ACTIVITATEA DIPLOMATICĂ

A LUI ALEXANDRU VAIDA VOEVOD LA PARIS (1918)

 

Vasile Ciobanu

Institutul de Studii Socio-Umane din  Sibiu

 

Personalitatea lui Alexandru Vaida Voevod s-a bucurat în ultimul timp de atenţia sporită a cercetării istorice. În mod firesc, s-a impus mai întâi nevoia publicării memoriilor sale şi s-a început editarea numeroaselor documente create în timpul îndelungatei activităţi politice[1].

Datorită rolului avut în principalele evenimente politice din viaţa românilor transilvăneni, apoi a României Întregite, numele lui apare în numeroase studii şi lucrări apărute. El nu poate fi evitat, deoarece se impune prin contribuţiile sale decisive în momente cruciale, ca cel al unirii din 1918. În ultimul timp au început să apară scrieri care încearcă schiţarea unui portret cât mai complet al militantului de la Olpret. Menţionăm aici amplul studiu introductiv al lui Liviu Maior din 1993, ca şi pe acela al volumului editat de Marin Solcă şi Florin Salvan. Dar cel mai însemnat pas spre o monografie care să-l restituie integral istoriei pe Alexandru Vaida Voevod îl constituie teza de doctorat a lui Mihai Racoviţan, apărută la Sibiu, în anul 2000, prea puţin cunoscută cititorilor interesaţi, din cauza dificultăţilor din reţeaua de distribuţie a cărţilor. Cu temeinicia specifică tezelor de doctorat, Mihai Racoviţan pune în valoare fonduri documentare inedite şi mărturiile publicate. El trece critic în revistă istoriografia asupra lui Vaida Voevod, formarea şi activitatea omului politic aflat în fruntea mişcării naţionale a românilor transilvăneni, rolul lui, încă insuficient subliniat, la Unirea Transilvaniei cu România şi activitatea depusă de Conferinţa de pace de la Paris (1919–1920). Mai mult autorul schiţează şi un portret al lui Alexandru Vaida Voevod  după 1920, până la moartea sa, survenită natural, la Sibiu, în 1950. Autorii volumului de corespondenţă deja menţionat anunţau în anul 1999 apariţia unei monografii ample despre personalitatea lui Alexandru Vaida Voevod . nu ştim însă să fi apărut o asemenea lucrare. Necesitatea unei prezentări complexe a întregii activităţi a omului politic şi a diplomatului, cu luminile şi umbrele ei mai trebuie subliniată.

În cele ce urmează, ne propunem să insistăm asupra diplomatului Alexandru Vaida Voevod , considerând că această latură a activităţii sale a fost mai puţin subliniată până în prezent şi că trebuie evidenţiat adevăratele calităţi şi preocupări ale lui în acest domeniu. Pe baza documentelor din arhivele sibiene, acelor publicate şi a studiilor menţionate, încercăm să surprindem calităţile de diplomat ale lui Alexandru Vaida Voevod , aşa cum s-au manifestat în timpul participării sale la Conferinţa de Pace de la Paris, din 1919–1920, momentul culminant al activităţii sale de fruntaş al românilor transilvăneni, dar şi de diplomat care a servit recunoaşterii internaţionale a Unirii din 1918.

