveniment care a şocat pe contemporani, care nu au reuşit să conceapă cum a fost posibil aşa ceva.. Răspunsul este relativ simplu. O conspiraţie masivă poate fi mai uşor descoperită şi distrusă; un terorist singuratic dispune însă de cea mai eficientă armă: efectul surprizei. Nimeni nu-l cunoaşte şi nimeni nu ştie când şi unde va acţiona. Acest lucru s-a întâmplat şi în cazul nostru. Atentatul avea şanse mari de reuşită şi împăratul a avut într-adevăr un noroc providenţial, scăpând cu viaţă infamei încercări.

 

 

1.2. Aspecte ale vieţii sociale şi economice din Transilvania. Presa în primii ani ai neoabsolutismului.

           

 

            La mijlocul secolului al XIX-lea, societatea transilvăneană a trecut printr-un şir de fenomene inedite şi interesante. Evoluţiile perioadei neoabsolutiste nu pot fi înţelese fără a pătrunde fenomenologia revoluţiei din 1848. Această izbucnire revoluţionară, integrată de altfel în valul de mişcări similare care au cuprins toată Europa, s-a manifestat aici în forme de manifestare specifice. Atmosfera prielnică unor schimbări în bine, speranţa unei reaşezări a situaţiei din această provincie a fost curmată de izbucnirea războiului civil care a răscolit profund societatea transilvăneană. În mod interesant, una dintre mizele fundamentale ale revoluţiei a fost de natură economică, şi anume rezolvarea problemei iobăgiei, care îşi găsise deja soluţionarea prin diverse modalităţi în vestul Europei. Această miză, de fapt o problemă fundamentală a societăţii, a fost dublată şi de aspectul naţional al evenimentelor revoluţionare.

            După înfrângerea mişcărilor revoluţionare de către puterea centrală vieneză cu ajutorul trupelor ţariste, s-a recurs la o politică controversată, care urmărea de fapt reaşezarea situaţiei existente în provincie. Noul regim, denumit neoabsolutist, are toate caracterele unui regim de ocupaţie, prin măsurile autoritare luate şi menţinerea, la început, a stării de asediu decretată în timpul luptelor. Păturile societăţii transilvănene au reacţionat diferit faţă de noua situaţie. O trăsătură comună a fost însă starea de nemulţumire generalizată. Românii şi saşii, care în vâltoarea evenimentelor au stat de partea Coroanei s-au văzut profund decepţionaţi prin neîndeplinirea cererilor lor. Maghiarii însă, păstrând atitudinea lor generală anti-vieneză, au adoptat o puternică poziţie defensivă. De fapt, fiecare naţiune din Transilvania, simţindu-se oarecum asediată de noile condiţii, s-a închis în “carapacea” sa socială, încercând, în limita posibilităţilor existente, să-şi reorganizeze viaţa internă.

            Desfiinţarea relaţiilor urbariale, consacrată în legislaţia revoluţionară, nu a reuşit să fie transpusă în practică. După sfârşitul revoluţiei a persistat mult timp, practic până la edictarea patentei urbariale din 1854 o stare de confuzie atât în rândul proprietarilor cât şi în cel al ţăranilor. Situaţia era şi mai cimplicată datorită coloraturii naţionale a ofertei de desfiinţare a relaţiilor feudale; ţărănimea românească considera că era de fapt vorba de un schimb- eliberarea din iobăgie contra recunoaşterii uniunii Transilvaniei cu Ungaria, lucru considerat atunci inacceptabil. Cotitura nefastă în mersul revoluţiei s-a produs chiar prin decretarea acesteu uniuni, fapt considerat una dintre cauzele izbucnirii războiului civil.

            O altă problemă esenţială în evoluţia socială şi economică a fost cea legată de amiterea de către guvernul revoluţionar maghiar  noii monede, biletele Kossuth. După înfrângerea revoluţiei, aceste instrumente monetare au fost declarate nevalabile de către puterea centrală[31], motiv pentru care au fost retrase din circulaţie, cauzându-se astfel pagube însemnate circuitului monetar din Ungaria şi Transilvania. S-au răspândit cu repeziciune zvonuri care au dus la izbucniri de panică, scumpiri rapide şi neaşteptate, mergând până la jafuri din partea populaţiei şi la investiţii nechibzuite care au dus la ruinarea multor averi. Acest fenomen s-a manifestat însă mai puţin accentuat în provincie. În orice caz, consecinţa generală a fost sărăcirea populaţiei, paguba totală prin această retragere a instrumentului monetar fiind estimată în epocă la 60 de milioane.[32] Deţinerea acestor bancnote era considerată infracţiune, foarte mulţi ajungând în închisoare din această cauză. Bancnotele găsite erau adunate şi, sub paza poliţiei erau arse în public.[33] Totuşi au mai rămas astfel de bancouri în posesia multor cetăţeni. Oricum, ele nemaifiind utilizabile în circuitul economic, distrugerea ori deţinerea lor era mai mult o problemă politică dar şi una psihologică. Fenomenul arderilor în public avea desigur şi o astfel de conotaţie, reamintind de fiecare dată că revoluţia fusese învinsă de Viena.

            În această perioadă, Transilvania reprezenta un potenţial economic însemnat pentru monarhie: terenul arabil, baza unei economii ce-şi păstra încă caracterul predominant agrar, depăşea ca suprafaţă opt milioane de iugăre, pământul considerat necultivabil având doar puţin peste un milion de iugăre. Aceste suprafeţe aveau o bună fertilitate, pe ele cultivându-se cele necesare economiei. Culturi tradiţionale, precum cea a viei, au fost sprijinite de către autorităţi.[34] În schimb, altele, precum cultura tutunului a fost puternic afectată de introducerea monopolului statului, măsurile drastice adoptate ducând la o scădere a productivităţii.[35] Starea generală de prosperitate a economiei a fost susţinută şi de alte specificităţi- existenţa unor întinse suprafeţe împădurite sau productivitatea creşterii animalelor. Starea economiei a avut o puternică influenţă asupra strucurilor sociale. Avem de-a face cu o societate în tranziţie, în care se pot surprinde numeroase mutaţii în cadrul acestor structuri.

La începutul perioadei neoabsolutiste, exprimarea era îngrădită destul de puternic prin diverse reglementări. Starea de asediu, existentă oficial, impunea măsuri serioase de cenzură din partea autorităţilor. Organele de presă care apăreau în acea vreme erau astfel supuse legii privind cenzura presei, care prevedea pedepse pentru exprimări directe contra regimului iar sistemul cauţiunii îngreuna foarte mult apariţia de noi organe de presă. Această cauţiune era o sumă de bani, destul de mare, care trebuia consemnată de către redacţie la o bancă; această sumă putînd fi confiscată de autorităţi cu titlu de pedeapsă pentru articolele care nu conveneau puterii. În condiţiile economice destul de precare ale vremii era destul de greu de constituit acel fond, astfel numărul ziarelor care apăreau în acea perioadă era destul de mic, acesta crescând însă spre sfârşitul absolutismului, odată cu slăbirea caracterului autoritar al regimului. De multe ori se recurgea la colecte de bani din care se constituiau fondurile necesare publicării unui ziar.

            În Transilvania acelei perioade apăreau ziare în principalele limbi ale provinciei- română, maghiară, germană. Datorită restricţiilor mai sus amintite, aceste periodice aveau mai mult un caracter oficial[36]; în primul rând în ele se publicau noile legi sau ordonanţe. Componenta de bază a existenţei lor era chiar aceea de a servi regimului. Referirile la problemele interne erau destul de puţine, depăşite cantitativ de pildă de ştirile externe.

            În ciuda condiţiilor precare, dar mai ales şi în împrejurările în care după înfrâgerea revoluţiei în Transilvania practic au amuţit periodicele în limba maghiară, s-a simţit nevoia relansării acestora.[37] La 16 noiembrie 1849 apărea primul număr al ziarului Kolozsvári Lap, conceput să aibă o frecvenţă a apariţiilor de două numere pe săptămână, respectiv în fiecare marţi şi vineri. Ziarul a apărut până în anul 1852, dispariţia sa relativ rapidă fiind efectul slabei adeziuni la public, cauzată de numărul prea mare al ştirilor oficiale. Practic, acest organ de presă a fost nevoit să-şi înceteze apariţia datorită cenzurii, care nu i-a permis să exprime la ce se aşteptau cititorii.[38] Şi acest ziar, asemănător cu Siebenbürger Bote a fost rapid transformat într-o tribună a regimului.

            Primul număr, apărut sub redacţia lui Makoldy Sámuel promite cititorilor într-un editorial doar realizarea a ceea ce este posibil în condiţiile date. În fiecare săptămână urma să apară un supliment al ziarului intitulat Népbarát (prietenul poporului) care să conţină articole cu diverse lămuriri utile pentru cititori. În primul număr este publicată prima parte a constituţiei imperiului, apoi un decret al guvernatorului militar în care se prevede pedeapsa capitală pentru cei care ar încerca să convingă tinerii să nu se înroleze în armată. Mai urmează o rubrică de ştiri externe, precum şi mica publicitate.[39]

            Încă din primul număr e consacrată structura ziarului, care va rămâne aproximativ în această formă pe tot parcursul apariţiei sale. Prima pagină va rămâne dedicată publicării de legi sau ordonanţe, uneori aici se publicau hotărâri ale tribunalelor militare privind pedepsele aplicate foştilor revoluţionari. În primele trei numere a fost epuizată publicarea constituţiei; a urmat apoi darea spre publicitate a legilor privind noul sistem de impozite sau pe cele privind noua organizare administrativ-teritorială.

            În paginile ziarului se pot găsi numeroase informaţii privind starea economică, despre unele fenomene specifice epocii. O mare problemă a perioadei a fost aşa-zisul agio al argintului, manifestat prin creşterea valorii monedei metalice faţă de valoarea monedei de hârtie. Uneori, alături de alţi indici economici (cotaţii, preţuri de referinţă ) era publicată şi această plusvaloare a monedei metalice care deseori depăşea 10 %. În toamna anului 1849 se avertiza asupra faptului că unii cămătari evrei cumpără de pe piaţă moneda metalică, agravând astfel starea de plusvaloare a argintului.[40]

            S-a mai insistat asupra acestui fenomen, asigurând pe cititori că situaţia nu este periculoasă, dându-se unele explicaţii sau făcând publicitate pentru titlurile de stat emise pentru echilibrarea situaţiei.[41]

            Un alt aspect al vieţii economice a fost criza multor domenii deţinute de nobili. Mulţi dintre ei au participat la activităţile şi conflictele revoluţionare şi au fost nevoiţi să emigreze sau au fost prinşi şi închişi. În noile condiţii legislative şi politice, averile lor puteau fi confiscate de stat drept pedeapsă sau, mai simplu din cauza neplăţii impozitelor, care în noile reglementări loveau puternic domeniile mici şi mijlocii. Multe părţi de moşii ori bunuri mobile au intrat în posesia erariului care le valorifica pe calea licitaţiei. Publicitatea pentru aceste licitaţii se făcea frecvent prin presă. În organul de presă de faţă analizat, acest gen de anunţuri apare deja în al doilea număr, precum şi în cele următoare.[42] Uneori aceste licitaţii priveau mai multe bunuri mobile sau drepturi valorificabile economic, cum ar fi cel de cârciumărit, măcelărit ori pescuit, deseori pentru spaţii întinse. Licitaţiile nu erau întotdeauna o consecinţă a neplăţii impozitelor sau a unor infracţiuni; deseori ele erau organizate de vânzător, fiind un indiciu al dinamismului circuitului economic dar relevând şi criza economiei domeniale. Un alt tip de licitaţii erau acelea prin care statul sau unele organe ale sale achiziţionau bunuri sau servicii de la populaţie ori de la persoane juridice private. Aici putem da ca exemplu achiziţionarea de către spitalul “Carolina” de aşternuturi lumânări şi alte produse[43] sau achiziţionarea de cai de către armată. Un caz tipic erau licitaţiile pentru cărăuşiile de sare.

            Pentru vânzări nu se recurgea însă numai la licitaţii. Se vindeau direct moşii, terenuri intravilane, case, etc. Un caz tipic sunt însă dările în arendă, care puteau privi moşii întregi, sau părţi ale acestora, cum este cazul la Iclodul Mare, Bonţida, Sf. Gheorghe sau Ciuguzel[44]. Se vindeau mori de făină sau de hârtie sau dreptul lor de exploatare ori hanuri, cum este cazul la Luncani, unde se oferea  spre vânzare un han împreună cu o serie de dependinţe şi terenuri[45], sau dreptul de a produce bere sau alte băuturi. Şi aceste cazuri ne duc cu gândul la o activitate intensă, dar se observă dezechilibrul dintre numărul mare de oferte de vânzare faţă de cerere. În acea perioadă era o lipsă acută de bani lichizi pentru relansarea gospodăriilor, multe dintre ele devastate în revoluţie, şi astfel se recurgea la aceste vânzări; ofertele erau însă deseori zadarnice, multe anunţuri apar săptămâni de-a rândul iar retragerea lor nu însemna neapărat că bunul oferit a şi fost vândut. Datorită ineficienţei mijloacelor de comunicare a epocii dar şi datorită distanţelor mari se recurgea la comisionari pentru aceste tranzacţii. Astfel, informaţiile despre bunurile oferite se puteau obţine de la câteva librării din Cluj.

            Revoluţia de la 1848, în vâltoarea evenimentelor produse a dat prilej multor jafuri şi furturi a căror situaţie a trebuit să fie clarificată ulterior. Din păcate, astfel de evenimente s.au produs şi după încheierea conflictelor iscate în revoluţie. În ziar sunt publicate numeroase liste cu descrierea unor bunuri confiscate de către autorităţi de la cei prinşi. Cei care recunoşteau pe aceste liste bunuri proprii furate în timpul revoluţiei le puteau solicita de la căpităniile de poliţie şi le puteau obţine dacă dovedeau dreptul de proprietate asupra lor. S-au publicat listele bunurilor găsite la revoluţionarul Ihász  ori alţii[46], sau de exemplu detalii despre jefuirea bisericii din Blaj. Mai târziu apare şi cazul devastării “pădurii şchiopului” de lângă Sibiu, unde un întreg sat a furat o cantitate însemnată de lemne. Drept pedeapsă au fost obligaţi să ducă lemnul furat în depozitele oraşului Sibiu.[47] Mai apar ulterior şi alte bunuri furate- o haină de blană pentru femei, obiecte de argint sau o căruţă cu cai[48]. Starea de nesiguranţă încă persistentă este prezentată şi în cazul jafurilor de pe terenurile agricole, pentru păzirea cărora se considera necesară angajarea în număr cât mai mare de paznici.

            Uneori se ofereau scurte explicaţii ale situaţiei existente; de exemplu o declaraţie a guvernatorului militar Wohlgemuth asigura pe ţărani că robota nu va fi reintrodusă, şi doar proprietarii de pământ sunt responsabili pentru situaţia existentă. Desigur, într-o societate în care informaţia era riguros cenzurată şi circula greu, un important rol aveau zvonurile, încă alimentate de amintirea evenimentelor petrecute cu ocazia revoluţiei. În contra afirmaţiilor oficiale şi cum am văzut deja în cele de mai sus, nici marii proprietari nu aveau o situaţie mai bună. Drept dovadă sunt ofertele nenumărate de vânzare, cele enumerate deja completându-se cu diverse alte bunuri mobile oferite spre vânzare, de la cărţi şi până la căruţe.

            Interesul manifestat pentru agricultură se poate urmări şi în unele anunţuri în care se oferă spre vânzare utilaje, seminţe şi chiar cărţi de specialitate.[49] Se ofereau în număr mare şi armăsari pentru montă. Mai ales în Cluj se vindeau bine şi lemnele pentru foc, pentru care exista o ofertă abundentă.

            Mai există şi o serie de anunţuri inedite, pentru diverse produse de uz general, de exemplu era la modă în vremea aceea o pânză specială pentru tratamentul reumatismului (pânza-patent englezească). Se ofereau şi diverse prestări de servicii, de la cursuri de limbi străine, mai ales germana, efectuate la domiciliu, până la transporturi, unde monopolul pare să fi fost deţinut de firma Biasini, care făcea curse cu trăsuri spre Sibiu, Braşov ori Bucureşti.

            Un alt aspect, mai puţin legat de starea economică, dar relevant pentru reconstituirea atmosferei sociale existente în epocă este desfăşurarea procesului de represiune contra participanţilor la revoluţie. Acest demers, întreprins de către stat cu o consecvenţă sporită a cauzat numeroase modificări sociale. Mulţi foşti revoluţionari, aproape în totalitate maghiari au fost nevoiţi să emigreze, înfruntând deseori condiţii ostile în noul lor mediu. Totuşi, cei care au ales ca destinaţie Anglia ori Statele Unite au avut parte de condiţii asemănătoare cu cele de acasă.

            Ziarele epocii abundă de publicarea sentinţelor tribunalelor militare, aceste articole fiind dublate şi de diverse afişe care făceau publice aceste sentinţe. Desigur, aceste anunţuri nu aveau numai un rol de publicitate, ci şi o finalitate mai ascunsă, acea de a intimida populaţia, de a se arăta că revoluţia a fost învinsă şi că cei responsabili sunt traşi la răspundere. Tot cu acest scop există şi prezentări ale acestor forme de detenţie, cu descrierea regimului şi a tratamentului deţinuţilor.[50] Aceste sentinţe nu se refereau numai la fapte săvârşite în timpul revoluţiei, ci şi după aceea. Astfel, pentru cântarea în public de cântege defăimătoare un cetăţean a primit doi ani de muncă silnică, iar pentru traducerea unui înscris defăimător un medic evreu a primit ca pedeapsă trei ani de închisoare (!)[51] . Pedepse mai mici primeau complicii şi cei care au ajutat în diverse forme pe participanţii la revoluţie. Sunt multe cazuri în care regimul dovedea clemenţă faţă de unii condamnaţi- este şi cazul unui ceh care a luptat împotriva împăratului şi a fost condamnat la moarte prin împuşcare şi confiscarea averilor, dar pedeapsa a fost comutată la şase ani de închisoare grea. Astfel de acte de clemenţă erau şi diversele donaţii făcute de către unii oficiali. Mulţi au mai fost condamnaţi pentru iniţierea de adunări ilegale, instigare la dezertare, ascunderea de arme şi muniţii. Pentru aceste fapte pedepsele erau mai mici, exprimate în săptămâni de închisoare.

