PROBLEMA MINORITĂŢILOR ETNICE DIN ROMÂNIA

REFLECTATĂ  ÎN DOCUMENTE ALE SOCIETĂŢII NAŢIUNILOR

(1919-1930) *

Gheorghe Iancu

 

            Anul 1918 a fost în cele din urmă un an fast pentru români. România Mică de la 1859 a devenit, prin unirile succesive ale Basarabiei (9 aprilie), Bucovinei (29 noiembrie) şi Transilvaniei (1 decembrie), România Mare.  Suprafaţa ţării a crescut de la 137.000 km² la 295.049 km², iar populaţia a ajuns de la 7,7 milioane de locuitori în 1914 la 18.052.890 în anul 1930. Aceste uniri, înfăptuite prin eforturile proprii ale poporului român, într-un context internaţional favorabil au avut ca fundament juridic de drept internaţionl principiul naţionalităţilor; cu corolarul său - dreptul la autodeterminare. Fiind majoritari în aceste provincii românii au decis în funcţie de interesele lor vitale, naţional-politice.

            În virtutea adevărului istoric desăvârşirea uniăţii politice a românilor n-a fost un cadou al Conferinţei de Pace, ci a fost o recunoaştere a finalului unui lung proces desfăşurat în rândurile românilor din Regatul România şi a celor din provinciile aflate sub dominaţie străină, austro-ungar şi rus.

            Literatura dedicată lucrărilor Conferinţei de Pace, a diferitelor ei organisme este imensă.[1] Tocmai de aceea noi ne mărginim să reamintim că la 1 mai 1919 s-a înfiinţat, în cadrul Conferinţei de Pace, Comisia statelor noi şi a minorităţilor, pus sub preşedinţia lui Philippe Berthelot şi formată din reprezentanţii Franţei, Marii Britanii, Statelor Unite ale Americii, Italiei şi Japoniei. Ea a elaborat aşa-numitele Tratate ale minorităţilor. Primul a fost semnat de Marile Puteri cu Polonia la 28 iunie 1919, tratat pe care istoricul polonez Marian Drozdowski l-a numit "Little Treaty of Versailles". [2]

            El va constitui modelul şi pentru celelalte semnate ulterior. Cehoslovacia, Grecia şi Polonia l-au semnat la 10 septembrie 1919 o dată cu Tratatul cu Austria. Iugoslavia l-a semnat la 5 decembrie, iar România la 9 decembie 1919.[3]

            În faţa Comisiei amintite, la 10 mai, delegaţiile evreieşti au prezentat un amplu Memoriu, privind drepturile miorităţilor etnice în general, având succinte referiri concrete la evreii din România. Se apreciaz că demersurile diferitelor organizaţii evreieşti pe lângă Conferinţa de Pace au contribuit, în mare măsură, la elaborarea sistemului de protecţie a minorităţilor. Aceste iniţiative, deşi foarte importante, nu trebuie însă absolutizate. Protecţia minorităţilor ar  fi fost oricum impusă, ca o rezultantă a ideilor wilsoniene şi a principiului naţionalităţilor. Marile Puteri intenţionau să evite în timp declanşarea unor conflicte interstatale care ar fi avut printre cauze şi aspecte minoritare. Ele îşi bazau opţiunea în primul rând pe aportul hotărâtor în obţinerea victoriei finale şi în al doilea rând pe numărul relativ mare al minoritarilor etnici în state nou create sau care şi-au extins suprafaţa.[4] Cehoslovacia (34,6%), Polonia (31,2%) şi România (28,8%) erau în această ordine ţările în care procentul minoritarilor era cel mai mare. România se afla cu un procent de 5,2% mai mare decât media tuturor statelor incluse în Tabel (23,6%). În privinţa numărului unei minorităţi dintr-o ţară primele două locuri sunt ocupate de ucrainienii (4.000.000) şi evreii (3.006.000) din Polonia, maghiarii din România situându-se pe locul 3 (1.900.000).

            Prin Tratatul din 9 decembrie 1919, România se angajează ca o parte din prevederile lui, şi anume art.2-8, să fie recunoscute ca legi fundamentale şi că nici o dispoziţie internă să nu vină în contradicţie cu tratatul.[5]

            Pe scurt, conţinutul Tratatului era: statul român se angaja să asigure protecţia vieţii, a libertăţii, liberul exerciţiu al credinţei; să recunoască ca cetăţeni români orice persoană domiciliată în ţară, născută (unguri şi austrieci), precum şi pe evreii de pe întreg cuprinsul ţaŕii care nu se puteau prevala de altă cetăţenie; egalitatea în faţa legii etc. Articolul 11 se referea la acordarea autonomiei în ce privesc chestiunile religioase şi şcolare comunităţilor saşilor şi secuilor.

            Constituţia României din anul 1923 prevedea o deplină egalitate pentru Români - în sensul de cetăţeni români - indiferent de origine etnică, de limbă sau religie în toate ocmpartimentele sociale, economice, politice, culturale şi religioase.

            Problema minorităţilor din România s-a plasat, deci, în contextul acestor acte juridice fundamentale interne şi externe la care s-au adăugat legile speciale adoptate de statul român, ca şi dispoziţiile Consiliului Ligii Naţiunilor cu privire la procedura de rezolvare a tuturor categoriilor de petiţii, cereri, informări sau scrisori adresate forului internaţional.

            O chestiune extrem de importantă prezentă masiv în documente ale Ligii şi care a generat o stufoasă literatură istorică, a constituit-o procedura în materie de minorităţi, George Sofronie, Nicolae Daşcovici, Arthur de Balogh au elaborat şi ei lucrări valoroase în domeniu.[6]

            Tratatele au consacrat chestiunilor de procedruă puţin spaţiu. În esenţă se conferea Consiliului Societăţii Naţiunilor şi Curţii Permanente de Justiţie Internaţională de la Haga misiunea de a asigura executarea dispoziţiilor înscrise în tratate.* Reglementări ulterioare, care s-au succedat până în anul 1929 s-au constituit în sanmblul dispoziţiilor în materie. Noi evidenţiem doar faptul că prin Rezoluţia Consiliului din 25 octombrie 1920 s-a instituit Comitetul de 3, prima instanţă în "procesul" care se constituia între Consiliu şi statul cu minorităţi.[7] El studia atât petiţiile minorităţilor cât şi răspunsul statului interesat şi făcea recomandări Consiliului.

