CONFRERIA CAPITLULUI DE SIBIU

Lidia Gross

Institutul de Istorie “George Bariț” din Cluj-Napoca

 

Capitlul de Sibiu include 24 de comunități parohiale de pe cuprinsul scaunului Sibiu și funcționează în calitate de capitlu general în raport cu/asociat  cu  cele două surogații ale sale: de Cincu-Sibiu,a scaunului Cincu, și de Nochrich-Sibiu, a scaunului Nochrich. Această structură organizatorică este reflectată și de Statutele capitlului  din anul 1351, în care se face foarte limpede distincția între dominis et plebanis ecclesiarum capituli in sede residentibus Cybiniensis și dominis et plebanis sedis Schenk etiam capituli Cybiniensis diocesis Strigoniensis[1]. Potrivit acelorași Statute, în fruntea capitlului general de Sibiu se află un decan, ales dintre membrii capitulari a oricăreia dintre cele trei unități administrativ-teritoriale.

Am insistat asupra acestui aspect, doarece fraternitas sedis Cibiniensis este confreria capitlului de Sibiu, circumscrisă  scaunului  Sibiu; membrii confreriei sunt, în primul rând, clerici, dar și reprezentanți ai stării laice din acest scaun.

 

A. Descrierea cărții confreriei

Principala sursă de informare privind confreria capitlului de Sibiu o constituie cartea confreriei (Liber specialis missarum), sub formă de manuscris pe pergamnent, format mic, cu inițiale frumos ornate, căreia Gustav Seivert îi acordă o atenție deosebită în studiul să consacrat “fraternităților “ din Sibiu[2].

Misalul, o comandă specială pentru confreria capitlului, realizată de Michael, parohul din Șura Mică, datează din anul 1394  și cuprinde, înaintea textelor liturgice propriu-zise, lista membrilor clerici și laici, precum și sumarul indulgențelor acordate confreriei de către scaunul apostolic.

Formula introductivă a cărții liturgice conține precizări esențiale privind apartenența acesteia (liber…qui pertinet ad fraternitatem per Cibinium), destinația sa (ad honorem dei omnipotentis et beatae gloriosae virginis Mariae), făptuitorul ei (compilavit dominus Michael plebanus in Parvo Horreo) și anul redactării. Valoarea cărții în sine, dar și importanța ei pentru oficierea slujbelor religioase (respectiv a liturghiei) în cadrul confreriei, determină formula tranșantă a blestemului pentru orice tentativă de înstrăinare a acesteia.

Urmează numele membrilor (clerici și laici) și lista indulgențelor a sancta sede romana datae et confirmatae…in remedium peccatorum. Este vorba de indulgențe cu o durată ce variază de la 20 de zile la patru ani, acordate celor ce dovedesc o devoțiune putenică, exprimată prin rostirea zilnică a unor rugăciuni specifice. Este dificil de stabilit segmentul temporal din care provin aceste indulgențe, deoarece numele papilor sunt înscrise fără specificarea cifrei care fixează locul acestora în lungul șir al pontifilor (de exemplu: Johannes, Clemens, Leon, Innocentius) și, probabil, fără respectarea unei cronologii. De asemenea, este aproape imposibil să ne pronunțăm cu certitudine asupra naturii acestora, în lipsa surselor necesare pentru verificarea cuprinsului lor; potrivit opiniei lui G. Seivert, pe care o împărtășim,  acestea reprezintă indulgențele obișnuite acordate de scaunul apostolic diferitelor confrerii.

Reținem din această înșiruire textul unei indulgențe care, pe lângă rugăciune, respectarea textelor evanghelice și participarea la slujbele religioase, subliniază  și  rolul artei vizuale în cadrul spiritualității evului mediu târziu: Qui arma Christi devote inspexerit et dixerit unum Pater noster,  ab Innocentio IV annos, a Leone tres et a Gregorio XL dies. Arma Christi sunt “semnele” venirii lui Isus Christos[3], care îndeamnă spre meditație și reculegere, și care, sub formă de imagini artistice, se  regăsesc în majoritatea bisericilor.  Această temă  face parte din aceeași categorie devoțională ca și Pietà și Vir dolorum,  fiind specifică  pietății  medievale târzii.

