S  T  U  D  I  I

 

ORDINUL ŞI CONFRERIA SFÂNTULUI  SPIRIT ÎN TRANSILVANIA

 

Lidia Gross

Institutul de Istorie “George Bariţ”Cluj-Napoca

 

I. ARGUMENT

            Două motive ne-au determinat să ne oprim, în cele ce urmează, asupra istoriei Ordinului Sfântului Spirit (OSS), un ordin hospitalier prin vocaţie, care a avut câteva aşezăminte şi în Transilvania. 

1. În istoriografia română, problematica ordinelor religioase, în general, şi a instituţiilor hospitaliere, în special, a fost prea puţin abordată până acum, iar istoria OSS, după ştiinţa noastră, a “scăpat”, cu totul, atenţiei specialiştilor datorită lipsei de interes, pe de o parte şi a confuziei cu alte ordine hospitaliere, respectiv, cu cel al Sfântului Ioan de Ierusalim (Ordinul Ioaniţilor), pe de altă parte.

2. Preocupările noastre referitoare la fenomenul confraternal din Transilvania în evul mediu vizează şi confreria Sfântului Spirit, patronată de acest Ordin, în rândurile căreia se regăsesc numeroşi membri din spaţiul investigat, ceea ce ne-a impus, indirect, o apropiere şi de istoria ordinului sus amintit.

Ne propunem, aşadar, să reconstituim, în măsura în care documentele o permit, evoluţia coerentă a OSS în Transilvania şi să  prezentăm câteva aspecte de ordin general privind confreria cu acelaşi patronim. 

 

II. ORDINUL  SFÂNTULUI  SPIRIT-O  SUCCINTĂ  ISTORIE       

A. Pietatea şi sistemul hospitalier în societatea medievală occidentală

Înainte de toate, dorim să precizăm că pentru termenul latin hospitale/hospitalis, cu varianta domus hospitalis, am utilizat echivalentul hospital în locul celui de azil sau spital (cum apare uneori în lucrările de specialitate), deoarece ni s-a părut că adoptând unul din cei doi termeni, am diminua sensul noţiunii. Hospitalul este în acelaşi timp azil şi spital, dar şi o instituţie sacrală.

In perioada mişcării de întoarcere la sărăcia creştinismului primitiv, promovată şi de Ordinele mendicante, s-a impus credinţa că Isus Christos trebuie slujit, în fiecare zi, cu mare cinste prin fraţii cei mai dragi lui: săracii şi bolnavii. Se poate vorbi de un curent european al laicilor, în care s-au regăsit toate stările, care a avut drept urmare constituirea a numeroase hospitale, susţinute de confrerii sau de ordine religioase şi al cărui avânt a fost înregistrat în secolele Xll-Xlll.

Conceptul de boală în evul mediu oscilează între doi poli contradictorii: boala ca pedeapsă pentru un păcat înfăptuit, şi  boala ca încercare a credinţei, suferindul fiind în acest caz un ales al divinităţii. Ambivalenţa noţiunii îşi are originea în aşa numitul paradox paulician (Pavel, a ll-a Scrisoare către corintieni), în care boala apare în acelaşi timp ca operă a Satanei, dar şi ca dar al lui Dumnezeu[1], ceea ce a  trezit în omul medieval, pe de o parte, compasiunea, pe de altă parte dorinţa de excludere a bolnavului din societate şi de a-l împinge spre marginalizare. Hospitalul şi-a asumat responsabilitatea   “recuperării” şi îngrijirii acestor marginalizaţi, aceasta determinînd şi concepţia asupra instituţiei în cauză. In teologia practică a îngrijirii celor suferinzi însă, ce are la bază teoria întâietăţii sufletului în raport cu trupul, s-a ajuns la următoarea regulă: boala este cauzată de păcate. Pe de altă parte, considerarea bolnavilor şi a săracilor ca aleşi deosebiţi ai lui Dumnezeu, a determinat configuraţia specială a hospitalului medieval. La Conciliul al IV-lea de la Lateran, Inocenţiu al lll-lea i-a obligat pe medici, sub pedeapsa excomunicării, ca înainte de începerea tratamentului bolnavilor, aceştia să fie supuşi confesiunii. Alături de primatul sufletului în raport cu trupul, avem confirmată în acest caz şi convingerea că actul confesiunii şi al comuniunii îndepărtează păcatele, cauze originare ale bolii, influenţând pozitiv starea trupului. De aceea, într-un hospital, vindecarea bolnavilor începe cu taina confesiunii şi o cină[2]. Hospitalul, în totalitate, este o instituţie sacrală, fie că e încorporat unui ordin, fie că e administrat de episcopie sau de către oraş. Conform principiului extra ecclesiam nulla salus, din această activitate de tămăduire, biserica nu putea fi exclusă. Grija spirituală pentru vindecarea bolnavilor se concretiza în administrarea sfintelor taine la intrarea în hospital şi în oficierea liturghiei[3]. OSS organiza în propriile-i instituţii  adevărate procesiuni, în serile dinaintea sărbătorii Crăciunului, care se încheiau cu oficierea slujbei completă. Chiar şi tipul de construcţie al hospitalului rămâne, până aproape în timpurile moderne, determinat din punct de vedere sacral, sala bolnavilor având structura  unei biserici cu una ori mai multe nave, cu cor şi altar.

Acţiunile caritative ale hospitalului nu se desfăşurau numai între zidurile lăcaşului şi nu se răsfrângeau doar asupra săracilor , bolnavilor şi al infirmilor. In Regula Ordinului Ioanit apar câteva prevederi în acest sens, ce au fost preluate şi de Ordinul Teuton şi al Sfântului Spirit, anume: dăruirea de îmbrăcăminte pentru nevoiaşi în funcţie de anotimp, vizitarea prizonierilor din închisori, preluarea copiilor abandonaţi şi găzduirea lor într-un orfelinat propriu, precum şi a gravidelor şi a lăuzelor, ba chiar şi ajutorarea celor mai pauperi în organizarea nunţilor. Alături de aceste binefaceri, în Regula OSS   apare inserată şi grija faţă de prostituate (mulieres peccatrices); dacă acestea, în Săptămâna Mare, doreau o totală abstinenţă sexuală, erau primite în casa Ordinului, unde puteau rămâne până la octavele Sărbătorii Paştelui[4].