            În istoriografia română sunt foarte puţine cărţi şi studii dedicate problematicii minorităţilor etnice din România în dezbaterile de la Societatea Naţiunilor. În epoca comunistă chestiunea minorităţilor etnice din perioada interbelică a fost ceva aproape tabu. Astfel că şi în scrieri dedicate raporturilor statului român cu forul internaţional de la Geneva aceste chestiuni sunt eludate. Considerentele de ordin politic au impus această "tăcere" a istoricilor cu privire la fapte şi evenimente de o atât de mare anvergură şi complexitate.

            După 1989 un impediment care nu a fost intrutotul depăşit este situaţia încă nerezolvată a unor fonduri arhivistice interne care centralizează o paletă vastă a problematicii în discuţie.

            Ceea ce ţinem să subliniem, pe baza cercetărilor făcute la Bucureşti, Geneva, Londra şi Budapesta, este că raporturile guvernelor române cu Societatea Naţiunilor în acest domeniu au fost strânse, fără vreo urmă de reţinere sau de neglijare a sesizărilor sau nelămuririlor care parveneau de la Liga Naţiunilor. Ele s-au exprimat în numeroasele întâlniri ale reprezentantului României, Nicolae Petrescu-Comnen, pe lângă Ligă[8], ale altor oficiali români, în special Nicolae Titulescu şi I.G.Duca, cu funcţionari de la forul din Geneva, în noianul de documente pornite de la Geneva şi Bucureşti. Un loc aparte l-au ocupat călătoriile de informare efectuate în România, la invitaţia guvernelor române, de preşedinţii Secţiei administrative şi a minoritaţilor, Erik Colban în anii 1923, 1924, 1926 şi Pablo de Azcarate în anul 1930.[9] Dacă soluţiile oferite de guvernele române nu s-au bucurat întotdeauna de aprecierea celor de la Geneva sau a a minoritarilor care s-au adresat Ligii, două lucruri nu se pot însă contesta: 1. preocuparea constantă a Societăţii Naţiunilor şi a guvernelor României de a pune într-o concordanţă cât mai firească prevederile Tratatelor minorităţilor, ale Rezoluţiile Societăţii cu privire la minorităţile etnice şi la starea lor concretă; 2. dialogul, uneori eficient, al autorităţilor române cu reprezentanţi ai minorităţilor.

            În cazul punctului 2 avem în vedere, de pildă, consfătuirile între cele două părţi amintite pe tot parcursul elaborării legilor învăţământului primar (1924) şi particular (1925), soldate cu rezultate notabile".[10] Hans Otto Roth, deputat, într-o discuţie cu I.G.Duca, preluată de consulul britanic la Bucureşti, Herbert Dering, după adoptarea primei legi, i-a declarat că, deşi nu era pe deplin mulţumit cu prevederile ei, sublinia: "but had been reminded it that the Minorities had got 95% of their demands and that thus might therefore concede the remining 5%. This had been realized ant futher opposition had been withdrawn and the Bill had been passed".[11]

            Minoritarii din România, ca şi din celelalte state, şi-au prezentat, în principal, punctele de vedere faţă de statutul lor prin intermediul petiţiilor trimise la Geneva.[12] Cele mai multe petiţii au fost trimise de comunitatea germană  din Polonia şi anume 100, în timp ce maghiarii din România au redactat după unele surse 40 de petiţii.[13] În afara maghiarilor, din România au mai ajuns la Ligă şi petiţii ale ucrainienilor, ruşilor, rutenilor, bulgarilor şi germanilor.

            Ele au fost trimise de partide politice, instituţii laice şi bisericeşti, de persoane private aparţinând minorităţilor. În urma cercetărilor noastre am reuşit să le depistăm. Cunoaştem astfel conţinutul lor, emitenţii, observaţiile guvernelor pe marginea lor şi deciziile finale ale organismelor Ligii privind soluţionarea lor.

            Problematica petiţiilor a fost diversă, ea exprimându-se în chestiuni:

·        şcolare (legi şcolare, închideri de şcoli, preluarea unor imobile care au aparţinut minorităţilor de către statul român, ca succesor al statului maghiar; chestiuanea bacalaureatului, a numărului de ore de limba română în şcoli de stat sau particulare minoritare, insuficienţa suportului financiar oferit de statul român aceloraşi şcoli);

·        bisericeşti (exproprierea pământului deţinut de bisericile minoritare);

·        agrare (aplicarea reformei agrare, prevederile legii agrare, exproprierea de pământuri arabile sau de păduri);

·        libertăţi individuale;

·        chestiuni legate de naţionalitate;

·        mişcări şi tulburări antisemite;

·        revizuirea proprietăţii în Dobrogea de Sud;

·        interzicerea aparţiei unor publicaţii maghiare.

            Prezentarea şi analiza lor ar depăşi cu mult cadrele comunicării noastre şi de aceea acum nu ne propunem aşa ceva. Publicarea şi interpretarea lor într-o relaţie necesară cu surse interne credibile ar însemna un pas înainte spre configurarea unei imagini cât mai autentice despre statutul minorităţilor etnice din România din perioada interbelică. Astfel, patima, falsurile, răstălmăcirile, omisiunile, exagerările de orice natură ar fi ele şi din orice parte ar veni ar fi silite să bată în retragere, până la estompare. Ar rămâne doar consideraţiile istorice veritabile.

            În fondul Comisiei minorităţilor din Arhivele Societăţii Naţiunilor din Geneva am întâlnit şi alt gen de documente, de mai mică întindere, care se referă la aceeaşi tematică şi din care vom prezenta, în ordine cronologică câteva, spre exemplificare.

 

            În iunie 1921 s-a desfăşurat la Budapesta "Conferinţa reprezentanţilor diplomaţiei din principalele Puteri aliate". La 9 iunie "Asociaţia naţională a femeilor maghiare" cu sediul în Budapesta a prezentat preşedintelui conferinţei, Gaetan Castagneto di Caracciolo, o scrisoare de protest faţă de tratamentul dur al autorităţilor române faţă de patru fete maghiare din Salonta. Scrisoarea, plină de nostalgie faţă de Ungaria milenară, "cherchant jutice -, începea scrisoarea -, l'âme profondement atristée nous envoyons la lettre ci-jointe, document des souffrances et des persécutions qu'ont a subir nos soeur arrachés de leur patrie...

            La 15 iulie 1921 prinţul Castagneto i s-a adresat lui Eric Drummond, Secretarul General al Societăţii Naţiunilor.

            Fără să avem firul complet al mersului hârtiilor, a procedurii care s-a aplicat, cu siguranţă opinia Secretarului  General, direct sau prin secţia Minorităţilor, a ajuns la guvernul român, fiindcă, în opinia "Asociaţiei femeilor maghiare" acţiunile româneşti ar fi însemnat o încălcare a prevederilor Tratatului minorităţilor.