 

B. Datarea

Confreria capitlului de Sibiu este, probabil, cea mai veche asociație de acest tip din spațiul transilvan, începuturile ei situându-se în prima jumătate a secolului al XIV-lea. Primul pleban de Sibiu, ce figurează ca membru al confreriei, este Johannes atestat documentar în anul 1327. În cadrul aceluiași document mai  apar Conradus, parohul de Ocna Sibiului și Ludovic, parohul de Roșia (Săsescă), ambii înscriși în cartea confreriei[4].

Prezența laicilor este mai târzie, fiind consemnată începând cu mijlocul veacului XV și încetează odată cu Reforma, în timp ce înscrierea clericilor continuă până la sfârșitul secolului al XVI-lea.  G. Seivert afirmă că, prin impunerea Reformei,  existența confreriei încetează imediat,  numele clericilor din a doua jumătate a veacului XVI fiind considerate o simplă înșiruire cu caracter continuativ, fără nici o legătură cu confreria. 

În opinia noastră, prelungirea confreriei în mediul clerical se explică prin perpetuarea tradiției și mentalității catolice, greu de dislocat în câteva decenii. Reforma bisericii atrage după  sine sfârșitul  așezămintelor  monastice și asociațiilor religioase catolice, magistratul orașelor intervenind adesea în desființarea mănăstirilor și confreriilor; acest proces complex de dizolvare a unor instituții, adânc înrădăcinate în viața și conștiința societății, nu a fost ușor și se impune o atentă nuanțare în interpretare.   

Chiar dacă preoții din capitluri trec, prin actul formal de adeziune, la noua credință (după impunerea oficială a luteranismului), documentele mărturisesc păstrarea în bisericile săsești, încă la începutul secolului XVII, a unor elemente ce țin de practica religioasă catolică. Din această perspectivă, versiunea lui G. Seivert, potrivit căreia lista clericilor, până la Reformă, îi reprezintă pe membrii confreriei, în continuare fiind doar o simplă înșiruire de nume, până la finele veacului XVI, ni se pare puțin probabilă.

 

C. Membrii clerici ai confreriei

 Toți  preoții, din intervalul temporal specificat, sunt membrii ai confreriei, conform listei din cuprinsul Misalului. Comunitățile parohiale ce alcătuiesc capitlul  scaunului Sibiu sunt următoarele:  Avrig, Bungard, Bradu, Cristian, Cisnădie, Cașolț, Cisnădioara, Cârța (după desființarea abației, 1474), Daia, Gușterița, Hamba, Nou, Ocna Sibiului, Roșia,  Rușcior,  Sibiu, Săcădate, Slimnic, Șura-Mare, Șura-Mică, Șelimbăr, Tălmaciu, Turnișor și Vurpăr (toate în județul Sibiu), numele clericilor fiind înscrise pe localități și în ordine cronologică. Reținem câteva figuri reprezentative din rândul plebanilor sibieni care, indiferent de faptul că îndeplinesc sau nu funcția de decan, se bucură de un statut aparte în cadrul capitlului.

Johannes, preot paroh al bisericii Sf. Fecioare Maria, în a doua jumătate a  secolului al XIV-lea, este unul dintre inițiatorii confreriei Corpus Christi din Sibiu, ale cărei Statute datează din anul 1372.

Antonius, doctor în  teologie, este atestat în calitate de pleban al orașului și, în același timp, canonic al capitlului de Alba-Iulia, în anii 1442-1457.

Johannes Dewr, artium et decretorum baccalaureus, figurează ca pleban în anii 1471-1486. În acest interval are loc și desființarea mănăstirii cisterciene de la Cârța, ale cărei bunuri și venituri revin bisericii  parohiale din Sibiu.

Johannes de Alțîna, atestat ca pleban și decan al capitlului, în anul 1505.

Martin Huet (Pileus), doctor în telogie și arte, protonotarius et causarum auditor generalis, devine pleban în Sibiu, în anul 1521, fiind un adversar înverșunat al ideilor reformiste.

Petrus Woll, doctor în teologie, decan general de Mediaș în anul 1529,  pleban în Sibiu după anul 1530, rămâne până la moartea sa (1536) un constant apărător al bisericii romane/catolice.

Urmărind șirul plebanilor ce alcătuiesc capitlul scaunului Sibiu de-a lungul anilor, constatăm că mulți dintre ei poartă titlul de baccalaureus sau magister, fiind absolvenți ai teologiei și artelor liberale. Ei formează în mare măsură elita intelectuală a vremii, din rândul căreia unii se ridică la înalte funcții pe tărâm eclesiastic: Gobelinus, paroh în Cristian,  devine episcop al Transilvaniei, între anii 1376-1386, iar Petrus, paroh în aceeași localitate, ocupă în timpul episcopului Ladislau Gereb, funcția de vicar general.