            Şi celelalte ziare ale vremii au trăsături şi forme asemănătoare. Se poate chiar afirma că ziarele de atunci erau mai mult asemănătoare între ele decât diferite. O sumară privire în conţinutul “Gazetei de Transilvania” confirmă această aserţiune. Dedicată populaţiei româneşti din provincie, ziarul amintit este tipărit cu două tipuri de caractere- o parte cu litere latine (partea oficială), iar cealaltă cu slove chirilice. Partea oficială, asemănător celorlalte ziare, aduce la cunoştinţa publicului cititor legi, ordonanţe ori alte reglementări. Cealaltă parte prezintă ştiri interne şi externe, precum şi alte comunicări. Nu lipsesc nici de aici publicările de sentinţe de “judecată belică”, ori citările la diverse procese. O observaţie foarte interesantă este aceea că, deşi se adresează unei majorităţi a populaţiei Transilvaniei, numărul anunţurilor de mică publicitate este extrem de scăzut, mai ales cel al anunţurilor persoanelor private. Celelalte anunţuri pot fi eventual considerate un fel de reclame, de exemplu cele în care se oferă spre vânzare cărţi şi dicţionare în limba germană.[52] Acest fenomen poate fi explicat prin faptul că populaţia românească, căreia i se adresează ziarul avea o viaţă economică cu un mai pronunţat caracter de stabilitate, în care predominau activităţile agricole desfăşurate în gospodării familiale. Drept comparaţie, în ziarele maghiare din Transilvania şi Ungaria autorii celor mai multe anunţuri de acest gen sunt proprietarii de moşii, meseriaşii ori liber-profesioniştii, iar în Transilvania ponderea acestor activităţi era relativ slab reprezentată în rândurile populaţiei româneşti la acea dată.

            Un alt aspect interesant, prezent destul de des în ziarul analizat sunt colectele pentru beneficiul bisericilor ori al şcolilor. Aceste manifestări care au şi un caracter economic sunt o dovadă a coeziunii sociale prezente în rândurile populaţiei româneşti. Deseori se publică liste cu numele celor care au subscris cu diverse sume, aceste persoane fiind de regulă liber-profesionişti, preoţi sau funcţionari.

            O altă problemă interesantă care apare într-unul din numerele ziarului[53] este cea a monopolului asupra tutunului. Relevante sunt argumentele redactorilor în sprijinul acestei măsuri economice, care argumente ne oferă o perspectivă asupra mentalităţii epocii. Astfel, se precizează că “tabacul este pentru oameni acel articol de lux fără care omenirea trăise prea bine câteva mii de ani”. Este un viciu cu care “bărbaţii îşi frig şi înnegresc dinţii, îşi împut gura şi tot trupul, îşi slăbesc peptul, îşi îmbată capul cu narcoticul din tabac” Concluzia este că “înţelepţii statului” sunt îndreptăţiţi să tragă foloasele de pe urma acestui viciu, monopolul de stat asupra tutunului fiind considerată aici o măsură binevenită.

            Un caracter similar vădeşte şi ziarul săsesc “Siebenbürger Volksfreund”. Între articolele acestuia se găsesc de exemplu laude aduse ruşilor ca şi popor, insistându-se pe corectitudinea politică a intervenţiei acestora contra mişcării revoluţionare maghiare. Acest ziar are mai mult un caracter politic, nelipsind desigur nici comunicările sentinţelor militare ori conferirile de decoraţii. Anunţuri cu caracter economic sunt foarte puţine şi se constată lipsa anunţurilor de mică publicitate, dar aici nu trebuie uitat nici caracterul mai mult politic şi social al acestui organ de presă. Ştirile externe sunt prezente şi aici într-o proporţie însemnată.

            Studiul presei pentru perioada cercetată nu oferă din păcate foarte multe indicii asupra evoluţiilor economice, aceasta, pe de o parte datorită unei alte finalităţi a publicaţiilor periodice în epocă, pe de altă parte datorită cenzurii impuse, care a avut ca efect şi mari greutăţi în publicarea acestor ziare şi lipsa de spaţiu de publicare. Informaţii asupra dinamicii economice la nivelurile inferioare ale societăţii se reflectă însă mai bine în presa mai târzie, într-un context în care societatea devine mai deschisă şi restricţiile impuse de putere încep să slăbească.

 

 

 

 

 

 

 

2. Atitudini ale saşilor faţă de noul regim

           

 

            Evenimentele contradictorii ale revoluţiei de la 1848-49 din Transilvania şi tulburările cauzate de acestea au lăsat, o dată cu calmarea spiritelor, în urma lor noi realităţi. Majoritatea fenomenelor politice, sociale, economice, etc. care au avut loc ulterior îşi găsesc rădăcinile în fenomenul revoluţionar. Impactul asupra mentalităţilor colective a fost unul extrem de puternic. Mai ales războiul civil, punctul culminant al revoluţiei a mişcat din rădăcini vechiul edificiu al percepţiei identităţii şi alterităţii, impunând noi redefiniri. În acest context tulbure ( pe care l-aş putea numi chiar un vid de percepţie a celuilalt ) o influenţă puternică a avut şi instaurarea noului regim, cel neoabsolutist. În acest creuzet s-au născut deci noile idei, percepţii, marcate însă de traumele violentelor fenomene ce au avut loc; era de fapt un context prielnic unor evoluţii inedite pe planul structurilor mentale, traumatizate social, dar şi psihic. Era un moment prielnic apariţiei şi evoluţiei miturilor politice[54].

            Amestecul puterii vieneze în organizarea pământului regesc, neacordarea drepturilor cerute de revoluţionarii saşi care au luat parte la lupte de partea Curţii au dus la o stare de decepţie vis-à-vis de Viena şi Împărat. Relevantă este exprimarea lui Fr. Sachsenheim, care după ce s-a întors din Viena, nereuşind să obţină nimic din cele cerute, a afirmat că sacrificiile repetate pentru Casa imperială nu au avut nici un rost[55]. Era starea de spirit prezentă şi în rândul românilor, decepţionaţi la rândul lor de Viena, prin neîndeplinirea cererilor formulate în numeroasele petiţii, în care se sublinia de fiecare dată ataşamentul cu care revoluţionarii români au luptat pentru apărarea coroanei[56]. Pentru început se observă aşadar similaritatea situaţiei în care se aflau românii şi saşii- situaţie care-şi avea cauzele în poziţia lor în timpul revoluţiei.

            După potolirea violenţelor, puterea centrală a început să implementeze noul regim, caracterizat prin oprimarea mişcărilor care au provocat violenţele revoluţionare. S-a recurs la un aparat poliţienesc numeros, au fost fixate numeroase interdicţii prin legi şi ordonanţe. Biserica evanghelică, una dintre cele mai reprezentative instituţii ale saşilor, a fost la rândul ei supusă la numeroase limitări. Mai multe şcoli ale acesteia au fost aşezate sub ascultarea clerului catolic, unele au fost chiar închise. Nici şcolile românilor ori maghiarilor nu au fost mai favorizate. Desigur, toate aceste intervenţii contra bisericilor naţionale şi a şcolilor acestora făceau parte dintr-o politică de catolicizare, componentă a regimului neoabsolutist.

            Una dintre cele mai relevante poziţii faţă de această criză postrevoluţionară a loialismului faţă de Viena a saşilor este reprezentată de J. Bedeus von Scharberg, care scrie următoarele în autobiografia sa: “ Fără o judecată prealabilă am fost omorâţi şi duşi la groapă fără cruce et luce. Asta a fost răsplata pentru toate realizările şi suferinţele noastre din aceşti ani de pericol ! Un astfel de tratament nu am meritat noi de fapt. Întâi  s-a abuzat de noi la demonstraţii, s-au acceptat donaţiile şi sacrificiile noastre, am fost împodobiţi cu pene şi ni s-au promis munţi de aur. Dar trecând pericolul, s-a crezut că nu mai este nevoie de noi, şi aşa s-a schimbat totul. Şi când noi ne apăram pielea şi ne-am permis să facem cereri pentru menţinerea existenţei noastre de până acum, am fost etichetaţi ca reacţionari şi instigatori”[57]. Este o luare de poziţie dură, dar relevantă pentru politica Vienei, caracterizată de lipsa perspectivei. Practic, în anii următori, Viena va întinde mâna puternicei nobilimi maghiare ( în rândul căreia nemulţumirile erau la fel de mari ca în cazul saşilor, de pildă ), refuzând să mulţumească celor care în vâltoarea evenimentelor nu s-au dezis de loialitatea faţă de Curte. Rezultatul a fost, din păcate, dezbinarea şi răcirea raporturilor dintre cele trei mari etnii transilvănene, fiecare dintre acestea privind pe ceilalţi cel puţin cu suspiciune, retrăgându-se în sine, reducând comunicarea la minimum. Desigur, aceste stări au rămas latente, orice fel de exprimare fiind îngrădită şi cenzurată de regimul neoabsolutist.

            Dintre numeroasele petiţii înaintate de saşi, relevantă este cea a comunităţii Sibiului în ianuarie 1850 în care se scria că “naţiunea săsească nu poate crede în nimicirea sa…Acum, după atâtea suferinţe şi furtuni, după aşa un mare sacrificiu adus de naţiunea săsească Statului, manifestul nu poate şi nu are voie să fie folosit la înmulţirea actelor din arhiva trecutului”[58].

            Cu toate îngrădirile exprimării, în presă transpar totuşi unele referiri despre starea de fapt din Transilvania. Multă vâlvă au cauzat scrisorile săseşti   publicate în Pester Lloyd în anul 1850, unde se scrie că “saşii sunt urmăriţi şi persecutaţi. Ei suportă zilnic dureroasele pierderi ale drepturilor şi instituţiilor”[59], alături de numeroase alte aprecieri negative la adresa politicii de egală îndreptăţire a naţiunilor transilvănene practicată de Viena. Numeroasele abuzuri ale autorităţilor, mai ales ale celor militare confirmă faptul că numeroşi funcţionari s-au comportat ca şi nişte ocupanţi. Un ofiţer austriac chiar a bruscat un ţăran sas strigând că “noi am ocupat ţara”[60]. Principalul organ de presă, Siebenbürger Bote, a devenit practic un ziar oficial, care, ca mai toate organele de presă care apăreau în acea perioadă, abunda de publicarea unor legi, ordonanţe, declaraţii ale autorităţilor. Imaginea noului regim a fost mult compromisă de către amintiţii funcţionari, “husarii lui Bach”, care prin comportamentul lor arogant şi cunoaşterea insuficientă a limbii germane (erau recrutaţi din diversele regiuni ale Imperiului), au sporit şi mai mult neîncrederea saşilor în noul regim. O figură care confirmă imaginea de funcţionar, şi de ce nu, de cotropitor abuziv este cea a jandarmului. Statul a considerat necesară înfiinţarea a acestei instituţii, pentru a putea interveni rapid şi a ajuta celelalte organe la îndeplinirea sarcinilor, în condiţiile în care poliţia nu era considerată de încredere, aflându-se încă sub influenţa marilor proprietari. Jandarmeria (gens d`armerie) a fost folosită şi în interes politic, mai ales pentru supravegherea celor bănuiţi că s-ar ocupa cu activităţi subversive (persoanele aici vizate au fost chiar foarte numeroase, mai ales din rândul intelectualilor, meşteşugarilor ori comercianţilor). Multe abuzuri a provocat reglementarea potrivit căreia acel jandarm care capturează un răufăcător primeşte o recompensă în funcţie de pedeapsa care i se va aplica celui prins dacă se va dovedi vinovăţia lui. Amestecul brutal al jandarmeriei în viaţa socială dar şi privată a oamenilor a provocat nemulţumiri extrem de mari. Un observator al vremii nota că “în mâna unui singur jandarm era dată o putere foarte mare şi ei [jandarmii,n.n.] trebuie să nu fi fost oameni să nu abuzeze de ea”[61].

            Un exemplu concludent în acest sens îl constituie un comisar adus din Galiţia, pe nume Strohmeier. Acesta a avut în decursul anilor în care a servit în această funcţie un comportament arogant, care displăcea mult cetăţenilor. Era un om needucat, un catolic convins dar care încerca totuşi să se integreze în comunitate. Pe lângă alte persecuţii, a introdus reglementări drastice pentru curăţenia şi ordinea pe străzi; pe un locuitor căruia i s-a stins lampa în timp ce mergea către casă l-a arestat şi a vrut să-l ducă la închisoare la Sibiu. La un moment dat, cu ajutorul unui ofiţer de jandarmi, a ocupat o şcoală maltratând pe elevi şi profesori[62]. Pentru saşi părea că au revenit vremurile grele din perioada lui Iosif al II-lea, dar într-o formă şi mai acută.

            Nici la nivelele superioare ale deciziei din “Marea Austrie” situaţia nu era mai bună. Încercările legislative de reglementare a egalei îndreptăţiri a naţiunilor nu conţineau elemente concrete care să îmbunătăţească situaţia existentă, iar în manevrele tactice Curtea dădea dovadă de o mare indecizie. Deputaţia săsească din anul 1851 a constatat la rândul ei că Viena nu avea nici o reprezentare despre realităţile din Transilvania[63]. Faţă de această situaţie, Universitatea săsească s-a pronunţat în cinci petiţii, în care se cereau mai ales măsuri administrative, privind organizarea Sachsenland-ului şi politice privind votul pe baza unui cens moderat. Desigur, răspunsul Vienei la aceste cereri a fost unul negativ, guvernatorul militar Wohlgemuth considerând că ideea înfiinţării în Transilvania a unui Kronland independent ar ieşi din cadrele politicii de egală îndreptăţire şi ar fi nefondată şi inadmisibilă[64]. Concomitent, şi o delegaţie românească cerea înfiinţarea unui teritoriu românesc, tot pe teritoriul Sachsenland-ului. În cele din urmă, în martie 1851, printr-o ordonanţă imperială s-a interzis denumirea de “Sachsenland”, ceea ce a provocat mari nemulţumiri saşilor, care încă mai sperau în realizarea cel puţin parţială a promisiunilor din manifestul imperial din 21 decembrie 1848. Wohlgemuth, încă înainte de moartea sa, a decis noua împărţire administrativ-teritorială a Transilvaniei, împărţire puternic contestată de următorul guvernator, Schwarzenberg, care considera că noua reglementare va adânci şi mai puternic animozităţile naţionale, şi o aplanare reală a acestora poate fi realizată numai printr-o îndreptăţire egală completă a naţiunilor. Ajuns de curând în Transilvania să-şi ocupe noua funcţie, noul guvernator a rostit un toast pentru binele “ unei seminţii care a demonstrat că fidelitatea germană încă nu s-a stins[65]”.

            Pentru a se scoate din funcţiune Universitatea, comesul Salmen a fost numit consilier la Curtea de Casaţie vieneză. După ce a ocupat funcţia, Salmen a încercat să iniţieze demersurile pentru alegerea unui nou comes, înaintând în acest sens şi o petiţie către guvernator. Nu s-a întâmplat însă nimic, au mai fost înaintate numeroase proteste, dar Universitatea a rămas inactivă până în 1861. Următorul pas a fost înfiinţarea noului organ consultativ denumit Statthalterei (consiliul locumtenenţial). Acesta era compus din funcţionari străini care decideau după bunul lor plac, ceea ce a trezit numeroase proteste, la care s-a răspuns cu ameninţări ori deloc. De exemplu, când comunitatea oraşului Sibiu a protestat contra unei decizii a guvernatorului, a fost ameninţată cu dizolvarea, primarul oraşului, Konradsheim a “primit” o altă funcţie, oratorul comunităţii, S. Binder şi senatorul Seivert fiind demişi[66]. Membrii comunităţii oraşului Sibiu puteau uneori citi în ziare deciziile pe care urmau să le ia în următoarea zi. Acest fapt este ilustrat de următoarele versuri, scrise de un autor necunoscut:

                        Cunoşti consiliul care nu are nimic de decis,

                        Care face mari datorii şi nu are ce plăti ?