            Răspunsul guvernului român, datat 6 noiembrie 1921, lămurea lucrurile. Cele patru fete maghiare fuseseră reţinute pentru timp scurt fiindcă ele încercaseră să trimită în Ungaria, printr-o persoană care fusese arestată la graniţă, scrisori "contenant des insultes a l'Armée et a  Etat Roumain".[14]

            La 6 ianuarie 1923 E.Colban era informat de unul dintre funcţionarii Secţiei despre o întâlnire avută cu ministrul Afacerilor Externe al României, I.G.Duca. Tema centrală a discuţiei a fost cea a minorităţilor ("The main point discussed was that of Minorities"). Ministrul român a accentuat că statul român va promova o politică liberală faţă de minorităţi, pentru că doar "in such a way that they would become attached to Roumainain rule". El a adăugat că nu erau probleme în raporturile cu germanii şi cu rutenii. 

            "That left the Jews  and the Hungarians". Statul român  a întreprins multe în favoarea evreilor.

            În privinţa maghiarilor, I.G.Duca afirma că trebuie făcută o distincţie clară între populaţia rurală şi urbană. "The first of these was contented, since owing to the Roumanian Land Reforms, they had now received, or were receiving, full proprietar-ship of the lands which they cultivated".

            În cazul orăşenilor, susţinea Duca, guvernul maghiar îi instiga mereu, îi îndemna să se adreseze Ligii Naţiunilor. Duca s-ar fi bucurat dacă Colban ar face o vizită în România, pentru a vedea la faţa locului situaţia, fapt care s-a şi petrecut în acel an.[15]

            Este vorba de un dosar care cuprinde documente agrare, provenind de la G.Cipăianu şi consideraţii ale lui Azcarate şi C.Colban cu privire la realităţi din agricultura României. Sunt preponderente informaţiile cu privire la stadiul aplicării legii de reformă agrară la începutul anului 1924, şi mai ales referirile la aspecte privind minoritarii şi reforma agrară din România.[16]

            În parlamentul român se dezbătea, în februarie 1924, legea cu privire la naţionalitatea română.

            Printr-un text din 26 februarie 1924 care purta însemnul de confidenţial, Azcarate îi făcea cunoscut lui Colban faptul că deputatul maghiar Joseph Sándor, a declarat în Cameră că această lege vine în contradicţie cu Tratatul minorităţilor din 9 decembrie 1919. Conform presei din ţară "cette déclaration a provoqué un vif incident". Românii - continua Azcarate - spuneau că minoritarii n-au nici o obiecţie faţă de această lege, dându-l ca exemplu pe Kiss, pe care cei doi îl cunoscuseră la Cluj. Azcarate îi sugera lui Colban să-i solicite lui Comnen un exemplar al legii.

            La 1 martie 1924 Colban îl asigura în călătoria pe care o va întreprinde în România în mai, că va avea posibilitatea să cunoască conţinutul legii.

            În aceeaşi zi de 1 martie 1924, Azcarate revine, considerând că i-ar fi mai util lui Colban să citească, să cunoască legea "avant votre voyage en Roumanie, ce que vous permmetra de discuter avec. M.Duca les question qu'elle puisse eventuellement soulver".

            Colban l-a ascultat pe Azcarate, astfel că textul legii le-a parvenit. La 18 martie, după citirea Legii, Azcarate nota: "J'ai étudié la Loi en question dans le Moniteur officiel de la Bibliotheque. Je n'ai rien trouvé qui puisse etre considéré comme constituant une infraction au Traité des Minorités" (sublinierea noastră - Gh.Iancu).

            Şi tot Azcarate, la 14 aprilie 1924, discuta conţinutul Legii şi mai ales chestiunea domiciliului şi a indigenatului.

            Pe aceeaşi pagină pe care notase, la 18 aprilie 1924 "I agree to your conclusions", după întoarcerea din România, la 9 iunie 1924 Colban adăuga: "Nobody mentioned this question to me during my conversation with representatives of the Minority in Roumania in May last, I did not want to bring it up, as I had to concentrate on the School question".[17]

            Basile Dutczak, avocat în Cernăuţi, a trimis Secretariatului General al Societăţii Naţiunilor un memoriu privind contradicţiile existente între Tratatul minorităţilor (art.3,4,6,7) şi Legea română din 23 februarie 1924 (art.56,67), în chestiunea naţionalităţii, fireşte în opinia lui.

            Memoriul a fost trimis guvernului român care şi-a făcut cunoscute opiniile pe marginea lui printr-o scrisoare din 30 noiembrie 1924.

            Textul Memoriului cuprinde 3 pagini, iar răspunsul guvernului român semnat de N.Petrescu-Comnen, era de 8 pagini.

            La 11 decembrie 1924 Secretarul General le-a înaintat membrilor din Consiliu. La 6 februarie 1925 directorul Secţiei juridice, Van Hanel, a întocmit o Notă juridică privind naţionalitatea în noile teritorii ale României. În prima parte el rezuma obiecţiile lui Dutczak, care se refereau la condiţiile necesare dobândirii naţionalităţii: indigenatul sau domiciliul administrat ori pur şi simplu domiciliu. Indigenatul era ceva mai mult decât domiciliu. El se exprima prin obligaţia de a fi făcut parte dintr-o comună administrativă faţă de care să fi plătit mai mulţi ani impozite.[18]

            La începutul lunii aprilie 1924, Zoltan Baranyi, Directorul Secretariatului maghiar de pe lângă Societatea Naţiunilor, i-a trimis confidenţial, apoi în 24 aprilie şi oficial, un Memoriu al evreilor din Oradea, semnat de dr.Feld, secretar, dr.Konrad, preşedinte şi dr. Leopold Kecskeméti, rabinul-şef din Oradea. Documentul se referea "în exclusivitate" la Ordonanţa nr.5555/1922 a guvernului român, potrivit căreia nu se recunoşţea limba maghiară ca limbă maternă a evreilor din Transilvania în învăţământ, ea putând fi ebraica, idiş sau româna. La 8 februarie, Azcarate îi făcea cunoscut, în esenţă, lui E.Colban acest memoriu. În timpul călătoriei lui Colban în Transilvania, Colban a putut constata personal această nemulţumire a evreilor pentru care ebraica era doar limbă de cult.

            La 19 aprilie Colban nota că aceste aspecte le va discuta cu prilejul unei noi călătorii în România.

            Semnatarii actului îşi manifestau loialitatea faţă de statul român, insistând însă pentru recunoaşterea limbii maghiare ca limbă de învăţământ.

            Ei se considerau evrei - vorbitori de limba maghiară, cetăţeni români. Ei fuseseră pe acest teritoriu înainte de unirea cu România evrei unguri şi nu evrei "din Ungaria", ei fiind complet maghiarizaţi atât în limbă cât şi în cultură ("in tongue and in culture alike").