Acceptarea ideilor Reformei, în mediul clerical, este un proces de durată, care întâmpină dificultăți ce țin de o anume mentalitate; nu lipsesc însă cazurile de “adoptare” foarte rapidă a noii credințe, în capitlul scaunului Sibiu, fiind înregistrați doi plebani (membrii ai confreriei), care au suportat repercusiuni datorită convingerilor luterane: Petrus Pilleator, pleban în Bungard, este destituit în anul 1522 din oficiul său de paroh, iar Simon, pleban în Vurpăr, în anul 1524 este inculpat în fața întregului capitlu.

 

D. Membrii laici ai confreriei

După șirul membrilor clerici ai confreriei, sub titlul Haec sunt nomina laycorum, figurează cei laici, după cum urmează:

a) Dominus Nicolaus Wice Vaywoda de Salisfodis

Nicolae, fiul lui Gheorghe, de Ocna Sibiului (Vizakna), vicevoievod al Transilvaniei, în anii 14391440, 14411444, 1446, 14621465 (singur sau alături de alții), castelan de Bran, jude regal al orașului Sighișoara și comite de Sibiu, este una din figurile însemnate ale societății transilvane din a doua jumătate a veacului XV. Funcțiile deținute, în timp, i-au dat posibilitatea să reprezinte adesea interesele comunității săsești în fața lui Ioan/Iancu de Hunedoara, guvernator al Ungariei și al regilor Ladislau al V-lea și Mathia Corvinul.

Testamentul său, întocmit la data de 7 august 1465[5], dovedește grija celui aflat în fața morții, pentru mântuirea propriului suflet, donațiile ad loca pietatis ocupând un spațiu important în economia documentului: un cal, bisericii Sf. Anton din Gusu (jud. Sibiu), casa din Sibiu și un brâu aurit, bisericii parohiale din Sibiu, pro perpetua missa, un heleșteu și o curte în Sic (jud. Cluj), conventului dominican din Cluj, jumătate din moșia Albești (jud. Mureș), fraților predicatori din Sighișoara, 24 de florini,  capelanului personal pentru un pelerinaj la Roma și Aachen. Prezența sa în confreria capitlului apare ca o garanție, în plus, pentru obținerea mântuirii veșnice, fapt firesc într-o epocă în care contabilizarea slujbelor religioase, cu rol comemorativ, înregistrează cifre fabuloase[6].

În acest context, dorim să facem o rectificare legată de persoana lui Nicolaus iunior de Vizakna considerat, în mod eronat, fiul vicevoievodului Nicolaus. Din testamentul lui  Nicolae senior, de Ocna Sibiului, rezultă că el are doar  două fiice: Magdalena și Potențiana, acestea fiind, alături de soția sa Christina, principalele beneficiare ale donațiilor testamentare.

Probabil, tocmai lipsa unui moștenitor pe linie masculină îl determină pe Nicolae senior să îi doneze lui  Nicolea junior, denumit în testament cu termenul de frater, titlul ereditar de greav al Ocnei Sibiului, precum și numeroase moșii în afara Pământului regesc tam in partibus Transilvanis quam in regno Sclavonie.

Două documente sunt relevante pentru stabilirea gradului de rudenie ce îi legă pe cei doi Nicolae. Este vorba de actul emis în anul 1447, de către Ioan/Iancu de Hunedoara, prin care solicită capitlului de Alba-Iulia să-i introducă pe Nicolaus de Vyzakna, vicevoievodul Transilvaniei și, prin el, pe alteri egregio Nicolao de eadem, frater suo patrueli, în posesia moșiei Boian (jud. Sibiu)[7]. Este unul dintre puținele izvoare în care apare specificată relația de familie existentă între cei doi, prin sintagma frater patruelis fiind desemnat fie vărul, fie nepotul pe linie paternă (nepot de frate). Că este vorba de nepotul lui Nicolae senior, o confirmă și documentul din  anul 1480,  prin care regele Mathia Corvinul solicită voievodului  Transilvaniei să rezolve cererea lui Franciscus, fiul lui Nicolae junior, privind jumătatea moșiei Albești, donată de către Nicolae senior  dominicanilor din Sighișoara și în care acesta figurează drept  alter Nicolaus, frater progenitoris ipsius exponentis (id est Franciscus) maior natu[8]. Considerăm că formula frater progenitoris ipsius este relevantă pentru a recunoaște că, Nicolae senior este frate cu bunicul lui Franciscus, de unde rezultă că Nicolae junior (tatăl lui Franciscus), este nepot al vicevoievodului.