                        Căruia i se dictează cu grijă decizia

                        Şi se publică înainte de şedinţă

                        Că în ziar consiliul surprins   

                        Citeşte cu mirare ce a decis ?[67]

            În urma concordatului din anul 1855 a crescut mult puterea Bisericii catolice. Aceasta îşi câştigase oricum în timp o reputaţie proastă în rândul saşilor, prin poziţia sa antigermană (deutschfeindlich)[68]. Prin concordat, statul austriac a devenit complet expus Bisericii, considerată o instituţia pe care parţial se spijinea statul şi tronul. Reglementările canonice au început să fie implementate, iar bisericile protestante au ajuns să fie doar tolerate. Controlul exercitat asupra lor de clerul catolic a fost atât de puternic, încât au încercat să intervină şi la nivelul alegerii preoţilor protestanţi. Au fost aduşi misionari iezuiţi şi au fost ridicate diverse interdicţii contra căsătoriilor mixte, fiind încurajate trecerile în tabăra catolică. S-au organizat procesiuni, la ele fiind obligaţi să participe numeroşi membri ai breslelor, indiferent de confesiune. S-a dispus ca soldaţii protestanţi căzuţi în 1859 să fie îngropaţi separat de cei catolici, interzicându-se manifestările religioase “acatolice”. Episcopia Transilvaniei a fost reactivată prin conferirea titlului episcopal lui Lajos Haynald în octombrie 1854. Biserica catolică a devenit astfel o redutabilă putere în Imperiu, cauzând multe temeri în legătură cu viitoarele măsuri, mai ales în condiţiile în care cardinalul Rauscher declara într-o circulară incredibilul fapt că “cei mai mari inamici ai societăţii sunt pregătirea superioară şi ştiinţa”[69]. Contra intervenţiilor catolice care tindeau să distrugă instituţii tradiţionale, cum a fost de exemplu desfiinţarea uniunii evanghelice Gustav Adolf, a intervenit deputatul sas Karl Maager. El a combătut concordatul şi a intervenit pe lângă Împărat pentru revizuirea sa[70]. În rândul saşilor a avut loc o puternică mişcare de solidaritate cu deputatul Maager. S-au vândut numeroase portrete ale lui; alte obiecte, precum pălăriile, cravatele şi ceasurile “Maager” au fost foarte îndrăgite în epocă. Peste tot a fost respectat, primind numeroase scrisori de mulţumire, fiind numit cetăţean de onoare al mai multor oraşe. Se spunea, că atunci când intra într-o cafenea ori restaurant, toată lumea se ridica în picioare ca să-l salute[71]. Respectul arătat de saşi are toate trăsăturile unui cult dedicat deputatului Maager, în care toţi vedeau un simbol al rezistenţei contra regimului neoabsolutist. Printr-o petiţie la Împărat, el a cerut chiar schimbarea formei de guvernământ în una parlamentar- constituţională, precum şi libertatea presei, motivând că aceste schimbări ar fi şi în interesul dinastiei. În răspunsul Împăratului se putea citi: “Fiţi convins că eu vreau numai binele popoarelor mele. Spuneţi saşilor mei credincioşi că sper ca ei să fie mulţumiţi de deciziile mele”[72].

Multă dezbinare în rândul naţiunilor a cauzat şi finanţarea ridicării de şcoli de către stat; fiecare comunitate încerca obstrucţionarea celuilalt şi obţinerea beneficiilor pentru sine. De exemplu, locuitorii saşi din Vurpod (Sibiu) au refuzat cererea locuitorilor români care cereau fonduri pentru construirea unei şcoli, pe motivul că aceştia au mai primit în ultimele două decenii astfel de fonduri şi tot nu au construit o şcoală. În fine, s-au arătat dispuşi să dea 100 fl şi materiale dar numai după începerea efectivă a lucrărilor de construcţie[73]. Nu au lipsit nici cazurile de delaţiune, fruntaşii “celeilalte” naţiuni fiind acuzaţi frecvent cu organizarea de comploturi; în petiţiile pentru obţinerea de fonduri s-a făcut uz frecvent de poziţia loială a unora faţă de Viena în timpul revoluţiei, argument pe care Curtea deseori l-a ignorat.

            Saşii nu s-au limitat însă doar la înaintarea de petiţii, ci au recurs şi la alte acţiuni de protest. Autorităţile avertizau în 1850 despre existenţa unor emisari democraţi englezi, care aduceau broşuri pe care le împărţeau unor persoane de încredere. S-a descoperit la Sibiu şi o conspiraţie a ucenicilor pantofari, iar în anul 1852 a avut loc o grevă a ucenicilor croitori. Au mai avut loc şi alte acţiuni izolate, s-au confiscat numeroase scrieri incendiare[74].

            Vizita Împăratului din anul 1852, cu toate că a fost un moment important al perioadei, nu a adus nici o modificare a raporturilor cu Viena. Capul Imperiului a fost primit cu mare sărbătoare şi bucurie. La Sibiu s-au pus bazele spitalului Francisc Iosif, unde mai târziu au activat renumiţi medici saşi. În onoarea Împăratului a fost prezentat dansul săbiilor, pentru ultima oară de fapt în Transilvania, ceremonial care era organizat obicei cu ocazia alegerii unui nou comes.

            Căsătoria tânărului împărat cu prinţesa Elisabeta de Bavaria, în aprilie 1854 a dat prilej pentru afirmări dese a ataşamentului şi fidelităţii faţă de tron, cu toate că situaţia politică nu a dat semne de îmbunătăţire nici după acest moment. Referitor la situaţia din această perioadă, Bedeus von Scharberg nota: “ Actualii noştri stăpâni nu au luptat cu noi, nu ştiu nimic despre necazurile noastre, nu au nici un fel de sentimente pentru noi, ne apasă, lovesc şi ne smulg cât îi ţine; şi dacă se vrea a se vorbi despre merite, ei devin nerăbdători şi ne întorc spatele...dar proiecte pentru a ne face mai fericiţi şi pentru a ne civiliza sunt nesfârşite...dar cetăţenii nici nu sunt întrebaţi despre părerea lor, şi mai puţin despre acordul lor, ci ei trebuie să vrea”[75].    

            În anul 1858 a murit guvernatorul Schwarzenberg, sub conducerea urmaşului său Liechtenstein regimul absolutist a început să se clatine. În anul următor, după nefastul război puterea centrală a început să acorde unele concesii, ca de exemplu  lărgirea libertăţii de exprimare a presei. Astfel a apărut “Siebenbürger Quartalschrift”, condus de K. Schmidt, vechiul redactor al „Siebenbürger Bote”. Noua revistă a adoptat o poziţie defavorabilă absolutismului, desigur în măsura în care afirmarea acestei poziţii era posibilă atunci, militând pentru redarea vechilor drepturi ale saşilor şi pentru un regim mai liberal.

            Scurta expunere de mai sus a reacţiilor faţă de noul regim în societatea săsească ne poate sugera multe idei şi concluzii. Un aspect asupra căruia merită insistat este criza loialităţii dinastice a saşilor, fenomen asemănător celui care în aceeaşi perioadă a fost caracteristică şi românilor transilvăneni. Saşii participanţi la conflictele revoluţionare din 1848-49 s-au simţit profund decepţionaţi de răspunsurile Vienei. În universul mental al locuitorilor saşi au apărut în această perioadă noi schimbări. Rezistenţa faţă de intervenţiile considerate arbitrare ale Vienei s-a manifestat şi prin creşterea ataşamentului faţă de instituţiile tradiţionale, dar din păcate şi acestea au fost “atacate” de noile reglementări, limitându-li-se drastic rolul social. Se poate face asemănarea societăţii săseşti transilvane cu o cetate, care, asediată, îşi întăreşte zidurile de apărare. Intervenţia politicii neoabsolutiste poate fi constatată pe două planuri- acela central, direct, prin legile şi reglementările emise de către Viena, şi planul local, prin agenţii puterii centrale- beamteri, jandarmi- autori a numeroase abuzuri. Aici putem aminti imaginea beamterului galiţian- arogant, neştiutor de carte, care găseşte o adevărată plăcere în zelul cu care intervine în viaţa publică şi privată a cetăţenilor. O altă astfel de figură este cea a jandarmului, prezentată deja pe parcurs. Aceste figuri trezeau în rândul locuitorilor teamă, dar şi repulsie. Desigur, sub acest “asediu”, locuitorii au strâns legăturile sociale între ei; sub aceste presiuni coeziunea socială a devenit mai puternică.

            O popularitate deosebită au avut fruntaşii mişcării de rezistenţă contra absolutismului. Aceştia, consideraţi un fel de salvatori, s-au bucurat de un adevărat cult, fenomen specific nu numai saşilor transilvăneni; solidaritatea cu aceştia era un fenomen european. Cel mai bun exemplu este figura lui Karl Maager, deputatul sas care s-a opus politicii vieneze. Aceste persoane focalizau de fapt toate energiile populare îndreptate contra nedreptului regim. Saşii transilvăneni, caracterizaţi printr-un ataşament profund faţă de valorile tradiţionale, au perceput influenţele externe foarte acut. Beamterii aduşi din alte părţi ale Monarhiei erau văzuţi ca un corp străin, la fel şi reglementările puterii centrale; sistemul juridic săsesc avea o dinamică proprie, de câteva secole, bazată pe principii specifice, neîncălcate până atunci de nimeni, orice imixtiune fiind considerată o agresiune, trezind numeroase mecanisme de apărare. 

             

 

 

 

 

 

 

3. Vizita împăratului Francisc Iosif din vara anului 1852

           

 

Unul dintre motivele principale ale amplei vizite imperiale a fost cunoaşterea la faţa locului de către tânărul împărat a realităţilor vastului său imperiu, pentru ca tânărul monarh, cunoscând mai bine unele aspecte, să poată lua decizii conform propriilor convingeri, fără a se baza prea mult pe sfatul miniştrilor săi.[76] Oricum, în Monarhia Habsburgică, vizitele imperiale aveau o tradiţie proprie; să ne amintim aici numai de vizita împăratului Iosif al II-lea şi de impactul acestui eveniment.

            După ce tânărul monarh a parcurs partea o parte dintre provinciile vestice şi nordice ale imperiului-Italia, Silezia, Moravia, Cehia, Galiţia şi Bucovina, a ajuns cu vaporul la Budapesta[77], la 5 iunie, fiind primit de către primatul Scitovszky (una dintre cele mai marcante personalităţi ale Ungariei acelei vremi) împreună cu 22 de episcopi, fiind omagiat ca urmaş al Sf. Ştefan şi ca nepot al împăratului Francisc. În capitală a stat 6 zile, bucurându-se de o primire entuziastă. De aici a continuat vizita sa în Ungaria, călătorind mult şi pe Dunăre, cu vaporul, dar deseori s-a folosit de trăsură iar de alte ori a ţinut să meargă călare, mai ales cu ocazia festivităţilor ocazionate de primirea sa în localităţi. Scopul vizitei “pe districte” nu a fost atât de mult căutarea unei împăcări cu Ungaria, ci inspectarea ţării. La Budapesta împăratul a inspectat construcţia “Bastiliei ungare”-a Citadelei de pe Gellérthegy, o construcţie de nu prea mare însemnătate militară, mai mult având un scop simbolic, atenţionând asupra puterii învingătorului.[78]  Peste tot a fost întâmpinat cu porţi triumfale decorate, aclamaţii, flori; de fiecare dată a intrat la început în biserică, urmând apoi primirea de delegaţii şi acordarea de audienţe, vizitarea diverselor instituţii-activităţi încheiate seara de turul oraşului vizitat, iluminat cu această ocazie. Pe parcursul vizitei, împăratul se culca de regulă la ora 10 seara dar deseori se scula la orele 2-3, mai ales când avea să călătorească mult în ziua următoare; oricum ruta parcursă a fost foarte amplă, dat fiind că între 11 iunie şi 14 august a parcurs mai multe mii de de kilometri.[79]

            A urmat vizita în Banat şi Partium, regiuni care conform împărţirii administrative ale vremii aparţineau de Ungaria; la Arad a graţiat 135 de deţinuţi politici şi încă 386 de drept comun. Presa vremii, atât cea a imperiului cât şi cea internaţională, au comentat amplu vizita imperială. Ziarul “Lloyd”, una dintre cele mai însemnate publicaţii ale vremii, aprecia că străvechea loialitate a maghiarilor faţă de Casa conducătoare şi-a regăsit, în sfârşit, locul, şi că “uitarea de către un împărat a greşelilor şi a patimilor unui popor condus pe căi greşite nu ţine numai de politica sa, ci este o datorie a sa”. Vremea împăcării cu maghiarii nu sosise încă; aceleaşi ziare care prezentau în mod triumfal vizita imperială comunicau totodată numeroase sentinţe, unele capitale, pronunţate contra foştilor revoluţionari de la 1848, iar împăratul, pe lîngă graţierea unui număr mare de deţinuţi politici, mai cu seamă maghiari, a oferit decoraţii celor care au luptat de partea coroanei în 1848-49. Era o politică oarecum duplicitară, dar din partea împăratului era singura cale, cea de mijloc ori de compromis, care caracterizează din plin această perioadă. Din păcate, una dintre cele mai mari probleme ale imperiului a fost necesitatea de a duce această politică de compromis, de împăciuire a naţionalităţilor, ale căror interese erau deseori antagoniste. O legătură strânsă între ideea de împăcare şi vizita împăratului este subliniată şi într-un articol al Siebenbürger Bote despre pregătirile pentru primirea monarhului: „Nu am dori să deranjăm plăcutele clipe ale aşteptării înaltului nostru monarh cu amintiri mai apropiate la un trecut în care marea Austrie şi mai ales patria noastră au fost vizitate de [evenimente atât de] dure…“[80] subliniind apoi rolul figurii împăratului în reinstaurarea liniştii şi a păcii.   

            În vederea primirii monarhului s-au făcut toate pregătirile necesare; acestea au fost coordonate atât pe plan central cât şi local, lucrările legate de pregătire fiind continuu supravegheate de autorităţi. Un rol important a fost acordat drumurilor, vestite în acea perioadă pentru starea proastă în care se aflau, dar şi la acest capitol, cu toate eforturile depuse, mai încăpeau observaţii: “Peste tot se lucrează harnic la drumuri, dar ar trebui avută mai multă grijă cu prunduirea, fiindcă [drumul] este plin cu pietre foarte mari, pe care nu le poate sfărâma nici cea mai încărcată căruţă, aşa că trăsura va scoate şi sufletul din călător”-menţiona un ziar maghiar.[81] Nu numai drumurile stăteau însă în grija minuţioasei organizări a vizitei imperiale, ci şi alte aspecte, pentru reglementarea cărora au fost emise circulare. Un astfel de act de la sfârşitul lunii iunie 1852 atenţiona pe consilierii intimi, pecamerarii şi cavalerii de ordine austriacă, care s-ar afla la momentul vizitei în ţară, să se afle la 23 iulie în Sibiu, unde împăratul va sta 2 zile, şi la Cluj, unde “va avea şi nobilimea întreagă a Ardealului ocazie în ambele locuri a-şi depune Majestăţii Sale preaînaltului împărat datornicul său omagiu”.[82] O imagine mai detaliată despre pregătirile vizitei din Timişoara ne poate da un alt material din presa transilvăneană de limba maghiară, unde se afirmă că “sosirea Majestăţii Sale Imperiale Şi Regale Apostolice este aşteptată în toate cercurile cu o bucurie încordată. Se fac deja pregătiri de mare anvergură, pentru ca Timişoara să primească pe tânărul principe (fejedelem, n.n.) cum se cuvine. Din partea oraşului se face totul, pentru ca sărbătorirea sosirii Majestăţii Sale să nu rămână în urma celorlalte oraşe. Iluminarea oraşului va fi şi ea cât se poate de strălucită. Nu numai autorităţile, ci şi mulţi dintre particulari fac pregătirile necesare în această privinţă. În acel punct, unde Majestatea Sa va trece graniţa Voivodinei, va fi ridicat un mare arc de triumf…”.[83] Organele de presă comunică şi programul oficial al vizitei; astfel se precizează că “acea zi bucuroasă” în care împăratul va vizita Clujul va fi în19 iulie (stil vechi) iar un program mai amplu care precizează unele date este preluat din ziarul Lloyd.[84] Şi Biserica s-a preocupat mult de organizarea vizitei. Astfel, la 13 iunie, Şaguna va emite un circular pentru pregătirea acestui eveniment, destinat clerului ortodox. Acestora le este indicat să aştepte pe împărat, îmbrăcaţi cu cele mai pompoase haine bisericeşti, ţinând în mână evanghelia şi crucea, să fie în deplină înţelegere cu autorităţile civile şi dacă au cereri către împărat, acestea să fie înaintate “cu înţelegere şi tact”. În final, înaltul prelat exprimă: “Acum însă după ce sub sceptrul Maiestăţii Sale ne am mântuit de apăsările timpurilor trecute, după ce Maiestatea Sa s-a îndurat a face şi pe naţiunea română şi pe biserica noastră părtaşă de mai multe bunătăţi…cu nădejde deplină şi cu evlavie fiiască să ne rugăm de Maiestatea Sa, ca să se îndure a hotărâ cele de lipsă şi pentru dotaţia clerului şi a şcolilor, şi noi precum până acum, aşa şi în viitor vom fi rugători către Dumnezeu, ca să-i dea o Domnie fericită şi îndelungată.”[85]