B. Ordinul Sfântului Spirit

Întemeierea  Ordinului  se datorează lui Guy, un senior din Montpellier, care  în jurul  anului 1170 a fondat în localitate hospitalul Sfântului Spirit. Iniţiativa a fost apreciată de către Inocenţiu al lll-lea , care, prin bula din anul 1198 îl recunoaşte  pe Guy ca fondator al acestuia  şi al Ordinului cu acelaşi patronim[5] şi înregistrează, totodată,  şi casele supuse Ordinului, dintre care două existente deja la Roma. Una dintre ele, hospitalul Sfânta Maria, în Sassia,  lângă Vatican (actualmente Santo Spirito in Sassia), a devenit după moartea lui Guy (1208), reşedinţa magistrului general, ales pe viaţă, numit rector, preceptor iar mai târziu comandor. Regula originală a Ordinului nu s-a păstrat. Ştim doar că avea la bază principiile Sfântului Augustin, sub a căror autoritate a fost pusă oficial de către Eugen al lV-lea (1431-1447)[6] şi că a avut drept model, asemenea altor Ordine hospitaliere, Regula Ioaniţilor. Primul  statut al Ordinului, care ni s-a păstrat, însoţit de comentarii, exemple biblice şi alegorii, datează, probabil, din prima jumătate a veacului al XV-lea[7].  La intrarea în Ordin novicele jura să servească lui Dumnezeu, Sfintei Maria, Sfântului Spirit şi bolnavilor[8].   Cei enumeraţi apar ca persoane juridice cărora cel ce intră li se oferă drept slujitor[9].  Sugestivă pentru atitudinea faţă de sărac (pauper) şi bolnav (infirmus) este şi formula de considerare a acestora: domini nostri pauperes sau domini nostri infirmi, care după modelul ioanit, se regăseşte şi în Regula OSS[10].  Aşezarea pe aceeaşi  treaptă a lui pauper infirmus cu Isus Christos, în viaţa cotidiană, este urmarea firească a credinţei că slujirea săracilor este cea mai avantajoasă şi merituasă modalitate pentru obţinerea mântuirii veşnice. Mistica îngrijirii bolnavilor şi a săracilor îşi are rădăcinile în simbolistica actului ungerii trupului lui Christos după coborârea de pe cruce. In capitolul 42, Regula OSS cere surorilor din hospital să spele, în zilele de marţi, capul bolnavilor, în cele de joi, picioarele şi, când este nevoie, hainele acestora[11].  Spălarea membrelor inferioare constituia, în evul mediu, un act liturgic, gestul celei mai depline umilinţe.

Comparativ cu alte Ordine, cel al  Sfântului Spirit a avut  o organizare mai puţin riguroasă, magistratul oraşelor rezervându-şi adesea dreptul de a-i numi pe rectorii/magiştrii hospitalelor şi chiar de a interveni în administraţia acestora. Prin bula Inter opera pietatis, din 1204, Inocenţiu al lll-lea  a stabilit modul de alegere al magistrului general al Ordinului, care era scos de sub autoritatea episcopului  şi a preoţilor, fiind direct supus jurisdicţiei papale; acelaşi document confirma existenţa a cel puţin patru clerici (clerici regulam eiusdem hospitali professi) în biserica hospitalului din Roma şi delimita “sferele de influenţă” între hospitalul din Roma şi cel din Montpellier, în felul următor: colectorii de la Roma se îngrijeau de donaţii în Italia, Sicilia, Anglia şi Ungaria, iar cei din Montpellier, în restul provinciilor catolice[12].  In pofida ostilităţii episcopilor şi a parohilor, aceste chete organizate au asigurat bogăţia Ordinului, care în anul 1547 şi-a creat o bancă proprie (Monte Santo Spirito)[13].

Membrii inferiori şi superiori ai  OSS erau laici (numiţi fraţi şi surori de caritate), lor asociindu-li-se clerici (rânduiţi în  “hierarhia ordinis”), obligaţi să respecte Regula Ordinului, conform căreia acestora li se interzicea amestecul în problemele economice ale casei, lor revenindu-le activitatea  în sfera spirituală. Aşezămintele OSS erau conduse de un membru (laic) al  Ordinului, numit, de obicei, magister, rector sau praeceptor, căruia i se alătura diriguitorul vieţii spirituale numit prior (acesta fiind un cleric). La aşezămintele mai mici funcţia priorului era preluată de rector, care,în acest caz, cu siguranţă era cleric.  Documentele, în general, sunt prea puţin lămuritoare, astfel încât, cu greu, se poate face o delimitare certă a sferelor de activitate[14].

Ordinul a cunoscut în zona catolică o dezvoltare considerabilă: 23 de aşezăminte în secolul al Xll-lea, 301 în cel următor, 414 în veacurile XlV şi XV, cele mai numeroase în Franţa, Italia şi în spaţiul german. Incepând cu secolul al XVl-lea se consemnează lăcaşuri şi în America spaniolă[15].

 

III. ORDINUL SFÂNTULUI SPIRIT IN UNGARIA MEDIEVALĂ

 

Pe lângă hospitalele diferitelor Ordine religioase, în Ungaria medievală au apărut instituţii similare încă din vremea lui Ştefan l, în  oraşe şi localităţi de câmpie, fiind întemeiate de către rege, episcop, oraş, senior feudal ori diferite asociaţii laice/religioase[16]. Aceste instituţii au cunoscut un proces rapid  de dezvoltare în veacurile  Xlll-XlV.

Reconstituirea istoriei hospitalelor din Ungaria medievală nu este deloc  o încercare uşoară. Mai întâi, pentru că documentele relativ puţine, denumesc cu termenul generic de fratres cruciferi sau cruciferi nu numai pe membrii Ordinelor cavalereşti tradiţionale (ioaniţi, templieri, teutoni), ci şi pe aparţinătorii Ordinelor hospitaliere, precum cel al Sfântului Ştefan, al Sfântului Lazăr sau al Sfântului Spirit. Mai apoi, transferul de autoritate de la un Ordin hospitalier la altul, sau chiar la o altă instituţie, dificil de urmărit documentar, îngreunează şi, uneori face imposibilă atribuirea unui hospital la un Ordin sau altul. De exemplu, este greu de precizat ce s-a întâmplat cu hospitalele Ordinului Sfântului Ştefan, deoarece acesta dispărând în veacul al XV-lea, în aşezămintele sale au fost organizate capitluri colegiale, care nu se îndeletniceau cu administrarea instituţiilor caritative[17].  

În ceea ce priveşte hospitalele susţinute de OSS, mai apare un element descurajant: există hospitale care au patronimul Sfântul Spirit fără nici o legătură cu Ordinul (poate fi vorba numai de o influenţă), dar mai există hospitale ale acestui Ordin, ce au un cu totul alt patronim.[18]

În ciuda  acestor impedimente sus relevate, pornind  de la lucrările lui Somogyi Zoltán[19]  şi Pásztor Lajos,[20] istoricul Kubinyi András a refăcut, într-un recent studiu,[21]   fără pretenţia exhaustivităţii, lista hospitalelor din Ungaria, cu excepţia celor aparţinând Ordinelor Ioanit, al Sfântului Ştefan şi al Sfântului Lazăr (neincluderea lor datorându-se contradicţiilor istoriografice privind dependenţa sau non-dependenţa de Ordinele respective).

Din cele 117 instituţii hospitaliere identificate, cuprinzând şi leprozeriile, 24 au ca patronim Sfântul Spirit, dintre acestea doar 9 fiind considerate ca aparţinătoare Ordinului sus-menţionat[22]. Şapte din cele nouă instituţii s-au aflat pe teritoriul Transilvaniei, iar celelalte două, la Buda şi Pécs[23]. Sub semnul întrebării se află existenţa unui hospital al Ordinului din dieceza de Cenad, în localitatea Azra, neidentificată până în present[24].

 

IV. ORDINUL SFÂNTULUI SPIRIT IN TRANSILVANIA

A.     Aspecte istoriografice

Unica sinteză referitoare la trecutul instituţiilor hospitaliere în Transilvania medievală şi care, implicit, aduce date privind OSS, este studiul lui Friedrich Müller[25], apărut la mijlocul secolului al  XlX-lea, ce reprezintă încă un punct de referinţă pentru cei interesaţi de această problemă. Istoria bisericii evanghelice din Transilvania de Friedrich Teutsch[26] acordă, în conivenţă cu aspectul instituţional al problemei, un amplu spaţiu Ordinelor şi vieţii religioase, iar în acest context inserează câteva date legate de aşezămintele Ordinului în Transilvania.

