CLARIFICĂRI PRIVIND ÎMPREJURĂRILE ŞI LOCUL
ÎN CARE A DECEDAT AVRAM IANCU
Universitatea Tehnică din Cluj–Napoca
La 10 septembrie 2002 s-au împlinit 130 de ani de la trecerea în nefiinţă a lui Avram Iancu, "Craiul Munţilor", conducătorul revoluţiei române de la 1848/1849.
Am participat la manifestările comemorative organizate la Ţebea, duminică 8 septembrie 2002, unde s-au adunat zeci de mii de persoane, atât populaţie din zonă, cât şi oameni veniţi de la distanţe mari. Serviciul divin a fost săvârşit de către un sobor de preoţi, avându-l în frunte pe episcopul Aradului, Hălmagiului şi Hunedoarei, P.S. Dr. Timotei Seviciu. Programul artistic care a urmat, pe scena din faţa amfiteatrului natural înţesat de lume, a avut un repertoriu adecvat; cântecele de mare vibraţie compuse în memoria Iancului, împreună cu întregul potpuriu de muzică populară tradiţională au încântat publicul spectator.
Grupul în care m-am integrat s-a deplasat apoi la Baia de Criş, unde s-a stins din viaţă marele tribun. Locul este marcat de două plăci comemorative, aşezate de ASTRA, prima în 1924, la 100 de ani de la naşterea eroului, iar cea de-a doua în 1999, la 175 de ani de la naştere, fixate pe peretele casei din incinta unde s-a petrecut din viaţă eroul. Alături se află o frumoasă cruce-monument, având încrustate ca epitaf cuvintele testamentare ale lui Avram Iancu: "Unicul dor al vieţii mele este să-mi văd naţiunea mea fericită". În continuarea casei, spre grădină, se află şiruri de pietre de temelie pentru construcţie, locul unde, afirmativ, a fost edificiul pe prispa căruia a decedat "Crăişorul".
În cadrul grupului se aflau parlamentari, oameni de cultură şi autorităţi locale din judeţul Hunedoara, localnici. S-a înfiripat acolo discuţia cu privire la refacerea (reconstituirea) acelei construcţii, ca reper semnificativ şi concludent, atât al vieţii eroului, cât al circumstanţelor istoriei românilor din Transilvania acelei vremi. În calitatea mea de istoric mi-am propus să întreprind cercetarea care se impune şi să întocmesc un studiu în această privinţă.
Întors la
Pe de altă parte, se impune de la început
constatarea că cercetările istorice au manifestat, vreme de peste un
veac, un interes cu totul deosebit, faţă de personalitatea lui Avram
Iancu. Apare precum se vede o departajare. Deşi
de la revoluţia din 1848/1849 a trecut mai bine de un
veac şi jumătate, timp de circa 50 de ani autorităţile
maghiare au interzis să se scrie atât despre revoluţie, cât şi
despre conducătorii românilor în marea încleştare. Abia în 1890,
George Bariţiu îl prezintă pe Avram Iancu[1],
la dimensiunile şi importanţa pe care el a
avut-o în revoluţie. În împrejurările desfăşurării
mişcării memorandiste şi Procesului Memorandului,
autorităţile intensifică
Guvernanţii unguri escaladează într-un mod grav reprimarea acţiunilor de afirmare naţională a minorităţilor asuprite. Aşa bunăoară guvernul condus de baronul Deszö Banffy (1895–1899) alcătuieşte un proiect de lege privind maghiarizarea numelor de sate şi oraşe din Transilvania, ceea ce a declanşat proteste energice. Parlamentul ungar votează legea în decembrie 1897, act legislativ care va constitui un instrument important în politica de maghiarizare forţată. Concomitent se constituie Societatea Generală de Maghiarizare a Numelui al cărei preşedinte, Simon Telkes, publică broşura Cum să maghiarizăm numele de familie[3], în care afirmă: "Maghiarizarea numelui este un jurământ de credinţă, o angajare patriotică".
În aceste condiţii studiile dedicate lui Avram Iancu apar cu întârziere şi cu greutate. Abia în 1897 Iosif Sterca Şuluţiu publică biografia eroului intitulată Avram Iancu[4], care este imediat confiscată de către autorităţi. Acelaşi Iosif Sterca Şuluţiu de Cărpeniş (familie nobiliară română din care a făcut parte şi mitropolitul Blajului, Alexandru Sterca Şuluţiu), care îl numeşte pe Iancu
"prietenul meu", publică în mai multe părţi Memoriul[5], unde personalitatea lui Avram Iancu este abordată din mai multe unghiuri.
Situaţia intră în normalitate abia după Marea Unire din 1918, îndeosebi în 1924, la împlinirea unui secol de la naşterea marelui revoluţionar, când apar o seamă de studii judicios alcătuite, chiar dacă încă sumare, semnate de Ioan Lupaş[6], Silviu Dragomir[7], Alexandru Ciura[8], Teodor Mureşan[9], Ioan Georgescu[10], Nicolae Buta[11].
Pe măsură ce preocupările ştiinţifice îmbrăţişează tot mai hotărât investigarea ştiinţifică a problemei, inclusiv pe calea publicării unor însemnate colecţii de documente, apare o suită de lucrări de anvergură, precum cele semnate de către Silviu Dragomir[12], Ştefan Pascu[13], Florian Dudaş[14] etc.
