Aspecte demografice

în gândirea economică bariţiană

Gheorghe Popescu

Universitatea “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca

“În bărbaţii ei distinşi se onorează naţiunea”,  afirma  Alexandru Mocioni în 1892, cu ocazia celei de a 80-a aniversări a lui George Bariţ (1812–1893).

                Prin “Gazeta Transilvaniei” şi “Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, prin activităţile ASTRA - ei, Gremiului român pentru comerţ levantin, Academia Română, ca şi prin funcţiile şi acţiunile sale politice, George Bariţ a contribuit hotărâtor la cultivarea şi dezvoltarea sentimentului unităţii naţionale a românilor ardeleni din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi la înfăptuirea Marii Uniri de la 1918. Am îndrăzni să apreciem că prin tot ce a făcut de a lungul întregii sale vieţi, marele gânditor s-a impus ca factorul cultural determinant al coagulării şi dezvoltării sentimentului naţional al românilor ardeleni şi a contribuit substanţial la înfăptuirea Marii Uniri de la 1918.

                Opera sa pilduitoare, îndelungată, vastă şi complexă, a reprezentat şi continuă să constituie astăzi şi pentru perioadele ce urmează un izvor mereu proaspăt, am putea spune chiar inepuizabil, de idei şi fapte măreţe, de actualitate perpetuă, şi îl aşează demn şi binemeritat pe marele înaintaş în galeria ilustră a făuritorilor de neam şi ţară românească.

                În vasta sa lucrare şi-au găsit exprimarea şi soluţiile potrivite cele mai diverse preocupări ale populaţiei româneşti din toate teritoriile, de la cele de istorie până la economie, cultură, politică, or viaţă socială generală. De aceea, nu este de mirare că diferite categorii ale intelectualităţii româneşti au fost, sunt şi vor fi tentate să şi-l revendice pe George Bariţ şi să se legitimeze de la el. Între toţi se pare că istoricii sunt cei mai îndreptăţiţi la o asemenea legitimare[1], urmează economiştii, sociologii, jurnaliştii şi multe alte îndeletniciri intelectuale.

                Ca economist, George Bariţ a fost preocupat, deopotrivă, de problemele teoretice, ca şi de cele practice dintre cele mai diverse, mergând de la explicarea faptului mărunt până la studiile cu înalt conţinut ştiinţific. Între analizele şi elaboratele sale economice, cele de statistică, populaţie şi demografie ocupă un loc distinct, iar parcurgerea şi investigarea lor atentă ne oferă informaţii preţioase şi pertinente despre realităţile timpului, oamenilor şi locurilor contemporane gânditorului şi militantului român ardelean.

George Bariţ a sesizat importanţa specială a informaţiilor statistice pentru cunoaşterea realităţii şi fundamentarea deciziilor în diferitele domenii de activitate. “Istoricul, politicianul, publicistul, finanţistul, guvernatorul, soldatul, au neapărată trebuinţă de date statistice, adevărate, fără care nici unul din aceştia nu poate face nici un pas sigur în resortul său”[2].

                Analizând datele recensământului din anul 1851, referitoare la Ardeal, el arăta: “Suprafaţa Transilvaniei după o măsurătoare veche şi neacurată se crede a fi 1.054^4/5 miluri pătrate austriece (câte patru mii stânjeni[3] pe mil). Pe această suprafaţă trăiesc după conscripţiunea din anul 1851, o poporăciune de 2.073.737 suflete, … pentru că pe un mil pătrat se vin numai 1.966 suflete, când alte ţări … au îndoit mai mulţi locuitori, ba însăşi Ungaria este socotită mai deasă decât Ardealul”[4].

                Deşi iniţial densitatea populaţiei ardelene i s-a părut inferioară altor teritorii şi ţări, George Bariţ nu s-a arătat pesimist, pentru că analiza mai detaliată relevă şi alte aspecte calitative. “Cu toate acestea suntem siliţi a întări că Ardealul este poporat numai de ajuns, îndată ce vom considera că munţii cei pietroşi, codrii şi dealurile sterpe şi pleşuge care toate cuprind la 400 miluri pătrate, nu pot fi locuite de oameni. Văile şi şesurile Transilvaniei sunt poporate nici prea rău, nici prea des. Peste aceasta ce ne-ar folosi o poporăciune mai deasă întreţesută de un milion de proletari şi alţi golani”[5].

