GEORGE BARIȚ DESPRE SERVITUȚILE POPULAȚIEI

RURALE ȘI POVARA FISCALITĂȚII ÎN TRANSILVANIA

 

Acad. Iulian Văcărel

București

 

            De-a lungul veacurilor, în Transilvania, raporturile dintre proprietarii funciari feudali, nobili sau aristocrați, și populația care trudea pe moșiile acestora au avut o evoluție sinuoasă. Perioade marcate de accentuarea spolierii țăranilor șerbi sau iobagi au culminat cu răscoale ale acestora care au fost reprimate cu sălbăticie de feudali; au urmat apoi scurte etape ceva mai relaxate, după care nobilii feudali și-au amplificat din nou pretențiile față de supușii lor.

            În acest context, merită să fie amintite răscoalele populare din 1437–1438, 1513–1514, 1784 ș.a. Bătăliile de la Olpret, Bobâlna, Apatiu s-au încheiat cu tratate de pace intervenite între părțile beligerante privind obligațiile țăranilor dependenți și drepturile feudalilor. Nerespectarea acestora de către feudali a aprins din nou flacăra războiului civil, condus de Gheorghe Doja, care a fost înăbușit în sânge.

            Legile adoptate în secolul al XVII-lea au restrâns continuu drepturile iobagilor și au sporit numărul zilelor de muncă neretribuită (robote) efectuate pe moșia feudalului; s-a extins gama produselor din care se dădea zeciuială; s-a diversificat sfera serviciilor prestate de iobagi și de soțiile acestora la curtea boierului; au fost majorate taxele în bani etc.

            Pentru ilustrare, evidențiem cauzele răscoalei din 1784, conduse de Horea, Cloșca și Crișan, enumerate de George Bariț pe baza lucrărilor și documentelor comitelui maghiar Dominic Teleki[1].

            Un iobag era obligat să muncească cu doi boi pentru boier 104 zile pe an. Peste această robotă, fiecare iobag mai trebuia să dea nobilului feudal câte 2 florini și 33 de crăițari, câte un stânjen de lemne și o sană de unt. Iobagii din unele domenii erau obligați să scoată 70–80 de care cu boi pentru transportul bucatelor boierilor din Transilvania în Ungaria. Iobagii mai datorau boierului anumite cantități de prune, ovăz și alte produse.

            Soțiile și fiicele iobagilor erau obligate să îndeplinească diferite munci (melițat, pieptănat, tors cânepă și in, țesut, cernut făină etc), fără ca munca acestora să fie luată în calcul. Unii iobagi erau obligați să plătească boieroaicei pentru femeile lor câte un florin pe an, iar pentru răscumpărarea unor țesături câte 30 de crăițari. La nașterea unui copil al boierului, la Paște, la Crăciun și la alte sărbători, iobagii trebuiau să-i facă anumite daruri (găini, ouă, miei, purcei etc.).

            În virtutea dreptului de monopol al boierului de a produce și comercializa vin, unele comune erau obligate să cumpere de la acesta vin de câte 25 de florini, iar dacă acesta era atât de prost încât nu se putea bea, comunele erau obligate să-i plătească prețul de 25 de florini.

            De la poporul iobăgit se storceau pentru nobilime și ostășime tot felul de produse și alimente, fără să li se dea oamenilor chitanțe sau fără a li se socoti în contul contribuției. Funcționarii maghiari storceau poporul român nu numai de alimente, dar și de bani.

            După moartea iobagului, toată averea acestuia revenea boierului, iar pe feciorii răposatului îi trimitea la oaste sau îi făcea șerbi pe moșia sa.

            Nu arareori boierii puneau stăpânirea în mod abuziv pe ogoarele, livezile și pădurile iobagilor, iar aceștia, rămași fără pădure, erau nevoiți să cumpere lemne de foc de la boieri sau să le lucreze câte 30 de zile pentru un stânjen de lemne. La grăpatul semănăturilor, boierul înjuga și pe oameni, ca pe vite. Transportatorii de sare și alți zileri [jeleri], deși nu aveau loturi de pământ pe care să le cultive pentru nevoile familiilor lor, gemeau sub povara impozitelor și taxelor, iar cei care nu dispuneau de bani să le plătească, munceau pentru boieri câte patru sau mai multe zile pe săptămână.