            Ordonanţa permitea folosirea limbii ebraice, dar o interzicea pe cea maghiară. "Înaltul guvern dă ceva cu o mână şi ia altceva cu altă mână... El redă ebraica ca limbă maternă şi ne ia ceea ce este un principiu vital pentru viaţa noastră spirituală - ne ia limba noastră maternă".

            Domeniul în care se impunea - în opinia lor - cel mai mult să fie folosită limba maghiară, drept limbă maternă - era şcoala.

            Dincolo de sufletul general evreiesc ei se considerau vorbitori de limbă maghiară şi solicitau, în spiritul prevederilor Tratatului minorităţilor, recunoaşterea de către guvernul român a acestei stări de fapt. În condiţiile în care limba maghiară era exclusă din învăţământ pentru evrei, acestora le rămânea să aleagă între ebraică, idiş sau limba română. Aceasta ar lăsa să se înţeleagă că evreii naţionalişti vor adopta ebraica, în timp ce evreii asimilaţionişti - româna.

            Insistenţa lor nu înseamnă că luptau împotriva limbii de stat, care era româna. Ei afirmau că viaţa însăşi îi obliga să înveţe româneşte.[19]

 

            La 20 iunie 1924 Azcarate îl informa pe Eric Colban despre vizita pe care i-o făcuse Zeni Aberson "reprezentantul Comitetului delegaţiilor evreieşti" în cursul căreia i-a prezentat situaţia şcolilor evreieşti din Basarabia. El aprecia că dispoziţii ale guvernului ar fi urmărit introducerea limbii române, ceea ce era în contradicţie cu prevederile Tratatului minorităţilor. El a vorbit şi despre o eventuală petiţie cu acest subiect.

            În 19 iunie - scria Azcarate - G.Oprescu l-a vizitat pentru a se informa despre "situaţia legală a evreilor în România şi mai ales despre faptul că populaţia evreiască putea fi considerată ca o minoritate. În opinia lui Azcarate evreii trebuiau consideraţi ca formând o "minoritate religioasă şi de rasă şi, de asemenea, o minoritate de limbă".

            În după-masa aceleaşi zile, Z.Aberson a avut o nouă întrevedere cu Azcarate, pe care l-a înştiinţat că vorbise cu Oprescu şi că urma să plece la Paris să-i pună la curent cu această chestiune pe membrii Comitetului Central Evreiesc, sugerându-le să trimită o Misiune în România de informare, care să ia legătura şi cu comunitatea evreilor din România.

            Eric Colban nota după lectura observaţiilor lui Azcarate, tot în 20 iunie 1924: "Foarte interesant". Această minută putea fi un document în Registru, în acelaşi dosar cu scrisoarea sa către Duca, referitoare la limba în bisericile din Basarabia.

            La 25 iunie 1924 I.G.Duca, ministru de externe îi scria lui Colban ("Cher Monsieur Colban") despre informaţia primită de la Titulescu potrivit căreia Comitetul Delegaţilor israeliţi de la Paris intenţiona să depună la Societatea Natiunilor o petiţie ("une protestation") în chestiunea şcolilor primare. Pe această temă I.G.Duca îi comunica lui Colban:

            1. Proiectul legii învăţământului primar nu conţinea nici o dispoziţie privitoare la israeliţi sau la şcolile lor. Deci, petiţiunea nu putea viza acest proiect ("Donc la protestation ne peut viser ce projet").

            2. Probabil "la protestation" viza dispoziţia potrivit căreia examenele în şcolile israelite trebuiau să se facă  conform Regulamentului şcolilor private, adică pentru fiecare clasă. Dar, în urma unei întrevederi a lui Bercovici cu ministrul instrucţiei publice, s-a căzut de acord ca acel Regulament să se aplice şcolilor israelite abia în anul următor, Ministerul trimiţând o Circulară în acest sens.

            La 1 iulie 1924 P.Azcarate îl informa pe Secretarul General al Societăţii Naţiunilor despre conţinutul scrisorii lui I.G.Duca. În plus, conform unei scrisori a lui L.Wolf către Colban din 25 iunie se părea că Organizaţiile israelite de la Londra nu intenţionau să prezinte o petiţie la Societatea Naţiunilor, agreînd mai mult o înţelegere cu guvernul român.

            Eric Colban nota, în 1 iulie 1924, scurt şi concis: "I agree".[20]

 

            În timpul unei noi vizite a lui Colban în România (octombrie 1924), la 31 octombrie s-a deplasat la Camera Deputaţilor pentru a se întâlni cu deputatul sas - Hans Otto Roth - preşedintele fracţiunii germane în Cameră.

            Colban i-a mărturisit că simte o îmbunătăţire a situaţiei din România în chestiunea minorităţilor faţă de anul 1923 când făcuse ultima lui vizită în România.

            Roth recunoştea că în anumite privinţe "that was quite true" amintind o recentă întâlnire a reprezentanţilor minorităţilor interesate cu I.G.Duca, C.Angelescu şi Gh.Tătărescu la care s-au discutat unele chestiuni "which had been left more or less open when the State School Bill [Legea învăţământului primar] had been voted two month ago". În multe privinţe discuţia a fost utilă. O chestiune controversată a fost aceea că declaraţia părinţilor era decisivă în hotărârea care se lua din partea autorităţilor de stat, pentru a fi incluşi în categoria celor "maghiarizaţi, rusificaţi sau germanizaţi". Reprezentanţii minorităţilor au solicitat ca şi învăţătorii din regiuni în care trăiau minorităţi să provină din minorităţi. Angelescu, în opoziţie cu I.G.Duca şi Gh.Tătărescu, a susţinut că învăţătorii din şcoli minoritare puteau fi şi români, afirmând că-şi prezintă mai bine demisia decât să renunţe la acel punct ("he had said he would rather resign that give in"). Roth a mai menţionat că situaţia din Basarabia şi Bucovina în domeniul învăţământului "being particulary unsatisfactory".

            O altă chestiune a fost aceea a predării istoriei şi geografiei în limba română.

            În final, Dr.Roth s-a referit la reforma agrară "which, in his opinion, was carried through in a way contradictory to the most elementary claims of justice". El i-a înmânat lui Colban un text al cărui original fusese înaintat primului-ministru român în mai 1924 şi care este anexat acestei Minute.