Toţi autorii înfăţişează în paginile lucrărilor lor, aspectele de bază ale vieţii şi activităţii eroului, concentrându-se, cum este şi firesc, asupra momentelor şi episoadelor din timpul revoluţiei, în care Avram Iancu s-a afirmat atât de categoric în calitate de conducător militar, în marea încleştare care a fost pentru românii transilvăneni revoluţia de la 1848, în lupta lor pentru afirmare şi emancipare politică. Ultima parte a vieţii însă, mai ales ultimele luni, este tratată mai restrâns, în formulări parcimonioase, evitându-se amănuntele.
Explicaţia consistă în aceea că apare un contrast enorm între rolul eminent pe care l-a avut în revoluţie, faptele sale situându-l pe piedestalul eroilor populari şi condiţiile precare, mai mult decât austere, ale ultimei părţi a vieţii sale şi mai ales ale decesului său.
Destinul lui Avram Iancu a fost anticipat, cu o forţă intuitivă remarcabilă, de către Alexandru Golescu (Negru), într-o scrisoare din 1841, trimisă din Alpii Elveţiei vărului său Ştefan Golescu. "Munţii ne comunică un nu-ştiu-ce de măreţie şi de energie sufletelor noastre, ne fac să nesocotim obstacolele şi să înfruntăm primejdiile (...) Să mergem aşadar să ne oţelim pe piscuri: acolo noi vom respira un aer mai tăios şi mai pur, acolo vom întâlni noi, Români plini încă de vigoare şi de energie (...) Iată de ce trebuie să pătrundem cât mai mult în munţii noştri faimoşi, numai acolo mai putem reîntâlni ceea ce se cheamă Român verde, numai acolo ni se va înfăţişa, poate, într-o zi, monumentul de cult al unui Wilhelm Tell al nostru! Aşa să fie!"[15]
Cu adevărat, Wilhelm Tell al românilor a fost personificat în figura legendară a lui Avram Iancu. El a devenit personalitatea providenţială pentru români, atunci când guvernanţii unguri au refuzat cu obstinaţie recunoaşterea românilor ca naţiune politică şi a drepturilor lor naţionale. Slovacul maghiarizat Lajos Kossuth, ajuns stăpânul situţiei politice din Ungaria, se adresează Angliei şi Franţei, cerându-le să vină în sprijinul mişcării de eliberare a ungurilor de sub tirania austriecilor. Cererea lui se referea totodată şi la intervenţia Occidentului pentru stăvilirea mişcării de neatârnare care se desfăşura cu putere în Principate. Kossuth îşi justifica cu cinism cererea astfel: "Schimbarea situaţiei în Principatele Române ar produce un efect moral incalculabil asupra românilor din Ungaria"[16].
Îngrijorat de turnura pe care o luau evenimentele în pragul noilor prefaceri, baronul Miklós Wesselényi formula o apreciere, care ar merita să fie gravată pe frontispiciul istoriei intoleranţei universale. "Pentru ca un număr restrâns de unguri să fi reuşit să domine, prin naţionalitatea şi prin limba lor, majoritatea zdrobitoare a celorlalte rase, acest lucru a fost posibil numai graţie faptului că, această impozantă majoritate este egală la noi cu zero". Alături de trufia şi desconsiderarea baronului îşi face loc şi teama. El adaugă: "Dar această situaţie se va schimba, în ziua în care milioanele de neunguri vor constitui nu numai o majoritate numerică, dar, de asemenea, majoritatea celor cu drepturi"[17]. Statuia impozantă a baronului Miklós Wesselény domină şi astăzi centrul municipiului Zalău, reşedinţa judeţului Sălaj.
Cu toate că românii au privit cu speranţă la mişcarea liberală a lui Kossuth, care se anunţase la început mai receptivă la aspiraţiile naţionalităţilor din Ungaria, acesta s-a pronunţat net împotriva oricărei emancipări naţionale româneşti. El afirma cu dezinvoltură: "Dorinţa românilor de a se bucura de o existenţă politică naţională deosebită este irealizabilă, deoarece ea ar duce la distrugerea unităţii statului ungar. De va fi nevoie - conchidea el - sabia va tranşa chestiunea"[18].
În aceste condiţii, Iancu - deşi avea doar 24 de ani, fără pregătirea militară necesară - şi-a asumat misiunea organizării rezistenţei militare româneşti în cetatea Munţilor Apuseni. El participă la adunarea pregătitoare de la Blaj, din 18/30, împreună cu 2000 de ţărani din zona montană, iar la Adunarea Naţională din 3/15 - 5/17 mai 1848, Avram Iancu a venit în fruntea a 10.000 de moţi organizaţi ostăşeşte. Anexarea forţată a Transilvaniei la Ungaria şi respingerea programului revoluţionar românesc adoptat la Blaj, intitulat Petiţiunea naţională[19], înăbuşirea în sânge a mişcărilor ţărăneşti de la Coşlariu, Mihalţ, Luna ş.a., desfiinţarea Comitetului Naţional Român prin ordin al Guvernului ungar, i-au întărit lui Avram Iancu convingerea că numai prin luptă armată românii vor putea impune stăpânirii ungureşti, satisfacerea revendicărilor lor legitime ca naţiune majoritară în Transilvania.