Mergând mai departe, autorul întrevede efectele pozitive asupra creşterii populaţiei pe care le putea induce abolirea iobăgiei şi reforma agrară din anul 1848, prin care s-au creat multe proprietăţi pentru familiile care anterior nu aveau pământ. “Într-aceea este prea provaber că după sfărâmarea lanţurilor proprietăţii (6/18 iunie 1848) în 50 de ani poporăciunea ardeleană va creşte din sine şi treptat şi în proporţiune însemnătoare”[6].

                Analizând structura internă a populaţiei ardelene după naţionalitate, George Bariţ evidenţiază caracterul majoritar absolut al populaţiei româneşti, care deţinea 60 de procente din total, comparativ cu ungurii 26% şi populaţia germanică 9%. “Din poporaţiunea Ardealului (de 2.073.737 “suflete”, la jumătatea secolului al XIX-lea - n. ns. G. P.) socotită după naţionalităţi aflăm: 1.226.998 români, 535.888 maghiari şi secui, 192.438 saşi cu nemţi, 78.906 ţigani, 15.570 evrei, 7.600 armeni, 3.743 sârbi şi bulgari, 771 alte seminţii străine”[7].

                După confesiunea religioasă, procentajul populaţiei româneşti majoritare se ridica la aproape 63%. “Aceiaşi locuitori priviţi sub aspect confesional se împart aşa: 219.672 romano-catolici (unguri, nemţi, ţigani, slovaci), 648.263 greco-uniţi (români şi câţiva ţigani), 647.872 greco-neuniţi (tot români şi câţiva ţigani)[8], 198.807 luterani (toţi saşi şi unele comune ungureşti), 215.723 calvini reformaţi (toţi unguri), 46.006 unitarieni (toţi unguri şi secui), 15.580 mozaici”[9].

Structura pe sexe releva o oarecare superioritate a numărului femeilor (51,5%) faţă de bărbaţi (48,5%). “Din populaţiunea întreagă 1.006.341 este de sexul bărbătesc şi 1.025.194 de sex femeesc; prin urmare numărul femeilor este ceva mai mare”[10].

Fondul locativ indica la jumătatea secolului al XIX-lea 1 casă la aproximativ 5 persoane. “Populaţia Ardealului locuieşte în 90 cetăţi, oraşe şi orăşele, în 2.684 sate şi pe 70 puste, cătune (câte 5–6 case la un loc) şi odăi, cu totul în 419.916 case mari şi mici”[11].

Oraşul cel mai populat al Ardealului - şi cu cea mai mare putere economică - era, de departe, Braşovul, care beneficia de o mai lungă tradiţie a îndeletnicirilor neagricole, de o diversitate însemnată a activităţilor meşteşugăreşti şi chiar industriale, ca şi de o poziţie geografică privilegiată la graniţa cu celelalte provincii româneşti, precum şi cu funcţii însemnate în cadrul comerţului internaţional[12]. “Dintre cetăţi Braşovul este cel mai populat, căci conţine 25.279 suflete[13] (români şi saşi înjumătăţindu-se şi vreo 5.000 secui şi alte naţionalităţi), urmează Clujul cu 18.116, Sibiul cu 16.268, Mureş Oşorhei cu 9.127, Sighişoara cu 7.932, St. Miclăuş 5.448, Mediaşul 5.327, Alba Carolina (Bălgradul) 5.054, S. Reghinul 4.741, Sebeşul 4.556, peste acestea Dejul, Zalăul, Făgăraşul, Râşnovul, Orăştia au locuitori de la câte 4.000 suflete în sus la 4.100, Gherla 3.872, …”[14].