b) Schoren Jacob magister civium cum uxore sua Anna

Jacobus magister civium este atestat documentar, în această calitate, între anii 14491453 și 14591462.  Reținem ca fiind mai semnificative, documentul din 13 iunie 1449, în  care reprezentanții celor Șapte Scaune Săsești, printre care figurează și Jacobus, confirmă un act mai vechi privind ordinea breslelor la procesiunea organizată cu prilejul sărbătorii Corpus Christi; actul din 29 august 1449, prin care sfatul orașului adeverește vânzarea unei case (ce i-a aparținut) capitlului de Sibiu și cel din 3 februarie 1453, în care Jacobus, alături de Nicolaus de Vyzakna, de comes Johannes Lemmel iudex regius, obține întărirea vechilor privilegii săsești,  din partea regelui Ladislau al V-lea.

c) Oswaldus magister civium cum uxore sua Anna

Wenczel Oswaldus de Alțâna apare confirmat începând cu anul 1439, drept civis al orașului Sibiu, în 1440, ca iuratus, iar din anul 1453, în calitate de magister civium, funcție pe care o deține până în 1459.

Împreună cu Nicolaus de Wagio, fiul lui Mathias Baldi (comitele cămării de sare din Ocna Sibiului) și Christopherus Italicus de Florencia preia, în anul 1456, administrația cămării monetare și miniere din Sibiu.

El este membru și al confreriei Corpus Christi din Sibiu, potrivit documentului din 2 octombrie 1460, în care circumspectus vir Oswaldus pridem Cybiniensis magister civium, figurează între confrații aceștia[9].

d) Magister Thomas cum uxore sua Anna

G. Seivert consideră că magister Thomas nu poate fi decât Thomas Altemberger, una dintre personalitățile marcante ale istoriei săsești medievale, care a îndeplinit funcția de magister civium a orașului Sibiu, aproape 20 de ani, cu mici întreruperi, în perioada anilor 1470-1490,  în 1481 cumulând și funcția de jude regal[10].

Din Registrele de socoteli ale orașului reiese că este, în această perioadă, al doilea om din Sibiu din punct de vedere al veniturilor sale, provenite în mare parte din investiții miniere, el deținând, la un moment dat, și funcția de camerarius al cămării din Sibiu. Prin întreaga sa activitate reușește să ridice Provincia Sibiului la o mare înflorire economică și importanță politică. Ca un triumf personal, în data de 6 februarie 1486, primește din mâinile regelui Mathia Corvinul, la curtea regală din Buda, o nouă confirmare a Diplomei din 1224, sub formă de privilegiu solemn[11]. În anul 1481, la inițiativa sa,  se realizează ceea ce astăzi este cunoscut sub numele de Codex Altemberger, respectiv, o culegere de texte privind dreptul orașelor germane.

Din testamentul său (1485) rezultă că prima sa soție a fost Braxeda, fiica lui Oswaldus Wenczel, fostul magistru al orașului, cu care are trei copii: Michael, Anna și Thomas, la data redactării documentului fiind recăsătorit cu Affra de Ocna Sibiului, văduva lui Emeric de Bogath/Bogata (jud. Mureș). În acest context ne punem întrebarea, de ce în lista confreriei numele soției sale este Anna? Este puțin probabil să fie o greșeală de lectură datorată lui G. Seivert, ținând seama că șirul membrilor laici este scris de aceeași mână  și că apar cinci soții care poartă acest nume, situație în care evaluarea comparativă (a modului de scriere a acestui nume) este posibilă.  Credem că este vorba de o eroare a scribului, care a inserat aceste nume și, care în loc de Affra, a notat Anna.