În consecinţă tânărul general conduce la cea de-a treia Adunare Naţională de la Blaj, din 2/14 – 16/28 septembrie 1848, un detaşament puternic care număra 6.000 de moţi înarmaţi[20]. La adunare au participat circa 60.000 de ţărani români care s-au prezentat, de asemenea, înarmaţi. Adunarea declară că nu recunoaşte "uniunea" Transilvaniei cu Ungaria şi decide constituirea unei oştiri populare sub conducerea lui Avram Iancu, Axente Sever şi Iovian Brad. Poporul este chemat la arme şi se organizează 15 legiuni (unităţile şi subunităţile primind denumire şi organizare specific romană), ca formaţiuni revoluţionare de luptă. Avram Iancu a fost desemnat prefectul legiunii I-a Auraria Gemina, el dovedind calităţi de organizator şi strateg militar. Constituindu-şi taberele de lăncieri la Câmpeni, Bistra, Bucium, Cricău, Măgina şi Alba Iulia, Avram Iancu a condus apărarea Munţilor Apuseni, transformaţi într-o cetate inexpugnabilă, respingând cu deplin succes trupele nemeşimii maghiare, superioare ca număr şi ca dotare. Sub conducerea lui - care în acele momente şi-a câştigat denumirea de "Craiul Munţilor" - a pulsat în munţi o viaţă puternică naţională şi revoluţionară. Rezistenţa organizată de Avram Iancu simboliza, în chip concludent, voinţa de neînfrânt a naţiunii române de a-şi croi viitorul în dreptate, libertate şi democraţie. Arestat şi maltratat, Avram Iancu s-a bucurat de iubirea şi preţuirea moţilor săi, care l-au înconjurat cu dragostea lor până la sfârşitul vieţii[21].
Anii de după revoluţie au însemnat deziluzii amare pentru români, suferinţă şi durere sufletească pentru Avram Iancu. Trecuse aproape un sfert de veac de la focul cel mare al revoluţiei, timp în care unii din foştii oşteni se petrecuseră neîmpăcaţi din viaţă, iar nebiruitul comandant, Avram Iancu, se găsea mai mult în tovărăşia fiilor foştilor lăncieri[22]. Tot mai stingher în lumea nouă din anii neoabsolutismului, şi mai ales după cei cinci ani trăiţi în regimul dualist austro-ungar ostil şi deznaţionalizator faţă de români, obosit şi îndurerat de conştiinţa sacrificiilor zadarnice, Iancu îşi îndrepta paşii spre calea cea neîntoarsă a veritabilei glorii veşnice.
Iancu a fost atât de iubit, încât, în ultima parte a vieţii, când rătăcea cu sufletul plin de durere şi disperare, locuitorii satelor pe unde trecea erau atenţi şi vigilenţi, spre a nu fi răpit sau ucis. Chiar şi atunci când se întâmpla să se odihnească pe lângă clăi de fân sau la marginea drumurilor, ochi înlăcrimaţi şi inimi îndurerate de frate îl vegheau, să nu i se întâmple nimic rău[23].
Eroul a fost atras de ţara Zarandului, pentru viaţa românească
intensă care se desfăşura aici, mai ales după
reînfiinţarea, în 1861, a comitatului Zarand, în fruntea căruia au
fost numiţi fruntaşi români: Ioan Pipoş în funcţia de
comite, Iosif Hodoş ca vicecomite, Amos Frâncu, Sigismund Borlea şi
Gheorghe Secula îndeplinind, de asemenea, funcţii importante. Zarandul - a
cărui reşedinţă era la Baia de Criş - s-a dovedit cel
mai dinamic comitat românesc, apărând prin acţiunile întreprinse aici
atât cauza generală a Transilvaniei, cât şi a populaţiei din
munţi. Avram Iancu însuşi s-a
pronunţat, cu multă convingere în acest sens: “Câtă lume am
umblat eu, ţară mai bună, mai dulce,
mai bogată, cu oameni mai primitori, ca Ţara Zarandului, n-am aflat.
Dacă voi muri, numai aici să mă îngropaţi!”[24].
Fruntaşii români din conducerea comitatului îi purtau de grijă lui Iancu, asigurându-i adăpost statornic, îmbrăcămintea şi hrana necesară, străduindu-se, atât cât le stătea în putinţă, să nu-i lipsească nimic. Stăruitorul peregrinaj pe aceste locuri, dar mai ales înrăutăţirea stării sănătăţii sale, i-a determinat pe aceştia să iniţieze planul de a i se cumpăra lui Iancu o casă în Hălmagiu, ori să i se închirieze o cameră în Baia de Criş. Nu s-a împlinit nici una nici alta, în primul rând din cauza temperamentului nestatornic, determinat de boală, al lui Iancu. Totuşi, la hotelul din Baia de Criş era rezervată o odaie pe seama lui, hotelierul având consemn să nu o dea altei persoane[25].
La Baia de Criş, Iancu prefera să se adăpostească peste noapte, la brutarul Ioan Stupină (poreclit şi Liber), unde dormea întins pe un pat improvizat, aşezat în faţa cuptorului, unde cânta din fluier, încântând cu melodiile sale duioase pe oamenii care se adunau să-l asculte atât seara cât şi dimineaţa[26].