Martor şi cunoscător profund al realităţilor ardelene în general, al problematicii populaţiei şi aplecat cu mintea şi inima asupra situaţiei românilor transilvăneni, timp de peste o jumătate de secol, George Bariţ a putut sesiza, poate ca nimeni altul, atitudinea, nu întotdeauna binevoitoare a autorităţilor absolutiste şi apoi imperiale faţă de etnia majoritară. Mai mult decât atât, intelectualul militant ardelean a avut curajul să prezinte pertinent cele mai spinoase aspecte ale populaţiei şi demografiei, pentru că şi-a bazat, întotdeauna, demersurile pe realitatea atent şi îndelung studiată, iar patriotismul său nu a fost unul de circumstanţă, ci unul axiologic, cu substanţă ştiinţifică intrinsecă. O asemenea atitudine i-a permis, în repetate rânduri să abordeze aspecte complicate ale politicii guvernamentale în domeniul demografiei în general, ca şi nedreptăţile orientate repetat şi ostentativ în defavoarea şi chiar împotriva populaţiei româneşti, etnia care deţinea majoritatea absolută în Ardeal. Prin analizele şi studiile sale, intelectualul român a demonstrat caracterul iraţional al politicii absolutiste şi imperiale în problema populaţiei, generator de nemulţumire, frustrări nemeritate şi chiar stări conflictuale. Asemenea politică, asprită progresiv de la formarea dualismului în 1867[15] a fost marcată în anii ’80–90 ai secolului al XIX-lea de excesele legiferate cu privire la “maghiarizarea” numelor şi de practicile care au urmat, a contribuit, alături de alţi factori, la destrămarea Imperiului Austro-Ungar în timpul primului război mondial.

Politica antinaţională adoptată şi promovată progresiv, a debutat prin modificarea unor formulare ale procesului de recenzare a populaţiei. Între recensământul din 1 ianuarie 1870 şi cel din 1881 “guvernul a şters rubrica ‘naţionalităţi’ din registrele sale”[16] “Rubrica ‘confesiuni religioase’ nu apucase a o şterge înainte cu 10 ani”[17] George Bariţ îşi exprimă speranţa că cel puţin această rubrică se va menţine în continuare “pentru ochii lumii, mai ales când s-au înfiinţat în Europa aşa numitele congrese statistice” … “iar membrii acelora cer informaţiuni exacte, şi nu se îndestulesc cu cifre imaginare, nici false”[18].

A continuat, apoi, cu falsificarea datelor statistice şi cu dorinţa vădită de a prezenta şi impune „realităţi” care nu existau, cu inversarea unor evoluţii fireşti, naturale ale populaţiei, care sfidau cele mai elementare adevăruri. “În anii din urmă numărul românilor din această monarhie (Austro-ungară n. ns. G. P.) se prezintă de către statisticii din Budapesta dintr-odată cu câteva sute de mii mai scăzut, în comparaţie cu rezultatele de mai înainte, câştigate prin recensămintele făcute sub regimul austriac anterior dintre anii 1851 până la 1863, din contra numărul maghiarilor a sporit ca prin farmec cel puţin cu 1,5 milioane în cuprinsul Ungariei şi al Transilvaniei, anume aici în Transilvania ridicat cu mai bine de 100 de mii. Care cifre să fie autentice şi care false? Cine să dea răspuns limpede la contradicţiuni aşa bătătoare la ochi, decât o conspiraţiune nouă, făcută cu multă diligenţă, ştiinţă şi conştiinţă? Cunoaştem şi noi că poporaţiunea noastră, deşi recunoscută ca cea mai fecundă în comparaţiune cu celelalte conlocuitoare, nu se înmulţeşte aici, în ţara noastră, în proporţiunile calculate de statistici, după naşteri şi mortalitate; ştim că migraţiunea spre România[19]se continuă neîncetat. De aici însă nu se pot explica cifrele scăzute aşa precum ni le prezintă statisticii maghiari. Altele sunt cauzele, dintre care unele se pot afla în sistema actuală … în parte şi în frica învechită a poporului ca să fie număraţi toţi membrii familiei … apoi şi de frica impozitelor pe capetele indivizilor trecuţi de 16 ani”[20].

Inadvertenţele şi contradicţiile unei asemenea politici n-au întârziat să apară şi să se manifeste, iar ele au fost analizate cu obiectivitate ştiinţifică de către George Bariţ. Iată, spre exemplificare, doar câteva comparaţii. “În România avem date statistice numai ca de 50 de ani din zilele păcii de la Adrianopol şi ale ocupaţiunii ruseşti sub guvernul Kiseleff. Pe atunci capitala Bucureşti avea cu străini cu tot 90 mii locuitori, astăzi trec peste 221 mii, Iaşi din 50 mii ajunsese la 90 mii … Galaţi de la 40 mii a ajuns la 80 mii”[21] … “În mai toate celelalte oraşe ale României, poporaţiunea merge crescând mereu, apoi fie aceasta prin naşteri, fie prin migraţiuni, destul că ea creşte”[22]