Acest personaj foarte puternic, chiar despotic, potrivit aprecierii lui G. Seivert, moare la Buda în prima parte a anului 1491. Testamentul său este printre puținele acte de acest fel, care nu conține nici o dispoziție pro salute animae. Din această perspectivă, înscrierea în confreria capitlului, făcută fie in articulo mortis, fie post mortem de către urmașii săi, apare ca un ultim gest salvator/reparator  pentru  asigurarea mântuirii veșnice.

e) Dominus Jacobus magister civium

Identificarea lui dominus Jacobus ridică numeroase probleme și rămâne sub semnul incertitudinii. Faptul că este precedat de apelativul dominus denotă că acest personaj se bucură de o înaltă considerație, în lista laicilor doar patru membri fiind apreciați în acest fel. Din punct de vedere cronologic trebuie să ne circumscriem secolului al XV-lea și primei jumătăți a celui următor, toți membrii laici fiind atestați în acest interval. Din această perspectivă, identificarea lui dominus Jacobus cu Jacob Hentzmanisse, primul magister al orașului Sibiu, din veacul XIV, o remarcabilă personalitate, este puțin probabilă.

Dominus Jacobus trebuie căutat în lungul șir al magiștrilor orașului, numiți Jacob, care, pe tot parcursul veacului XV, apar în documente fără un cognomen, ceea ce îngreuneză foarte mult identificarea lor. Pornind de la supozițiile lui G. Seivert, optăm pentru două personalități, respectiv Jacobus Sachs, atestat ca magister civium sau  proconsul la cumpăna secolelor XIV-XV, și, Jacobus, magister al orașului, în primele decenii ale veacului XV, căruia, în anul 1444, i  se atribuie de către Îoan/Iancu de Hunedoara cameram et cusionem monetae regalis in civitate Cibiniensis[12].

f) Dominus Johannes Lulay quondam judex regius civitatis Cibiniensis et camerarius  unacum uxore ejus Clara

Ascensiunea  lui Johannes Lulay, atestat în anii 1492-1494 ca notar al orașului Sibiu, activitate care necesita o pregătire intelectuală deosebită, este remarcabilă, ținând seama că, în scurt timp, devine proprietarul unei averi impresionante. Jude al scaunului Sibiu (15041506), jude regal al orașului Sibiu (1507), magister al aceluiași oraș în anii 15131514, comite al sașilor[13], el deține mult timp și funcția de comite al cămării din Sibiu, fiind unul dintre cei mai activi întreprinzători în domeniul exploatărilor miniere (aur și argint) din Transilvania. În lista confreriei figurează cu cea de-a treia  soție, Clara Thabiassy, fiica greavului de Ațel care, după moartea lui  J. Lulay (1521), se recăsătorește cu Markus Pempfflinger, îndârjitul partizan al Habsburgilor, în perioada imediat următoare anului 1526.

g) Dominus Paulus Remzer magister civium civitatis Cibiniensis, Anna uxor eius

 Adeverit ca magister al orașului în anii 1506-1507, iar în calitate de jude al scaunului Sibiu, în anul 1503. În 1522 mai figurează pentru scurt timp ca magister al urbei, în data de 29 august a aceluiași an,  fiind  deja răposat[14].

h) Jacobus Sneyder magister civium cum uxore Anna

Jacobus Sartoris, Szabo sau Medwischer este magister al orașului în anii 1500-1503, 1505, 1510, 15141515 și după moartea lui Paulus Remzer, din  1522 până în 1523[15]. El apare ca membru și al confreriei capitlului de Sebeș, alături de soția sa Gertruda, și, dacă nu avem de-a face cu o greșeală de consemnare, în unul dintre cazuri, reiese că a fost căsătorit de două ori. 

g) Nicolaus Proll cum uxore sua 

Este de origine italiană; tatăl său, Zanobius Italicus de Florencia, prin căsătoria sa cu Anna, fiica lui Nicolaus Zaz, comite de Sebeș, a reușit să-și asigure alianțe influente cu familii importante din rândul patriciatului transilvan.

Nicolaus Zanobii, care poartă și numele german de Proll, este foarte activ în exploatarea metalelor prețioase din Transilvania  (Munții Rodnei), domeniu în care, la un moment dat, colaborează cu Johannes Lulay  (ca asociat) și,  de asemenea, în valorificarea sării, în calitate de comite al cămării pentru întreaga Transilvanie.