            În aceeaşi zi, Hans Otto Roth i-a trimis lui Colban textul în limba germană, referitor la reforma agrară. "Ich gestatte mir in der Beilage eine kurze Denkschrift űber die Gesetzesverletzungen der Agrarreform in Siebenbürgen Wunschgemäs zu übermitteln". Îi reamintea să nu piardă din vedere şi situaţia nesatisfăcătoare pentru germani din învăţământul din Bucovina.[21]

 

            În aceeaşi zi de 31 octombrie 1924 E.Colban a avut o întrevedere şi cu Gh.Tătărescu, Subsecretar de Stat la Ministerul de Interne, însărcinat în special cu probleme  privind minorităţile. Ei au abordat o gamă variată de probleme. Minuta acestei întâlniri a fost semnată de Colban la 31 octombrie 1924.

            Tătărescu i-a explicat că este singurul Subsecretar de Stat de la Ministerul de Interne - un post desfiinţându-se -, astfel că el nu se putea ocupa doar de chestiunea minorităţilor ("It was thus a misconception to believe that he was only in charge of minorities questions").

            La întrebarea lui Colban cu privire la atitudinea minorităţilor faţă de statul român, Tătărescu a afirmat că se putea colabora cu reprezentanţii germanilor, Hans Otto Roth, de pildă, fiind un om politic rezonabil. Nu acelaşi lucru se putea afirma cu privire la maghiari. Lipsa lor de colaborare era de fapt, în detrimentul minorităţii maghiare. Presa maghiară din Transilvania, adăuga Tătărescu "had for some time rather provoking", el fiind rugat să o suspende. N-a acceptat această sugestie fiindcă ar fi fost considerată de partea maghiară "as an act of oppression".

            S-au mai discutat chestiuni privind:

            a) numirea unor funcţionari pe lângă prefecturi care să se ocupe cu chestiunea minorităţilor; b) componenţa Consiliilor municipale; c) limba în administraţie; d) şcolile confesionale; e) reforma agrară.[22]

 

            La 5 decembrie 1924 Eric Colban îi făcea cunoscut lui P.Azcarate un memoriu primit de la Budapesta de la un prieten, care nu era maghiar, rugându-l să refereze asupra lui. Memoriul, în limba engleză, era intitulat: "The Struggle of the Hungarians [Magyars] Forming one of the Minorities in the Kingdom of Roumania to Maintain their National Culture (1919-1924) (Lupta, strădania maghiarilor (ungurilor) care formează, constituie una din minorităţile din Regatul România pentru menţinerea, păstrarea culturii lor naţionale). Documentul, nesemnat şi redatat "se referă la aspecte din învăţământ, presă, are 19 p. inclusiv tabele şi se încheie cu Note explicative, în nr. de 11. Citind documentul, P.Azcarate a pus pe margine eventualele subtitluri.

            George Oprescu, primind Memoriul, îşi expune, pe scurt, opiniile, în limba franceză, la 13 ianuarie 1925. El considera că tonul Memoriului nu era al unuia "obiectiv şi imparţial" că datele statistice - din care rezulta că statul român ar fi închis, în intervalul de timp precizat cca 2000 de şcoli primare şi secundare maghiare erau inexacte - sugerând ca textul să fie trimis la Bucureşti, pentru a se cunoaşte opinia factorilor responsabili români (... "si vous voulez savoir l'autre ton de cloche ne seront il pas mauvais d'envoyer officielment une copie de ce document a Bucarest").

            La 16 ianuarie 1925 Azcarate considera că în lipsa lui Colban n-ar fi fost utilă trimiterea lui la Bucureşţi, sintetizându-şi apoi opiniile după cum urmează. Ca preliminarii, Azcarate considera că documentul cuprindea "informaţii destul de interesante, dar majoritatea cuprinzând puncte care le erau deja cunoscute", continuând apoi cu prezentarea şi comentarea textului:

            1. El se referea la un oarecare număr de Ordonanţe din domeniul şcolar care făcuseră în ultimul timp obiectul observaţiilor membrilor Secţei pentru minorităţi. În opinia lui "nu era nimic nou în ele care să merite un studiu special".

            2. În Memoriu se făcea referire la art.8 şi 159 din Legea învăţământului primar din 24 iulie 1924. Primul îi avea în vedere pe elevii ai căror părinţi erau de origine română, dar care, de-a lungul timpului, şi-au pierdut uzanţa folosirii limbii române, fiind maghiarizaţi sau germanizaţi şi care, în noile condiţii politice de după 1 Decembrie 1918, trebuiau să frecventeze şcoli în care limba română să fie limba de învăţământ. Prin această dispoziţie care pretindea verificarea numelui s-ar fi comis abuzuri din partea autorităţilor române.

            Cel de-al doilea articol menţionat avea în vedere crearea unei zone culturale româneşti, în locuri cu populaţie mixtă, în care funcţionase aşa-zisa "zonă culturală maghiară", teritoriu în care fuseseră desfiinţate multe şcoli româneşti. Învăţătorii şi profesorii români care urmau să activeze în acea zonă beneficiau de avantaje materiale. Memoriul considera aceste dispoziţii ca pe un factor indirect de românizare. Teritoriul zonei culturale române cuprindea şi teritoriul locuit de secui, pentru care Tratatul minorităţilor prevedea o autonomie culturală. Asupra acestei chestiuni P.Azcarate referase la 27 august 1924.

            Potrivit unui Tabel statistic, referitor la anii 1919-1924, guvernul român ar fi închis 2392 de şcoli  ungureşti şi o parte din instituţii şcolare superioare, academii, şcoli tehnice, teatre, cluburi.

            În Memoriu se contesta veridicitatea Recensământului român din anul 1920, care ar fi adus prejudicii populaţiei maghiare în plan şcolar.

            Nemulţumirile referitoare la învăţământul secundar aveau în vedere suprimarea dreptului de publicitate pentru multe şcoli maghiare. Azcarate menţiona că acest aspect a fost dezbătut de mai multe ori, neajungându-se la o concluzie definitivă şi că el era în legătură cu situaţia şi caracterul şcolilor confesionale. Azcarate readucea la cunoştinţa lui Colban că guvernul român pregătea legea învăţământului particular.

            În Memoriu erau inserate şi motivele care duceau la închiderea şcolilor maghiare, precum şi un Tabel cu date referitoare la şcolile închise, la localităţile unde s-au petrecut asemenea evenimente (215 localităţi). Azcarate considera că dacă aceste date erau reale, ele erau "de o mare valoare informativă".

            La 30 ianuarie 1925 Colban îl întreba pe Azcarate dacă merita să se ia în considerare propunerea lui G.Oprescu sau să se trimită guvernului român doar tabelul cu şcolile închise. La 4 februarie 1925 Azcarate îi comunica lui Colban că guvernul român trimisese deja mai multe materiale care făceau obiectul principalelor puncte din Memoriu. I s-ar fi putut, eventual, trimite Tabelul mare cu şcolile închise.