            Vizita împăratului în Banat şi Partium este de asemenea prezentată în presă. Conform articolelor care descriu acest eveniment, în dimineaţa zilei de 15 iunie suita imperială a ajuns la Pecica, iar pe drumurile dintre localităţi monarhul era aşteptat de către locuitorii “îmbrăcaţi sărbătoreşte…cu porţi triumfale, steaguri, flori risipite pe drum şi sunet de clopote, amestecate cu strigăte de bucurie…”[86]. Cei curioşi să vadă acest eveniment au venit şi din satele vecine, dar uneori şi de la mai mare depărtare. În aceeaşi zi, împăratul ajunge la Timişoara, unde fu asaltat de un număr mare de oameni care i-au înmânat petiţii, multora apărând “ca un înger salvator”. În centrul Timişoarei fu primit cu cea mai mare pompă, în faţa lui numeroare fete aruncând flori pe drum; în biserica centrală a fost oficiat un Te Deum, de unde monarhul s-a îndreptat spre sala de festivităţi, trecând prin străzile decorate cu steaguri, flori, flancate de soldaţi care îl salutau cu muzică şi focuri de arme. Erau prezenţi şi numeroşi oficiali, între care şi nobili maghiari îmbrăcaţi sărbătoreşte. A urmat spre seară cina, după care s-a făcut un tur al oraşului iluminat “al cărui locuitori s-au arătat peste tot însufleţiţi de cea mai mare bucurie”. În următoarea zi a fost pusă piatra de temelie a unui monument dedicat luptătorilor căzuţi în 1849, apoi împăratul a acordat audienţe. La prânz a toastat pentru sănătatea celor care au luptat de partea lui la 1849 precum şi pentru cei căzuţi. Seara a fost prezentat un spectacol festiv la teatru; vreamea ploioasă a grăbit însă plecarea monarhului spre următoarea destinaţie-Aradul. Şi aici, programul primirii a fost similar-cu omagiul unor delegaţi, audienţe, primirea de petiţii, inspectarea trupelor, turul oraşului iluminat. Aici, împăratul a amnistiat încă 50 de deţinuţi.[87] Următorul oraş vizitat a fost Oradea, unde a ajuns la 18 iunie, fiind şi aici primit la fel de festiv ca în celelalte locuri, de oamenii care ”s-au străduit să prezinte Majestăţii Sale omagiul cu cel mai mare zel”. Canonicul Oszwald l-a întâmpinat cu o cuvântare în limba maghiară, la care împăratul a răspuns tot în această limbă. Podurile celor trei Crişuri au fost împodobite iar pe marginile drumului unde urma să treacă suita imperială, întotdeauna însoţită de banderiile locului vizitat, au fost plantaţi pomi. La Oradea, în cadrul audienţelor acordate în palatul episcopal, tânărul monarh a dat dreptul de stabilire unui număr de 11 familii, care au primit fiecare şi un ajutor de 50 fl. În ziua următoare, după inspectarea trupelor, convoiul a plecat spre Debrecen.[88]

            Vizita din Transilvania a fost de asemenea minuţios pregătită până la cel mai mic detaliu; astfel, planul oficial al vizitei din Sibiu prevedea un program similar cu cel din celalalte oraşe. Înainte de sosirea monarhului, trebuia arborat drapelul împărătesc pe turnul sediului magistratului şi împăratul trebuia salutat cu 36 de salve de tun şi apoi cu intonarea imnului[89]. Cei care doreau să înainteze cereri, trebuiau să se adreseze în prealabil comandantului militar al districtului, iar acesta “va face cunoscut dacă preaînalta sa Maiestate se va îndura a încuviinţa audienţa sau ba.” Întreaga primire de la Sibiu trebuia “să tragă mai mult luarea aminte a tuturor compatrioţilor, ca una ce este făcută pentru reşedinţa guvernului ţărei.”[90]

            La 20 iulie a avut loc intrarea triumfală a monarhului pe teritoriul Transilvaniei. La punctul trecerii hotarelor acestei provincii, pe vârful dealului Coşoviţei, a fost ridicat un arc de triumf “foarte măreţ şi pompos”, decorat cu flamuri “negre-galbene, roşii-albe, şi vinete-galbene-roşii cu inscripţia viribus unitis.” Lângă acest arc de triumf erau adunaţi numeroşi oficiali, între care şi Şaguna, precum şi mai mulţi nobili maghiari din părţile Hunedoarei.[91] Vestea sosirii monarhului a fost adusă de un dragon călare, peste un sfert de oră apărând într-un nor de praf împăratul, împreună cu arhiducele Albrecht. Tânărul monarh coboară din trăsură, fiind întâmpinat de Şaguna cu o cuvântare care începea astfel: “Nu marginile expresiunilor noastre sunt şi marginile simţămintelor pe care doreşte astăzi inima noastră să le exprime…” Împăratul a răspuns că primeşte cu deosebită plăcere omagiile înaltului prelat şi, între vivatele mulţimii s-a urcat în trăsură, îndreptându-se spre Dobra. Întreaga primire de aici a durat zece minute.[92] Dintre cei prezenţi, mulţi au înmânat împăratului cereri, “pe care Monarhul le primi cu toată blândeţea”[93]

            În continuarea traseului său, coloana imperială a trecut prin Abrud, Săcărâmb, Criş şi Brad, unde a fost întâmpinat cu “cele mai vii semne de omagiu şi onoare”, apoi prin Baia de Criş, Hălmagiu, ajungând apoi în vârful muntelui Găina. Aici a fost salutat de către protopopul Simion Balint, care a rostit un discurs omagial. A urmat vizitarea localităţilor Vidra şi Câmpeni; în cel din urmă loc a a fost întâmpinat cu “arcuri şi porţi triumfale, stâlpuri verzi, flamuri nenumerabili-împărăteşti, provinciali şi familiali”[94]. Din Câmpeni, monarhul s-a îndreptat spre Ampoi, apoi spre Hunedoara, Deva, ajungând la 21 iulie la Alba-Iulia. La intrarea în oraş a fost întâmpinat de corporaţiile maghiarilor şi apoi a evreilor, de cler şi episcopi. Episcopul catolic Kovács a rostit o alocuţiune în latină, apoi Şuluţiu una în germană, “care a făcut aşa impresie în inima monarhului, încât o lacrimă de îndestulare nu o au putut ascunde.”[95] Traseul a urmat apoi prin Sângiorgiul de Sepsi, Tuşnad, Orşova, Caransebeş, Lugoj. La 23 iulie împăratul a ajuns la Sibiu, unde a fost întâmpinat cu omagiul corporaţiilor, de faţă fiind şi principele Ştirbei al Ţării Româneşti. La marginea drumului care intra în oraş au fost plantaţi brazi, peste drum fiind întinse arcuri triumfale. A fost pusă piatra de temelie a unui spital, pe acest loc fiind amenajat un “cort împărătesc” în mijlocul căreia fusese aşezat un “scaun tronal”. A urmat cuvântarea consulului din Sibiu, apoi cei prezenţi au semnat “într-un memorial legat cu catifea”, cu această ocazie împăratul făcând şi o donaţie pentru spital. A urmat vizitarea cazărmilor, a instituţiilor publice, audienţele. Populaţia oraşului a participat foarte entuziast la primire: “bogatul şi săracul, cel cu poziţie înaltă şi cel umil, fiecare a ţinut să contribuie…la primirea împăratului. Chiar şi harnicul locuitor al ţigăniei şi-a curăţat sărăcăcioasa colibă, şi el, căruia i-a revenit trista soartă a sărăciei, sărbătoreşte astăzi o zi de bucurie”[96]. La 25 iulie, pe străzile Sibiului a avut loc o paradă populară, care a constat în defilarea a zece grupe reprezentând pe toţi locuitorii Transilvaniei, în funcţie de etnia şi ocupaţia lor-de la ţăranii ori meşteşugarii saşi, maghiari şi români până la ţigani; la urmă a fost o paradă a lui Bachus, cu un butoi tras de cai şi însoţit de genii.[97] Această paradă a stârnit puternic interesul monarhului, care şi-a mai prelungit vizita cu încă o zi, faptul impresionării sale plăcute fiind una dintre motivele pentru care a decorat pe primarul oraşului cu ordinul Francisc Iosif. Se pare că împăratul a vizitat aici şi celulele deţinuţilor politici, fapt care l-ar fi impresionat foarte mult; acest gest a fost considerat unul favorabil de către locuitori.[98] Într-una din pădurile care înconjoară Sibiul, monarhul a plantat un stejar, numit apoi stejarul imperial, şi tot aici breasla cojocarilor a prezentat dansul săbiilor, specific ceremoniei de instalare a comesului.[99] Pe munte, între Făgăraş şi Braşov împăratul a fost primit de o deputaţie alcătuită din membrii magistratului, ai comunei şi a preoţilor români şi saşi. Judele primar a urat bun venit în numele tuturor. Până la Braşov, de-a lungul drumului erau adunaţi oameni veniţi din satele învecinate. La intrarea în Braşov (28 iulie) era un arc mare de triumf, casele erau împodobite cu steaguri şi ghirlande, de la ferestre femeile aruncau flori. La biserica românească era afişată inscripţia “vii, vezi, vindeci-Patriei pacea păstraşi”[100]. Pe Tâmpa era o coroană de foc, vizibilă seara, când întregul oraş a fost iluminat. Iluminatul oraşului nu a putut avea splendoarea planificată din cauza unei ploi torenţiale ce s-a dezlănţuit seara; astfel a trebuit să se renunţe la marşul cu făclii.[101] În dimineaţa următoare, monarhul inspectează exerciţiul trupelor, apoi vizitează biserica, unde este poftit la altar prin uşa împărătească. Un bătrân îi dă o carte legată în catifea roşie, cu o poezie omagială românească, spunând: “Împărate, îndură-te a primi omagiul şi devotamentul comunelor române !”-la care împăratul răspunde, în româneşte: “Vă mulţumesc.” De aici, suita imperială a ajuns la 30 iulie la Miercurea-Ciuc, apoi peste o zi la Sighişoara, unde împăratul a pus temelia unui monument ănchinat generalului rus Scariatine. După ce a trecut prin Bistriţa la 2 august, în ziua următoare a vizitat Clujul. Aici, un mare steag imperial şi portretul împăratului au fost puse pe clădirea primăriei aflată în centru. De la Someşeni până acolo, un spalier de oameni âmbrăcaţi de sărbştoare flancau drumul; la sosire numeroase delegaţii au prezentat omagiul şi a fost intonat imnul Primarul i-a urat bun venit în limba maghiară iar împăratul a răspuns tot la fel, cei prezenţi aclamându-l cu strigăte de “Éljen”. Seara oraşul a fost iluminat, monarhul participând la prezentarea piesei “Nabucodonosor” la teatru. Ploaia ce s-a dezlănţuit, cu toate că a creat greutăţi la iluminarea oraşului, nu a împiedicat însă marşul cu făclii, care a numărat 500 de participanţi.[102] În ziua următoare monarhul a părăsit oraşul şi apoi Transilvania, periplul său de aici fiind încheiat. Primirea a fost bună, “bucuria şi entuziasmul cu care populaţia l-a primit pe stăpânul şi împăratul lor, a fost o dovadă de netăgăduit a loialităţii şi credinţei de neclintit şi a dat glas frumoasei victorii câştigate de ideea unităţii Austriei în rândul populaţiei”.[103] Succesul vizitei imperiale a fost interpretat şi ca o victorie a înfrăţirii dintre popoarele Transilvaniei şi a monarhiei, prezenţa monarhului fiind considerat începutul unei noi ere a păcii.

             Nu se poate tăgădui că vizita imperială avea o însemnătate importantă, şi anume îmbunătăţirea atmosferei prezente în ţară; prezenţa împăratului în rândul poporului avea să sublinieze coeziunea ce există între aceştia. Nu mică a fost însemnătatea şi pentru opinia publică internaţională, pentru care trebuia creată impresia că în interior totul este în ordine. După sfârşitul vizitei din Transilvania, ziarul englezesc “Times” afirma pe prima pagină: “Nu au trecut nici trei ani de la războiul care ameninţa cu ruperea Ungariei din teritoriul stăpânirii austriece, şi acest scurt timp a fost suficient pentru ştergerea urmelor războiului civil. În inimile poporului şi-a recâştigat locul străvechea fidelitate şi loialitate a maghiarilor faţă de casa imperială, şi toate mărturiile ne asigură-cum credem şi noi că este întrutotul adevărat-că tânărul împărat Francisc Iosif a fost primit atât de populaţia de la sat cât şi de cea de la oraş cu cea mai mare însufleţire”.[104]  Acest rezultat a fost atins şi datorită implicării active a funcţionarilor- atât prin mobilizarea participanţilor, uneori recurgând chiar la ameninţări sau la forţă; dar funcţionarii şi numeroşi jandarmi, îmbrăcaţi în civil, s-au amestecat în mulţime, contribiund la menţinerea atmosferei. Aşa s-a întâmplat de pildă la Cluj, unde cunoscută fiind atitudinea defavorabilă a majorităţii locuitorilor şi dată fiind absenţa aproape totală a aristocraţiei maghiare, ai cărei membri, pe baza unor varii pretexte s-a eschivat de la prezenţa la ceremonii şi la audienţă, unde s-a dat ordin ca toţi poliţiştii să participe la ceremonii.[105] Pentru mobilizarea nobilimii autorităţile au recurs la diverse metode; de pildă în multe locuri din Ungaria jandarmeria ameninţa cu retragerea dreptului de a purta armă celui care nu participă la ceremonia de primire a monarhului.[106] În ceea ce priveşte Transilvania, nobilimea nu lega nici o speranţă a îmbunătăţirii situaţiei de înalta prezenţă, şi astfel atmosfera nu a fost în realitate atât de înflăcărată cum s-ar părea, fapt la care au contribuit masiv şi excesele autorităţilor legate de organizare; oricum, mulţi erau conştienţi că această vizită a fost organizată şi pentru amăgirea opiniei publice externe, fapt care s-a şi produs.[107] Un alt fapt controversat a fost lipsa lui Avram Iancu de la aceste manifestări, care a fost îndelung comentat şi interpretat. Înainte ca împăratul să sosească la Deva, şi-a făcut acolo apariţia Iancu împreună cu câţiva tribuni rugându-l pe principele Schwarzenberg, pe baza acordului lui Şaguna, să intervină ca împăratul să schimbe ruta călătoriei pentru a străbate Munţii Apuseni în drum spre Alba Iulia.[108] Schwarzenberg a promis că va interveni, cu condiţia ca traseul să fie pregătit. Într-adevăr, împăratul a plecat spre muntele Găina, unde îl aştepta o mulţime entuziastă, şi şi-a exprimat repetat curiozitatea de a-l întâlni pe Iancu. Dar acesta nu era aici, iar Schwarzenberg l-a întrebat ironic pe Simion Balint: “Suntem singuri aici?” la care acesta a răspuns: “Stăm buni cu capul nostru”. Oricum, Iancu i-a scris cu câteva zile înainte lui Bariţ, pe care dorea să-l invite pentru a ţine un discurs, dar care din motive obiective nu a putut veni.[109] Absenţa lui Iancu a dat naştere la numeroase zvonuri; unii spuneau că Bărnuţiu l-a sfătuit să nu se ducă, alţii că era supărat pe austrieci din cauza unor neînţelegeri anterioare ori că au început să apară primele semne de nebunie. S-a spus şi că împăratul vroia să-l facă baron şi să dea românilor unele înlesniri. Oricum pentru Iancu anul 1852 a fost cel mai nefast, culminând cu arestarea din toamnă, ocazie cu care a fost maltratat şi bătut. O altă părere[110] confirmă că Iancu primise o scrisoare de la Bărnuţiu în care i se scria să nu se ducă; absenţa sa a mâniat pe împărat şi guvernator şi a consternat mulţimile prezente. Ulterior, tribunii l-ar fi convins că a făcut o mare greşeală şi au hotărât să se prezinte împreună în faţa împăratului la Cluj. Înainte de a ajunge însă aici, oameni ai unor nobili maghiari le-ai confiscat caii sub pretextul că au fost furaţi în revoluţie, împiedicându-i să ajungă la Cluj.[111] Alte păreri susţin că Iancu a fost chemat de urgenţă la Câmpeni, unde a înnoptat împăratul, a ajuns acolo prea târziu, când monarhul adormise deja, şi nu a fost lăsat să intre, din ordinul adjutantului Grünne şi fără ştirea lui Schwarzenberg. Acest lucru l-ar fi umilit şi supărat pe Iancu atât de mult că a dispărut pentru multă vreme, şi a avut ca rezultat şi o ceartă între Schwarzenberg şi Grünne.[112]  Oricum s-ar fi resemnat spunând “ce ar putea spune un nebun ca mine unui mincinos ca el?”[113]

            Peste toată organizarea, vizita a fost o iniţiativă curajoasă a tânărului împărat, nu numai datorită lungimii şi dificultăţii traseului, ci şi pericolelor ce îl puteau pândi. În sudul Ungariei erau numeroase trasee primejdioase frecventate de tâlhari, care reuşiseră să jefuiască câteva trăsuri chiar în acea perioadă, iar un convoi în care era şi ministrul Bach era cât pe ce să aibă aceeaşi soartă.[114] Tot în această perioadă Noszlopy plănuia să-l ia ostatic pe împărat şi să-l elibereze doar în schimbul acordării unor înlesniri de ordin politic.[115] Dar convoiul imperial era pregătit şi pentru astfel de cazuri extreme, dovadă faptul că ar fi existat în trăsura monarhului puşti cu două ţevi lângă el şi lângă adjutantul Grünne.[116]

            Peste entuziasmul primirii în timpul călătoriei, şi monarhul era conştient de limitele acestor manifestări. Într-o scrisoare către mama sa, din 5 iulie 1852 a scris: “Totul era deosebit de frumops, sărbătoresc şi un mare entuziasm. Totuşi mă gândeam cu toată mulţumirea că oamenii au făcut la fel pentru Kossuth acum trei ani”. Aşadar, puţini s-au lăsat amăgiţi de aparenţe. La urma urmei, vizita nu a avut ca urmare, peste acordarea câtorva amnistii şi donaţii, consecinţe însemnate de ordin politic. Era un scenariu ce ţinea chiar de o tradiţie a Imperiului, în care locul central îl deţinea cadrul ceremonial în care monarhul se arăta poporului iar acesta avea cea mai bună ocazie de a-şi exprima loialitatea…

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

4. Când temerile devin adevăr: Atentatul Libényi

 

4.1. Desfăşurarea atentatului. Primele reacţii.

 

 

            Atentatul comis de Libényi János contra vieţii împăratului constituie un moment controversat al perioadei de după revoluţia paşoptistă. Reacţiile contemporanilor au fost foarte puternice, opinia publică, şocată, a putut cu greu concepe că aşa ceva este posibil. Desigur, au existat şi implicaţii pe planul relaţiilor internaţionale, acestea constând şi în înrăutăţirea raporturilor dintre Austria şi Ungaria. Împăratul a căzut victimă practic obiceiurilor izvorâte din caracterul său deschis, fiind cunoscut că în Viena îi plăcea să apară în public cu diferite ocazii, nefiind înconjurat de o gardă personală foarte numeroasă. Aşa a reuşit atentatorul să se apropie de el şi să încerce asasinarea lui. Dar să lăsăm faptele să vorbească.