Spre sfârșitul vieții sale îndeplinește funcțiile de jude al scaunului Sibiu (14941495) și de magister al orașului (14981499). Moare în anul 1499, fiind înmormântat în biserica parohială din Sibiu. Moștenitorii săi, respectiv copiii fratelui său Antonius, sunt reprezentați până în a doua jumătate a secolului al XVI-lea în pătura conducătoare locală. Văduva sa, Elisabeta, devine prima soție a lui Johannes Lulay.

h) Anthonius Proll cum uxore

Frate al lui Nicolaus, cu o existență mai puțin cunoscută; în anul 1496 îl regăsim atestat în Registrul de socoteli al orașului Sibiu[16].

i) Georgius Hecht cum uxore

Acesta este un reprezentant tipic al patriciatului întreprinzător: negustor, cu legături comerciale până în Turcia, el este activ și în mineritul metalifer și administrarea vămilor. În anii ’70 ai  veacului  XV, devine membru în sfatul orașului, pentru ca, din 14911492, să dețină funcția de magister civium până la sfârșitul vieții (1496)[17].

În pofida succeselor pe tărâm economic, care asigură fiilor săi, Johannes (baccalaures al universității din Viena), Michael și Nicolaus, o avere impresionantă, ce permite familiei exercitarea influenței în oraș vreme de încă un secol, Georgius Hecht a rămas în istorie, în primul rând, ca miles aureatus al războaielor cu turcii. Aceasta deoarece numele lui e legat de două victorii împotriva otomanilor: cea de la Câmpul Pâinii (1479), unde a condus o trupă de 600 de cavaleri și cea  de la Turnu Roșu (1493). 

j) Magister Michael cum uxore

Potrivit opiniei lui G. Seivert este vorba de Michael  Altemberger, unul dintre fiii lui Thomas. Atestat în anul 1507 ca jude regal, în 1511 ca magister civium și în 1514 ca notar al orașului[18], el reprezintă adesea interesele comunității săsești la congregațiile nobiliare ale voievodatului.

k) Laurentius Hoen judex regius condam cum uxore Anna

 Laurentius Hoen (Kakas) este, probabil, fiul lui Ladislaus Hoen, următorul membru înseriat în lista confreriei; deține funcția de jude regal în anii 14881490, 14921499[19]   și 15001507.

l) Ladislau Hoen judex regius cum uxore Agnetha

Ladislaus Hoen (Hähnlein, Kakas sau Parvus) este atestat în 1452 ca han al orașului Sibiu, în anii  1457, 14591462, ca jude al scaunului, în 14631466, ca magister civium, iar între 14671480, în calitate de jude regal[20].

m) Petrus Wolf  magister civium cum uxore Maria

Petrus Wolf (Farkas) este atestat ca han al orașului în anii 1505, 1507 și 1508, jude al scaunului în 15091510, magister al urbei în anii 15191521 și 1526, și membru al magistratului (1529)[21]. Prezența sa în confreria capitlului apare ca un fapt insolit deoarece, afirmă G. Seivert, Petrus Wolf este cunoscut, alături de Markus Pempflinger, ca un susținător dinamic al Reformei. Or, apartenența sa la o asociație religioasă catolică, menită să asigure mântuirea veșnică, pune sub semnul îndoielii sinceritatea “convingerilor” sale luterane.

n) Georgius Sneyder magister civium cum uxore Barbara

 Ultimul pe lista laicilor, Georgius Sneyder (Szabo) figurează ca jude al scaunului Sibiu în anul 1472 și ca magister al orașului în 1492, 1496 și 1497. În 1485, an în care este atestat ca vitricus al bisericii parohiale din Sibiu, face o substanțială donație pro honore dei et animarum salute. Este vorba de 42 iugăre de pământ arabil, 2 iugăre de vie, un fânaț, o grădină, două heleșteie și o casă, cedate pentru instituirea unui altarist care să oficieze, în exclusivitate, la altarul Sf. Fecioare Maria de Recanati;  dreptul de patronat asupra acestei fundații urma să revină,  după moartea sa,  sfatului orășenesc[22].

Făcând o retrospectivă a membrilor laici, constatăm că cele mai de seamă și influente personalități ale orașului Sibiu, din veacul XV, sunt prezente în confreria capitlului, fapt ce l-a determinat pe G.Seivert să constate că aceasta se bucura de o înaltă considerație în epocă.  Nu negăm importanța confreriei capitlului de Sibiu și importanța ei în epocă, dar credem că prezența doar a unei elite din mediul laic (asemeni confreriei capitlului de Sighișoara) se datorează caracterului restrictiv al confreriilor clericale; constituite, în primul rând, pentru preoții din capitlu, ele sunt deschise și laicilor, dar, după cum o dovedesc și exemplele din spațiul european, doar membrii păturii privilegiate au acces la binefacerile spirituale ale acestora.