            În lumina celor de mai sus, este lesne de înțeles de ce iobagii români, nemaiputând suporta împilarea și tirania, au pus mâna pe arme, în 1784, pentru a-și face singuri dreptate.

            Sub influența revoluției franceze din 1789 și a mișcărilor revoluționare care au avut loc în Grecia, Italia, Spania și Portugalia, în 1819–1820, nobilimea transilvană a elaborat (în 1847) un proiect de lege urbarială.

            Iată care erau principalele prevederi ale acestei legi[2]:

            Din pământul țării, împărțit în 4 clase de fertilitate, s-a prevăzut ca o anumită parte să fie lăsată țăranilor cu titlu de pământ de colonicatură. Asupra acestui pământ țăranii aveau numai drept de uzufruct, nu și de proprietate. Restul pământului era prevăzut să se dea în proprietatea privilegiaților și să se prefacă în alodiatură, care era scutită de orice sarcină de vasalitate. Prin această măsură, surpafețele deținute de țărani urmau să fie restrânse, fapt care a provocat nemulțumirea legitimă a acestora.

            Pentru câtă moșioară ar fi mai rămas în uzufructul lor, iobagii erau obligați să robească anual 52 de zile cu vite de jug sau 104 zile cu brațele; lucrătorii cunoscuți sub numele de zileri [jeleri], care aveau numai casă și o grădină, trebuiau să lucreze pentru boier 18 zile pe an. Cei care nu aveau nici căscioare, ci ședeau cu alții, urmau să lucreze câte 6 zile.

            Iobagii urmau să dea zeciuială din toate produsele câmpului, precum și din grădini și să transporte decima (zeciuiala) la curtea boierului lor. S-a prevăzut ca decimă (zeciuială) să se mai dea din must, miei, purcei, stupi, peste tot pe unde se va fi dat până la acea lege. Secuii erau scutiți de această decimă.

            Iobagii trebuiau să mai dea domnilor, în fiecare an, câte două găini, doi pui și 10 ouă. Peste cele 52 de zile, iobagii erau obligați să mai facă și câte două transporturi cu vite trăgătoare până la cinci mile austriece și să mai ducă, din pădurea domnească, câte un stânjen de lemne pe o distanță de cel mult două mile, oriunde li se va comanda.

            Din cânepa și inul produse de iobagi, decima se dădea sau în natură, sau femeile și fetele urmau să toarcă pentru doamne câte 6 funți (3 kg) de cânepă sau de in.

            Prin aceeași lege au mai fost reglementate păduritul, ghindăritul, tăiatul trestiei, dreptul de cârciumărit pe trei luni din an, pentru comunele rurale, iar peste an numai domnii aveau dreptul de cârciumărit. Drepturile de măcelărit, de morărit și de a face mori, precum și de a vâna și a pescui au rămas pe mai departe monopoluri domnești, denumite drepturi regale sau regaliene. Tot drepturi regaliene au rămas și concesionarea târgurilor, cum și încasarea taxelor de vamă (de barieră) la intrarea în târguri, de trecere pe poduri și de folosire a luntrilor de trecut peste râuri.

            După nici două luni de la sancționarea acestei legi, guvernul, informat de nemulțumirea poporului, i-a sistat aplicarea până în primăvara anului următor (1848). Deși în iunie 1848 iobăgia a fost desființată, populația nu s-a liniștit.

            Legea urbarială din 1847 a provocat iritare și îngrijorare nu numai în rândurile locuitorilor din satele Transilvaniei, ci și în mediul orășenesc. „...Acum – observa George Bariț – nici clasa mijlocie sau așa-numita burghezie, deși mult mai bine situată decât sătenii, nu mai voia să sufere o administrațiune destrămată, o justiție care nicidecum nu meritase acest nume venerabil. Pe orășeni însă îi mai revolta și nesuferita trufie aristocratică, scutirea nobilimii de orice sarcini publice, lipsa totală de credit, cum și comunicația mizerabilă. „Până când?” își zicea burghezimea să plătim numai noi și sătenii contribuțiuni la stat și la provincie; până când tot numai noi, aceste două clase de locuitori, să dăm recruți, transporturi și cvartire [încartiruiri] pentru ostășime, iar nobilimea numai să comande și să-și bată joc de noi? Până când nobilul să tragă orășanului pălmi și să i le plătească cu 10 fl., iar palma dată unui nobil impertinent să ne coste câte 200 florini”[3].