            La 8 februarie 1925 Colban nota că nu e oportună trimiterea la Bucureşti a unei părţi din Memoriu. El preferă să aştepte lucrarea Comitetului American care urma să apară curând.[23]

            la 13 februarie 1925 Azcarate a avut o întrevedere cu reprezentantul României pe lângă Societatea Naţiunilor "care era informat despre existenţa Memoriului dorind să afle ce s-a hotăŕât cu privire la transmiterea lui guvernului român. Azcarate i-a comunicat lui Comnen că Secţia nu va face în această chestiune nici un demers pe lângă statul român. În aceeaşi zi, Colban consemna că el nu discutase cu Comnen acest memoriu.

            Credem că lucrurile au rămas definitiv în acest punct.[24]

            N.P.Comnen îi trimitea Secretarului General al Societăţii Naţiunilor, la 23 ianuarie 1925, "a titre documentaire, le texte d'une lettre par laquelle le Président du Parti des Swabes de Transylvanie (Allemands) donne l'adhésion de son groupe au Parti National-Libéral de Roumanie.

            Ce document m'a semblé digne d'attention, car il démontre de maniere éclatante, combine les accusations d'intolérance formulées contre le Gouvernement roumain sont contraire a la verité. Comnen ruga ca acest text să fie adus la cunoştinţa membrilor Consiliului.

            De la Secretarul General textul a ajuns la Secţia Minorităţilor, care a decis să urmeze sugestia lui Comnen.[25]

 

            Secţiei minorităţilor i s-a adresat o lucrare elaborată de Mr. Munziger-Hohenheim, fostul director al Societăţii "Motocultura", societatea anonimă agricolă din Salonta şi publicată în revista "Mitteilungen der deutschen Landwirtschaft-Geselschaft", XXXIX, Jahrgang, Stück 8, Februar, 1924 (Comunications de la Société Allemande d'Agriculture, 39 Année, No.8, 23 Février 1924].

            Textul aflat aici în limba franceză: La réforme agraire roumaine en Transylvanie numără 18 pagini, cu tabele în interiorul textului.

            P.Azcarate a studiat articolul, sintetizându-l, la 16 aprilie 1925, pentru E.Colban. Acest material nu putea fi socotit ca o critică a legii agrare româneşti, ci o discuţie a ei, formulându-se teze şi principii care puteau contribui la un mai bun mers al agriculturii româneşti.

            El sesiza strădania statului român de a plasa cât mai mulţi ţărani români la graniţa de vest a ţării şi faptul că, după primul an de aplicare a reformei agrare, producţia agricolă a scăzut constant, ajungându-se ca această scădere să fie de 16% în 1925. Printre propunerile lui se înscriau intensificarea propagandei culturale printre ţăŕani, ca şi sprijinul material care trebuia să li se acorde.

            Depistarea acestei lucrări constituie o contribuţie la bibliografia dedicată reformei agrare din România.[26]

 

            La 12 mai 1925 P.Azcarate îi oferea lui Colban o Notă a unei întrevederi cu V.Clark, care se întorsese de curând dintr-o călătorie în Basarabia şi Transilvania. El vorbea curent germana şi destul de bine româna şi rusa. Referindu-se la situaţia din Basarabia, Clark o considera "tres satisfante". El considera că populaţia română şi rusă "vivaient dans une bonne harmonie". Ruşii aveau şcoli în care limba rusă era limba de învăţământ.

            "En ce qui concerne la Transylvanie, M.Clark a exprimé une opinion tout a fait favorable a la politique du Gouvernement". El văzuse personal în mâinile unor elevi maghiari, manuale care fuseseră utilizate şi înainte de război, ceea ce denota toleranţa guvernului român.

            "Sur la réforme agraire, M.Clark a declaré que c'était une mesure nécessaire, éţant donné la situation en Roumanie et qu'elle était appliqué dans les memes conditions aux minorité qu'a la majorité".

            Întrebat de Azcarate ce părere are despre raportul Comisiei americane din acel an, Clark a afirmat că-i cunoaşte foarte bine pe membrii comisiei şi că este sigur că n-au putut obţine "des informations objectives", ei fiind foarte influenţaţi de elementele maghiare.[27]

 

            La 14 mai 1925 cele trei biserici maghiare din Transilvania au adoptat "unaniment la Résolution suivante".

            Rezoluţia cuprinde 10 puncte care relevă incompatibilitatea unor prevederi din proiectul de lege privind învăţământul particular cu interesele bisericilor maghiare.

            După această enumerare se formulau mai multe capete de acuzare în acelaşi domeniu.

            Se pare că Rezoluţia a parvenit lui Colban prin intermediul lui Zoltán Baranyi. Acest fapt l-a făcut pe Colban să exclame, la 30 mai 1925, într-o informare adresată Secretarului General: "Je me permets d'attirer votre attention sur cette lettre qui demontre encore une foi la liaison tres étroite qui exist entre les autorités du Gouvernement hongrois et les activités des minorités hongroise en Roumanie".

            N.P.Comnen îi spusese "într-o convorbire avută de Colban în 30 mai 1925 "que le Gouvernement hongrois était pour quelque chose dans les deriere pétitions adressées a la Société des Nations par la minorité hongroise".[28]

           

 

   Note asupra broşurii emanată de la "Asociaţia ungaro-secuiască din Budapesta"

            cu privire la raportul  profesorului Ruyssen din 19 iunie 1925

 

            Originea acestei broşuri trebuie căutată în raportul prezentat de Th. Ruyssen, Secretarul General al "Uniunii Asociaţiilor pentru Societatea Naţiunilor"[29] în faţa Secţiei Minorităţilor din cadrul uniunii, în iulie 1926, raport care conţinea câteva observaţii ale lui în urma călătoriei în ţări balcanice. Raportul lui Ruyssen a fost discutat, în detalii, la şedinţa Sectiei din octombrie 1926 la Salzburg, prilej cu care delegaţia maghiară a declarat că nu este de acord cu opiniile lui Reyssen privind minoritatea maghiară din România şi Iugoslavia. Pentru a-şi sprijini afirmaţiile făcute "s-a ajuns la elaborarea broşurii, trimisă Societăţii în numele Asociaţiei maghiaro-secuieşti din Budapesta".