El însuşi afirma, în Memorii, că a fost "ministru voluntar, neretribuit, al cauzei naţionale ardelene"[2]. Începuturile activităţii sale în acest domeniu datează încă din 1896, din perioada protestelor internaţionale împotriva condamnării memorandiştilor. Cariera sa politică în parlamentul de la Budapesta a fost deja reconstituită[3]. Subliniem doar faptul că aici, în colaborarea cu deputaţii celorlalte popoare din Ungaria, a început ucenicia lui Vaida în domeniul relaţiilor cu reprezentanţii altor neamuri[4]. El a învăţat şi a exersat apoi în cadrul cercului de la Belvedere din jurul moştenitorului tronului, Franz Ferdinand, susţinând planul "Austriei Mari" al lui C.Popovici. A intrat apoi în contact cu oamenii politici de la Bucureşti, făcând mari servicii politicii externe româneşti din anii primului război mondial[5]. În aceste împrejurări dificile, experienţa sa diplomatică s-a îmbogăţit, s-a maturizat. Nu este deci întâmplător că Vaida Voevod, "ministrul de externe" al mişcării naţionale a românilor transilvăneni a avut misiunea, pe care şi-a îndeplinit-o în mod magistral, de a prezenta în parlamentul maghiar, la 18 octombrie 1918, cererea de autodeterminare. Tot el preciza arhiducelui Iosif acest deziderat al românilor Iosif la 30 octombrie[6]. Pe lângă aportul său la fixarea liniilor directoare ale Partidului Naţional Român în zilele hotărâtoare din octombrie-noiembrie 1918, Vaida a avut şi rolul de a ţine legătura cu exteriorul, de a preciza punctul de vedere al românilor, ca orice ministru al relaţiilor externe. În acest context surprinde absenţa sa de la tratativele de la Arad, din 13–14 noiembrie 1918, dintre Consiliul Naţional Român central şi delegaţia guvernului maghiar, condusă de  ministrul pentru naţionalităţi, Oskár Jászi[7].

În mod firesc, la 2 decembrie 1918, în prima şedinţă a Consiliului Dirigent, lui Vaida Voevod i-a fost încredinţat Resortul de Externe şi Presă, fiind în acelaşi timp şi unul dintre cei patru vecepreşedinţi[8]. Una dintre primele sale acţiuni a fost să notifice guvernului maghiar faptul că românii transilvăneni hotărâseră la Alba Iulia unirea cu România[9]. În calitatea sa oficială, Alexandru Vaida Voevod a făcut parte şi din delegaţia care a predat regelui Ferdinand rezoluţia Unirii. El a fost numit ministru fără portofoliu în guvernul României, depunând jurământul la 21 ianuarie 1919[10].

Pentru cariera sa politică, pentru talentul său diplomatic, un moment deosebit l-a constituit numirea sa în delegaţia  României la Conferiţa de Pace de la Paris, care şi-a deschis lucrările la 18 ianuarie 1918. Alexandru Vaida Voevod reprezenta Transilvania şi a avut un rol deosebit, în cadrul delegaţiei române, pentru recunoaşterea internaţională a Unirii. Asupra acestei contribuţii s-a oprit şi Mihai Racoviţan în teza sa de doctorat, publicată la Sibiu, în anul 2000. Urmărim să insistăm aici doar asupra calităţilor de diplomat de care a dat dovadă cu prisosinţă Vaida Voevod la Paris. Avem în vedere propriile sale mărturii şi din rapoartele amănunţite pe care i le trimitea la Sibiu lui Iuliu Maniu, prieten şi în acelaşi timp preşedintele Consiliului Dirigent, pe care îl informa amănunţit, căruiaîi cerea instrucţiuni, dar şi sfaturi pentru unele probleme interne.

Sesizând valoarea acestor documente, sursă primară de o valoare deosebită[11]. La un moment dat I. Maniu îi reproşa că scrisorile lui erau prea lungi şi Vaida i-a răspuns că voia să-l informeze exact şi pe larg cu toate problemele pe care le întâmpina la Paris. El era conştient că pentru a putea să-şi formeze o opinie corectă, Maniu avea nevoie de toate informaţiile posibile, nu de esenţa lor. Pe de altă parte, la 14 iulie 1919, Vaida îl ruga pe prietenul său să-i păstreze rapoartele, dar "închise" pentru că voia să le folosească "pentru stabilirea cronologiei, dacă ar ajunge lucrul la polemie"[12]. Maniu a adunat aceste rapoarte spre beneficiul reconstituirii exacte a unor momente cruciale din istoria noastră. La 1 septembrie 1919 el scria lui Vaida Voevod că era "nepus de mulţumitor" pentru "scrisorile atât de interesante şi pline de informaţii preţioase pentru mine şi de mare valoare pentru judecarea în viitor a lucrurilor"[13]Vaida a continuat să-i scrie dataliat.