În lunile din primăvara anului 1872, Iancu s-a simţit bolnav şi istovit de puteri.
S-a declanşat o puternică hemoragie, iar tusea care-l chinuia mai demult s-a agravat. De aceea el a fost internat şi îngrijit timp mai îndelungat în spitalul din Baia de Criş. Fruntaşii români l-au convins să accepte rămânerea în spital, unde i s-a aplicat tratamentul necesar, ceea ce a contribuit la ameliorarea bolii, după care s-a externat[27].
Venirea toamnei şi lipsa lui totală de grijă i-a făcut pe conducătorii români ai comitatului Zarand să se străduiască a-l interna din nou. Totul a fost însă zadarnic. Cu sănătatea într-o stare precară, el a petrecut câteva zile, spre sfârşitul lunii august, la preotul Toma Faur din Valea Bradului[28]. Este găzduit apoi la Petre Giurgiu, Iancu cerând să doarmă afară pe o jumătate de claie de fân. I-au fost aduse aşternuturi din casă, ştiindu-se că vara obişnuieşte să doarmă sub cerul liber, ca să poată privi stelele şi să caute în strălucirea lor răspunsul la marile lui întrebări. Pe urmă plecă din nou la Baia de Criş, care avea să fie ultimul său drum. Se îndreaptă spre cartierul său obişnuit, casa brutarului Ioan Stupină, unde înnoptează şi în seara zilei de 9 septembrie 1872. S-a culcat pe o rogojină, după alte surse pe o targă (prici), iar după altele pe un "păcel (pat improvizat), sub streaşina casei la covrigarul Ioan Stupină"[29]. Sfârşitul alinător de suferinţe l-a ajuns "trântit pe o targă de curpăn în pridvorul casei"[30]. În zorii zilei de 10 septembrie 1872, cei ai casei l-au găsit decedat cu fluierul alături. Craiul Munţilor şi-a găsit sfârşitul într-o noapte umedă, ceţoasă, fără lumânare şi fără martori la căpătâi. Un acces de tuse a produs o hemoragie fatală, probabil prin ruperea unei artere. Apar şi mărturii care oferă alte informaţii, cum este cea care indică drept loc al morţii ţarina numită Ţioara, în apropiere de brutăria lui Ioan Stupină - a cărui casă era situată la marginea localităţii - lângă o claie de fân. O altă sursă, citată de Corneliu Albu, spune că Iancu a murit la Baia de Criş, "sub o şură de paie"[31].
Analiza mărturiilor şi a consemnărilor duce la concluzia că Avram Iancu şi-a dat obştescul sfârşit pe prispa casei brutarului Ioan Stupină, pe un pat improvizat, în faţa cuptorului, el cerând gazdelor să fie lăsat să doarmă acolo, unde se simţea în largul său. Sechelele bolii mai vechi, amplificate de răcoarea şi umezeala nopţii ceţoase de toamnă, i-au fost fatale.
Funeraliile naţionale care i s-au organizat şi aura faptelor sale, sensibil amplificate de tradiţia populară, au făcut ca împrejurările şi locul morţii să fie trecute sub tăcere. Abia după 27 de ani se face prima tentativă mai riguroasă în acest sens. Gherasim Candrea, avocat la Baia de Criş, scrie în 1899 lui Iosif Sterca Şuluţiu o scrisoare, în care consemnează unele detalii privind decesul lui Avram Iancu. El spune că în dimineaţa fatală a morţii sale, din cauza unui acces de tuse, "i s-a rupt, versosimil, o arteră internă şi sângerând şi-a dat nobilul său suflet pe targa covrigarului Liber, la carele rămăsese peste noapte". Iancu puta cu el două fluiere, un fluier baston, de dimensiuni mai mari, şi un fluier mic de cireş. Fluierele au fost găsite de Ioan Stupină şi păstrate spre a fi depuse la muzeu[32]. Satisfăcut, Iosif Sterca Şuluţiu notează la 24 iunie 1899: "În urma urmelor, totuşi mi-a fost dat să pot statori adevărul adevărat, despre cele mai de pe urmă momente din viaţa amicului meu, nefericitul Avram Iancu; precum şi locul şi împrejurările în cari a urmat moartea dânsului, în dimineaţa zilei de 10 septembrie 1872"[33]. Contrariat şi nemulţumit de zvonurile înveninate răspândite de răuvoitori, ţine să adauge: "Pentru ca să se ştie, constat că: nu este adevărat ceea ce duşmanii neamului românesc au răspândit, că Iancu ar fi murit sub garduri, în stare de beţie, ci adevărul e ceea ce, prin acest act autentic, se mărturiseşte"[34].
Un reportaj scris cu rea credinţă anunţă că Iancu a fost "găsit mort, cu privirea încremenită spre cer, sub streaşina unei clăi de fân, în ograda brutarului Ioan Stupină zis Liber"[35].
Marele tribun era acum înfrânt definitiv de "viforele timpului" care au pus capăt cumplitului său zbucium sufletesc. Iancu s-a stins astfel solitar şi tainic, martorii lui în marea trecere fiind bătrânii munţi ce străjuiesc îngusta vale a Crişului Alb[36]. Făcliile de la căpătâi i-au fost miriardele de stele, chiar dacă ceaţa nopţii de toamnă a ţesut un zăbranic peste locul unde trecea în nefiinţă cel care a creat lumină pentru speranţele unui neam chemat de istorie să-şi dobândească drepturile. Era cea mai autentică moarte de erou, aşa cum subiect de îndârjită şi mândră epopee i-a fost întreaga viaţă.