            Céspedes a consultat ambele documente, făcându-şi cunoscute opiniile lui Eric Colban. În privinţa raportului lui Ruyssen, Céspedes a constatat că Ruyssen avea impresia că deşi plângerile minorităţii maghiare erau numeroase "elle ne sont pas dénuée de passion ni de partialité". În acest sens el evidenţia că: 1) în timpul călătoriei sale în Transilvania el n-a primit nici o plângere din domeniul religios, minoritatea maghiară având o deplină libertate. 2) Şcoli de stat, în limba maghiară funcţionau pretutindeni unde populaţia maghiară era majoritară. În plus, şcolile confesionale erau mai numeroase decât cele de stat. Legislaţia şcolară era destul de satisfăcătoare ("serait pleinement satisfaisante"), aplicarea ei suferind însă ("serait souvent arbitraire"). Se părea că Ruyssen avea unele nedumeriri cu privire la faptul că elevii puteau urma o şcoală după confesiunea lor sau numele de familie şi nu după confesiune.

            3)  Folosirea limbii maghiare era autorizată, printr-un permis de la poliţie, la reuniuni, conferinţe, reprezentaţii teatrale, taxa plătită fiind mai mare decât a românilor (25% faţă de 16%).

            Minoritarii maghiari foloseau rar asemenea solicitări de teama şicanărilor autorităţilor române.

            Céspedes nota că toate opiniile lui Ruyssen au fost rectificate "dans les observations de l'Association hongroise", punctându-le, în continuare:

·        prezenţa mitropoliţilor şi episcopilor români ca senatori de drept, fie ei ortodocşi sau greco-catolici, în timp ce cultele minoritare aveau fiecare dreptul doar la un senator;

·        despăgubirile primite de bisericile maghiare ca urmare a aplicării reformei  agrare erau în sume mici, cca 40% din valoarea reală şi nici nu se plătiseră încă;

            În plan şcolar, nemulţumirile erau mai numeroase şi se refereau la:

·        numărul şcolilor primare şi secundare indicat în raportul lui Ruyssen n-ar fi fost cel real. Astfel, numărul şcolilor primare de stat şi confesionale era de 806 în loc de 1278; 8 şcoli normale, în loc de 13; 37 de şcoli secundare în loc de 85; 18 licee în loc de 39; în total 869 faţă de 1415.

·        constituirea "zonei culturale" în ţinuturi locuite de maghiari, încadrate cu învăţători şi profesori care nu ştiau ungureşte

·        limba română era obligatorie şi pentru studierea istoriei şi geografiei României;

·        obligativitatea cunoaşterii de către învăţători a limbii române, ei fiind supuşi la examen de limbă;

·        modul de desfăsurare a bacalaureatului era nepotrivit;

·        legea învăţământului particular ar împiedica evoluţia culturală normală a populaţiei maghiare etc.

            Comisia minorităţilor, întrunită la Salzburg, aflându-se în faţa a două opinii diferite, cu privire la minoritatea maghiară din România a decis să lase la latitudinea celor două Asociaţii (română şi maghiară) pentru Societatea Naţiunilor să discute şi chestiunile relevate. Din informarea făcută la 31 ianuarie 1927 de către Asociaţia maghiară rezulta că o asemenea discuţie n-a avut loc. Asociaţia română bazată pe art.2 al Regulamentului de procedură interioară a Uniunii care nu prevedea o rezolvare a unor opinii diferite, dialogul dintre două Asociaţii, a refuzat convorbirile cu cea maghiară.

            Raportul lui Ruyssen, aflat în dosar, conţine şi alte date privind populaţia României pe grupuri etnice. Parcurgând mai multe statistici, el aprecia că "plus d'un quart de la population roumaine est de nationalité allogene".

            Peste 3 pagini le sunt dedicate bulgarilor din Dobrogea El n-a călătorit prin Dobrogea, dar s-a informat la Sofia, la Russe şi în comune situate de-a lungul frontierei, unde el a luat cunoştinţă despre un mare număr de familii bulgăreşti care părăsiseră Dobrogea de Sud, aşezându-se în Bulgaria. El se străduieşte să-şi explice acest fenomen, mai ales că se întâlnise cu o parte din aceştia.

            El nu vizitase nici acea parte din Transilvania unde locuiau saşii, dar a avut o lungă conversaţie cu un deputat sas. "Il ressort de ces entretien que la situation de la minorité allemande est, au total, satisfaisante". Situaţia germanilor era mai bună decât sub vechiul regim şi în Banat şi în Basarabia. De pildă, numărul şcolilor particulare a crescut cu cca 120 în Banat şi cam tot atâtea în Basarabia.

            Deputatul i-a subliniat doar două situaţii care-i nemulţumeau pe saşi:

            1. Faptul că nu dispuneau de o autonomie şcolară, conform art.11 din Tratatul minorităţilor;

            2. Faptul că la bacalaureat se cereau răspunsuri în limba română şi pentru istorie şi geografie. Ruyssen o socotea pe cea din urmă "fără importanţă": "Du moment ou la langue officielle de l'État est obligatoirement ensigné dans les écoles, ainsi qu'il est naturel, il est normal aussi que l'emploi de cette langue soit obligatoire, a titre de contrôl, pour certaines matieres". Bisericile germane se găseau într-o situaţie satisfăcătoare şi se bucurau de o deplină libertate. O situaţie asemănătoare se întâlnea şi în administraţia publică în care erau mulţi funcţionari germani.

            În final, parcurgând referirile la maghiarii din Transilvania din Raportul lui Ruyssen, mai adăugăm câteva din constatările lui, făcute după ce a stat de vorbă la Arad "avec une demi-douzaine de représentants qualifié de la minorité hongroise". El admitea că s-au înfiinţat în Transilvania mai multe şcoli în limba română în locul celor ungureşti, dar acest fapt se explica prin faptul că deşi legea maghiară a naţionalităţilor prevedea funcţionarea şi de şcoli în limbile română şi germană, în locurile unde aceştia erau în majoritate, erau doar şcoli în limba maghiară. El arată că statul român susţinea financiar "472 şcoli primare maghiare, 1 şcoală normală pentru învăţători şi învăţătoare; şcoli secundare - 20, licee - 8. Statistica indica că numărul şcolilor confesionale era mult mai mare: 806 - primare, 12 - normale, 65 - secundare, 33 - licee.[30]

 

            Documentul se referă la scrisoarea doamnei Branislava Klein, domiciliată în Germania, din 20 septembrie 1925, cu privire la exproprierea unei posesiuni de-a ei în judeţul Soroca. Actul  prezintă suprafaţa de care a dispus, valoarea lui, în ruble şi în dolari (1907), exproprierea lui şi suma primită ca despăgubire, pe care petenta o considera o "comme dérisoire". Scrisoarea se încheie astfel: "La question étant générale (mon cas n'est pas le seule) et internationale, j'en appelle au Conseil de la Société des Nation, dans l'espoir que le dernier voudra bien prendre l'initiative de l'étudier afin de remédier  l'injustice".[31]

 

            Ministrul român din Elveţia înştiinţa, la 30 septembrie 1925, Sectia de Minorităţi, despre o anchetă efecuată în cinci oraşe din Transilvania în care locuiau şi saşi, referitoare la numărul funcţionarilor saşi şi români, publicată în ziarul din Braşov "Carpaţi" în nr.281 din 7 iunie 1925.