Raportul datat 1 august 1919 are zece file în care se relata activitatea zilnică a semnatarului începând cu 26 iulie: vizite la mareşalul Foch, la generalul Lerond, la Eduard Beneş, la delegaţia grecească, discuţii cu ceilalţi delegaţi români, primiri de ziarişti etc. Ni se relevă astfel o primă caracteristică a diplomatului Vaida Voevod: munca, zbaterea neobosită pentru îndeplinirea obiectivelor propuse-risipirea impresiilor defavorabile României; recunoaşterea drepturilor ei. În aceeaşi scrisoare, din 1 septembrie, Maniu îşi exprima "toată admiraţia" pentru activitatea lui Vaida, pentru "insistenţa" şi "sârguinţa" depusă. El se arăta chiar îngrijorat de sănătatea prietenului său din cauza programului deosebit de încărcat şi îşi exprima recunoştinţa pentru aceste eforturi[14].

Alexandru Vaida Voevod a fost perseverent în acţiunile sale diplomatice, n-a abandonat. La sfârşitul lunii iunie 1919, chemat acasă la Maniu, pentru o săptămână, el răspundea că nu putea părăsi patul, mai ales că şeful delegaţiei, I.I.C.Brătianu anunţase că se va întoarce la Bucureşti, după semnarea tratatului cu Germania[15].

Cu toate că era atât de apropiat de Maniu şi gândeau la fel, Vaida nu a acţionat de unul singur, a cerut mereu "instrucţii" de la Sibiu (de exemplu în chestiunea plebiscitului din Banat)[16].

Dârzenia în apărarea demnităţii ţării a fost o altă caracteristică a diplomaţiei lui Vaida Voevod. El scria cu amărăciune că  marile puteri au desconsiderat deseori interesele statelor mici. El cerea să se adopte o poziţie demnă chiar şi faţă de francezi, care tărăgănau evacuarea Banatului[17].

Apărarea corectă a intereselor unui stat, trebuia făcută însă de diplomaţi bine pregătiţi, cu simţul datoriei şi cu experienţă. Numai aceştia puteau face faţă în concurenţa internaţională. El îşi amintea în 1920 de o şcoală îndelungată care o făcuse "evoluând prin contactul de decenii cu atâţia fruntaşipolitici austrieci, unguri, germani şi români, militari superiori, diplomaţi francezi, englezi, italieni, cehi, sârbi, spre a-mi fi putut însuşi unele abilităţi de la mari fregolişti ai diplomaţiei, Machiavelli, Talleyrand şi  Fouché"[18].

Într-adevăr, la marele forum al, păcii Vaida Voevod a constatat că era necesară uneori şi folosirea unor mijloace folosite de maeştrii amintiţi. Astfel, el a constatat că dineurile şi prânzurile erau condiţii mult mai favorabile pentru abordarea cu succes a unor chestiuni spinoase. El constata că, într-adevăr, aceste mese constau, dar aprecia că economisirea la acest capitol putea duce în perspectivă la pierderi mult mai mari[19].

Un accent deosebit a pus Vaida Voevod pe propaganda în presă, de la om la om, prin conferinţe pentru a crea o imagine favorabilă României. După unele aprecieri propaganda ar fi fost chiar principala contribuţie a lui la promovarea şi afirmarea intereselor româneşti la Paris[20]. Într-adevăr din memorii şi din rapoartele sale reiese că a avut grijă să întreţină cele mai bune relaţii cu ziariştii francezi, britanici, americani, mergând până la cumpărarea celor care se pretau acestor gesturi dar întâlnind şi jurnalişti care se mulţumeau cu o masă. El nu a ezitat să folosească şi presa de stânga. Astfel, delegaţia şvabilor din Banat a fost dusă şi la redacţia ziarului "L'Humanité", condus de viitorul lider comunist Marcel Cachiu, întrucât unul dintre şvabi, Franz Timon, era socialist şi a primit dreptul  de a-şi prezenta dezideratele în coloanele acestei gazete[21]. Cea mai mare realizare în acest sens rămâne însă înfiinţarea unui birou de presă la Berna, condus de Nicolae Petrescu Comnen, menit să combată propaganda maghiară. Cu toată zgârcenia pe care o arăta I.I.C. Brătianu, Vaida Voevod l-a convins de utilitatea propagandei şi acestea a acceptat crearea  unui birou de presă şi la Paris, condus de Mircea Djuvara. Vaida Voevod era convins de rolul crescând al propagandei în relaţiile internaţionale şi aprecia că România trebuia să-i acorde atenţia cuvenită[22]. El a trimis în ţară spre documentare, ziarişti britanici şi americani, a editat broşuri şi a dat interviuri.