Inimoşii bărbaţi din fruntea comitatului Zarand l-au declarat pe Iancu eroul românilor, hotărându-i funeralii naţionale. Anunţul funerar, multiplicat în litografia judeţului, a fost difuzat în numele naţiunii române. Corpul neînsufleţit al eroului a fost ridicat de pe patul improvizat, umezit de lacrimile depuse de roua dimineţii, şi aşezat pe un catafalc pompos în casa avocatului Ioan Simionaş, asesor la Serdia orfanală (Scaunul orfanal = Autoritatea tutelară). Drapele naţionale româneşti au fost abordate la sediul Prefecturii şi pe casa unde era depus cel decedat. Un alt asesor, Dimitrie Popa, a fost trimis la Deva ca să cumpere cele trebuincioase unei înmormântări fastuoase şi să angajeze un taraf de muzicanţi[37].
Curieri porniţi călări, în susul şi în josul văii, purtau prin sate tristul mesaj. În urma lor prinseră a vui clopotele, care n-au contenit trei zile şi trei nopţi să-şi răspândească dangătul trist pe toate culmile şi văile, iar vestea morţii lui Iancu s-a răspândit cu repeziciune. La poarta casei unde era sicriul, străjuia poliţia judeţului Zarand în uniformă de ceremonie[38].
Comitetul pentru funeralii, din care cei mai activi au fost Sigismund Borlea, Gheorghe Secula, Nicolae Mihălţanu, Ioan Simionaş, Dumitru Popa şi Teodor Pop, a luat o serie de măsuri salutare. În necrolog se spune: "Avram Iancu, prefectul general al legiunilor române a decedat." Sigismund Borlea, prim-notarul Zarandului, expedia din Deva, în cursul dimineţii de 11 septembrie 1872, telegrama de doliu, pe adresa principalelor gazete româneşti. Comitetul a luat, totodată, o hotărâre istorică; aceea de a împlini cu orice preţ dorinţa sfântă a Craiului Munţilor, declarând Ţebea drept loc al înfrăţirii epocilor luptei naţionale româneşti, înmormântându-l pe Iancu sub Gorunul lui Horea[39].
Înmormântarea a avut loc în ziua de 13 septembrie 1872, Iancu fiind însoţit pe ultimul drum de circa 4.000 de suflete îndoliate. Serviciul divin a fost oficiat de către 36 de preoţi avându-i în frunte pe protopopii Simion Balint, greco-catolic din Roşia Montană, fostul tovarăş de luptă al lui Iancu, prefectul legiunii de la Turda şi Nicolae Mihălţan, ortodox din Brad. În primele rânduri se aflau tovarăşii de arme ai eroului care au supravieţuit epocii aspre a absolutismului austriac, iar acum căutau să reziste practicilor discriminatoare şi asimilatoare ale despotismului austro-ungar: Simion Balint, Axente Sever, Simion Groza, Mihai Andreica, Nicolae Corcheş şi Clemente Aiudeanu. Alături de miile de ţărani erau de faţă numeroşi delegaţi, în frunte cu primarii şi notarii satelor. Cortegiul mortuar era lung de peste doi km, astfel că atunci când sicriul a ajuns la Ţebea, ultimii erau încă în Baia de Criş, în curtea caselor lui Ioan Simionaş. Lângă sicriu s-au grupat moţii din Vidra de Sus, care sosiseră călări la Baia de Criş încă în seara zilei de 11 septembrie ca să-l privegheze pe Avrămuţ al lor. Pe drum taraful de muzicanţi a intonat Marşul lui Iancu, Deşteaptă-te române şi celelalte cântece naţionale[40].
Ceremonialul înmormântării a început la ora 14, în timpul prohodului tinerii gimnazişti au răspândit un poem scris în memoria eroului naţiunii de către Gheorghe Secula şi multiplicat în litografia judecătoriei. Protopopul Nicolae Mihălţan, care era şi directorul Gimnaziului din Brad a rostit predica sau propovedania la îngropăciunea omului mort, puţin cunoscută, dar foarte importantă din punct de vedere naţional. "Stăm astăzi la sicriul unui bărbat scump naţiunii noastre, unui fiu adevărat al poporului, unei stele ce în spledoarea sa, când era în zenit, atâta lumină a vărsat în sânul naţiunii, atâta putere de viaţă a deşteptat în inima ei, încât numai acela poate crede care a văzut cu ochii săi proprii acele evenimente, etern memorabile, având scrise şi păstrate neşterse în amintirea poporului, în toţi vecii (... ) Această stea de primă mărime ce s-a stins astăzi pe cerul românimii, în lucirea sa cea puternică şi-a descărcat puterile şi a devenit deodată nebuloasă şi mai nebăgată în seamă. Iată adevărata icoană a bărbatului ce toţi demult îl deplângem, şi căruia astăzi ne-am adunat a-i da ultima noastră recunoştinţă, pentru aceea ce ne-a fost odată şi a făcut pentru toţi timpii, dând numelui român şi naţiunii române o însemnătate istorică". În continuare vorbitorul îndeamnă mulţimea la unirea în cuget şi simţiri pentru că numai astfel "putem zice că am intrat şi noi în lume, am făcut istorie şi am pus fundament unui templu de fericire comună, care în toţi timpii va sta neclintită de viscolul secolelor şi de uneltirile duşmănoase"[41].