Încercând o sistematizare a datelor privind confreria capitlului de Sibiu, reținem următoarele:

1) Este cea mai veche confrerie din Sibiu și spațiul transilvan, ale cărei începuturi datează din primele decenii ale secolului XIV, cu o continuitate până la finele veacului XVI. Este consacrată, asemeni celorlalte confrerii capitulare, Sf. Fecioare Maria.

2) Beneficiază de recunoașterea autorității spirituale, dovadă stând și numeroasele indulgențe din partea scaunului apostolic.

3) Alături de membri clerici figurează și cei laici, din secolul XV și primele decenii ale celui următor, aceștia fiind reprezentanții  elitei urbane.

4) Este o confrerie de rugăciuni, cu caracter funerar, al cărei rol se îndreaptă spre mântuirea sufletescă după moarte, prin rugăciuni specifice de comemorare; în acest sens, este ilustrativă formula sub care apar înscriși membrii acesteia: Haec sunt nomina plurimorum defunctorum de fraternitate sedis Cibiniensis. Faptul că “frații” obișnuiesc să se întrunească pentru a-și celebra morții, reiese și din Statutele capitlului din anul 1448,  în care se impune ca textul acestora să fie citit și in qualibet congregatione fraterna qualem fratres in suis fraternitatibus ob salutem animarum celebrare consueverunt[23].

Studiul de față face parte dintr-o cercetare mai amplă, care urmărește reconstituirea fenomenului confraternal din Transilvania, pornind de la premisa că acesta se integrează fenomenului european, recuperarea istoriografică făcându-se în folosul, atât al istoriei sociale, cât și al istoriei vieții religioase.



[1] Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen, I, Hermannstadt 1897, p. 81 (În continuare: Ub.)

[2] Gustav Seivert, Die Brüderschaft des heiligen Leichnams in Hermannstadt, în „Archiv des Vereins für siebenbürgische Landeskunde”, N.F., X/1872, 3. Heft, p. 315319.

[3] Simbolurile specifice temei Arma Christi sunt: crucea, cununa de spini, giulgiul lui I. Christos, lancea, cuiul, zarurile, ciocanul, mormântul lui I. Christos etc. 

[4] Ub., I, p. 414. 

[5] Ub., VI, Bukarest, 1981, p. 219220.

[6] Jacques Chiffoleau, L’usage obssesionel de la messe pour les morts à la fin du Moyen Age, în Faire croire. Modalités de la diffusion et de la réception des messages réligieux du XIIe au XVe siècles, Rome, 1981, p. 235256.

[7] Ub., V, Bukarest, 1975, p. 202.

[8] Karl Fabritius, Urkundenbuch zur Geschichte des Kisder Kapitels vor der Reformation, Hermannstadt, 1875, p. 98.

[9]  Ub., VI, p. 8789.

[10] Georg Seivert, Chronologische Tafel der Hermanstädter Plebane, Oberbeamten und Notare, în “Archiv”, N.F., 12/1874, 2. Heft, p. 212.

[11] Gustav Gündisch, Thomas Altemberger, în „Taten und Gestalten”, I, Cluj-Napoca, 1983, p. 36.

[12] Ub., V, p. 135-136.

[13] Konrad G. Gündisch, Das Patriziat siebenbürgischer Städte im Mittelalter, Köln, Weimar, Wien, 1993, p. 245.

[14] Friedrich Zimmermann, Chronologische Tafel der Hermannstädter Plebane, Oberbeamten und Notare (15001884), în “Archiv”, N.F., XIX/1884, 3. Heft, p. 531532.

[15] Ibidem, p. 532.

[16] Rechnungen aus dem Archiv der Stadt Hermannstadt und der Sächsischen Nation, I. Band, Hermannstadt, 1880, p. 210.

[17] Konrad G. Gündisch, op.cit., p. 252.

[18] Friedrich  Zimmermann, op.cit., p. 532.

[19] Georg  Seivert, op.cit., p. 212213.

[20] Ibidem, p. 211.

[21] Friedrich  Zimmermann, op.cit., p. 532.

[22] Ub., VII, Bukarest, 1991, p. 406.

[23] Ub., V, p. 237.