Pentru a-şi atinge scopul atrăgea atenţia asupra României, satisfacerea revendicărilor sale, Vaida Voevod nu s-a dat înapoi nici de la montarea unor poziţii ale presei. Astfel, constatând că francezii nu sunt impresionaţi decât de "pericolul german" el a declarat ziarului "Le Matin" că saşii au cerut Conferinţei de Pace un teritoriu autonom, că vor să constituie o "marcă germană". Afirmaţia îşi avea sursa într-un articol de ziar, care cerea întradevăr autonomie administrativă. Întrucât conducătorii saşilor au protestat, arătând că nu aveau o legătură directă cu Conferinţa păcii, Vaida recunoştea acest bluff într-un raport către Maniu şi cerea toate articolele prin care saşii aprobau decizia Conferinţei de a impune protecţia minorităţilor şi de a avea autonomie[23]. Vaida Voevod spera ca memoriul său şi ziarele saşilor să fie studiate de  ministrul de externe francez Pichon şi chiar de Clemenceau.

Având mare încredere în posibilităţile de convingere prin sistemul "de la om la om" şi prin conferinţe, el a "cultivat" o serie de personalităţi franceze şi britanice. Între altele, Vaida Voevod a fost încântat de conferinţele Elenei Văcărescu la Paris şi a cerut să fie trimise alte  vreo zece asemenea conferinţe care să pledeze cauza României[24].

Pentru succesul promovării intereselor naţionale, Vaida Voevod şi alţi 7 membri ai delegaţiei române au intrat în francmasonerie, având o serie de facilităţi (întâlniri, audienţe la potenţii zilei) [25].

Deşi era un diplomat de carieră şi aprecia mai mult dreptul forţei decât  forţa dreptului. Alexandru Vaida Voevod  nu dorea pentru România "o stare de nesiguranţă de drept". El scria lui Iuliu Maniu, la 15 octombrie 1919 că dacă România nu semna tratatul cu Austria, nu era "nici un rău pentru noi, în ceea ce priveşte raporturile noastre diplomatice cu alţii". El constata, însă pe bună dreptate, că rămâneau fără o reglementare a situaţiei graniţelor, a despăgubirilor, a comunicaţiilor. El afirma că în raporturile dintre state dictează tot forţa. Nu se putea însă să constate că "tot atât de adevărat e că armata, ca bază, nu poate înlocui forţa morală isvorâtă dintr-o stare de drept"[26]. Sprijinit pe acest ultim argument era de acord cu intransigenţele lui Brătianu care a permis în atitudinea de respingere a semnării tratatului cu Austria. "Tactica lui Brătianu -scria la 15 octombrie 1919-a fost excelentă. Dacă ar fi transigat pierdeau prestigiul ca ţară şi nu îi aduceau pe Aliaţi acolo  încât acuma sunt aplicaţi să discute cu noi"[27]. El conchidea că era momentul ca România să discute cu Aliaţii şi cerea dispoziţii în acest sens.

Diplomatul Al.Vaida Voevod considera că era necesară flexibilitatea în tratative, folosirea tuturor posibilităţilor pentru atingerea scopului urmărit.