Spre deosebire de această evoluţie firească în România, Transilvania prezenta o situaţie totalmente diferită, care nu poate fi susţinută cu argumente pertinente din realitatea ardeleană a timpului. “Cu totul altmintrelea se întâmplă cu cetăţile din oraşele din Transilvania, unde dacă nu descreşte, desigur însă că înaintează foarte încet poporaţiunea, din care cauză şi fizionomia exterioară a locuitorilor este mai tot cea de înainte cu 50 la unele şi cu 100 de ani”[23]. “Realitatea” aceasta devine chiar paradoxală dacă o corelăm cu etapa de dezvoltare economică atinsă la vremea respectivă de provincia ardeleană, comparativ cu spaţiile româneşti extra carpatice. 

Numărul locuitorilor în unele oraşe transilvane

Oraşul	Numărul populaţiei		Creştere
Anii	1857	1870	%
Braşov	22.133	28.000	126,50
Sibiu	18.588	19.000	102,22
Sighişoara	7.438	7.673	103,16
Bistriţa*	5.798	6.609	114,00
Mediaş	5.692	5.987	105,18
Orăştie	5.092	4.926	96,74
Total	64.741	72.195	111,51

* - fără străini

Sursa: George Bariţ, Locuitorii comunelor urbane îngenunchiaţi, în „Observatoriul”, anul III, nr. 72 din 6/18 septembrie 1880, p. 285.

Contribuţii directe preliminate la bugetul  statului

Oraşul	Impozitele directe			Creştere
Anii	1857	1874	1880	%
Braşov	79.775	153.071	260.335	326,34
Sibiu	70.471	107.368	160.488	227,74
Sighişoara	16.527	28.305	41.044	248,35
Bistriţa*	14.378	38.074	50.784	353,21
Mediaş	14.908	28.324	38.707	259,64
Orăştie	10.618	24.760	31.419	295,90
Total	206.677	379.902	582.777	281,97

Sursa: George Bariţ, Locuitorii comunelor urbane îngenunchiaţi, în  „Observatoriul”, anul III, nr. 72 din 6/18 septembrie 1880, p. 285.

                Populaţia totală a oraşelor considerate a crescut în perioada 1857–1880 doar cu 12%, în timp ce impozitele directe s-au mărit de aproape 3 ori !!! Sporirea contribuţiilor directe la bugetul statului nu poate fi explicată prin înăsprirea fiscalităţii, deoarece începând cu anul 1871 a intrat în vigoare un regim mai liberal. Nici prin dezvoltarea activităţilor economice nu se explică total şi convingător o asemenea sporire a veniturilor directe bugetare, dat fiind că aşa cum sublinia George Bariţ “din toate impozitele cea mai apăsătoare în comunele urbane este darea pe venitul (chiriile) caselor”[24]. În realitate credem că nu este vorba de veniturile din chirii, ci, mai degrabă, de impozitul pe locuinţe. Corelată cu ceilalţi factori amintiţi mai sus o asemenea situaţie conduce la ideea că statistica oficială prezenta cu multă discreţie, chiar cu o parcimonie neînţeleasă, evoluţia numărului populaţiei urbane. Oare, de ce?

George Bariţ a participat activ la dezbaterea problematicii colonizării unor populaţii în teritorii străine. Om cu vederi largi, el s-a implicat constructiv într-un asemenea dialog. Articolele publicate în presa timpului îl relevă pe gânditorul român ca pe un specialist şi patriot deopotrivă. El a făcut, la început, o analiză teoretică a subiectului în discuţie.  “Cea dintâi întrebare ce poţi şi trebuie s-o pui coloniştilor este: Cu ce drept vor ei a merge şi a cuprinde pământ străin? Răspunsul la aceasta îl dădură cele mai bune capete cu cuvântul şi cu fapta naivă şi nesfiit aşa: Dreptul popoarelor europene de a se coloniza în ţări străine este tot cel vechiu al Fenicienilor, Elinilor şi al Romanilor înainte de creştinism, adică dreptul celui mai tare (jus fortinis!). Un popor care sau din întâmplare, sau cu ajutorul culturii simte în sine putere mai mare fizică (braţul şi numărul), se aşează între sau asupra altui popor mai neputincios în privinţa morală şi fizică şi dacă acesta nu vrea a se retrage sau a se supune cu buna, îl subjugă cu puterea. Acesta e dreptul de a coloniza şi cu acesta colonizează francezii Algerul, Englezii India şi acuma unele locuri de ale Chinei, Ruşii la Marea Caspică, la Caucaz, ş. a. Cu acelaşi drept cugetă nemţii a se aşeza şi a funda domnie în Nordamerica. … Aceiaşi nemţi mai curând (mai recent, n. ns. G. P.) îşi aruncară ochii  spre Dunăre şi spre Asia Mică …”[25].