Avocatul Gheorghe Secula, care era procuror judeţean, a prezentat biografia lui Avram Iancu, spunând între altele: "Mai curând ori mai târziu, dar sigur, va veni ora, când ideea de libertate naţională va reuşi mândră şi triumfătoare"[42].
Când rămăşiţele pământeşti ale bravului erou au fost coborâte în sânul de mamă primitoare al gliei străbune, au răsunat salvele de arme care dădeau onorul cuvenit celui dispărut. Tot atunci, unul din numeroşii prieteni ai eroului martir, bătrânul cantor din Roşia Montană, a cântat lung şi jalnic "Hora mortului", prin care Iancu îşi lua rămas bun de la foştii săi ostaşi, de la rude şi cunoscuţi, de la neamul său, care a stârnit hohote de plâns în rândul mulţimii[43].
Mai multe zile la rând au ars lumânări pe mormântul eroului şi pe câmpul din jur, unde le-au aprins cei care au ajuns la Ţebea în zilele următoare înmormântării.
Grandioasa înmormântare - aşa cum nu s-a mai văzut pe aceste plaiuri
- a continuat cu o întreagă
Toate periodicele româneşti, de dincoace şi de dincolo
de Carpaţi, au dat glas sentimentelor de doliu ale naţiunii,
publicând panegerice cu virtuţile marelui dispărut.
"Plânge tot românul, de la munte la mare" - scria "Românul"
- din Bucureşti[44].
"Gazeta Transilvaniei" din
După câteva zile de la aşezarea, spre veşnică odihnă, a lui Avram Iancu sub Gorunul lui Horea, doi moţi s-au prezentat la autorităţile comitatense de Zarand, au întrebat la cât se ridică cheltuielile făcute cu înmormântarea eroului lor, au achitat până la ultimul ban cheltuielile mari înregistrate şi au plecat refuzând să spună numele. Ei au acţionat în numele moţilor considerând că nu puteau lăsa ca Avram Iancu să păşească în lumea de veci, cu sacrificiul material al unui stat ce reprezenta stăpânirea străină, inamică şi împilatoare a românilor[47].
Între consecinţele amplorii deosebite pe care autorităţile comitatului Zarand au dat-o înmormântării lui Avram Iancu, se va număra şi desfiinţarea, patru ani mai târziu, în 1876, a comitatului Zarand, împreună cu alte trei comitate cu o populaţie majoritar românească - Chioar, Crasna şi Solnocul de Mijloc - spre a se îndepărta şi pierde orice urmă de organizare şi viaţă românească de anvergură în aceste zone[48].
Puternica personalitate a lui Avram Iancu, căreia românii i-au păstrat o atât de vie amintire – ceea ce a dus la perpetuarea în memoria colectivă a calităţilor sale remarcabile şi a rolului excepţional pe care l-a jucat în revoluţia română de la 1848 – este înfăţişată, în ipostaze multiple, atât în folclorul local, cât şi în ansamblul creaţiei populare româneşti[49]. Referindu-se la aceste aspecte, Acad. Camil Mureşanu apreciază că: “Dintr-un anumit punct de vedere, cazul lui Iancu este de-a dreptul unic în istorie. A trăit şi s-a afirmat ca militant politic şi luptător cu arma, în plină epocă modernă, dăruit fără preget unor idei generoase, specifice acesteia”. Eroul s-a identificat pe deplin cu oamenii munţilor, cu soarta românilor transilvăneni, fiind alături de ei “în iureşul biruinţelor, ca şi sub povara nenorocirilor, le-a împărtăşit simplitatea gândurilor şi a faptelor. Şi ei l-au simţit astfel, ca pe o întrupare a aleanului mântuirii unui neam”. Iancu a fost şi a rămas în percepţia generaţiilor succesive ca o “făptură dârză, ce-şi apără dreptatea şi chemarea destinului, înfruntându-i pe cei răi, în frăţietate cu cei buni şi credincioşi”[50].
De la moartea lui Avram Iancu au trecut 130 de ani, timp în care s-au succedat
guvernări şi regimuri politice diferite. Memoria eroului
a fost restabilită şi cultivată, îndeosebi după 1918, prin
cărţi şi studii valoroase, prin statui, obeliscuri şi
plăci comemorative. Localitatea în care s-a
născut îi poartă numele, iar casa în care a văzut lumina zilei a
devenit casă memorială. La Cluj-Napoca a fost dezvelită, la 30
noiembrie 1993, statuia lui Avram Iancu, obiectiv de artă
monumentală, împlinindu-se astfel una din dorinţele clujenilor,
exprimată în mod repetat după 1918. Piaţa în care este amplasat grupul statuar, se numeşte de atunci
"Avram Iancu", spaţiu civic care a devenit centru spiritual al
municipiului
Totuşi, un moment din viaţa eroului a rămas insuficient ilustrat - locul unde a decedat Avram Iancu. Casa situată astăzi pe acel loc şi pe care sunt fixate cele două plăci comemorative, este o construcţie ulterioară. Împrejurările modeste, total neobişnuite şi nepotrivite pentru un erou, au făcut ca lucrurile să fie trecute sub tăcere. Avram Iancu nu a fost însă un om obişnuit, dovedind de atâtea ori că nu îl interesează avantajele personale şi confortul, de aceea şi trecerea sa în nefiinţă a avut loc în acelaşi fel. Dimpotrivă, apreciem că modul şi locul în care a decedat este concludent pentru personalitatea sa, pentru lupta şi jertfa sa şi, totodată, pentru epoca sa, pentru situaţia populaţiei româneşti din Transilvania, constrângerile şi discriminările la care aceştia sunt supuşi, traumele grozave pe care le-au suportat şi consecinţele acestora.