Din ştiinţa istorică ungară reţinem drept ilustrative pentru subiectul dezbătut numele deja amintite ale lui Pásztor János, Somogyi Zoltán şi, mai recent, pe cel al lui Kubinyi András.

Am considerat necesare aceste succinte aspecte istoriografice, deoarece constituie suportul bibliografic pe care se edifică demersul nostru, în corelaţie cu materialul documentar accesibil.

B.    Aşezămintele Ordinului Sfântului Spirit în Transilvania

Hospitale ale OSS în Transilvania au existat la  Bistriţa, Braşov, Crainimăt (Bistriţa Năsăud), Feldioara, Sibiu, Sighişoara şi Târgu -Mureş.

1. Sibiu.  Vom începe cu hospitalul Ordinului din localitate,  fiindcă pentru acesta s-a păstrat cea mai timpurie atestare  documentară certă (1292)  şi suportul informaţional este relativ mai bogat decât al celorlalte instituţii similare.

             Documentul din 24 iunie 1292[27], un act cu caracter contractual, dezvăluie mecanismul prin care s-a făcut transferul de la autoritatea laică la cea spirituală, în administrarea instituţiei. Autoritatea laică reprezentată de comunitatea locală a donat membrilor OSS  (fratribus cruciferis de ordine sancti spiritus), o casă cu toate “pertinenţele “ ei, întrebuinţată de mult timp ca hospital, pentru a o deţine cu aceleaşi drepturi. In incinta acesteia trebuia să fie asigurată găzduirea şi îngrijirea săracilor, a celor neputincioşi, a şchiopilor/ologilor şi a străinilor (et ipsi pauperibus, debilibus, advenis at claudis…subveniant). Fraţii Ordinului se obligau să sprijine celebrarea slujbelor religioase, a miselor şi să susţină material pe cei nevoiaşi, din donaţiile caritative făcute de credincioşi.

              Nu cunoaştem care au fost relaţiile între magistratul oraşului Sibiu şi hospital în veacul următor, căci mărturiile minime şi răzleţe nu destăinuie nimic în acest sens. In anul 1309 este atestat, în contextul procesului dintre capitlul de Alba-Iulia şi unele decanate săseşti, fratele Waltherus, magistru al hospitalului din Sibiu (ego frater Waltherus ordinis sancti spiritus magister hospitalis in Cibinio…)[28]; iar dintr-un document din 1386, aflăm că s-au executat nişte lucrări de restaurare ale clădirii hospitalului, prilej cu care este amintit “Nicolaus pictor, vitricus hospitalis[29].

            Din veacul al XV-lea s-au păstrat câteva mărturii  scrise care relevă o relaţie tensionată între administraţia oraşului şi cea a hospitalului, cea dintâi arogându-şi dreptul de a-l numi ori demite pe rectorul aşezământului. La mijlocul secolului, conflictul a determinat destituirea rectorului hospitalului, Petrus Kempf din Basilea (Basel) şi numirea lui Nicolaus. Cel îndepărtat a făcut apel la magistrul şi preceptorul general al Ordinului de la Roma , Petrus Matheus, care a solicitat intervenţia episcopului Transilvaniei, în calitatea deţinută de acesta, de judecător şi protector al hospitalului din Sibiu (…tamquam iudex et commissarius ac protector hospitalis sancti spiritus in Cibinio…)[30] la magistratura oraşului Sibiu, în favoarea lui  Petrus Kempf. Gestul lui Nicolae, episcopul Transilvaniei, din anul 1466, se pare că a fost fără rezultat, deoarece candidatul susţinut de oraş, anume fratele Nicolaus a rămas în funcţia de rector al hospitalului, aşa cum reiese dintr-un act din 1469. Conform acestuia, Matheus, canonic de Alba Iulia şi Ştefan , parohul de Câlnic, îl recomandă sfatului orăşenesc pe “Johannes de Bazana” (Petin, jud.Satu-Mare), ca rector al hospitalului, în locul lui “Nicolaus presbyter”, decedat[31]. Nu cunoaştem decizia administraţiei urbane în această situaţie, cert este că în anul 1475, Rupertus Tannhoffer, magistrul hospitalului Sfântului Spirit din Viena, a cerut conducerii oraşului Sibiu să îi comunice dacă prioratul casei Ordinului din localitate este atribuit cuiva anume[32]. Solicitarea celui sus pomenit s-a făcut în baza raporturilor ierarhice existente, casa ordinului din Sibiu fiind subordonată celei din Buda şi , prin aceasta, casei din Viena, aşa cum rezultă dintr-un document din anul 1503. Relaţia de subordonare faţă de Viena era materializată, conform aceluiaşi act, prin plata unei taxe anuale de 1 marcă sau 4 dinari[33].

                La sfârşitul veacului XV, conflictele între diriguitorii oraşului şi cei ai hospitalului au devenit frecvente. Demiterea lui Gasparus, rectorul hospitalului, de către autoritatea urbană, a determinat intervenţia regelui Mathia, în anul 1484, în favoarea orăşenilor, dându-se acestora libertatea de a alege un alt rector, dar din acelaşi Ordin[34]. In 1493 a avut loc intervenţia regelui Vladislav al ll-lea în conflictul generat de înlăturarea priorului hospitalului, Ludwig Drepperk. Magistratul oraşului a considerat că acesta a lipsit prea mult din localitate, fiind plecat la Roma, şi l-a înlocuit cu un cleric mirean. Vladislav al ll-lea a cerut capitlului din Sibiu să susţină readucerea celui demis şi se pare că a reuşit aceasta, fiindcă în anul 1495, un anume “Ludwig ordinis sanctis spiritus” este atestat ca “prior domus hospitalis in Cibinio[35]. Starea tensionată (care nu era specifică numai Sibiului) a fost provocată de organizarea mai puţin solidă a OSS, care a permis autoriţăţii laice urbane să se amestece în administrarea aşezămintelor acestuia. Asemeni celor petrecute în  spaţiul german, puterea crescândă a oraşului în secolul al XV-lea a subminat autoritatea Ordinului şi în Transilvania, astfel încât, episcopi şi regi au putut interveni în treburile sale interne, conform celor constate de către istoricul Virchow[36].  Starea la care s-a ajuns în timp era previzibilă: autoritatea Ordinului a fost limitată de către oraş la sfera spirituală, realitate înregistrată la Sibiu în amintitul document din 1495, în care OSS apare doar ca administrator spiritual al hospitalului[37].

               Din socotelile oraşului pe anii 1380-1506, rezultă că hospitalul era proprietarul unui alodiu (pământ arabil, păşune, vie) că era susţinut financiar şi de către oraş, donaţiile caritative şi cele testamentare completând averea acestuia, administrată de un “vitricus”, alături de care mai apare un “procurator”, cu atribuţii, probabil, administrativ-economice[38].

                In urma desfinţării prepoziturii de Sibiu, în anul 1424, o parte a bunurilor acesteia au fost cedate bisericii hospitalului pentru  celebrarea zilnică a unei liturghii de iertare a păcatelor[39].