Intelectualul român a distins două tipuri de colonizări: una negativă, alta pozitivă. “Scopul aşezării coloniştilor poate fi de două feluri; unul politic şi altul binefăcătoriu. Cel dintâi ni-l explică istoria începând de la Fenicieni, Cartaginezi, Romani, până în veacurile de acum …. Scopul al doilea binefăcătoriu ar fi când astfel de colonişti s-ar aduce cu scopul ca să deservească de reformatoriu în cultura pământului cutărei ţări şi de dăscălie pământenilor”[26].

De la problemele generale George Bariţ a trecut, apoi, la investigarea realităţii concrete din spaţiul locuit de populaţia românească şi a propus soluţii favorabile, deopotrivă, statului şi societăţii. “Când publiciştii străini vorbesc despre colonizaţie pe malurile Dunării şi printre Carpaţi, ei, parte mare, vădesc o prea slabă cunoaştere a acestor ţări ale noastre, şi se mulţumesc mai mult să cunoască pământul cel roditor, iar natura proprietăţii în aceste ţări prea puţin o examinează. Noi nu trebuie să facem ca acei străini, ci să întrebăm, mai înainte de toate, coloniştii care ar dori să vie în cutare parte a Daciei sau a României, în ce relaţie ar deveni ei către patrie şi către proprietari, căci pământ ce ar sta sub jure nullius (sub dreptul nimănui) negreşit nu vor mai găsi”[27].

Coloniştii care vin la noi să provină:

u dintr-o “naţie înrudită or prin limbă, or prin climă”;

u “să dezbrace orice altă naţionalitate şi să se întrupe cu totul în naţionalitatea noastră”;

u să accepte locaţiile cele mai potrivite cu interesul naţiunii române;

u să nu precupeţească nici un efort pentru prosperitatea poporului român care i-a primit[28].

George Bariţ sugerează chemarea în ţinuturile româneşti a unor colonişti din “provinciile Europei cele mai industrioase, cele mai înaintate în cultura pământului”[29] pentru a împărtăşi românilor tehnici şi tehnologii avansate de producţie şi metode moderne de organizare a producţiei. Iar, asemenea colonişti să fie repartizaţi în număr mic (“5–6 familii”) şi în cât mai multe localităţi pentru a disemina experienţa mai înaintată şi mai eficientă. Intelectualul ardelean se pronunţă împotriva creării de localităţi şi comunităţi compacte de colonişti. Asemenea aşezări ar fi izolate, s-ar forma enclave etnice automotivate (“câştigul ar rămâne numai egoistic”) iar populaţia autohtonă nu ar câştiga “cum n-a câştigat de sute de ani înainte de aceasta de la alţi colonişti - chiar nimica”[30]. Dimpotrivă, câştigul statului şi al societăţii întregi ar fi infinit mai mare prin “extinderea unei reforme avansate” la populaţii, îndeletniciri şi teritorii cât mai largi[31].

---

[1] Academia Română a instituit Premiul „George Bariţ” pentru ştiinţe istorice.

[2] George Bariţ, „Calendariu pentru poporul românesc”, III, Braşov 1854, p. 64–65.

[3] Stânjen, unitate de măsură a lungimii folosită în trecut egală cu aproximativ 2 m. În Muntenia 1 stânjen = 1,96 m, iar în Moldova 1 stânjen = 2,23 m. Stânjen pescăresc, unitate de măsură a lungimii folosită de pescari, egală cu 1,50 m Stânjen marin, măsură de lungime egală cu 1,83 m. Stânjen, unitate de măsură pentru volumul lemnelor stivuite egală cu 8 metri steri (cubi).