            Adunarea Națională de la Blaj, din 15–17 mai 1848, a formulat o serie de revendicări politice, religioase, social-economice, culturale și de altă natură[4].

            Dintre revendicările de natură social-economică reținem: desființarea iobăgiei fără nici o despăgubire din partea țăranilor iobagi; desființarea dijmelor; libertate industrială și comercială; desființarea dării asupra vitelor care pășteau în țările vecine; desființarea dijmei (zeciuielii) metalelor produse în Transilvania; suportarea comună a sarcinilor publice după starea și averea fiecăruia și desființarea privilegiilor.

            După cum se știe, cererile românilor, formulate de Adunarea Națională de la Blaj, nu au fost sancționate de împăratul Ferdinand I al Austriei, sub pretext că acestea ar fi fost soluționate prin unirea Transilvaniei cu Ungaria, la înfăptuirea căreia românii nu consimțiseră niciodată.

            În Transilvania, asuprirea feudală a fost mai greu resimțită de populația românească, formată în majoritate de țărani. De altfel, Unio trium nationum (Uniunea celor trei națiuni – maghiari, secui și sași), care a durat mai mult de patru secole (1437–1848), a avut ca scop principal „... asuprirea, asierbirea și nulificarea națiunei românești din Transilvania”[5].

            Pentru a da o dimensiune valorică exploatării feudal-iobăgiste, George Bariț a făcut anumite calcule pornind de la datele publicate în ziarul ministerial Kelet (Orientul) nr. 71 din 1877, care apărea la Cluj. Potrivit acestui oficios, până în 1848 iobagi prestau pentru feudali câte 18,2 milioane de zile de robie pe an. Evaluând ziua de lucru cu un singur franc, rezultă că poporul presta în folosul nobililor feudali robote în valoare de 18,2 milioane de franci în fiecare an, la care se adăugau decimele (zeciuielile) din diverse producte, taxele în bani, cărăușiile, celelalte prestații și dări. În decurs de zece ani, numai valoarea zilelor de lucru se ridica la 182 milioane de franci[6].

            Evaluând și celelalte prestații ale țăranilor și extrapolând rezultatele pe perioade mai îndelungate de timp, se ajunge la cifre de-a dreptul amețitoare. Cu toate acestea, la legiferarea desființării iobăgiei și a dijmelor, nobilii feudali au pretins și au obținut despăgubiri de milioane de florini de la stat, bani colectați tot de la populația sătească. Aceasta în pofida faptului că iobagii nu de la feudali primiseră pământurile pe care le cultivau din moși-strămoși și, în plus, ei își răscumpăraseră dreptul de proprietate asupra acestora prin munca cu brațele și cu vitele lor.

            În Transilvania, desființarea iobăgiei și a decimelor s-a produs mai târziu decât în alte țări ale monarhiei, prin legi absolutiste datând din 1854 și 1858, în condiții foarte favorabile pentru nobilii feudali.

            Despăgubirile totale cuvenite foștilor proprietari de iobagi, după o anumită sursă, au fost evaluate la 75 milioane de florini, iar după alta, la 90 de milioane. În orice caz, până în anul 1864 se efectuaseră plăți în sumă de 53.352.961 de florini[7].

            Referindu-se la modul cum au fost calculate despăgubirile urbariale în Transilvania, deputatul Schuller-Libloy declara următoarele în senatul imperial din Viena: „Din toate țările monarhiei această țară este cea mai asuprită și stoarsă în favoarea familiilor privilegiate dintre care câteva au primit despăgubire îndoit și chiar întreit mai mare decât li se cuvenea după drept și dreptate”[8].