*
* *
Considerăm că suntem într-un moment când avem de ales, între a lăsa lucrurile aşa cum sunt, ori a face un pas, necesar de altfel, spre împlinirea datoriei pe care o avem faţă de Avram Iancu. Să avem în vedere că mântuitorul nostru Isus Cristos nu s-a născut într-un palat, ci în ieslea unui staul, iar omenirea întreagă sărbătoreşte acest lucru, reconstituind în moduri diverse acea împrejurare.
Întrucât nu s-a păstrat imaginea construcţiei pe prispa căreia a decedat Avram Iancu, aceasta poate fi reconstruită, luând ca reper tipologia caselor tradiţionale de pe valea Crişului Alb, depresiunea Brad-Hălmagiu. Era foarte probabil o construcţie obişnuită, din două încăperi, în cea de la intrare (tinda) fiind cuptorul brutarului (covrigarului) Ioan Stupină, în faţa căruia, pe prispă, obişnuise să doarmă Avram Iancu, pe un pat improvizat, căldura oferită de cuptor făcându-i odihna plăcută, iar locul preferat. Arhitecţii Institutului de Cercetare şi Proiectare Deva, în zona de competenţă a căruia se situează Baia de Criş, vor putea, desigur să întocmească un proiect în acest sens, care să poate fi pus în operă.
În acest fel, itinerarul vieţii şi luptei lui Avram Iancu va putea fi ilustrat şi urmărit de către publicul nostru, pentru fiecare etapă, reconstituirea adecvată a locului în care eroul a decedat fiind un reper concludent, care-l va ajuta pe vizitator sau turist să-şi reprezinte mai bine acest moment, relevant şi edificator pentru întregirea imaginii postume a Craiului Munţilor.
[1] George Bariţ, Părţi
alese din Istoria Transilvaniei. Pe două sute de ani în urmă, II,
ediţia a II-a. Îngrijită, note, comentarii
şi indice de Acad. Ştefan Pascu şi
Prof. dr. Florin Salvan. Cuvânt înainte şi studiu introductiv “George
Bariţ şi contemporanii săi” de Acad. Ştefan
Pascu.
[2] Amos Frâncu, Pentru
memoria lui Avram Iancu, ediţia a II-a
îngrijită de Emil Dandea. Târgu Mureş, 1935, p. 15–17;
Ioan Silviu Nistor, Emil A. Dandea în slujba înfăptuirii şi
consolidării Marii Uniri.
[3] Simon Telkes, Hogy
magyarositsuk a vezeték neveket? (Cum să
maghiarizăm numele de familie?).
[4] Iosif Sterca
Şuluţiu, Avram Iancu, în “Transilvania” (
[5] Din memoriul lui Iosif
Sterca Şuluţiu de Cărpenişiu, partea a VI-a.
[6] Ioan Lupaş, Avram Iancu, în “Anuarul Institutului de Istorie Naţională” (Cluj), III, 1924, p. 1–62.
[7] Silviu Dragomir, Avram Iancu, Bucureşti, 1924.
[8] Alexandru Ciura, Povestire pe scurt a vieţii lui Avram Iancu, Cluj, 1922.
[9] Teodor Mureşanu, Avram Iancu. Viaţa şi faptele lui de vitejie, Turda, 1924.
[10] Ioan Georgescu, Avram
Iancu. Crâmpee din viaţa şi din vremea lui,
[11] N. Buta, Avram Iancu şi epoca sa, Cluj, 1924.
[12] Silviu Dragomir, Avram Iancu, ediţia a II-a. Bucureşti, 1968.
[13] Ştefan Pascu, Viaţa şi faptele unui erou şi martir, Bucureşti, 1972.
[14] Florian Dudaş, Avram
Iancu în tradiţia poporului român,
[15] Din vremea renaşterii naţionale a Ţării Româneşti. Boierii Goleşti. Scrisori adnotate şi publicate de George Fotino, II, Bucureşti, 1939, p. 131–132.
[16] Milton G. Lehrer, Ardealul
pământ românesc. (Problema Ardealului văzută de un american). Ediţie
completă îngrijită de Edith Lehrer şi Ion Pătroiu.
[17] Ibidem, p. 222.
[18] Ibidem, p. 223. Cf. Discursul în Dietă
a lui Kossuth redat de George Bariţ în Părţi alese din
istoria Transilvaniei, II, Sibiu, 1890–1891, p. 755–797; Ioan Lupaş, Mitropolitul
Andrei Şaguna. Monografie istorică, ediţia a II-a.
[19] Ştefan Pascu, Liviu Maior, Culegere de texte pentru istoria României. Bucureşti, 1977, p. 180–183.