[4] George Bariţ, „Calendariu pentru poporul românesc”, III, Braşov 1854, p. 64–65.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Între 1701–1761 Episcopia Ortodoxă din Ardeal a fost desfiinţată din ordinul autorităţilor politice conducătoare. În asemenea condiţii, o parte a românilor ardeleni “s-au declarat” “greco-uniţi”, “greco-neuniţi”. Astfel că populaţia românească nu a mai figurat legal, atunci şi pentru o lungă perioadă după aceea, drept ortodoxă. Aşa se explică trecerea în dreptul românilor a confesiunilor “greco-uniţi” şi “greco-neuniţi”. Singurul nucleu ortodox din Ardeal care s-a manifestat ca atare în perioada 1701–1761 a fost la Răşinari, lângă Sibiu. Aici locuitorii şi-au edificat prin forţe proprii, din piatră, împotriva interdicţiilor impuse oficial, o biserică ortodoxă, care a constituit, în acele timpuri grele, speranţa ortodoxiei româneşti ardelene. Sute de ani înaintea Marii Uniri de la 1918 românilor ardeleni li s-a interzis construirea de biserici din piatră, iar cele cele existente au fost dărâmate de autorităţile dominatoare în Ardeal, aşa încât ortodoxia românească este lipsită de asemenea aşezăminte pentru perioada respectivă. Singura clădire ortodoxă din piatră „scăpată” ca prin minune este Mănăstirea Râmeţ, ctitorită în anul 1214, situată la intrarea în Cheile Râmeţului, pe Râul Stremţ, la 12 kilometri de oraşul Teiuş din Judeţul Alba.

[9] George Bariţ, “Calendariu pentru poporul românesc”, III, Braşov 1854, p. 64–65.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem.

[12] Prin Braşov s-au realizat, în principal, legăturile comerciale între Ardeal pe de o parte, Muntenia şi Moldova, pe de altă parte, ca şi legăturile dintre Lipsca (Leipzig) şi Levant (litoralul estic al Mării Mediterane), trecând prin porturile Galaţi şi Brăila. Comercianţii români braşoveni au fost foarte activi în aceste fluxuri. Ei au înfiinţat în anul 1837 „Gremiul românesc pentru comerţul levantin”. Iar în anul 1851 a luat fiinţă „Camera de Comerţ” de la Braşov.

[13] În ajunul celui de al doilea război mondial Braşovul număra circa 100.000 locuitori.

[14] George Bariţ, „Calendariu pentru poporul românesc”, III, Braşov 1854, p. 64–65.

[15] În anul 1867 s-a creat Imperiul Dualist austro-ungar.

[16] George Bariţ, Conscripţiune nouă de popor, în „Observatoriul”, I, nr. 91 din 12/24 noiembrie 1880. În revista „Observatoriul”, editat de George Bariţ la Sibiu între anii 1878–1885, a publicat marele gânditor o parte însemnată a articolelor sale referitoare la problemele teoretice şi practice ale Economiei Politice şi Politicii Economice deopotrivă.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem.

[19] Emigrarea unei părţi a populaţiei româneşti din Ardeal spre România a fost accelerată în perioada Războiului vamal dintre monarhia Austro-ungară şi România, din 1886–1991, în special din raţiuni economice. A urmat un nou val de emigrări masive spre România începând cu anii ’80 ai secolului al XIX-lea, din cauza înăspririi legislaţiei austro-ungare cu privire la cetăţenie română.

[20] Ibidem.

[21] George Bariţ, Locuitorii comunelor urbane îngenunchiaţi, în „Observatoriul”, anul III, nr. 72 din 6/18 septembrie 1880, p. 285.

[22] Ibidem.

[23] Ibidem.

[24] Ibidem.

[25] „Gazeta de Transilvania”,  VIII, nr. 8 din 25 ianuarie 1845, p. 29-30.

[26] „Gazeta Transilvaniei”,  XVIII, nr. 29 din 13 aprilie 1855 (articol nesemnat).

[27] „Gazeta de Transilvania”,  VIII, nr. 7 din 22 ianuarie şi nr. 8 din 25 ianuarie 1845.

[28] Ibidem.

[29] „Gazeta Transilvaniei”, XVIII, nr. 29 din 13 aprilie 1855 (articol nesemnat).

[30] Ibidem.

[31] Ibidem.