            Pe lângă servituțile feudal-iobăgiste, țăranii dependenți, alături de cei liberi, de locuitorii orașelor și de lucrătorii din mine și ocne, aveau obligații și față de biserica catolică, ca și față de stat. Birul datorat statului, denumit venitul cămării, de la 18 dinari pentru o poartă sau gospodărie în secolul al XIV-lea a crescut la 30 de dinari pentru o poartă mare și 15 dinari pentru una mică în prima jumătate a seoclului al XV-lea și la 100 de dinari la finele acelui secol[9].

            Deosebit de venitul cămării regești, care avea caracter permanent, mai ființa ajutorul (subsidium). Acesta, din dare extraordinară, cu timpul s-a transformat în obligație permanentă și a crescut continuu, ajungând la 100 de dinari (un florin) de poartă iobăgească[10].

            După înăbușirea în sânge a răscoalei țărănești conduse de Gheorghe Doja (1514), a fost adoptat Tripartitul lui Werböczi, care a majorat obligațiile iobagilor față de nobilii feudali, a stabilit ca dijma bisericească să se dea din toate bunurile țăranului și a dublat birul datorat vistieriei regale (de la unu la doi florini de gospodărie)[11].

            Nevoile de resurse financiare ale vistieriei statului au crescut și, o dată cu ele, și obligațiile fiscale ale supușilor, în vremea în care principatul autonom al Transilvaniei s-a aflat sub suzeranitate turcească, dar mai ales în perioada cât acesta s-a aflat sub suzeranitate austriacă (16881867).

            Repetatele războaie purtate de Austria cu turcii au dus la secătuirea vistieriei imperiale. Pentru a face rost de bani, autoritățile de la Viena au apelat, între altele, la vânzarea de titluri nobiliare și moșii unor străini (sași și șvabi) colonizați în Transilvania și Banat, la arendarea vămilor și a altor bunuri regaliene; s-au perceput numeroase dări de la țărănime, între care un loc important au ocupat fonciera și capitația. La dările în bani ce se vărsau la vistierie, se adăugau importante contribuții militare în bani, alimente și furaje. În anul 1714, de exemplu, Transilvania a suportat o dare militară în valoare de 600.000 de florini renani, din care 75,9% din total a fost achitată în bani, iar restul în zeci de mii de găleți de grâu și care de fân[12].

            La dările către Curtea imperială se adăugau cele destinate întreținerii funcționarilor publici (50.000 de florini) și obligațiile față de comună, de comitat și altele[13]. Obligațiile iobăgești și povara fiscală ajunseseră atât de mari încât nu mai puteau fi suportate de țărănime, care a început să se răscoale atât împotriva nobilimii feudale, cât și a stăpânirii austriece. Exacerbarea obligațiilor iobăgești, creșterea poverii fiscale și nedreapta repartizare a acesteia erau dublate de abuzurile și nedreptățile administratorilor, funcționarilor, gornicilor și ale altor organe publice chemate să asigure menținerea ordinei.

            În comitatul Hunedoarei și în munții Abrudului „... furia țăranilor nu se mai îndreaptă doar împotriva nobilimii, ci și împotriva funcționarilor, a juzilor, a gornicilor și împotriva orașelor unde locuiau proprietari de mine, nobili de rând, orășeni bogați”[14]. Răscoala condusă de Horea, Cloșca și Crișan a fost înăbușită în sânge, iar măsurile luate de autorități (în 1785) nu au lichidat cauzele răscoalei. Reglementările urbariale din ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea și din primele decenii ale secolului al XIX-lea, în loc să ușureze soarta țăranilor iobagi, mai rău au agravat-o.

            Pentru a ieși din criza financiară creată de războaiele împotriva revoluției din Franța și împotriva lui Napoleon, Imperiul Habsburgic a sporit, la rândul său, dările între 1766 și 1820; contribuția comitatelor, care era adunată tot de la țărani, a crescut de la 710.003 florini la 13.000.000 de florini[15] adică de peste 18 ori.