            În data de 18 februarie 1853, pe la orele 12 şi jumătate, conform obiceiului său, împăratul se plimba pe aleea bastionului care înconjura centrul Vienei. Fiind la aproximativ şaizeci de metri de poarta carintiană, auzind tobele şi comenzile strigate jos, în “groapa oraşului” s-a apropiat de zid, sub care o trupă de soldaţi făceau manevre, şi s-a oprit privind în jos către aceştia. Împăratul era însoţit de adjutantul său, generalul Maximilian Karl O`Donell. Deja de două săptămâni aştepta neobservat la această oră, pe o bancă din apropiere, un tânăr scund şi bine îmbrăcat.[117] Acesta s-a apropiat de ei cu paşi repezi, şi prinzând pe împărat de umăr, trase cu mâna cealaltă un cuţit de bucătărie ascuţit pe ambele părţi şi a lovit cu acesta atât de puternic ceafa împăratului încât cuţitul s-a îndoit. Cuţitul s-a oprit practic în gulerul tare al uniformei, reuşind doar puţin să pătrundă în ceafă. Se pare însă că împăratul şi-ar fi întors capul auzind strigătul unei femei, fapt care a determinat alunecarea cuţitului. După un scurt moment de ezitare, împăratul trase sabia şi s-a năpustit împreună cu generalul asupra atentatorului care a încercat să se apere de ei dar şi să mai lovească odată cu cuţitul, strigând “trăiască republica”.[118] Cu ajutorul unor trecători, Josef Ettenreich şi se pare Josef Englisch,[119] s-a reuşit imobilizarea şi dezarmarea făptaşului şi doar o trupă de soldaţi care a intervenit a reuşit să-l salveze pe acesta de mânia celor prezenţi.[120] Împăratul, acoperindu-şi cu o batistă ceafa puternic sângerândă s-a dus în apropiatul palat al prinţului Albrecht, unde a primit primele îngrijiri medicale. De aici a fost dus cu trăsura în palatul imperial care a fost înconjurat de o mulţime de curioşi. S-a constatat repede că rana nu pune în pericol viaţa monarhului; starea sănătăţii acestuia era comunicată periodic către populaţie prin depeşe telegrafice. Seara s-a ţinut o slujbă de mulţumire în biserica Sf. Ştefan şi capitala a fost iluminată. Generalul Donnell descrie impresia evenimentelor într-o scrisoare către mama sa: “Oamenii l-au imobilizat pe criminal, eu m-am grăbit spre împărat, care era  rănit la cap şi gât, dar era un împărat, şi un împărat atât de mare, de liniştit, de nesperiat şi de curajos ca odinioară Carol cel Mare care fu pe tron. Cu tot sufletul său mare şi sângele său rece a dat ordinele necesare pentru supravegherea ucigaşului, şi m-a luat de braţ, şi eu l-am condus în palatului prinţului Albrecht, unde i-am făcut comprese reci până când au sosit medicii şi contele Grünne…”[121]

            Se pare că iniţial atentatorul a vrut să-l apuce pe împărat, care în acel moment era aplecat peste parapet şi să-l arunce peste zid, dar totuşi a recurs la folosirea cuţitului. În palatul lui Albrecht, împăratul ar fi afirmat că acum s-a încercat împotriva lui “povestea din Milano”. Grünne, alertat de către prinţul Albrecht s-a făcut alb ca varul când a auzit de atentat şi era atât de şocat încât a rămas fără cuvinte. Împăratul, adus cu trăsura în Burg, a povestit: “Am primit o lovitură ca o împuşcătură de pistol în cap, încât mi-a fulgerat în faţa ochilor, şi am văzut, când m-am întors, pe Donell luptându-se cu acel om.”[122]

            Împăratul a acceptat cu seninătate cele întâmplate, exprimându-şi chiar bucuria că poate împărtăşi soarta bravilor săi soldaţi atacaţi mişeleşte cu cîteva zile înainte la Milano: “Fiţi liniştiţi, nu este nici un necaz; împărtăşesc doar soarta bravilor mei ostaşi”, a declarat el mulţimii.[123] Totuşi, starea sănătăţii sale nu era strălucită; din cauza loviturii şi a complicaţiilor produse, vederea tânărului împărat a fost pusă în pericol, fapt care a îngrijorat puternic pe medicii care-l tratau. Doar la 24 februarie a intervenit o cotitură favorabilă în evoluţia sănătăţii monarhului, vindecarea completă survenind peste mai mult de o lună.

            Încă din prima zi după producerea atentatului a pornit un val de scrisori şi de delegaţii, care exprimau bucuria pentru norocul monarhului dar şi loialitatea faţă de acesta. Însuşi ţarul afirma într-o scrisoare către monarh: “Viaţa ta nu îţi aparţine ţie ci aparţine ţării tale şi nouă tuturora. Doamne, ce s-ar întâmpla cu ţara ta dacă te-ar pierde şi mai ales într-un asemenea moment !”[124]

Într-o poziţie deosebită se aflau maghiarii, care se temeau că vina atentatului va fi imputată asupra lor, motiv pentru care o delegaţie formată din peste o sută de persoane între care erau numeroşi aristocraţi s-au deplasat la Viena în data de 20 februarie pentru a-şi exprima loialitatea, fiind iniţiată şi construirea unei biserici pe locul atentatului; acest lăcaş sfânt fu terminat peste 26 de ani şi poate fi considerat una dintre cele mai frumoase construcţii ale epocii. La curtea vieneză fuseseră primite până la această dată 180 de delegaţii similare.[125] Totodată, au fost  înfiinţate cu această ocazie aproape 500 de asociaţii caritabile şi doar în câteva zile s-au strâns aproape 1,5 milioane fl. pentru construirea bisericii. Efecte ale atentatului s-a resimţit şi pe plan politic; din jurnalul soţiei lui Metternich putem deduce că s-a produs o puternică perturbare: “aparatul guvernamental s-a oprit, fiindcă cei însărcinaţi, în groaza lor, au lăsat lucrurile să curgă după voia lor”. Totuşi, doar la începutul lunii martie împăratul l-a desemnat pe prinţul Wilhelm ca locţiitor al său.[126]

            Reacţiile au fost unanime şi în rândul populaţiei. Relevantă este aici poziţia baronului Jósika Miklós, care, deşi a avut mult de suferit în urma activităţii revoluţionare- a fost condamnat la moarte şi bunurile i-au fost confiscate- a condamnat ferm şi vehement atentatul: “crima unui bandit rămâne o faptă josnică în toate vremurile…încercările de tip Libényi sau Ravaillac sunt acele lucruri, de la care nu aştept salvarea şi de la care mă întorc cu scârbă, oricât de sfânt şi bun ar ieşi dintr-un izvor atât de putred”. Relevantă este şi poziţia mai târzie a lui Széchenyi: “nu este nici un maghiar care să nu se fi scârbit de acest atentat, fiindcă nici un maghiar nu doreşte să-şi salveze pe această cale naţia, patria, nici chiar onoarea”.[127]

            Fericita scăpare de moarte a contribuit şi la creşterea prestigiului tânărului împărat, fiindu-i de acum atribuit un noroc providenţial. În acest sens grăitoare este exprimarea poetului german Friedrich Hebbel:

                                   

“Deşi ucigaşul, care orbit

                                    te-a lovit mişeleşte cu un cuţit de oţel

                                    A fost un trimis însuşi al iadului,

                                    Care i-a stricat sufletul;

                                    Totuşi cerul, precum unui apostol,

                                    Îi împodobeşte capul cu o coroană;

                                    Căci prin el a venit judecata Domnului:

                                    Sigur, căci sfântă e viaţa împăratului .“

 

La începutul lunii martie, împăratul şi-a revenit, mergând împreună cu părinţii la biserica Sf. Ştefan, peste câteva zile apărând şi la teatru. I-a decorat pe salvatorii vieţii sale, conferind de exemplu lui Ettenreich titlul nobiliar.[128]

            Una dintre efectele imediate ale atentatului a fost înăsprirea controlului exercitat de poliţie, dar şi înmulţirea proceselor politice, caracterizate acum de o duritate sporită. La această stare de lucruri au contribuit şi recentele evenimente din Milano.[129] Încă imediat după atentat s-a pus totul în mişcare, porţile Vienei au fost închise şi gările ocupate de numeroşii soldaţi care au împânzit imediat capitala. Represiunea dură a contribuit la crearea unui climat internaţional foarte defavorabil pentru Austria. Mazzini, artizanul evenimentelor de la Milano, a dorit ca acestea să fie punctul de pornire a unei mişcări de anvergură europeană, cerând şi ajutorul lui Klapka, care a primit vestea prea târziu şi nu a putut să întreprindă nimic.[130]

            În acest context, dată fiind şi teama autorităţilor de izbucniri similare şi în Ungaria, s-a dispus întărirea pazei, îndeosebi în Budapesta, unde au fost mobilizaţi în acest scop şi soldaţi austrieci. S-a întărit controlul poliţienesc, s-au efectuat percheziţii şi arestări, prevederile prohibitive fiind aplicate cu şi mai mult zel.  Totuşi, nu s-a întâmplat nimic din cele prevăzute; populaţia a primit vestea atentatului cu stupoare, îndreptându-se în masă spre biserici, dând astfel dovadă de ataşament faţă de monarh.[131] La Nagykőrős, la o serbare a gimnaziului reformat s-a cântat “Gott-Erhalte” în semn de loialism faţă de monarh iar Bach a primit cu replici în limba maghiară delegaţiile ungare sosite cu prilejul însănătoşirii monarhului.[132] Însă nu peste tot a fost atmosfera atât de favorabilă. Pe uşa bisericii din centrul Pestei a fost lipit un afiş în care se promitea revenirea lui Kossuth şi eliberarea ţării de sub jugul străin; această ştire a fost propagată şi în alte părţi, existând chiar şi atitudini mai dure contra regimului.

            Şi în Transilvania s-a înrăutăţit  situaţia; pasivitatea intelectualităţii maghiare a fost privită aici ca o manifestare a dezaprobării lor faţă de regim, interpretată fiind şi ca o aşteptare a unor evenimente destabilizatoare.[133]

            O altă urmare a evenimentelor a fost reorganizarea “serviciului de lojă” (Logendienst) cunoscut şi sub denumirea de cabinet noir, sub conducerea lui Schweiger. Acest organ a devenit direct dependent de ordinele împăratului şi urma să desemneze un număr de persoane “suspecte”. Corespondenţa acestora era interceptată şi citită, redactându-se şi o copie a conţinutului (interceptum), care era trimisă la birourile lui Kempen ori Grünne. Iniţial, astfel de servicii au fost organizate la Pesta, Bratislava, Caşovia şi Sibiu, apoi şi la Oradea, Zagreb, Timişoara, Braşov, Zemun şi Orşova. În  1854, la Viena au fost interceptate 630 de scrisori, la Pesta 456, la Oradea 14, la Timişoara 8, la Sibiu 6 şi la Braşov abia 5. Din concluziile lui Kempen putem deduce că activitatea emigraţiei europene era slabă, doar emigraţia americană exprima idei antidinastice.[134]

            O altă urmare nefastă a fost amânarea ridicării stării de asediu în Ungaria şi Transilvania. Acest lucru era în dezbaterea guvernatorului şi a ministerului de interne încă din toamna anului 1852, dar în condiţiile date era inoportună această soluţie, care a fost aplicată abia peste doi ani.[135]

            Persoana lui Libényi János a devenit în scurtă vreme obiectul a numeroase controverse. Iniţial, autorităţile au pornit de la ideea că el este doar o piesă în angrenajul unei conspiraţii mai mari, dar ulterior au trebuit să constate că a acţionat de unul singur, dar influenţat de unele medii prorevoluţionare pe care le-a frecventat. Relativ repede a fost exclusă şi posibilitatea ca el să fi fost nebun ori să fi acţionat din ordinul cuiva. S-a constatat însă că era un adept înfocat al ideilor revoluţionare şi că era foarte dezamăgit de nereuşita evenimentelor din Milano şi de execuţia unei părţi din conspiratorii reţelei Mack, motive care se pare că l-au determinat să acţioneze. Singurele reflecţii personale ale atentatorului sunt cuprinse în interogatoriul său luat de către autorităţi.[136]

            Libényi s-a născut în decembrie 1831 la Csákvár[137] în comitatul Székesfehérvár, într-o familie catolică, tatăl său fiind croitor şi în afară de János mai avea un fiu şi două fiice. În timpul revoluţiei, neputând fi încorporat într-o unitate combatantă, Libényi a fost repartizat ca şi croitor. După sfârşitul revoluţiei, în martie 1851 ajunge în Viena, unde a lucrat în mai multe ateliere de croitorie, ultimul loc de muncă fiind la Samuel Mayer, la periferia Leopoldstadt-ului. Ultimul domiciliu a fost tot în Leopoldstadt, în gazdă la un anume Rephamer, unde locuia împreună cu alte cinci persoane, dar cu care nu prea comunica din cauza faptului că ajungea târziu acasă şi pleca dimineaţa devreme.

            Autorul îşi descrie fapta însă cu multă seninătate: „Acum sunt arestat, fiindcă în după-amiaza asta l-am lovit pe împărat cu un cuţit”, enunţând şi motivul faptei sale: „Acel tratament, de care are parte patria mea sub guvernarea actualului împărat, m-a cutremurat profund”. După acestea afirmă că îşi iubeşte ţara mai presus decât viaţa sa şi că a fost nevoit să vadă cum compatrioţii săi, cei mai mari nobili au fost executaţi, spânzuraţi şi condamnaţi la închisoare. Neputând suporta această situaţie, şi văzând că nu apare nici o schimbare în bine, Libényi s-a decis să acţioneze: „deja în 1850 am hotărât că îmi voi elibera patria din servitutea actuală într-un alt mod, şi anume prin acela că îl voi asasina pe împărat”. De asemenea, el afirmă că această hotărâre a constituit motivul pentru care a plecat în 1851 la Viena. Despre intenţia sa nu ştia nimeni, şi nimeni nu l-a determinat s-o facă. Cu aproximativ şase săptămâni înainte s-a decis şi asupra modului în care va proceda, şi anume folosirea unui cuţit, şi în acest scop a cumpărat de pe piaţa de vechituri un cuţit mare de bucătărie cu 30 de crăiţari, pe care peste două zile l-a dus la ascuţit, pentru care a mai plătit 10 crăiţari. Din acest moment a avut întotdeauna asupra sa arma fatală, ascunsă bine într-un buzunar special confecţionat în interiorul părţii stângi a paltonului său. A început să-l pândească pe împărat, dată fiind şi libertatea sa de a părăsi oricând atelierul, astfel aflând că monarhul obişnuia să se plimbe pe bastion după prânz aproape în fiecare zi. În acel loc l-a pândit de vreo douăsprezece ori, dar niciodată nu a avut ocazia favorabilă pentru a acţiona. A fost acolo şi cu o zi înainte de atentat dar nu l-a văzut pe monarh. În ziua de 18, Libényi a plecat pe la orele 12 din atelier şi fără să mai mănânce, s-a dus direct pe bastion, în dreptul porţii carintiene, lângă care aproximativ 200 de soldaţi făceau manevre. S-a uitat în jos peste parapet, şi în acel moment s-a apropiat împăratul însoţit de un domn în uniformă şi s-au uitat şi ei în jos la soldaţi. Atentatorul se afla în dreapta lor la vreo opt paşi, şi profitînd de faptul că se uitau în jos, a scos cuţitul şi l-a lovit pe împărat în ceafă. S-a creat zarvă, s-au apropiat mai multe persoane iar Libényi a fost imobilizat şi dus iniţial la camera de gardă a porţii carintiene, apoi la poliţie.

            Pe tot parcursul interogatoriului atentatorul a subliniat că a comis această faptă din patriotism şi că a acţionat singur, neavând nici un complice, negând că ar fi avut relaţii cu alţi conspiratori căutaţi în acea vreme. Interogatoriul a luat sfârşit în ziua atentatului la ora 6 seara.

            În timpul detenţiei, Libényi a refuzat deseori mâncarea şi băutura, şi în ultimele zile a dat semne că îşi regretă fapta. Procesul a fost scurt şi execuţia prin spânzurare a avut loc la 26 februarie pe locul denumit „Spinnerin am Kreuz” de lângă Viena.[138] În semn de bunăvoinţă, împăratul a acordat o pensie mamei lui Libényi, fapt mult lăudat de opinia publică.[139]

 

           

 

4.2.  Ecourile din Transilvania, reflectate îndeosebi în presă

 

 

Presa acestei epoci constituie o oglindă fidelă a stărilor existente în Imperiu, cu toate că a avut foarte mult de suferit din pricina reglementărilor la care a fost supusă. Legislaţia privind cenzura a îngreunat foarte mult activitatea publicistică, fiind foarte greu de publicat articole cu conţinut politic. O altă condiţie a fost consemnarea unei cauţiuni de către redacţie, care putea fi confiscată în caz de abateri; de asemenea, fiecare organ de presă putea fi suspendat sau chiar desfiinţat. Din aceste motive, în periodicele de epocă apar foarte puţine articole care comentează evenimentele politice; mai mult, dominant este caracterul oficial al presei, care citează numeroase ştiri preluate din diferite surse.