Prezentele consideraţii urmăresc doar să atragă atenţia asupra unui diplomat român care n-a fost până în prezent considerat ca atare, ci mai curând ca un om politic ce a ajuns, întâmplător să activeze şi în diplomaţie. Succintele idei referitoare doar al anul 1919 pot fi însă argumentate cu alte momente din 1920, când Vaida Voevod a revenit la Paris şi la Londra ca ministru de externe şi premier şi cu alte momente diplomatice din cariera sa de om politic, care ar întregi portretul unuia dintre diplomaţii români de talie europeană din prima parte a secolului al XX-lea.

 



[1] Viorel Faur, Corespondenţe inedite: Alexandru Vaida Voevod, în "Cele Trei Crişuri", 1990, 1, nr. 4–5, p. 10–12; Alexandru Vaida Voevod, Memorii, vol. I–IV, ediţie îngrijită, note şi comentarii de Alexandru Şerban, Cluj-Napoca, Edit. Dacia, 1994–1998; Liviu Maior, Alexandru Vaida Voevod între Belvedere şi Versailles (însemnări, meorii, scrisori), s. l., Edit. Sincron, 1993; Mihai Racoviţan, Alexandru Vaida Voevod între Memorand şi Trianon (18921920), ediţia a II-a, Sibiu, s.n., 2000; Mărturii inedite:Alexandru Vaida Voevod. Spovedanii, în "Magazin istoric", 1998, 28, nr. 12, p. 37–39; Horia Salcă, Florin Salvan, Dr. Alexandru Vaida Voevod, corespondenţă 19181919, Publicată cu note, comentarii, indice şi studiu introductiv, Braşov, Biblioteca Judeţeană "G. Bariţiu", Edit. Transilvania Expres, Braşov, 2001; 1920. Un act de justiţie. Documente, Ediţie de Corneliu Mihail Lungu şi Ioana Grigore, Bucureşti, Edit. Elion, 2001.

[2] Alexandru Vaida Voevod, Memorii, vol.II, Cluj-Napoca, Edit. Dacia, 1995, p. 39.

[3] Liviu Maior, op.cit., p.2829.

[4] Ibidem, p. 3041; M.Racoviţa, op.cit., p. 4856.

[5] M. Racoviţan, op.cit., p.8798.

[6] Ibidem, p.123128.

[7] Ibidem, p.129.

[8] Gheorghe Iancu, Contribuţia Consiliului Dirigent la consolidarea statului naţional unitar român (19181920), Cluj-Napoca, Edit. Dacia, 1985, p. 19.

[9] Ibidem, p.25.

[10] M. Racoviţan, op.cit., p. 148.

[11] Fapt remarcat de L.Maior, op.cit., p. 12 şi de M. Racoviţan, op.cit, p. 166.

[12] Arhivele naţionale ale României. Direcţia Judeţeană Sbiu (în continuare A.N.RRRR.J.S.), fond Alexandru Vaida Voevod, dos. 7, f. 65.

[13] Ibidem,dos. 3., f. 106.

[14] Ibidem.

[15] Ibidem, dos. 7, f. 11 verso.

[16] Ibidem, f. 12 verso, 105, 124.

[17] Ibidem, f. 29.

[18] Alexandru Vaida Voevod , op.cit., vol. II, p. 125, 136.

[19] ANRDJS, fond Alexandru Vaida Voevod, dos. 3, f. 117 verso; dos. 7, f. 6061.

[20] M. Racoviţan, op.cit., p. 172.

[21] ANRDJS, fond Alexandru Vaida Voevod, dos. 3, f.V verso.

[22] M. Racoviţan, op.cit, p. 173175.

[23] ANRDJS, fond Alexandru Vaida Voevod, dos. 7, f. 50–53, 55, 61 verso; V. Ciobanu, Die haltung der Siebenbütger Sachsen zur Friedensconferenz von Paris (19191920), în "Forchungen zur Volks-und Landeskunde", 1981, 24, nr. 2, p. 56–63.

[24] ANRDJS, fond Alexandru Vaida Voevod, dos. 7, f. 6263; M. Racoviţan, op.cit., p. 176.

[25] D.Berindei, op.cit., p. 4650.

[26] ANRDJS, fond Alexandru Vaida Voevod, dos. 3, f. 85.

[27] Ibidem, f. 86 verso.