                Friedrich Müller plasează constituirea leprozeriei din Sibiu în veacul al XV-lea. Despre aceasta nu ne putem pronunţa dacă a fost sau nu patronată de către OSS[40].

2. Bistriţa.  Existenţa unui hospital al OSS aici nu este pusă la îndoială de specialiştii problemei, întrebarea care se impune fiind următoarea: poate fi identificat sau nu hospitalul OSS cu cel al Sfintei Elisabeta, ce apare atestat cu acest patronim din secolul al XV-lea? In lista menţionată a hospitalelor din Ungaria, istoricul Kubinyi András ia în considerare doar un aşezământ hospitalier pentru Bistriţa, cu toate că şi el a ridicat această problemă, înclinând, în acest fel, pentru identitatea acestora[41].

                Prima atestare probabilă, în lumina documentelor existente, a hospitalului, datează din anul 1285, legată de numele lui Hermannus, orăşean din Bistriţa[42]. Menţionarea acestuia s-a făcut într-un  document mai târziu, din anul 1365, emis de vice-voievodul Transilvaniei, cu prilejul punerii lui Petru, fiul lui Syberk, în stăpânirea moşiei Lechinţa[43]. In acest context au fost prezentate în faţa vice-voievodului două privilegii emise odinioară (respectiv în anul 1285) de către capitlul de Alba-Iulia , privind cumpărarea şi apoi vânzarea moşiei Lechinţa de către sus numitul  Hermannus. In documentul din anul 1365, Hermannus apare menţionat în calitate de “procurator” al hospitalului din localitate (“…Hermanno, civi Bistriciensi, procuratori videlicet domus hospitalis de eadem…”)[44]. Documentele originale din  anul 1285 nu s-au păstrat, doar regestele lor în  Registrul capitlului de Alba-Iulia, în care funcţia lui Hermannus a rămas necompletată / neprecizată:…”Hermanno cive Bistriciensi … videlicet domus hospitalis de eadem…”[45]. Putem presupune că, redactorul documentului din anul 1365, fie a utilizat termenul înscris în original (procurator), fie a recurs la termenul epocii sale pentru desemnarea conducătorului hospitalului, fără a exclude posibilitatea ca Hermannus să fi fost un simplu împuternicit al instituţiei în cauză[46]. Chiar dacă acest aspect al desemnării funcţiei sau atribuţiei lui Hermannus rămâne sub semnul incertitudinii, se impune ca certă existenţa, la acea dată, a unui hospital în Bistriţa , subordonat administraţiei urbane, reprezentant sau conducător al acestuia fiind un “civis[47].

                Zece ani mai târziu, în 1295, hospitalul apare menţionat într-un document emis de Petru, episcopul Transilvaniei, referitor la atrocităţile săvârşite asupra propriilor sacerdoţi de credincioşii din Waldorf Inferior[48]. Pentru a-i pedepsi  pe răzvrătiţi şi a-i lipsi de dreptul de a-şi alege singuri parohul, episcopul Transilvaniei a conferit dreptul  de “cura animarum” capelanului hospitalului din Bistriţa , subordonând hospitalului, biserica din Waldorf Inferior, cu toate drepturile sale, exceptând pe cele ce îi reveneau. Totodată, episcopul a încredinţat magistrului hospitalului, în calitatea acestuia de conducător al  aşezământului, sarcina de a sluji  biserica pomenită “cum summo religiosus affectu”. Faptul că în document apare termenul de “magister hospitalis”, l-a determinat pe Friedrich Müller să aprecieze că instituţia era patronată la acea dată de un Ordin “crucifer”(=hospitalier), al cărui conducător în Transilvania, cel puţin în secolul al Xlll-lea, era frecvent denumit astfel[49].

    Este posibil ca la acea dată în fruntea hospitalului să se afle reprezentanţii OSS (la Sibiu erau deja), căci altfel cu greu ne-am explica gestul episcopului Transilvaniei de a subordona o biserică parohială  în mâinile unui  laic. In virtutea  autorităţii sale “in spiritualibus”, episcopul avea dreptul de intervenţie, de decizie asupra tuturor instituţiilor eclesiastice din dieceza sa, cu excepţia celor exempte, ce erau direct subordonate papei. Conform bulei din 1204, OSS era exempt, fapt constatat doar în cazul  instituţiilor italiene ale Ordinului. In restul teritoriilor, şi, mai ales, la marginea lumii catolice, raporturile directe de subordonare faţă de papă nu au mai funcţionat, acestuia substituindu-i-se arhiepiscopul sau episcopul, în calitate de reprezentanţi locali ai pontifului roman.  Ca atare, intervenţia episcopului Transilvanie apare în acord deplin cu dreptul canonic, dacă acceptăm că hospitalul  din Bistriţa era în 1295 patronat de un ordin hospitalier, respectiv OSS.     

     Această situaţie de drept s-a perpetuat până la impactul Reformei, în secolul al XVl-lea[50].

 In anul 1438, hospitalul Sfânta Elisabeta a fost scutit de darea anuală, de către regina Elisabeta[51], în 1467 a primit prin donaţie testamentară pătrimea unei mori în “platea cerdonum”[52], iar la începutul veacului XVl,  jumătatea unui heleşteu prin testamentul doamnei Ursula, soţia magistrului Paul[53].  

Din prima jumătate a secolului menţionat s-au păstrat câteva liste cu socotelile hospitalului Sfânta Elisabeta şi ale leprozeriei (întemeiată în secolul XV), cu patronimul Sfântului Spirit, ce pot deveni surse interesante pentru refacerea vieţii, cel puţin economice, a acestora[54].                                                                          

3.      Braşov. Oraşul nu figurează în lista istoricului Kubinyi András, ca

reşedinţa unui hospital aparţinând OSS[55].  Friedrich Müller a fost unicul cercetător care a confirmat, aici, existenţa unui lăcaş al  “cruciferilor”.                                                                                                               

 Documentele şi registrele de cheltuieli ale oraşului relevă existenţa unui hospital cu patronimul Sfântul Andrei (ceea ce nu exclude apartenţa la Ordinul sus pomenit) şi a unei leprozerii. De reţinut că Honterus, în “Reformationsbüchlein” (1543), aminteşte trei aşezăminte hospitaliere pentru Braşov[56]. În câteva documente emise la Braşov, însă, în 1455, apare implicat , în calitate de notar cu pecete proprie,  magistrul Friedrich Pyberstain din OSS. În cel din ianuarie 1455, Friedrich Pyberstain adevereşte cererea lui Nicolae Tosha , legată de posesia unei curţi[57], iar în cele din februarie şi august ale aceluiaşi an, apare ca martor în procesul ivit între Nicolae, preotul paroh, pe de o parte şi comunitatea din Bod, pe de alta[58].

Cel mai interesant pentru noi este documentul din martie 1455, prin care numitul Pyberstain, “artium et decretorum doctor ac ordinis sancti spiritus procurator”, s-a obligat în faţa magistratului din Braşov, la supunere, încredere şi discreţie, în toate chestiunile încredinţate lui, sub condiţia renunţării de bunăvoie la oficiul demnităţii sacerdotale, şi garantând cu ipoteca asupra tuturor bunurilor sale. Martori la semnarea actului au fost Antonius, provisor al casei Ordinului din Sibiu şi Sigismund Sutor, capelan al aceleiaşi instituţii[59]. Despre ce probleme putea fi vorba? Cele de ordin strict notarial, în sensul unui angajament, sunt puţin probabile, deoarece Friedrich Pyberstain a emis documente în această calitate şi înaintea acestei declaraţii.  Singurul răspuns posibil este legat de existenţa hospitalului din oraş, patronat de acest Ordin. Prezenţa reprezentanţilor casei Ordinului din Sibiu, ca martori, la acest moment, face mai mult decât plauzibilă ipoteza că Pyberstain a preluat atunci conducerea efectivă a  aşezământului, asupra căruia, administraţia oraşului îşi impune dreptul de decizie.