            Pentru Transilvania, presa naţiunilor “loiale” este destul de bine reprezentată- prin Siebenbürger Bote pentru saşi şi prin Telegraful Român şi Gazeta de Transilvania pentru români. Toate aceste organe de presă prezintă pe larg detalii şi reacţii ale atentatului din februarie, timp de aproape două luni evenimentul constituind o prioritate în conţinutul acestora. Situaţia este mai complicată în cazul presei în limba maghiară, supusă unei cenzuri mai puternice având în vedere presupusa poziţie politică a redacţiilor. Presa din Ungaria prezintă şi comentează pe larg evenimentele în organele de presă reprezentative, precum Pesti Napló. În Transilvania însă nu avem pentru această perioadă un periodic reprezentativ. Koloszvári Lap, care şi-a început apariţia în anul 1850, a încetat să mai fie tipărit în anul 1852, presa transilvăneană în limba maghiară fiind la această oră reprezentată de periodice mai puţin importante, care relatează sporadic despre evenimentul care ne interesează. 

Gazeta de Transilvania este unul dintre cele mai reprezentative organe de presă a opiniei publice româneşti din Transilvania, şi, tocmai din acest motiv comentează pe larg evenimentul. Este şi firesc ca o naţiune care a dovedit loialitate alături de tronul imperial în cursul evenimentelor din 1848-49 să fie atât de pătrunsă de ceea ce s-a întâmplat. Pe coloanele ziarului amintit, timp de aproape două luni detaliile, dar mai ales reacţiile culese din toate mediile constituie tema prioritară. Cu o intensitate similară s-a manifestat atât indignarea faţă de josnicia faptei produse cât şi marea bucurie ocazionată de scăparea cu viaţă a împăratului, locul expresiei acestor simţăminte fiind biserica, fapt caracteristic pentru mentalitatea preponderent religioasă a epocii. La aflarea ştirii, care a ajuns în provincie cu o oarecare întârziere, toată lumea, cu mic cu mare, s-a îmbulzit în biserici să participe la slujbele oficiate cu această ocazie.

            Prima ştire privitoare la atentat apare în ziua de 11/23 februarie 1853[140] şi este o “ştire telegrafică”, care informează pe scurt cititorii asupra producerii atentatului din Viena, în data de 18 februarie, la orele 12 şi jumătate, când împăratul se plimba pe bastion, unde un individ l-a atacat hoţeşte din spate şi l-a rănit în partea dreaptă a capului cu un cuţit de bucătărie. Se mai menţionează şi faptul că atentatorul a fost prins, iar la ora 6 seara s-a oficiat un Te Deum în biserica Sf. Ştefan din Viena în cinstea “fericitei scăpări” a Majestăţii Sale.

            Următorul număr al ziarului, din 14/26 februarie[141] prezintă mult mai pe larg atât noi detalii, cât şi primele reacţii ale opiniei publice. Apare o povestire mai detaliată a celor întâmplate, din care putem afla că împăratul îşi făcea în acea zi plimbarea obişnuită pe bastion, însoţit fiind de către adjutantul său de aripă Donell. Cînd a fost lovit, a tras sabia dar între timp adjutantul său l-a imobilizat pe făptaş, care a fost capturat de o patrulă de soldaţi. Pentru prima dată se comunică şi numele atentatorului- Libeny Johann, calfă de croitor.

            Pe prima pagină a ziarelor din primele săptămâni de după atentat apar şi informări privind starea sănătăţii împăratului, transmise de la Viena sub formă de depeşe telegrafice. Aceste informări sunt denumite “buletine” şi sunt numerotate, fiecare număr al ziarului conţinând mai multe astfel de informări, al căror conţinut era afişat şi pe străzi.

            Foarte important este un amplu articol din Braşov, datat 25 februarie, în care este prezentă profunda indignare: “Cumplita ştire despre cea mai spurcată din toate crimele a sosit la noi alaltăieri dimineaţa. Cei care o auziră ori o citiră, mai întâi nu voi a-şi crede auzului şi ochilor săi, după aceea publicul întreg fu pătruns de spaima şi de scârba cea mai profundă care apoi făcu loc celei mai fierbinţi mulţumiri către Dumnezeul puterilor, care a scăpat pe Monarhul nostru de un pericol pregătit de către furia şi turbăciunea unei lepădături de oameni, a unui proclet întru cel mai strâns înţeles al cuvântului.“[142]  Este prima luare de poziţie din acest ziar, foarte importantă pentru a înţelege modul în care cele întâmplate au fost receptate de public. În aceeaşi zi, la ora 8 dimineaţa s-a ţinut un Te-Deum în biserica ortodoxă din Braşov, unde, alături de un numeros public au fost prezenţi şi reprezentanţi ai autorităţilor locale. Slujba, oficiată de trei preoţi şi un diacon a fost încheiată “cu descântarea imnului popular prin un horu ales dintre tinerimea scolastică“. La ora 9 s-a ţinut o slujbă şi în biserica luterană din oraş, care fu încheiată cu o predică, iar la ora 10 s-a oficiat un Te-Deum şi la biserica parohială romano-catolică. La aceste manifestări, numeroase persoane au ridicat portrete ale monarhului, însoţite şi de alte simboluri- săbii ori coroane. În concluzie, se exprimă faptul că ziua de 18 februarie a fost una fatală, evenimentul acestei zile “nu s-a mai pomenit nici o dată la popoarele Austriei şi de care se înfioară nu numai tot austriacul ci şi tot sufletul în care viiază simţul de om“. Seara, oraşul a fost iluminat.

            În rubrica de ştiri externe este reprodus un articol preluat din ziarul german Deutsche Post, care începe astfel: “Noi, scriind acestea suntem străbătuţi de fiori”. Alături de descrierea atentatului se subliniază că ziua de 18 “va fi însemnată pe veci cu culoare neagră” şi că simţămintele ocazionate de aceasta sunt greu de exprimat prin cuvinte.

            Următorul număr al periodicului[143] prezintă pe scurt legătura existentă între evenimentele din Milano şi cele din Viena, concluzionând: “conducătorii partidei răsturnătoare încă tot nu mai înceată a mişca tot pentru înaintarea înrăutăţitelor sale planuri“. În continuare este publicată integral o proclamaţie a lui Schwarzenberg prin care se comunică înăsprirea legilor privind infracţiunile politice precum deţinerea ori răspândirea de manifeste, deţinerea de arme, pedepsele putând ajunge până la cea capitală.

            Tot acest număr prezintă şi reacţii din Ungaria, unde ştirea fu primită “cu cea mai mare scârbire”. Sub depeşele telegrafice afişate pe străzi se formează cozi, iar “întărâtarea din cauza acestei crime nemaiauzite în istoria Austriei crescu în deseară când sosi ştirea că asasinul ar fi un maghiar“. Este reprodus un articol din Pesti Napló, care glăsuieşte astfel: “orice pom poate să aibă şi poame viermoase. Fiecare maghiar adevărat şi nobil va protesta împreună cu noi sărbătoreşte…Providenţa dumnezeiască a mântuit viaţa junelui împărat, aceeaşi Providenţă sfântă va da şi maghiarului tărie şi unire, pentru ca împreună cu celelalte popoare să apere tronul…”. Aflăm că şi la Budapesta s-au ţinut slujbe, iar prima delegaţie care a plecat la Viena să-l salute pe Monarh era formată din 80 de magnaţi şi nobili maghiari.

            Reacţiile nu au fost însă peste tot favorabile. Dintr-o proclamaţie a poliţiei capitalei ungare, pomenită într-un articol al ziarului aflăm că s-au lipit pe pereţi afişe care conţineau provocări revoluţionare, împotriva autorilor fiind luate măsuri aspre. Mai aflăm că Josef Ettenreich a fost decorat pentru fapta sa şi că numeroase curţi europene transmit tânărului monarh expresii ale ataşamentului lor sincer.

            Numărul din 21 februarie s.v.[144] de descrie manifestările care au avut loc la Blaj, unde la 15/27 februarie a avut loc o “sărbătoare mare, de o parte foarte dureroasă“, pentru primejdia în care a fost pusă viaţa împăratului “de o mână afurisită…a unui prea blestemat individ”. Un Te-Deum foarte pompos a fost ţinut de Şuluţiu, la care au participat numeroşi oameni, unde “până şi pruncii nevinovaţi s-au aplecat cu rugăciuni“.

            Pe coloanele ziarului[145] se prezintă şi detalii despre viaţa lui Libényi, subliniindu-se faptul că acesta frecventa cercuri antimonarhice, care se aşteptau ca împăratul să fie asasinat în timpul vizitei sale din Transilvania. Atentatorul “fu însă înşelat în aşteptarea sa“şi decise să îl asasineze singur pe împărat, pe care l-a pândit timp de 12 zile până când a găsit momentul favorabil pentru a acţiona. Tot aici aflăm că la 15 februarie s.v. Şaguna a oficiat o slujbă de mulţumire la Sibiu, rugându-se în genunchi pentru sănătatea împăratului.  

            În numărul din 28 februarie s.v. aflăm că starea sănătăţii monarhului este tot mai bună, motiv pentru care nu se vor mai emite de acum încolo depeşe telegrafice privind starea sănătăţii sale. Tot aici este subliniat caracterul fatal al lunii februarie, în care două evenimente nefaste au zguduit Monarhia: cele din Milano şi cele din Viena. Mai putem citi  şi despre provocarea arhiducelui Ferdinand de a se ridica o biserică în cinstea salvării providenţiale a împăratului, pentru care a început imediat colectarea de fonduri.[146]

            În data de 22 februarie s-au ţinut şi la Arad slujbe în toate bisericile, la toate luând parte numeroşi participanţi, care au exprimat “profunda durere şi scârbă pentru perpatratul atentat“.[147] O sărbătoare mare pentru scăparea cu viaţă a monarhului s-a ţinut şi la Piskolt în Ungaria, unde s-au oficiat slujbe de mulţumire.[148] Noi slujbe ocazionate de însănătoşirea împăratului au mai fost oficiate la Blaj, Haţeg, Chioar, Sibiu, Baia Mare. Cu ocazia însănătoşirii sale, împăratul a primit în dar din partea Papei odoare sfinte, între care şi un dinte al Sf. Petru, păstrat într-un pocal de aur.[149]

            Cealaltă foaie românească importantă din Ardeal, Telegraful Român prezintă în conţinutul său numeroase referiri la atentat şi la urmările sale, însă pe o mai mică întindere decât Gazeta de Transilvania, insistându-se mai mult pe ştirile punctuale decât pe comentarii. Prima referire apare în numărul din 11 februarie s.v.[150] prin publicarea unei depeşe telegrafice în conţinutul căreia se dă publicităţii, “spre încongiurarea ştirilor false” a săvârşirii unui “atentat infam…asupra prea înaltei persoane a Majestăţii Sale”. Se prezintă şi primele reacţii: “Cetatea este plină de cea mai mare indignaţiune pentru acest atentat, toate clasele arată cea mai profundă compătimire…”. Se ţin peste tot slujbe, una este convocată şi pentru data de 23 februarie. Pe coloanele ziarului apar şi primele depeşe telegrafice anunţând periodic starea sănătăţii împăratului. Unul dintre cele mai semnificative documente este însă scrisoarea lui Şaguna către împărat.[151] Înaltul ierarh exprimă durerea pricinuită de aflarea veştii atentatului: “Faima cea foarte tristă şi cutrierătorie despre infama întreprindere…a deşteptat în inima-mi simţirea celei mai profunde dureri”. În continuare, arată că “inima fieşte cărui patriot loial trebuie să se umple de cel mai sincer doliu, când cugetă, că încă tot se mai poate afla cineva care să poarte în cugetul său nişte scopuri atât de afurisite…”. Totodată exprimă ataşamentul faţă de împărat, căruia “avem de-a mulţumi glorioasa regenerare a întregii noastre patrii întrunite”, şi consideră că norocul împăratului este divin, că “providenţa lui Dumnezeu priveghează peste Unsul său, şi amorţeşte mâna acelora care n-au Dumnezeu”. La sfârşit, asigură pe împărat de loialitatea poporului faţă de tron, de participarea acestuia la rugăciuni pentru sănătatea monarhului.

            În numerele următoare continuă publicarea depeşelor privind evoluţia sănătăţii monarhului, dar apar şi numeroase rapoarte din celelalte oraşe despre oficiarea unor slujbe în amintirea atentatului. Ultimul articol semnificativ este trimis din Viena, din 26 februarie şi prezintă ultimele zile de viaţă ale atentatorului.[152] Întâi se aminteşte că “ziua de 18 februarie s-a făcut…însemnată printr-o crimă, care fiind necunoscută în istoria popoarelor Austriei trebuie să umple pieptul fiecărui cetăţean de omenie cu groază, greaţă, şi cu cea mai adâncă durere”.

            După încheierea cercetărilor, sentinţa a fost citită în “odaia de examinare a direcţiei de poliţie”, unde acest moment a fost marcat de dobaşi, care “au dat în curte semnul obişnuit prin dobe”. La început, Libényi a primit cu curaj cele scrise în sentinţă, dar “curând după aceea începu a tremura cu tot trupul, şi curajul i se pierdu”. I s-a adus la cunoştinţă că sentinţa va fi aplicată sâmbătă, până când trebuie să se pregătească pentru moarte. A fost trimis un preot “care curând îi muiă inima, şi în inima lui cea împietrită stârni cea mai intimă părere de rău pentru spurcata faptă”. În continuare, “Libényi cunoscu acum urâciunea faptei sale, şi blăstămă pe aceia, care l-au făcut să comită o crimine atât de mare, şi l-au dus la  moarte. El zicea că doreşte, ca fiecare tânăr să ia pildă de la moartea lui”. Sâmbătă dimineaţa, la ora 7 dimineaţa a fost dus pe un car descoperit, împreună cu preotul, la locul execuţiei, “unde ajungând la 8 ore îşi luă răsplata pentru fapta cea spurcată”.

            Siebenbürger Bote, ziarul cel mai reprezentativ al opiniei publice săseşti, relatează pe larg detalii ale atentatului precum şi reacţiile interne şi internaţionale. Prima ştire apare în data de 23 februarie[153] şi citează o telegramă oficială conform căreia s-a produs un atentat infam contra împăratului, în timpul unei plimbări a acestuia pe bastion, în preajma porţii carintiene. Se menţionează şi faptul că rana provocată de un cuţit de bucătărie nu pune în pericol viaţa monarhului, şi că atentatorul a fost prins. Seara s-a oficiat o slujbă în biserica Sf. Ştefan din Viena.

            Primele reacţii sunt prezentate în câteva articole din Sibiu, unde ştirea nelegiuitului atentat a provocat o “participare peste măsură şi mâhnire, dar totodată şi cea mai adâncă indignare împotriva urzitorului acestuia”. În dimineaţa zilei de 23 februarie au fost oficiate slujbe la toate bisericile din oraş. În continuare[154], după risipirea puternicei emoţii pricinuite de şocul evenimentului, opinia publică îşi dă seama că grozăvia faptei nu poate fi exprimată în cuvinte- “ceea ce noi am considerat că este imposibil, ceea ce am fi vrut să fie o nălucire a unei puteri infernale, s-a întâmplat din păcate: o mână infamă s-a găsit să încerce să nimicească bunul de nepreţuit şi cel mai sfânt a mai mult de 36 de milioane de oameni, viaţa preaiubitului şi stimatului nostru stăpânitor, al părintelui patriei, al Majestăţii Sale Împăratului.” Totodată, se exprimă indignarea profundă faţă de cele întâmplate, care vor fi o pată de ruşine în istoria Austriei, iar ziua de 18 februarie va fi o zi de doliu pentru fiecare austriac, dar şi una de mulţumire, pentru că providenţa divină a vegheat asupra ţării şi monarhului, şi astfel pericolul a trecut peste capetele tuturor cu bine. În însănătoşirea împăratului se va găsi şi “dovada că rugăciunile şi  binecuvântările mai multor milioane, care au fost trimise către Cer  pentru binele monarhului au fost ascultate”.

            Aproape în fiecare număr, asemănător celorlalte ziare, sunt publicate depeşele telegrafice conţinând informările privitoare la sănătatea monarhului. Apar şi detalii despre criminal, care şi-a recunoscut fapta, fiind un individ fără pregătire, dezordonat, obraznic şi aspru. De asemenea, se apreciază că nu îi plăcea să lucreze, nefiind angajat prea multă vreme la acelaşi meşter, şi că plănuia de mai multă vreme atentatul.

            Ştirea atentatului a provocat indignare şi la Milano[155], unde timp de trei zile s-au oficiat slujbe, iar la Viena fapta este considerată a fi “un fruct al depravării şi al blestematei învăţături a partidei revoluţionare”, scopul fiind destabilizarea statului, iar situaţia creată fiind neliniştitoare. În Praga, ştirea despre infama faptă a fost comunicată la teatru, publicul cerând intonarea imnului. Numeroase fundaţii caritabile au fost create, s-au împărţit bani la săraci.

            Primăria Vienei a adresat o scrisoare împăratului, în care este exprimată atitudinea întregii urbe: “Ceva nemaiauzit şi incredibil s-a întâmplat ! Un criminal infam a îndrăznit să ridice mâna sa mişelească împotriva sacratei persoane a majestăţii voastre…Un strigăt al spaimei şi a celei mai mari indignări a pătruns întreaga populaţie a Vienei la aflarea acestei imense crime, care întristează un  întreg imperiu…Pulsul unui domnitor iubit este perceput în inima fiecărui supus al său”. Idei similare sunt exprimate şi în scrisoarea oraşului Sibiu către împărat, căruia îi este promis că locuitorii se vor ruga de acum şi mai fierbinte pentru monarhul lor, în încheiere fiind date asigurări privind loialitatea lor: “printre cei mai fideli, ne numărăm noi, supuşii locuitori ai oraşului Sibiu”.