            Cifrele obţinute erau concludente, în sensul că din 226 de funcţionari folosiţi în primăriile acelor oraşe (locuite de 44.985 saşi şi 3.099 români) 206 erau de origine săsească şi abia 20 de origine română.

            Acest articol i-a fost trimis Secretarului General al Societăţii Naţiunilor, cu rugămintea de a-l face cunoscut celorlalţi membri ai Consiliului.[32]

 

            La 31 octombrie 1925 prinţesa Alexandrina Cantacuzino i-a trimis Directorului Secţiei minoritaţilor o scrisoare în care-l informa că în zilele de 25 şi 26 octombrie 1925 s-a ţinut la Bucureşti, sub auspiciile Consiliului Naţional al Femeilor Române, un Congres la care au participat şi 65 de delegate ale Asociaţiilor feminine ale minorităţilor, în număr de peste 600, din Transilvania, Banat şi Bucovina. În scrisoare se manifesta speranţa unei destinderi interetnice în România, la care contribuia şi recentul Congres ţinut. În loc de petiţiuni, de data aceasta se îndreptau  o activitate comună în planurile asigurărilor sociale şi culturale. La scrisoare era adăugată şi lista asociaţiilor feminine minoritare care participaseră la Congres.

            În şedinţa de închidere a lucrărilor Congresului din 26 octombrie Calypso Botez, preşedinta Consiliului Naţional al Femeilor Române, a subliniat că acest forum şi-a propus să arunce o punte de legătură, de respect şi stimă, între femeile din România, indiferent de rasă, limbă şi religie. În acest sens - declara Botez - Le Conseil National de Femmes Roumaines écrit en ce moment avec votre concurs une des pages plus belles de son histoire".  Primind scrisoarea E.Colban şi-a exprimat satisfacţia pentru ţinerea Congresului şi a obiectivelor de colaborare pe care şi le-a propus, sperând, în viitorul apropiat, la atingerea obiectivelor propuse.

            Această scrisoare, cu anexele menţionate, este un alt exemplu de legături între Secţia minorităţilor de la Societatea Naţiunilor şi diferite instituţii din România.[33]

 

 

            La 1 decembrie 1926 Céspedes îi detalia lui E.Colban conţinutul unui memoriu trimis de minoritatea germană din România - gen de memorii sau petiţii destul de rare.

            Printre nemulţumirile ("les griefs") minorităţii germane erau amintite:

            1. Chestiunea bacalaureatului;

            2. Aproape imposibilitatea tinerilor germani care terminau liceul de a urma şcolile de ofiţeri. În ţară era în curs o anchetă ministerială în această chestiune;

            3. Insuficienţa fondurilor acordate de stat bisericii evanghelice săseşti;

            4. Nemulţumirea crescândă care era printre germani generată de "l'application ilégale, dans un grand nombre de cas, de la réforme agraire".

            5. Chestiunea folosirii limbii germane, oral şi în scris, în administraţie şi în relaţie cu autorităţile.

            6. Punctul 6 şi 4 nu se includeau în cadrul prevederilor Tratatului minorităţilor, ci se refereau la nemulţumirea saşilor provocată de faptul că Banca Naţională oferea credite mai mari instituţiilor industriale şi comerciale româneşti prin comparaţie cu cele ale minoritarilor.[34]

            O altă modalitate prin care Societatea Naţiunilor şi Secţia pentru minorităţi au luat la cunoştinţă aspecte privind minorităţile etnice din România a fost şi aceea a unor întrevedere între reprezentanţi ai Secţiei şi diferite personalităţi religioase sau politice din afara României. Aşa de pildă, la solicitarea lui S.Balizer, marele rabin al comunităţii israelite din Geneva, acesta a avut o întrevedere cu P.Azcarate în care s-a discutat despre situaţia evreilor din România, discuţie consemnată de Azcarate la 24 ianuarie 1928. Balizer a făcut referiri la incidentele care avuseseră loc în mai multe oraşe din România în decembrie 1927. Marele Rabin era purtătorul de cuvânt al tuturor comunităţilor evreieşti din Elveţia.

            El a regretat incidentele a căror victime au fost evreii din România şi i-a solicitat lui Azcarate cel puţin o declaraţie liniştitoare din partea Secţiei de minorităţi, cum că aceasta din urmă va face demersurile cuvenite pe lângă autorităţile româneşti. Azcarate i-a explicat că un asemenea demers nu se putea face numai dacă se redacta o petiţie în problema respectivă, gest pe care Balizer n-a considerat oportun să-l întreprindă. În cursul discuţiilor i-a arătat lui Azcarate un număr din ziarul "Paix et Droit", organul Uniunii israelite internaţionale în care erau descrise evenimentele din România. Din datele de care dispunem nu putem afirma că cele discutate au fost aduse la cunoştinţa reprezentanţilor României la Geneva.[35]

 

            Am mai aduce în discuţie doar două chestiuni.

            Prima, a fost oare o legătură concretă între demersurile maghiarilor din România şi guvernul de la Budapesta?

            Şi o a doua, care ni se pare interesantă. Printre documente din Arhiva Foreign Office am depistat şi adrese ale unor comunităţi etnice din România, de pildă a evreilor din 1924, adresate autorităţilor române. Să fie un caz izolat sau era o chestiune de lobby.

            Unii autori sau reprezentanţi ai minorităţilor au considerat activitatea Societăţii Naţiunilor în acest domeniu drept un eşec, sau o serie de discuţii teoretice, lipsite de o aplicabilitate practică, menită să corespundă intereselor unei minorităţi sau alteia. Cine se apleacă cu obiectivitate asupra activităţii Adunărilor Generale, a Consiliului Ligii, a diferitelor Comisii de lucru (a minorităţilor, juridică sau politică), asupra actelor de o diversitate extraordinară, ajunge la alte concluzii mai realiste. Numărul impresionant de petiţii, sesizări, informări, lucrări cu tematică minoritară care au trebuit să fie citite, să se refereze asupra lor, să se constituie Comitetele de Trei care să le analizeze, corespondenţa cu petenţii, cu guverne sau ministere interesate, publicitatea care trebuia să li se facă, după anul 1929, călătoriile de informare, dialogurile verbale cu reprezentanţi ai celor două părţi, ne face să firmăm că ansamblul activităţilor forului de la Geneva a fost impresionant.[36]