[20] Silviu Dragomir, Avram Iancu, ediţia a II-a. Bucureşti, 1968, p. 81–83.
[21] Ştefan Pascu, Avram
Iancu. Viaţa şi faptele unui erou şi martir, Bucureşti, 1972, passim;
Silviu Dragomir, op. cit., passim; Marin Badea, Gh. I. Bodea, Avram
Iancu în conştiinţa poporului român, Cluj-Napoca, 1976; Ion
Ranca, Valeriu Niţu, Avram Iancu. Documente şi bibliografie, studiu
introductiv de Ştefan Pascu, Bucureşti, 1974; Florian Dudaş, Avram
Iancu în tradiţia poporului roman, Timişoara, 1989, p. 40–181; George Bariţ, op.
cit., passim; Horia Ursu, Avram Iancu, Bucureşti, 1966, passim;
Silviu Dragomir, Studii şi documente privitoare la revoluţia românilor
din Transilvania în anii 1848–1849, I–V, Sibiu-Cluj, 1944–1946; Silviu Dragomir, Studii privind istoria revoluţiei române
de la 1848, Cluj-Napoca, 1989; C. Bodea, 1848 la români. O istorie în
date şi mărturii, I–II, Bucureşti, 1982; Dan Berindei, Revoluţia
română din 1848–1849. Consideraţii şi
reflexii,
[22] Traian Mager, Moartea şi înmormântarea lui Avram Iancu, în “Societatea de mâine”, XII, 1935, p. 69–70.
[23] Corneliu Alba, Împotriva Dictatului de la Viena. (Bucureşti, 1944), p. 59.
[24] Florian Dudaş, op. cit., p. 265, 285.
25 Ibidem, p. 280–281.
[26] Fluierul lui Iancu, în “Transilvania”, XXX, 1899, nr. VI, p. 211.
[27] Silviu Dragomir, Avram Iancu, ediţia a II-a, Bucureşti, 1968, p. 328; Florian Dudaş, op. cit., p. 289.
[28] Silviu Dragomir, op. cit., p. 328.
[29] Horia Ursu, Avram Iancu. Bucureşti, 1966, p. 248; Florian Dudaş, op. cit., p. 290.
[30] Florian Dudaş, op. cit., p. 290.
[31] Ibidem, Corneliu Albu, op. cit., p. 70.
[32] Fluierul lui Iancu, în “Transilvania”, 1899, 30, nr. VI, p. 211.
[33] Ibidem, p. 212.
[34] Ibidem.
[35] "Alföld",
(
[36] Ştefan Pascu, op. cit., p. 240; Traian Mager, op. cit., p. 69.
[37] Ştefan Pascu, Avram Iancu. Viaţa şi faptele unui erou şi martir, p. 241; Traian Mager, Moartea şi înmormântarea lui Avram Iancu, p. 69; Silviu Dragomir, Avram Iancu, ediţia a II-a, p. 328.
[38] Traian Mager, op. cit., p. 69.
[39] Florian Dudaş, Avram Iancu în tradiţia poporului român, p. 291–292.
[39] Ştefan Pascu, op. cit., p. 241; Silviu Dragomir, op. cit., p. 328; Florian Dudaş, op. cit., p. 293–295; Traian Mager, op. cit., p. 69.
[40] Ştefan Pascu, op. cit., p. 241; Silviu Dragomir, op. cit., p. 328; Florian Dudaş, op. cit., p. 293–295; Traian Mager, op. cit., p. 69.
[41] Florian Dudaş, op. cit., p. 294–295.
[42] Ibidem, p. 296–298.
[43] Ibidem, p. 296; Traian Mager, op. cit., p. 69.
[44] Apud, Traian Mager, op. cit., p. 69.
[45] Ibidem.
[46] “Gazeta Transilvaniei”, XXXV, 1872, nr. 69, din 14/26 septembrie; “Familia”, 1872, nr. 39, din 24 septembrie.
[47] Corneliu Albu, Împotriva Dictatului de la Viena. (Bucureşti, 1944), p. 59; Traian Mager, op. cit., p. 69.
[48] Ioan Silviu Nistor, Comuna şi judeţul. Factori ai civilizaţiei româneşti unitare. Evoluţia istorică, Cluj-Napoca, 2000, p. 104–105; Teodor V. Păcăţian, Judeţele româneşti desfiinţate de regimul maghiar, în “Societatea de mâine”, VII, 1930, nr. 4, p. 60–62; Teodor V. Păcăţian, Cartea de aur sau luptele politice naţionale ale românilor de sub coroana ungară, VI, Sibiu, 1910, p. 569–593.
[49] Romulus Felea, Avram
Iancu în folclorul moţilor. 130 de ani de la moartea marelui erou, cu
o prefaţă de Acad. Camil Mureşanu, ediţia a II-a
revăzută şi adăugită de Ioan Felea şi Virgiliu
Florea, Cluj-Napoca, 2002; Ţara Moţilor, I–IV, Cluj-Napoca, 1974–1992; Rolus Felea, Avram
Iancu – Craiul Moţilor. Antologie,
[50] Camil Mureşanu, Cu gândul la Iancu al legendei…, prefaţă la Romulus Felea, Avram Iancu în folclorul moţilor, p. 5–7.