            Un alt document important este şi scrisoarea din partea naţiunii săseşti din Transilvania. Acesta începe cu reacţia la aflarea ştirii în rândurile saşilor transilvăneni, care, văzând miraculoasa scăpare a monarhului, au simţit că “ochiul lui Dumnezeu veghează asupra Austriei”, protejând pe împărat de lovitura ucigaşă. Cu ocazia rugăciunilor ridicate spre Cer, naţiunea săsească se simte obligată să “aşeze în faţa tronului binecuvântările şi omagiile sale precum şi o nouă asigurare a credinţei sale păstrată timp de şapte secole”. Saşii au dăruit lui Ettenreich, unul dintre salvatorii monarhului, un pocal de argint cu inscripţia: “Salvatorului vieţii iubitului împărat Francisc Iosif I, Ettenreich, în amintirea recunoscătoare a binecuvântatei sale fapte din 18 februarie 1853, dedicat de credincioasa comunitate civică din Sibiu, Transilvania.”

            Într-o şedinţă a camerei de comerţ şi industrie din Braşov, în data de 2 martie, deputatul Karl Maager a rostit un discurs despre evenimentele recente, subliniind puternica impresie lăsată de acestea, dar şi impactul lor atât intern cât şi extern. Şi aici este incriminată partida revoluţionară: “…că toţi concetăţenii bine intenţionaţi îşi exprimă puternic şi deschis scârba faţă de un partid, care strecurându-se în întuneric, plănuieşte crimă şi ruină…”.

            Un alt număr al ziarului[156] continuă publicarea de detalii despre Libényi, care ar fi fost influenţat de anumite medii pe care le frecventa, medii formate îndeosebi din muncitori nemulţumiţi, atent dirijaţi de către agitatori secreţi, unde s-a format părerea că singura cale spre îndeplinirea idealurilor acestora este asasinarea monarhului. Sub această influenţă s-a hotărât ucigaşul să-şi pună în aplicare intenţia, cumpărând un cuţit lung de 10 ţoli şi un sfert cu care să poată duce la îndeplinire mârşavul plan.

            Alte ştiri ne parvin despre manifestările organizate la Cluj. Şi aici, vestea a fost răspândită pe 23 februarie; numeroşi oameni s-au dus la slujbele oficiate în biserici, iar seara la teatru s-a prezentat opera “Belisar”, unde, sub cortina care s-a ridicat era un portret al monarhului flancat de două genii. Din toată Transilvania se trimit scrisori şi adrese către împărat, aşa şi din partea populaţiei Braşovului.[157] O altă scrisoare aparţine arhiducelui Ferdinand Maximilian, în care se exprimă indignarea produsă de acest eveniment inedit pentru istoria Imperiului, dar şi bucuria pentru trecerea pericolului. Arhiducele propune ridicarea unei biserici în amintirea evenimentului, care să exprime recunoştinţa şi bucuria Austriei.[158]

            Vestea însănătoşirii complete a monarhului a declanşat un nou val de reacţii, desigur de bucurie de data aceasta. Ştirea, conţinută într-o depeşă telegrafică, a ajuns în Transilvania la 18 martie[159], fiind primită în Sibiu cu bucurie mare, sărbătoare şi iluminarea oraşului. Totodată s-au oficiat slujbe de mulţumire în toate bisericile din oraş, la unele dintre ele cântându-se îmnul în încheiere. În data de 14 martie, la Viena s-a răspândit zvonul că monarhul va apărea seara la teatru, unde fu aşteptat de un public numeros care l-a primit cu urale, toţi cei prezenţi cântând imnul cu lacrimi în ochi. Slujbe ocazionate de însănătoşirea împăratului au fost oficiate şi la Cluj, la care au participat numeroşi aristocraţi, clerici şi funcţionari[160]. Pe una din casele din strada turzii interioară a fost amplasat un portret imens al monarhului însoţit de o inscripţie votivă în limba latină. Aceste slujbe şi sărbători au fost organizate peste tot în imperiu, toţi supuşii bucurându-se pentru trecerea completă a pericolului.

            Mult mai puţine detalii sunt însă prezentate în ziarul “Hetilap” care apărea la Cluj, dar acest lucru este de explicat şi prin faptul că acest periodic era mai mult destinat problemelor economice, gospodăreşti ori meşteşugăreşti. Totuşi, un eveniment atât de senzaţional nu putea să treacă neobservat. Primul anunţ apare pe data de 24 februarie[161], în care cititorii sunt anunţaţi că monarhul a scăpat unui atentat “infam şi dezgustător”, dar că viaţa acestuia este în afara pericolului. La aflarea ştirii, numeroşi cetăţeni s-au grăbit să-şi exprime bucuria pentru scăparea miraculoasă a monarhului în faţa comandantului Carol Chavanne. Mulţimea nu putea să încapă în nici o sală iar comandantul a coborât în faţa porţii ca să primească acolo omagiile celor prezenţi, care îl aclamau pe împărat. La ora 10 s-a oficiat în biserica din centru “un Te-Deum cu mare sărbătoare”, iar seara, “spre exprimarea bucuriei” la teatru a fost prezentată opera “Belisar”, sala fiind plină, toţi cei prezenţi fiind îmbrăcaţi în haine de sărbătoare. Când cortina a fost ridicată, “a fost surprinzător să se vadă tabloul în mărime naturală a Majestăţii sale imperiale şi regale apostolice, împodobit frumos şi protejat de două genii”, alături stând toţi actorii îmbrăcaţi de sărbătoare. După aclamaţii şi urale, imnul a fost cântat de trei ori. La sfârşitul acestui articol apare exclamaţia: “Dumnezeu, Regele Regilor, să apere şi binecuvânteze preţioasa viaţă a împăratului nostru iubit, cel care aduce fericire poporului !”.

            A doua ştire şi ultima din acest ziar legată de urmările atentatului descrie bucuria tuturor la aflarea ştirii despre însănătoşirea completă a monarhului. Şi oraşul Cluj, cu această ocazie, a trimis o scrisoare în care exprimă bucuria locuitorilor[162]. Dar, se mai precizează în acelaşi articol, vestea că “deja executatul atentator, Libényi János, era născut în Ungaria, a provocat şi aici cea mai mare senzaţie”. Se mai aminteşte că se va ridica o biserică în Viena în amintirea fatidicei zile, în acest scop fiind strânşi deja mulţi bani. 

            După cum s-a putut observa din paginile anterioare, organele importante de presă din Ardeal prezintă destul de temeinic reacţiile provocate de atentatul din februarie, fapt care subliniază încă o dată puternica impresie a evenimentului amintit asupra opiniei publice transilvănene. Cu toate că în provincie ştirile au ajuns cu o oarecare întârziere, acest lucru nu a împiedicat ca reacţiile să se manifeste în deplinătatea lor. Detaliile furnizate în presă ne dezvăluie câte ceva din mecanismele unei lumi complexe şi interesante, permiţându-ne să înţelegem modul în care un eveniment atât de inedit poate fi receptat şi trăit.

 

                                                                        *

            Aspectele mai sus prezentate încearcă să arunce lumină asupra realităţilor existente în această atât de controversată perioadă. Cercetarea surselor istorice provenite de la puterea centrală şi de la naţiunile din Transilvania aduc noi aspecte, permiţând formarea unei imagini globale asupra perioadei, necesară pentru înţelegerea numeroaselor mecanisme care au acţionat.

            Se poate observa şi dinamica evenimentelor din această perioadă; la început, datorită circumstanţelor create de evenimentele din 1848-49 regimul a avut trăsături autoritare, caracterizate prin politica de represalii, mai ales împotriva participanţilor la ridicarea împotriva vechii stăpâniri austriece; apoi apar semne pregnante ale unei tentative de politică de echilibrare întreprinsă de către autorităţi, manifestată şi prin cea de egală îndreptăţire. În această fază, deseori Curtea a trebuit să recurgă la numeroase compromisuri, nu rareori orientând interesele unei naţiuni contra celeilalte. Ulterior, au început să apară vagi tentative de liberalizare a regimului, care nu mai era atât de aspru ca în primii ani. La aceasta a intervenit şi conjunctura internaţională, mai ales în forma presiunii manifestate de opinia publică; în acest context cunoaştem reacţia din presa europeană la adresa politicii de represalii din primii ani de după 1849. Până la 1860 putem constata o modificare treptată a unor caractere ale regimului, culminând cu inaugurarea fazei liberale.

            Societatea a reacţionat diferit la măsurile venite din partea puterii. În primul rând, maghiarii mai ţineau la ideile pentru care au luptat în 1848-49, şi tocmai din acest motiv şi puterea avea faţă de ei o atitudine mai severă. Oricum, pornirile contra stăpânirii austriece nu s-au domolit; ca dovadă avem atitudinea de rezistenţă pasivă, apoi conspiraţia care viza o nouă revoluţie ori atentatul comis de Libényi. Puterea supraveghea toate aceste mişcări iar pedepsele erau grave, tocmai pentru a înfrâna astfel de porniri. O parte a vechii elite revoluţionare se afla în emigraţie, unde îşi continua practic activitatea subversivă; această atitudine, generalizată în rândurile maghiarilor din Tansilvania a luat sfârşit cu adevărat doar după încheierea pactului dualist.

            Românii şi saşii au avut oarecum o situaţie similară; românii au luptat la 1848-49 alături de Casa de Austria aducând numeroase sacrificii, şi păstrând atitudinea loială faţă de monarhie pentru multă vreme. Dar aceştia, ca şi saşii delatfel, s-au simţit profund lezaţi neprimind drepturile cerute în primii ani după revoluţie. Treptat, atât românii cât şi saşii şi-au pierdut încrederea în regim, atitudinea lor loială faţă de împărat intrând într-o adevărată criză; începem tot mai mult a-i vedea împărtăşind păreri împotriva regimului de care s-au simţit înşelaţi-în acest sens simbolică fiind şi soarta lui Avram Iancu.

            Ar mai fi multe de ilustrat referitor la această perioadă; lucrarea de faţă a încercat doar, ca prin prezentarea unor aspecte să aducă un aport la cunoaşterea realităţilor epocii. Complexă şi controversată, acestă perioadă necesită studii mult mai aprofundate, care sunt aducătoare de rezultate inedite.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

ANEXA 1

 

 

Cuvântarea lui Ştefan Moldovan, vicarul Haţegului, rostită cu ocazia vizitei împăratului la Deva:

 

 

Sacratissime cezaro-regească şi apostolică Maiestate! Doamne Colendissime !

 

Bucuria ce o simţeşte inima noastră e nemărginită, când vedem pe sacratissima şi Apostolica Maiestatea Voastră în mijlocul nostru. Cu Devoţiune fiiască plecaţi la pământ venirăm la sacrata faţă a Maiestăţii Voastre, şi cu ochii lăcrimânzi de bucurie nespusă, ca fii credinsioşi, cu confidenţă deplină “Viribus Unitis” să înconjurăm şi cu toată umilinţa să depunem omagială fidelitate prepetuă.

Părinte al patriilor! Naţiunea Română cu aceasta esta datoare, pentru că, tot ce are Românul, de la Augusta Casă austriacă moşteneşte, şi el sperează foarte, că toate cele de folos pentru dezvoltarea ei materială şi spirituală i se vor da de la graţiozitatea Maiestăţii Voastr Sacratissime.

Pentru carele cei de faţă şi cei viitori vor binecuvânta din generaţie în generaţie pe maiestatea Voastră, Părintele Patriilor, pe reîntemeietorul marii Austrii şi înviitorul şi al poporului roman.

            Pentru aceea toată sperarea după Dumnezeu punând-o în graţiozitatea Clementissimei Maiestăţii Voastre, Clerul şi Poporul, ce se află de faţă, în numele a toată suflarea română, ce viază pe acest teren, ridicând cu pietate mâinile către cer, cu o inimă şi cu un cuvânt exorăm, că Domnul Dumnezeu să eterneze pe Augusta Casă Austriacă, şi pentru fericirea Sudiţilor săi să vieze mulţi ani prea înduratul şi prea amatul nostru Împărat Francisc Iosif I.           (Gazeta de Transilvania, nr. 56 din 19 iulie 1852)

 

 

 

 

Cuvântarea protopopului Simion Balint la muntele Găina, 20 iulie 1852

 

Augustissime Cezare !

 

            Bucuria ce o simte poporul român locuitor în munţi acum, când din graţia Maiestăţii Tale sacre i se dă ocaziune a saluta faţă către faţă pe Împăratul său, el nu mi-o poate mai bine explica decât reînnoind credinţa pe care a păstrat-o pururea ca pe cel mai scump odor şi pe care mai în anii trecuţi s-a ivit a o întări şi cu fapta.

            Prea înălţate Cezare ! Noi n-avem nici case împărăteşti, nici pregătiri de mare cuviinţă; şi ceea ce avem îţi dăm ad inimile noastre, pururea închinate ţie, Preaînălţate Împărat, şi la mântuirea Austriei.

            Drept aceea prea îndurate împărate primeşte această jertfă, deşi mică după mărimea ta, însă foarte mare după micşorimea noastră, şi vezi, ca credincioşii români să te poată numi de restaurator al gintei române.         (Gazeta de Transilvania nr. 55 din 16 iulie 1852)

 

            Cuvântarea lui Şaguna la intrarea împăratului în Transilvania

 

Maiestate cezaro-regească apostolică ! Prea îndurate Doamne şi Împărate !

 

            Nu marginile expresiunilor noastre sunt şi marginile simţămintelor, pe care doreşte astăzi inima noastră să le exprime. Nici o palmă de loc n-a rămas în monarhia cea mare a maiestăţii Voastre, unde înaltaceeaşi n-aţi fi produs o viaţă nouă, unde nu v-aţi fi îngrijit părinteşte de popoarele Austriei celei unice, şi de trebuinţele lor. Aceasta se vede luminat ca soarele din ostenicioasa călătorie, cu care Maiestatea Voastră Vă înduraţi prea graţios a noroci întreaga Monarhie. Această întreprindere mărinimoasă şi adevărat împărătească ne dă o materie bogată nu numai pentru descrierea strălucitelor virtuţi împărăteşti, cu care dumnezeiasca providenţă au înzestrat pe Maiestatea Voastră într-o măsură atât de mare, dar şi pentru tradiţiunile orale, prin care ni se dă o bază nouă de a îmbărbăta şi a învăţa pe următorii noştri şi cei mai târzii credinţa şi alipirea către Unsul Domnului.

            Facerile de bine cele prea înalte, pe care popoarele Austriei celei unite, prin urmare şi noi le dobândim din zi în zi de la Maiestatea Voastră, sunt tot atâtea incitamente, care ne adună pe noi astăzi de aproape şi de departe împrejurul Maiestăţii Voastre,- şi cu cea mai profundă demisiune să aducem Maiestăţii Voastre cea mai fierbinte a noastră mulţumire- însoţită de simţămintele celei mai adânci veneraţiuni pentru această nouă graţie împărătească şi mai mult decât părintească, şi totodată să reînnoim şi cu această ocazie omagiul nostru de supunere cu acea mărturisire sinceră, că ne simţim datori înaintea cerului şi a pământului de a ne nevoi, ca prin purtarea noastră să ne facem şi în viitor vrednici de această graţie prea înaltă a Maiestăţii Voastre.

            Îndură-te Maiestate a primi această a noastră prea supusă mulţumire şi omagiu, căci nu vom lipsi nici o dată în nevinovăţia inimii noastre a servi Maiestăţii Voastre totdeauna cu credinţă şi a fi ascultători. Vivat !         (Gazeta de Transilvania nr. 54 din 9 iulie 1852).

 

            Cuvântarea lui Alexandru Sterca-Şuluţiu cu ocazia vizitei imperiale

 

            Sunt nişte clipe rare în inma omului, a căror dulce, fericitoare şi de inimă îndestulătoare afecţiune omul o simte, iar nu şi cu cuvinte îndestulate o poate arăta.

            Şi acest fericitor sentiment tocmai în minutul acesta a cuprins inima Clerului, şi a Întregii Naţiuni a noastre, când avem de la Dumnezeu dat în chip de mare dar, ca pe Maiestatea Voastră, Care Sunteţi Iubirea, amorul şi dorul cel veşnic la Naţiunii şi Clerului nostru, să Vă vedem, sănătos în mijlocul nostru, şi a dulcii patrii a noastre, când din Prea Înalta îndurare ne apropiem a felicita preadorita Maiestăţii Voastre venire la noi.

            Naţiunea noastră în anul 1848, în 18 mai a jurat Maiestăţii Voastre şi la Augusta Casă a Austriei veşnica credinţă- ea s-a ţinut puternică în tot timpul, şi a dovedit în fapte strălucite data aceasta credinţa, şi a aflat în Maiestatea Voastră un Regenerator al său, un al doilea Traian, şi preadulce Părinte.

            Îndură-te dară Regeneratorule al Naţiunii, Clerului şi al patriei noastre, Ziditorule şi Înfrumuseţitorule al Bisericilor şi sfintelor noastre Altare, care din Înalta Sa îndurare ca un Foenix din cenuşă s-au ridicat, şi la care din Apostolica liberalitate essornate strălucesc Episcopului şi Clerului nostru, îndură-te dicu adevăratule Părinte al tuturor Popoarelor Gloriosului Maiestăţii Voastre Sceptru supuse a ne ierta să se laude, şi să trăiască Clerul şi Naţia cea Română în acea fericitoare şi sinceră a sa credinţă, că ea în toţi timpii cei trecuţi a fost cu suflet, cu trup, cu averi şi cu viaţa, toată a Maiestăţii Voastre: şi elementer a ne conduce, ca pe toată vecia să ne legăm şi să ne alipim iară cu tot sufletul şi cu tot trupul de Gloriosul Maiestăţii Voastre Tron. Care singur este toată nădejdea, gloria şi reazemul nostru, şi să rămânem în vecii vecilor ai Maiestăţii Voastre credincioşi fii şi supuşi.