La o lună după acest eveniment, Pyberstain, tot în calitate de “conservator” şi “procurator generalis” al Ordinului, emite un document cu referire la casa OSS din Feldioara[60]. Aflăm că întrega comunitate din localitate avea obligaţia de a da anual, hospitalului, trei câble de grâne. Din cauza năvălirilor turceşti  şi a pustiirilor succesive, comunitatea din Feldioara a fost scutită de prestarea acesteia, cu acordul lui Iacob, magistrul casei din localitate. Inţelegerea a fost întărită de către Pyberstain, cu sigiliul personal, cu întreaga autoritate hărăzită lui în această parte (…” de plenaria potestate mihi in hac parte concessa…”). Se ridică în acest caz câteva întrebări: despre ce autoritate este vorba (cea datorată funcţiei sale de “conservator” şi “procurator generalis “ al Ordinului), cine i-a conferit-o şi care a fost  spaţiul asupra căruia s-a exercitat? Dacă  este vorba de autoritatea datorată funcţiei, atunci aceasta nu se limita doar la casa Ordinului din Braşov ci acoperea  un teritoriu mai larg (posibil Ţara Bârsei?). Derutantă este însăşi titulatura lui Pyberstain, de obicei conducătorul unui hospital fiind desemnat cu următorii termeni:”magistru”, “rector”, “praeceptor” sau “prior”. Termenul de “conservator” desemnează în evul mediu, fie locţiitorul, din timpul vacanţei, la conducerea aşezămintelor religioase, fie păstrătorul documentelor (arhivarul) unei instituţii, iar cel de “procurator”, pe lângă sensul larg de împuternicit, dobândeşte pe cel de avocat la curtea episcopală sau de administrator într-o instituţie monastică. Sensul din urmă îl regăsim în cazul Bistriţei şi Sibiului, când  “procuratorul” apare legat de problemele economice ale hospitalului. În cazul Braşovului, putem  presupune că titulatura lui Pyberstain acoperă mai mult decât o atribuţie economică , desemnând pe lângă funcţia de conducere a hospitalului  şi pe acea de reprezentant al Ordinului pe o anumită unitate teritorială. Lipsa materialului documentar şi a unei bibliografii, adecvată problemei, ne pune în imposibilitatea unor răspunsuri pe deplin satisfăcătoare. Inconsecvenţa, apoi, lipsa de rigoare, în denumirea diferitelor funcţii din cadrul Ordinului, este reflexul (în plan semantic) al unei realităţi, caracterizată printr-o organizare lejeră şi o centralizare iluzorie. Ordinul a rămas, în fond, o instituţie italiană. Legăturile hospitalului central din Roma cu aşezămintele din afara Peninsulei au devenit tot mai slabe, în lipsa unei organizări provinciale propriu-zise[61].

Şi hospitalul din Braşov era susţinut financiar de către oraş şi beneficia de avere imobiliară, cel puţin o moară, după cum reflectă registrele de socoteli ale oraşului[62].            

4. Feldioara. Fostă reşedinţă a cavalerilor teutoni în Ţara Bârsei (1211-1225), ea a găzduit un hospital al OSS. Nu întâmplător, în acest teritoriu de colonizare al teutonilor, numărul aşezămintelor hospitaliere, atestate la Braşov, Feldioara, Râşnov, Codlea, a fost mai ridicat comparativ cu alte zone, dovedind, dacă mai era necesar, rolul pe care Ordinul l-a avut în fundamentarea unor instituţii, care au  supravieţuit retragerii din 1255. Nu putem preciza când a avut loc preluarea hospitalului din Feldioara de către OSS, mărturiile documentare interne datând de-abia din secolul al XV-lea. In anul 1413, Mihail, parohul din Ghimbav, a donat leprozeriei şi “cruciferilor” din Feldioara câte o jumătate de florin[63]. In anul 1429 figurează într-o listă de martori “Petrus crucifer ecclesie Sancte Crucis de Castro Marie”, cu siguranţă un membru al OSS, în acest caz având atestat şi patronimul bisericii hospitalului…[64]  Intr-un document datat  martie 1454, Dionisie, arhiepiscopul de Strigoniu, s-a adresat decanului şi preoţilor din capitlul Ţării Bârsei, cerându-le să îi protejeze pe fraţii OSS din Feldioara, biserica şi bunurile lor, şi să îi apere împotriva răuvoitorilor, în timpul colectelor şi al altor acţiuni desfăşurate pe teritoriul capitlului[65].

                Alt document reprezentativ îl constituie amintitul act emis de Friedrich Pyberstain , în aprilie 1455, privind anularea obligaţiei comunităţii faţă de hospital şi asupra căruia nu mai revenim. Menţionăm doar că năvălirile turceşti în Ţara  Bârsei, devastatoare în anul 1432, l-au determinat pe Sigismund, regele Ungariei, să ia în anul 1435, măsuri de protejare a zonei, scutind Braşovul şi celelalte aşezări de orice obligaţii şi dări, timp de 6 ani, cu excepţia localităţii Feldioara, ce a fost absolvită timp de 12 ani[66].    

          Despre  hospitalul  din Feldioara ştim, cu certitudine, că, asemeni celui din Sibiu, a fost încorporat “provinciei Austria” a OSS, fiind subordonat aşezământului dinViena[67].                                                                                                                                                                                                                                                           5.  Târgu - Mureş.   Nu se cunoaşte când a avut loc întemeierea hospitalului Sfântul Spirit  din localitate, existenţa sa fiind confirmată, asemeni altora, precum cele din Buda, Pécs, Sibiu, Feldioara, de arhivele Ordinului de la Roma. Un document relativ târziu, din 1511, evocă situaţia dezolantă a hospitalului, pentru remedierea căreia, comunitatea scaunului Mureş donează o curte(sub formă de alodiu), cu toate “pertinenţele” acesteia, în Sόspathak (Săuşa, jud. Mureş), care trebuia să asigure întreţinerea săracilor şi a copiilor găzduiţi[68].            

6. Crainimăt. In arhivele interne nu s-a păstrat nici un document în legătură cu hospitalul de aici (cel puţin până acum nu a fost descoperit), existenţa sa, atestată de mărturii din arhiva Ordinului dela Roma, fiind, cu siguranţă legată de cea a hospitalului din Bistriţa[69].     

7. Sighişoara. Tot ce putem afirma, deocamdată, despre hospitalul OSS din localitate, este că a existat alături de un hospital patronat de Ordinul Sfântului Antoniu[70]. O confirmare relativ târzie a coexistenţei celor două instituţii hospitaliere, dintre care una, cu siguranţă, funcţiona ca leprozerie, o constituie un document din anul 1575, emis de principele Transilvaniei, Ştefan Báthory. Acesta a donat “pia intentioni inducti”, pentru susţinerea săracilor şi leproşilor din hospitalele Sfântului Spirit şi Sfântului Antoniu, din localitate, moşia Wossling (Ţeline, jud Sibiu), cu toate veniturile sale[71].