            Intenția Curții imperiale de a inaugura o nouă epocă, constând în înlocuirea conducerii absolutiste cu un regim constituțional, și-a găsit reflectarea în Diploma din 20 octombrie 1860. Această lege fundamentală proclama egalitatea tuturor supușilor în fața legilor, afirma datoria tuturor locuitorilor de a plăti impozite statului, recunoștea desființarea iobăgiei, stabilea competențele parlamentului central și pe cele ale dietelor provinciilor ș.a.

            Legiferarea în problemele economice, financiare și monetare a fost încredințată senatului de la Viena, iar în cele legate de autonomie în materie de administrație publică, justiție, instrucțiune etc. a fost dată în competența dietelor provinciilor.

            Cum s-a manifestat autonomia Transilvaniei promisă de Curtea imperială se poate vedea din modul cum au decurs discuțiile, în senatul de la Viena, pe marginea proiectului de buget pe anul 1864. La solicitarea deputaților transilvăneni de a se suplimenta prevederile bugetare la un capitol de cheltuieli care fuseseră subdimensionate, răspunsul a fost pe cât de prompt, pe atât de arogant: „adică și Voi ați venit aici ca să cerșiți?[16].

            La acest afront nemeritat, deputatul George Bariț a replicat: „Nu voim să cerșim, ci din impozitele locuitorilor țării noastre suntem prea deciși a reținea în fiecare an pentru acelea scopuri una quota [cotă], câteva procente, adică milioane acasă la noi, ca dreapta noastră proprietate, de care dieta și guvernul nostru provincial să dispună fără nici un amestec al parlamentului și al regimului central”[17].

            Această reacție era pe deplin justificată, deoarece autoritățile imperiale încasau contribuțiuni (impozite) directe și indirecte din Transilvania în sumă de câteva ori mai mare decât alocațiile care se întorceau înapoi în țară pentru acoperirea nevoilor acesteia. Contribuțiunile Transilvaniei vărsate la vistieria de la Viena au sporit de la 3.951.253 de florini în 1850, la 11.100.245 în 1856 și la 13.049.388 în 1860. din sumele ieșite din țară se întorceau în Transilvania cel mult 3,5 – 4 milioane de florini, iar aproape 10 și mai târziu peste 10 milioane rămâneau la dispoziția guvernului central[18].

            După desființarea autonomiei Transilvaniei, toate veniturile acesteia se vărsau la tezaurul de la Budapesta, iar cheltuielile făcute în această provincie pentru noi rămân o carte închisă și bine sigilată, concluzionează George Bariț[19].

            Fiscalitatea în Transilvania s-a agravat mult sub dualism. Potrivit datelor statistice publicate de comitele Ștefan Bethlen, în ziarul Kelet din Cluj, comune ardelene iobăgești, care înainte de 1848 plăteau contribuțiune directă câte 150 de florini, sub dualism dau câte 3000, adică aproape îndouăzecit. Aceeași sursă afirmă că cunoaște moșii pentru care sub absolutismul austriac (18501860) se plăteau cîte 80 de florini dare directă, iar astăzi (în 1880) se plătesc câte 9000 de florini[20].

            Din cele ce mai sus, rezultă că în evul mediu și vreme îndelungată chiar și în epoca modernă, în Transilvania, relațiile de producție feudale și-au pus amprenta nu numai asupra condițiilor de muncă ale populației sătești, dar și asupra obligațiilor acesteia față de autoritățile publice. Obligațiile iobagilor și jelerilor și cele ale contribuabililor au evoluat în același sens, adică de regulă au fost amplificate, iar în unele cazuri, pentru scurte perioade de timp, ele au fost ușurate.

            Această evoluție aproape simetrică se explică prin faptul că servituțile populației sătești față de nobilimea feudală o vreme erau stabilite de fiecare proprietar pentru țăranii de pe pământurile alodiale sau prin legi urbariale de către aristocrații care ocupau fotolii de deputați în dieta țării.

            Aceiași nobili feudali, în calitate de deputați, hotărau în problemele fiscale și bugetare ale țării, după cum le dictau propriile lor interese.

            Profitând de pozițiile lor dominante în viața economică și politică a țării, nobilii feudali au stabilit multiple servituți iobăgești în sarcina țăranilor dependenți și în favoarea lor, precum și contribuțiuni (impozite) directe și indirecte în folosul statului, al comitatelor și comunelor.