            Primeşte Maiestate prea dulce şi iubită devotamentele aceste sincere, şi umilitul, veşnicul omagiul nostru, şi mulţumirea cea preaumilită pentru facerile cele mari de bine, care înaintea picioarelor Sacratissimei Maiestăţii Voastre Cezaro Regeşti şi apostolice tocmai în Oraşul acesta îl depunem noi în Numele Naţiunii Române şi al Clerului nostru, şi în care dulcea aceasta suvenire şi dor Maiestatea Voastră, cu adevărat apostolicesc zel, cu îndurare ai şi decretat a-l împlini şi stâmpăra prin restaurarea Mitropoliei Alba-Iuliense.

            Oftând ca prea mulţi ani fericiţi şi glorioşi să vă trăiască atot Puternicul Dumnezeu pe Maiestatea Voastră.

            Vivat ! Vivat !! Vivat !!!.           (Gazeta de Transilvania nr. 57 din 23 iulie 1852)

 

 

ANEXA 2

 

 

Întocmit la Viena, la 18 februarie 1853, după-masa la ora 2

 

 

Interogatoriu rezumativ[163]

 

 

            Efectuat la ordinul înaltului comandament militar imperial şi regal al capitalei Viena, în problema mai jos-numitului arestat la locul atentatului cu mână mârşavă contra majestăţii sale apostolice şi sfinţite Francisc Iosif I, la tribunalul militar imperial şi regal.

            Arestatul a fost dus în faţa comisiei de audiere, şi după ce a fost atenţionat efectiv să spună numai adevărul curat, a fost interogat; unde a declarat următoarele:

 

                       

La întrebările generale

 

 

            Mă numesc Libényi János, m-am născut în comitatul Fejér, la Zsakár[164], în decembrie 1831, am 21 de ani, sunt catolic, necăsătorit, de ocupaţie croitor, în timpul revoluţiei maghiare am fost luat în comitetul pentru îmbrăcăminte, unde am şi fost înrolat în iulie 1849; şi de aceea niciodată nu am ajuns în situaţia să slujesc vreun ordin cu arma în mână contra armatei imperiale regale austriece.

            Tatăl, Libényi János, este meşter croitor la Zsakár, în comitatul Fejér, unde mai trăieşte şi mama mea.

            Mai am un frate şi două surori, care sunt mai tineri de 15 ani şi locuiesc la părinţi. Dar trebuie să adaug că una dintre surorile mele, care are cam 23 de ani, s-a căsătorit cu meşterul croitor Berkes Pál în localitatea Vál, în acelaşi comitat.

            După predarea insurgenţilor maghiari de la Şiria am mers la Pesta, apoi după o vreme la Vác, şi în martie 1851 am venit aici la Viena, în toată această perioadă am trăit din exercitarea profesiei mele.

            Aici am venit cu o carte de călător emisă de autoritatea locului de naştere, m-am anunţat la poliţie, şi de atunci am lucrat ca şi calfă, şi anume la croitorul Hodny din Bäckerstrasse, la Gunkel şi Prohaska în Graben. Acum sunt de trei luni angajat la meşterul croitor Samuel Mayer din Josephi-Gasse, la periferia Leopoldstadtului, nu mai ştiu numărul casei. Cazare mi-am găsit aproape în acelaşi timp, la vreo două săptămâni după ce m-am angajat la Mayer, la un anume Rephamer, în Leopoldstadt-Schmidt-gasse. Nu pot să dau numărul casei, gazda mea, din câte ştiu, conduce un magazin de consignaţie, este căsătorit şi are patru copii mai mari. În afară de mine, la Rephamer mai locuiesc alte cinci persoane, şi dormim cu toţii în aceeaşi cameră. Între aceştia este o calfă de croitor, două calfe de tapiţeri, un brutar localnic şi un evreu. Nu pot să vă spun numele lor, nu am avut multe de-a face cu ei niciodată, pentru că ajungeam numai seara acasă şi mă culcam imediat, şi a doua zi mă duceam la lucru devreme. Actualmente eram singura calfă a meşterului Mayer, care nu avea ucenici. Nu am fost niciodată la o şedinţă de judecată şi niciodată nu am fost pedepsit.

 

                                    Despre întrebările speciale

 

 

            Actualmente sunt arestat, pentru că am lovit pe împărat cu un cuţit în această după-amiază.

            Acel tratament, de care are parte patria mea sub guvernarea actualului împărat, m-a cutremurat adânc.

            Îmi iubesc patria mai mult ca pe orice, mai presus chiar decât viaţa mea, şi a trebuit să văd, cum compatrioţii mei, cei mai înalţi nobili au fost executaţi, spânzuraţi, împuşcaţi în cap şi condamnaţi cu grămada la închisoare, că în ţară a dispărut orice libertate.

            Nu am fost capabil să suport această stare, şi deoarece am întrevăzut că sub actuala supraveghere severă din partea armatei, jandarmeriei şi poliţiei era imposibil a se vedea în raporturile din patria mea o schimbare favorabilă, încă în 1850 am hotărât că voi elibera patria mea din servitutea actuală într-un alt mod, şi anume prin acela, că îl voi asasina pe împărat.

            Oriunde mă duceam, aveam în gând acest plan, şi acesta a fost cauza şi motivul faptului că am venit aici în martie 1851, pentru a câştiga o ocazie favorabilă realizării intenţiei mele.

            Această intenţie, cum am hotărât eu însumi, nu am dezvăluit-o până acum nimănui, şi am ţinut-o secretă în faţa tuturor.

            La această faptă nu m-a îndemnat nimeni, şi nimeni nu ştie despre ea.

            Iniţial nu eram hotărât în ce mod să atac şi să ucid împăratul, şi doar în ultimul timp, aproximativ de şase săptămâni am constatat că doresc realizarea intenţiei mele printr-o lovitură de cuţit aplicată împăratului.

            La acest lucru m-a determinat împrejurarea că în condiţiile actuale aici nu se găsesc arme de foc.

            Condamnările, pe care le citeam tot mai des în ziare, mai ales ultimele, când au fost condamnaţi treizeci, şi aceste condamnări împotriva compatrioţilor mei au fost comunicate în ziare, m-au întărit tot mai mult în intenţia mea.

            M-am pregătit de executare, şi cam cu şase săptămâni înainte de aceasta am cumpărat de pe piaţa de vechituri de la o femeie care face comerţ cu tot felul de obiecte de fier, un cuţit de bucătărie destul de lung şi ascuţit cu mâner de lemn, cu 30 de crăiţari.

            Pentru a face acest cuţit mai ascuţit şi mai adecvat intenţiei mele, peste două zile după ce l-am cumpărat, cum veneam din oraş dinspre podul Ferdinand, pe strada Tabor, la a doua casă pe dreapta, l-am dus la ascuţit, de unde l-am luat peste două zile, pentru aceasta plătind 10 crăiţari. Din acest moment am purtat cu mine acest cuţit tot timpul, dar l-am ascuns privirilor străine, mai ales faţă de cei cu care aveam locuinţa comună.

            În interiorul paltonului, la piept în stânga am confecţionat dintr-un material tare un toc în care am ascuns cuţitul astfel încât mânerul de lemn, care în jos se îngroşa, s-a agăţat de el.

            Am purtat paltonul tot timpul încheiat, astfel încât nimeni să nu poată observa cuţitul, aşa cum nimeni nici nu l-a observat.

            Astfel înarmat, am pândit ocazia favorabilă pentru a-mi realiza intenţia.

            La meşterul meu lucram în acord, şi puteam părăsi atelierul când doream.

            Ştiam că imediat după prânz, împăratul obişnuia să se plimbe pe bastion, şi eu fiind aici deja de doi ani, l-am văzut deseori în aceste plimbări, şi persoana sa a devenit cunoscută pentru mine.

            Din momentul în care cuţitul bine ascuţit era la mine, după cum puteam, în diferite zile am fost aproximativ de douăsprezece ori pe bastion la amiază, pentru a-l aştepta pe împărat şi, după posibilităţi, să-mi ating scopul.

            În acest timp l-am văzut pe împărat de mai multe ori pe bastion, dar nu am avut ocazia să mă apropii de el atât de mult ca să-l pot ataca.

            Şi ieri la amiază am fost pe bastion, dar nu l-am văzut acolo pe împărat.

            În dimineaţa aceasta, după cum obişnuiam, m-am sculat la şapte dimineaţa şi la ora opt m-am dus la meşterul meu.

            Am lucrat acolo până la amiază, şi era cam ora 12 când am plecat de la meşter, şi fără să mai mănânc ceva, am venit direct în oraş, şi am urcat pe bastion la poarta Turnul Roşu, am cotit spre stânga, şi ajungând aproximativ până la poarta Kärtner la groapa oraşului, în faţa porţii stăteau cam 200 de soldaţi, comandaţi de un subofiţer.

            Eu am rămas la parapetul bastionului, şi m-am uitat în jos la groapa oraşului, şi chiar atunci a venit dinspre Burg împăratul împreună cu un alt domn în uniformă.

            Cam la opt paşi de mine s-au oprit şi ei, şi împăratul, împreună cu celălalt domn s-au uitat în jos spre groapă.

            Iniţial, împăratul era la dreapta mea, şi lângă el stătea celălalt domn.

            Cum amândoi s-au aplecat peste parapetul bastionului şi s-au uitat spre groapă, am găsit ocazia favorabilă pentru înfăptuirea intenţiei mele, am desfăcut paltonul, am scos cuţitul, am sărit la împărat şi l-am lovit din spate, cred, direct în ceafă.

            Imediat cum am făcut aceasta, oamenii aflaţi în apropiere au fugit acolo, mai multe persoane m-au apucat şi mi-au smuls din mână cuţitul, şi dinspre poarta Kärtner a venit o patrulă de poliţie, care m-a adus imediat aici la închisoare.

            Trebuie să corectez, după capturarea mea m-au dus în camera de gardă a porţii Kärtner, unde m-au percheziţionat pe tot corpul, de acolo m-au dus la inspectoratul de poliţie, unde am fost timp de un sfert de oră în camera de gardă, în fine m-au adus aici cu trăsura.

            Când împăratul a fost lovit, a sărit în spate şi s-a îndepărtat împreună cu celălalt domn.

            Nu mai pot să spun dacă am aruncat eu cuţitul cu care am săvârşit fapta sau l-a luat altcineva de la mine, dar cred s-a întâmplat cea din urmă.

            De asemenea nu ştiu ce s-a întâmplat cu cuţitul.

            În camera de gardă a inspectoratului de poliţie am fost dezbrăcat până la cămaşă şi izmene, de ce, asta nu ştiu.

            În buzunarul de la piept al paltonului erau aproximativ treizeci de litere de tipar, din cele folosite de culegători, dar la camera de gardă a porţii carintiene şi acestea mi-au fost luate.

            Aceste litere provin de la un culegător din Pesta, care lucra la o tipografie din Leopoldstadt şi locuia împreunp cu mine la Rephamer, şi a fugit de aici acum trei săptămâni din cauza datoriilor.

            Era evreu, aproximativ de douăzeci de ani, după nume Samuel, numele de familie nu îmi este cunoscut, şi despre alte detalii despre el ştiu la fel de puţine.

            La acest culegător, de multe ori în camera noastră erau mai multe sute de astfel de litere, pe care le tot aranja, o parte dintre acestea au rămas acolo şi le-am pus în buzunarul de la piept al paltonului, şi după aceea am uitat de ele.

            Oricât v-aţi strădui să mă întrebaţi, nu pot să spun mai multe despre fapta mea comisă astăzi împotriva împăratului, ci doar să repet din nou, şi să dovedesc în cel mai solemn mod, că gândul acestei fapte este străin de orice dirijare sau sfat exterior şi izvorăşte din dragostea mea faţă de ţară, cu intenţia de a o elibera din servitutea actuală, şi acest gând, precum şi proiectul construit pe acesta nu l-am spus nimănui, ci l-am ţinut într-un secret adânc până la ultimul moment.

            Niciodată nu am avut camarazi, pe care să-i fi iniţiat în relaţiile şi ideile mele, întotdeauna am trăit singur şi pentru mine, şi am ţinut legături obişnuite cel mult cu ucenicii de croitor cu care lucram împreună.

            Ştiu că vorbesc doar în paguba mea dacă iau singur asupra mea fapta, din păcate nu pot să mă ajut, nu am avut complici, şi astfel nu pot să numesc pe nici unul.

            Observaţie. La această comisie au sosit pe cale rapidă de la înaltul comandament militar imperial şi regal şi au fost ataşate la procesul-verbal:

            No.1. Procesul verbal de astăzi întocmit cu domnul general conte Maximilian O`Donell.

            No.2. Copia denunţului inspectoratului de poliţie, fără dată

            Despre persoanele menţionate în denunţul din urmă, acuzatul declară:

            Nu îl cunosc pe domnul S. Mayr, nici pe Switten, Schlesinger sau Reiz, nu ştiu dacă există persoanele cu aceste nume, şi de altfel am aici foarte puţine cunoştinţe.

            Nu mai am altele de comunicat.

 

                                                                                                Libényi János pm

 

            După ce procesul-verbal a fost citit şi declaraţia a fost legitimată cu semnătura proprie, acuzatul a fost dus din faţa comisiei, interogatoriul a fost încheiat seara la ora 6 şi a fost semnat de comisie.

 

 

 

                                                               

 

 

 

Bibliografie

                                   

 

I. Documente inedite

 

1.         MOL-F 258, F 259. Militär-Gouvernement Siebenbürgens

2.         MOL-D 3. Akten Siebenbürgen 1848-1869

3.         MOL-D 7. Justiz-Ministerium

4.         MOL-D 43, D 44. Polizei-Section

5.         MOL-R 298. Erdélyi iratok

 

II. Ediţii de documente

 

1.         A Föld megőszült. vol. I-II. Bp., 1985

2.         Mihail Popescu, Documente inedite privitoare la istoria Transilvaniei între 1848-1859, B, 1929

3.         Mişcarea naţională a românilor din Tansilvania între 1849-1918. Documente. Volumul I, Cluj-Napoca, 1996.

 

III. Lucrări generale

 

1.                  A.J.P. Taylor, The Habsburg Monarchy 1809-1918. London, 1959

2.                  Tőkéczki László, Történelem, eszmék, politika. Bp, 1999

3.                  Deák Ágnes, Nemzeti Egyenjogúsitás 1849-1860. Bp, 2000

4.                  Estók János, Magyarország története 1849-1914, Bp. 1999

5.                  Berzeviczy Albert, Az abszolutizmus kora Magyarországon, vol. I-II, Bp.

6.                  19. Századi magyar történelem (szerk. Gergely András), Budapest, 1998

7.                  Egon Corti, Kaiser Franz Josef, Graz-Wien-Köln, 1985

8.                  Márki Sándor, I. Ferencz József Magyarország királya, Bp., 1907

9.                  Joseph Redlich, Kaiser Franz Joseph von Österreich, Berlin, 1928

10.               19. századi magyar történelem 1790-1918. Szerk. Gergely András, Bp., 1998

11.              C. Göllner- Die siebenbürger Sachsen in den Jahren 1848-1918. Köln-Wien, 1988

12.              R. A. Kann, Geschichte des Habsburgerreiches 1526-1918. Köln-Wien, 1977

13.              Csorba László, A tizenkilencedik század története, Bp., 2000

14.              Polgárosodás és szabadság. Magyarország a 19. században, Bp., 1999.

15.              Walter Rogge, Österreich von Világos bis zur Gegenwart, Band I-II, Leipzig-Wien, 1872.

16.              Berzeviczy Albert, Régi emlékek 1853-1870. Bp., 1907

17.              Heinrich Friedjung, Österreich zwischen 1848-1860, vol I-II

18.              William M. Johnston, Spiritul Vienei. O istorie intelectuală şi socială 1848-1938. B, 2000

19.              R. W. Seton-Watson, A History of the Roumanians, Cambridge, 1934

20.              Hőke Lajos, Magyarország újabbkori történelme (1815-töl 1892-ig). Nagybecskerek, 1893

21.              Ioan Puşcariu, Notiţe despre întâmplările contemporane, Sibiu, 1913

22.              Erdély Története, vol. III, Bp., 1988

23.              Simona Nicoară, Toader Nicoară, Mentalităţi colective şi imaginar social, Cluj-Napoca, 1996

 

IV. Lucrări speciale (refeitoare la Transilvania)

 

1.         Friedrich Teutsch, Geschichte de Siebenbürger Sachsen, Hermannstadt, 1910

2.         Ürmössy Lajos, Tizenhét év Erdély történetéből, Temesvár, 1894

3.         C. Göllner- Die siebenbürger Sachsen in den Jahren 1848-1918. Köln-Wien, 1988

4.         K. Gündisch, Siebenbürgen und die Siebenbürger Sachsen. Studienreihe der Stiftung Ostdeutscher Kulturrat, Band 8., 1998.

5.         Bariţ George, Părţi alese din istoria Transilvaniei pe 200 de ani în urmă. Bv, 1993-95, vol. II.

6.                  Ioan Puşcariu, Notiţe despre întâmplările contemporane, Sibiu, 1913

7.                  Erdély Története, vol. III, Bp., 1988

 

V. Presa (Transilvania)

 

1.                  Gazeta de Transilvania

2.                  Siebenbürger Bote

3.                  Kolozsvári Lap (până în 1852)

4.                  Hetilap (după 1852)

5.                  Telegraful Român