Concluzii.   In final, apreciem că tema în discuţie trebuie să rămână deschisă cercetărilor viitoare. Ne-am propus să atragem atenţiaasupra acestui Ordin, important în rândul Ordinelor hospitaliere, dar al cărui impact nu se poate compara cu cel al marilor Ordine religioase şi să reconstituim harta aşezămintelor acestuia în Transilvania, pentru a nu mai fi asimilat altor Ordine analoge.

În funcţie de materialul documentar ce ne-a fost accesibil, am încercat să refacem raporturile sinuase ale hospitalelor cu alte instituţii, îndeosebi cu magistratul oraşului, care a reuşit în cele din urmă să-şi impună  autoritatea. Instituţiile eclesiastice ierarhic superioare, respectiv episcopul Transilvaniei şi arhiepiscopul de Strigoniu apar ca protectoare ale Ordinului şi îşi arogă dreptul de a interveni în diferite situaţii.

Rămâne deschisă şi următoarea problemă: ce împrejurare a determinat alegerea lui Nicolae, episcopul Transilvaniei, în calitate de “iudex, commissarius ac protector” al hospitalului din Sibiu, de către preceptorul general al Ordinului, ştiut fiind că decanatul de Sibiu era direct subordonat arhiepiscopului de Strigoniu, precum cel din Ţara Bârsei?  Apoi,  hospitalul din Sibiu, s-a aflat de-a lungul existenţei sale tot timpul sub autoritatea spirituală a episcopilor Transilvaniei, sau doar un anumit segment temporar? Informaţia documentară lacunară face imposibilă cunoaşterea mecanismelor prin care a fost eludată autoritatea arhiepiscopului de Strigoniu asupra aşezământului din Sibiu.

Reforma religioasă din secolul al XVl-lea a creat , şi în Transilvania, cadrul favorabil pentru preluarea totală, de către administraţia oraşelor nu numai a hospitalelor OSS, ci şi ale altor ordine.

                       

V. CONFRERIA SFÂNTULUI SPIRIT

          Incă de la întemeiere, OSS a fost secondat de o confrerie, al cărei rol a constat, în primul rând, în sprijinirea materială a hospitalelor Ordinului. Papa Eugen al lV-lea, prin  bula din 23 martie  1446 , a relansat interesul pentru această confrerie, acordând tuturor membrilor ei, clerici şi laici, indulgenţe pentru iertarea păcatelor. Obligaţia materială a membrilor consta într-o taxă de intrare (3 guldeni de aur) şi în plata anuală a unei cotizaţii (1 gros; 10 groşi = 1 gulden de aur). Câteva decenii mai târziu, în 1477, papa Sixt al lV-lea a facilitat pătrunderea în confrerie,anulând taxa fixă de intrare (lasând la aprecierea fiecăruia valoarea acesteia), şi prin instituţia “împuternicitului”, care nu mai făcea obligatorie prezenţa la Roma a celui dornic să devină membru al acesteia. Mai ales după această dată, numărul celor înscrişi a crescut simţitor, atingând valoarea maximă în anul 1500, sărbătorit ca moment jubiliar.

          Cartea confreriei se păstrază în arhiva hospitalului de la Roma, primul care a semnalat importanţa ei , prin prezenţa înscrişilor din regatul Ungariei, fiind Beda Dudik, în “Iter Romanum “(1855)[72].  În anul 1887, Bunyitay Vince a fost trimis special la Roma pentru studierea acesteia, doi ani mai târziu, apărând în prestigioasa colecţie “Monumenta Vaticana regni Hungariae illustrantia”, sub titlul “ Liber confraternitatis sancti spiritus de urbe”[73], lista tuturor membrilor confreriei de pe teritoriul Ungariei, pentru anii 1446-1523. Înşirarea cronologică a acestora se datorează lui Bunyitay, în registru, un volum din pergament de 482 de pagini, consemnarea făcându-se aleatoriu[74].

          Ediţia istoricului maghiar, fost canonic la Oradea, a stat la baza tabelului întocmit de Georg Daniel Teutsch, în 1890, apărut în “Korrespondenzblatt[75], şi care cuprinde numele celor originari din Transilvania.  G.D.Teutsch are în vedere doar teritoriul diecezei de Transilvania şi al celor două capitluri strigoniene (cel de Sibiu şi cel din Ţara Bârsei), excluzând dieceza de Oradea, cea de Cenad  şi arhidiaconatele de Pâncota şi Maramureş, care în anumite perioade au făcut parte din dieceza de Agria.

          Intenţia noastră este de a reconstitui cartea confreriei pentru întreg spaţiul Transilvaniei, în sens larg, în măsura în care informaţiile permit identificarea localităţilor, totodată să încercăm o analiză şi interpretare a fenomenului, având în vedere repartizarea numerică pe dieceze, raportul urban-rural, starea socială a membrilor (clerici şi laici), statutul social, meşteşugurile pe care le reprezintă etc. Modelul pentru această abordare, ce se va concretiza în cadrul tezei de doctorat, ne este oferit de recentul studiu al cercetătoarei  Csukovics Enikő, apărut în revista “Századók”[76], şi care acoperă întreg spaţiul Ungariei medievale.

          Ne oprim acum doar la câteva aspecte generale, completate de câteva date statistice. Înscrierile în cartea confreriei a membrilor din Ungaria au început imediat după lansarea bulei de către Eugen al lV-lea, respectiv în 1446, prima menţionare a Transilvaniei având loc în 1478[77]. Ele încetează în anul 1520 pentru Transilvania şi în 1523 pentru întreg regatul. Între aceste date limită, anul 1500 reprezintă apogeul, înregistrând aproximativ 500 de membri de pe întreg teritoriul  Ungariei  medievale. În legătură cu această cifră trebuie făcută următoarea precizare: ea constituie doar numărul primilor intraţi, înţelegând prin aceştia pe cei dintâi consemnaţi în registru, de obicei, reprezentanţii familiei sau ai grupului, cifra devenind mult mai mare dacă îi considerăm şi pe aceştia. În acest sens, un exemplu de consemnare: “Jacobus Foder de Braschovia, Strigoniensis diocesis, intravit cum uxore sua Anna, ac sorore sua Anna…6 mensis Januarii 1500 anno jubilei et matre Elisabeth[78], Jacobus Foder, fiind primul intrat, în calitate de reprezentant al familiei sale.

             Înscrierea se făcea fie direct, cu prilejul pelerinajelor la Roma, în acest caz făcându-se precizarea “manu propria”, fie prin intermediul unui împuternicit, al cărui nume este uneori precizat. Modelul ideal de consemnare în registrul confreriei este oferit de situaţia în care, alături de numele primului intrat, se precizează localitatea de provenienţă din cadrul diecezei, starea socială, numele membrilor familiei sau ai grupului şi data înscrierii. Aceste cazuri sunt relativ numeroase, dar există şi situaţii în care figurează doar dieceza şi precizarea “cum familia sua”, ceea ce face imposibilă stabilirea locului de provenienţă şi al numărului total, exact de membri.   