            În timp ce țăranii iobagi și cei liberi, meșteșugarii și negustorii de la orașe, ca și lucrătorii din mine și ocne, au suportat impozite apăsătoare, nobilii feudali și-au păstrat, secole de-a rândul, neștirbite privilegiile fiscale (scutirea de orice impozite și taxe ori de obligația de a cumpăra sare la prețul stabilit).

            Sarcinile multiple pe care le aveau față de nobilii feudali și față de stat au înrăutățit condițiile de viață ale țăranilor din Transilvania, așa cum s-a întâmplat și în țările române extracarpatice. La întrebarea retorică „de ce țăranul a ajuns în această situație disperată și demnă de milă?” democratul revoluționar Nicolae Bălcescu a dat un răspuns tranșant: pentru că „... el e despoiat necurmat tot de aceiași oameni, când în numele statului, când în numele proprietății; că el, care n-are nimic, nici drepturi, nici stare, nici măcar proprietatea brațelor sale, cea mai dintâi și mai sacră proprietate, dă tot, și tribut în bani și tribut în muncă, și tribut în persoane, în vreme ce cei care au tot, și pământ și capital și drepturi în stat, nu dau nimic, nu ajută într-un nimic statul ...”[21].

            Starea locuitorilor Transilvaniei a fost influențată nu numai de factorii interni, dar și de condițiile externe potrivnice, care nu arareori puneau în pericol păstrarea limbii române și ființa neamului românesc. Faptul că Transilvania a cunoscut suzeranitatea turcească, suzeranitatea austriacă, absolutismul Curții imperiale de la Viena și nu în ultimul rând dualismul, a agravat mult stările de lucruri din marele principat.

            Aprecierea potrivit căreia jugul de lemn al turcilor a fost înlocuit cu jugul de fier al austriecilor exprimă o tristă realitate. Apoi, încorporarea Transilvaniei la Ungaria și pierderea autonomiei de care se bucurase au constituit evenimente tragice în istoria acestei provincii. Populația Transilvaniei majoritar românească a trebuit să mai aștepte până în 1918, când dorința exprimată de Adunarea Națională a românilor pe Câmpia Libertății de la Blaj, în 1848, „Noi vrem să ne unim cu țara”, a devenit realitate.

            George Bariț are marele merit de a fi prezentat multiplele forme ale spolierii populației rurale și povara fiscalității în Transilvania și de a fi luptat neobosit pentru apărarea drepturilor conaționalilor săi împotriva oricărei asupriri din interiorul și din afara țării.

 



[1] George Bariț, Părți alese din Istoria Transilvaniei. Pe două sute de ani din urmă, ediția a II-a, vol. I, Inspectoratul pentru Cultură al Județului Brașov, 1993, p. 461464.

[2] Ibidem.

[3] George Bariț, op.cit., p. 101.

[4] Ibidem, p. 194197.

[5] Viața și ideile lui George Barițiu, Edit. Științifică, București, 1964, p. 181.

[6] George Bariț, Scrieri social-politice, Edit. Politică, 1962, p. 312.

[7] George Bariț, Părți alese din Istoria Transilvaniei. Pe două sute de ani din urmă, vol. III, Muzeul de Artă Brașov, 1995, p. 321 și 323.

[8] Ibidem, p. 323.

[9] Din istoria Transilvaniei, vol. I, Edit. Academiei Republicii Populare Române, 1960, p. 97.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem, p. 105.

[12] Ibidem, p. 163.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem, p. 185.

[15] Ibidem, p. 192.

[16] George Bariț, Părți alese din Istoria Transilvaniei. Pe două sute de ani din urmă, ediția a II-a, vol. III, Muzeul de Artă Brașov, 1995, p. 290.

[17] Ibidem, p. 291.

[18] Ibidem, p. 305.

[19] Ibidem, p. 492.

[20] Viața și ideile lui George Barițiu, p. 277.

[21] Nicolae Bălcescu, Reforma soțială la Români, în Opere, vol. II, Edit. Academiei Republicii Socialiste România, 1982, p. 135.