             Dieceza Transilvaniei se situează pe primul loc, între diecezele Ungariei medievale, cu un procent de 18% din totalul membrilor înscrişi, urmată de dieceza de Strigoniu, cu un procent de 16% din total, cu precizarea că în acest procent intră şi capitlul de Sibiu şi cel de Ţara Bârsei[79].

             Câteva cifre ilustrative: în dieceza Transilvaniei sunt consemnaţi ca primi intraţi  236, care împreună cu însoţitorii lor ating un total aproximativ de 740 de membri, din care 78 sunt clerici. În dieceza Oradiei, cei dintâi înscrişi sunt 116, însumând un total aproximativ de 420 de membri, din care 36 clerici. Facem menţiunea că din cei 116, 47 provin din localităţi situate pe teritoriul actual al ţării noastre, 17 din altele aflate în Ungaria, pentru restul de 52  nefiind precizată vreo anume situare geografică. Pentru dieceza de Cenad sunt înregistraţi 22 de primi intraţi, cu un total aproximativ de 57 de membri, din care 11 clerici. Din cei 22, 15 sunt originari din localităţi din România, pentru restul fiind precizată doar dieceza. Din cele două capitluri strigoniene consemnăm 47 de primi înscrişi, în total aproximativ 100 de membri, din care 12 clerici. Este posibil să fi fost mai mulţi, pierduţi pentru noi în formula generală”Strigoniensis diocesis”. Pentru cele două arhidiaconate subordonate episcopiei de Agria  am putut identifica, având precizată şi localitatea de provenienţă, 9 primi intraţi, cu un total de aproximativ 25 de membri, din care 6 clerici.

          Fără riscul de a greşi, putem aprecia că Transilvania, în sens larg, prin numărul membrilor înscrişi (430 de primi intraţi cu un total de aproximativ 1340 de persoane), reprezintă mai mult de jumătate din aportul întregului regat al Ungariei. Sub aspectul lor arid, aceste date oferă suportul pentru diferite aprecieri cantitative, ce facilitează interpretarea fenomenului la nivelul societăţii.

          Confreria Sfântului Spirit a fost, după ştiinţa noastră, principala confrerie externă la care au aderat catolicii din Transilvania[80], reconstituirea acestei mişcări de solidaritate asociativă fiind deosebit de importantă pentru studiul fenomenului confraternal din acest spaţiu.

          Mişcarea confraternală din Transilvania, intensă până la jumătatea secolului al XVI-lea, mărturiseşte, o dată în plus, dimensiunile europene ale vieţii religioase urbane, racordarea acesteia la manifestările sensibilităţii occidentale.



[1]Probst Christian, Helfen und Heilen. Hospital, Firmarie und Arzt des  Deutschen Ordens in Preussen bis 1525. Bad Godesberg, 1969, p. 15.

[2] În Regula Ordinului Ioanit se precizează, la preluarea bolnavilor: "cum venerit ibi infirmus, ita recipiatur: primum peccata sua presbitero confessus, religiose communicetur et postea ad lectum  deportetur”. Aceste prevederi au fost adoptate de hospitalele ordinelor regulare, de cele ale Ordinului Teuton şi ale OSS

[3] Tot în Regula Ordinului Ioanit se stabilesc următoarele: “et in cunctis dominicis diebus epistola et evangelium in ea domo cantetur et cum processione aqua benedicta aspergatur “, acestea fiind preluate şi de Regulile Ordinului Teuton şi ale OSS.

[4] Probst Christian , op. cit., p. 28.

[5] Virchow R., Der Hospitaliter Orden vom heiligen Geist, zumal in Deutschland, în : “Monatsberichte kgl.Press  der  Wiss. Akad.”, Berlin, 1877, p. 346.

[6] Gaussin Pierre-Roger, L’Europe des ordres et des congrégations. Des Bénédictins aux Mendiants (Vl e-XVl e  sičcles),  Saint-Etienne, 1984, p. 163.

[7] Probst Christian,  op. cit., p. 24.

[8] “Ego N. offero et trado meipsum Deo et B.Mariae et S.Spiritui, et Dominis nostris infirmis ut omnibus diebus vitae meae sim servus illorum. Promitto castitatem, auxilio servare; et sine proprio vivere et tibi N. succesoribusque tuis, cum dei obedientiam tenere et bona ipsorum pauperum fideliter custodire”; Somogyi Zoltán, A kőzépkori Magyarország szegényügye, Budapest, 1941, p. 37, nota  5.

[9] Întregul convent al ordinului răspunde novicelui, ca reprezentant al celor patru destinatari: ”Per promissionem quam fecistis deo et Beatae Mariae et Sancto Spiritui et dominis nostris infirmis te recipimus…” Probst Christian, op.cit., p. 24.

[10] Ibidem, p. 21.

[11] Ibidem, p. 24.

[12] Virchow R.,  op. cit., p. 8-9.

[13] Gaussin Pierre-Roger,  op. cit., p. 164.

[14] Somogyi Zoltán , op. cit., p. 44.

[15] Gaussin Pierre-Roger,  op. cit., p. 164.

[16]Kubinyi András, Orvoslás, gyόgyszerészek, fürdők és ispotályok a késő középkori  Magyarországon, în  “Főpapok, egyházi intézmények és vallásosság a kőzépkori Magyarországon”, Budapest, 1999, p. 260.

[17] Ibidem, p. 260.

[18] Virchow  R., op. cit., p. 367; Kubinyi  András,  op. cit., p. 262.

[19] Somogyi  Zoltán,  op. cit., p. 105.

[20] Pásztor Lajos,   A Magyarország vallásos élete a Jagellok korában, Budapest, 1940.

[21] Kubinyi  András, op. cit., p. 253-265.

[22] Ibidem, p. 262.

[23] Ibidem, p. 263.

[24] Pásztor  Lajos, op. cit., p. 53; Kubinyi  András,   op. cit., p. 263.

[25] Müller Friedrich, Geschichte der Siebenbürgischen Hospitäler bis zum  Jahre 1625, în: “ Programm des evangelisches Gymnasiums A.B. in Schässburg”, 1855/1856, p. 1-65.

[26] Teutsch Friedrich, Geschichte der evangelische Kirche in Siebenbürgen, Band I (1150-1699), Hermannstadt, 1921, p.22-23.

[27] Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen (în continuare Ub.), III, Hermannstadt, 1892, p.191-192.

[28] Ub., I, p. 248.

[29] Ub., II, Hermannstadt, 1897, p. 604.

[30] Ub., Vl, Bukarest, 1981, p. 233.

[31] Ibidem, p. 369.

[32] Ub., Vll, Bukarest, 1991, p.71.

[33] Nagy Iván, Rόmai magyar regesták, în: “ Magyar Törtėnelmi Tár”, lV, Pest, 1857, p. 237-238. Ďn anul 1503, Benedictus de Senis, preceptor şi magistru general al OSS se adresează hospitalelor sau caselor acestui ordin, care poartă numele Sfântului Spirit sau oricare altul (“sub nomine Sancti Spiritus seu alio quocunque nomine nuncupatarum”),  care se află sub autoritatea aşezământului din Viena, cerându-le supunere, dragoste şi caritate. Pentru hospitalul din Viena, împreună cu membrii săi, se stabileşte o “cotizaţie” de 6 mărci pe an ce trebuia plătită hospitalului apostolic/central de la Roma. Printre cei şase membri ai casei din Viena figurează şi hospitalul din Buda împreună cu membrii săi (cu o “cotizaţie” de 2 mărci),  hospitalul din Sibiu, împreună cu membrii săi (cu o “cotizaţie” de 1 marcă), despre care se precizează că este la rândul său subordonat casei din Buda, şi hospitalul din Feldioara(“de Castro Marie in provincia Bursiae Strigoniensis”). Ďntrebările care se ridică sunt următoarele: care ar fi aşezămintele membre ale casei din Sibiu şi de ce taxa a fost fixată doar la o marcă din moment ce expresia “cum membris suis” presupune existenţa mai multor aşezăminte subordonate acesteia ? Rămânem la stadiul interogativ atâta timp cât lipsa bibliografiei adecvate face imposibilă confruntarea cu Statutele OSS, care, cu siguranţă, ne-ar oferi preţioase informaţii privind organizarea şi structura ierarhică a acestui ordin.

[34] Ub., VII, p. 355-356.

[35] Müller  Friedrich , op. cit., p. 29.

[36] Virchow  R., op. cit., p. 359.

[37] Müller  Friedrich , op. cit., p. 29.

[38] Rechnungen aus dem Archiv der Stadt Hermannstadt und der Sächsischen Nation, I, (1380-1516), Hermannstadt, 1880, p.: 417, 446- 447, 449, 483, 487-488, 543-544. Ďn legătură cu termenul de “procurator” precizăm faptul că însuşi Guy, fondatorul hospitalului din Montpellier, apare într-un document din anul 1198 cu atributul de “procurator et fundator hospitalis sancti Spiritus iuxta montem Pessulum” ( Ratzinger G., Az egyházi szegényápolás története, Budapest, 1886, vol, I, p. 319, nota 5). Şi în cazul hospitalului din Buda întâlnim această denumire: în anul 1449 rectorul-preot al hospitalului era Bartholomeus, alături de care apare Georgius “procurator”. Ďn anul 1452, priorul hospitalului din Viena şi Paul, canonic şi prepozit la Veszprém apar în calitate de “procuratores” ai hospitalului din Buda. Nu avem nici un element/indiciu care să ne precizeze sfera de activitate/influenţă a acestor “procuratores”, concluzionează Somogyi, Z. în, op. cit., p.44.

[39] Ub., lV, Hermannstadt, 1937, p. 219.

[40] Müller  Friedrich , op. cit., p. 25.

[41] Kubinyi András, op.cit., p. 263

[42] Jako  Zsigmond, Erdélyi okmánytár, I, (1023-1300), Budapest, 1997, p. 266, nr. 416 şi 417.

[43] Documenta Romaniae Historica , C, Transilvania,  (în continuare DRH, C) , vol. Xl, Bucureşti, 1981, p. 55-62.

[44] Ibidem, p. 57.

[45] Györffy György, Gyulafehérvár kezdetei, neve és káptalanjának registruma, în : “Századok”, CXVII, 1983, nr. 5, p.1122. Ďn text s-a păstrat/lăsat spaţiul liber pentru completarea ulterioară, probabil.

[46]Sensul obişnuit şi frecvent al cuvântului “procurator” este acela de împuternicit şi , în acest fel a fost tradus de editorii DRH, C, Xl, la p. 60. Credem, totuşi, că în cazul instituţiilor hospitaliere aparţinând OSS acest termen acoperă o funcţie de conducere  (cel puţin de ordin economic-administrativ), ţinând seama de contextul utilizării lui la Bistriţa , Sibiu, Braşov.

[47] Se impune şi în acest caz o nuanţare. Faptul că în fruntea hospitalului este un “civis” al oraşului nu exclude faptul ca hospitalul să aparţină OSS. De exemplu: la Buda, în 1494, “Mathias Ewthes civis civitatis Budensis” este” rector hospitalis S. Spiritus de Calidis Aquis Superioribus Budensibus” – Somogyi  Z., op. cit., p. 40.

[48] Ub, I., p.200.

[49] Müller Friedrich, op. cit., p. 16.

[50] Ďn fruntea hospitalului din Bistriţa la 1557 apare un “Lucas magister hospitalis”, ceea ce îl determină pe  Fr. Müller, op.cit., p. 44, să afirme că încă la acea dată conducător al instituţiei era un catolic!

[51] Ub., V., Bukarest, 1975, p. 15.

[52] Ub., Vl. , p. 311.

[53] Müller Friedrich , Deutsche Sprachdenkmäler aus Siebenbürgen, Hermannstadt, 1864, p. 157.

[54] Urkunden-Regesten aus dem Archiv der Stadt Bistritz in Siebenbürgen  (1203-1570) von Albert Berger. Hrsg. von Ernst Wagner, Band I., Köln, Wien, 1986, p.155, 214, 217.

[55] Kubinyi  András,  op. cit., p. 263.

[56] Müller  Friedrich , Hospitäler…, p. 43.

[57] Ub., V., p. 477.

[58] Ibidem, p. 483, 501-502.

[59] Ibidem, p. 487-488.

[60] Ibidem, p. 492-493.

[61] Virchow  R., op. cit., p. 361.

                [62] Quellen zur Geschichte der Stadt Kronstadt, Band I., Kronstadt, 1886, p. 307.

[63] Item medium florenum pro leprosis in Mergemburg item medium pro crucifero  ibidem”, Ub., III, p. 586.

[64] Ub., IV,  p. 385.

[65] Ub., V, p. 438.

[66] Ub., IV, p.559.

[67] Müller  Friedrich,  Hospitäler…, p.21, nota 53.

[68] Szabo  Károly, Székely oklevéltár, III (1270-1571), Kolozsvártt, 1890, p. 12-13.

[69] Ibidem, p. 53; Pásztor  Lajos, op. cit., p. 53 

[70] Kubinyi  András, op. cit., p. 267.

[71] Müller  Friedrich, Hospitäler…, p. 61-62.

[72] Teutsch  Georg-Daniel, Siebenbürgen Mitglieder der Bruderschaft des Hospitals zum heiligen Geist in Rom, 1478-1520, în : “Korrespondenzblatt”, XIII,1890, nr. 8, p. 78.

[73] Bunitay Vince, Liber confraternitatis sancti spiritus de urbe, Budapest, 1889,  (Monumenta Vaticana Hungariae, series I., tom 5).

[74] Teutsch  Georg-Daniel, op.cit., p. 78.

[75] Ibidem, p. 77-88 şi nr. 9, p. 89-96.

[76] Csukovits Enikő, A Romai szentlélektársulat magyar tagjai, în : “ Századόk”, CXXXIV, 2000, nr. 1, p. 211-244.

[77] Teutsch Georg-Daniel, op. cit., . p. 78.

[78] Ibidem, nr. 9, p.90.

 

[79] Csukovits  Enikő, op. cit., p. 243.

[80] Ibidem, p. 214, nota 13: Conventul fraţilor eremiţi ai Sfântului Paul, de la Czestochowa (Polonia), a patronat o confrerie în care intrau toţi cei ce soseau în pelerinaj la Madona Neagră sau cei ce făceau donaţii ordinului. Registrul acestei confrerii este considerat al doilea ca mărime după  cel al confreriei Sfântului Spirit, în care au fost incluşi  creştini  catolici din regatul maghiar. Din păcate acesta nu a  fost valorificat încă, în plan ştiinţific, nefiind editat sau cercetat în profunzime.