INVESTIŢIILE STRĂINE DE CAPITAL ÎN ECONOMIA ROMÂNIEI LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XX

 

 Daniela Buşă

Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” din Bucureşti

 

Orientarea şi cuantumul investiţiilor finanţei occidentale în ţările din sud-estul Europei şi implicit în România evidenţiază întrepătrunderea intereselor economice cu cele politice şi avantajele substanţiale obţinute de creditor. Controlul asupra Dunării şi gurilor ei, al Mării Negre, Mării Egee, Strâmtorilor, al căilor de acces în Peninsula Balcanică şi Asia Mică, înlocuirea factorului politic otoman, aflat de multă vreme în descompunere, prin forţa economică şi divizarea zonei din acest punct de vedere, cucerirea pieţei de capital, investiţii în toate sectoarele profitabile ale economiei ţărilor sud-est europene, exploatarea resurselor lor naturale şi includerea ariei în sfera de furnizori de materii prime şi pieţe de desfacere, toate făceau sud-estul Europei deosebit de atractiv pentru investitorii occidentali.

La începutul secolului XX finanţa străină ocupa o poziţie determinantă în împrumuturile de stat externe ale României, Bulgariei, Greciei, Serbiei şi Imperiului Otoman şi în instituţiile de credit. Tot capitalul străin a finanţat şi construcţia de căi şi mijloace de transport, de poduri, edificii de interes public, dar şi valorificarea diferitelor bogăţii ale solului şi subsolului. Acest ultim plasament permitea obţinerea unor profituri însemnate devreme ce rata dobânzii se ridica la 812%, ea fiind superioară împrumuturilor de stat (57%) şi dublă sau triplă faţă de cea practicată la plasamentele similare din ţările Europei apusene[1].

Volumul investiţiilor din sfera productivă a diferit în funcţie de creditor, de disponibilităţile pieţei din ţara de origine, de felul în care era percepută rentabilitatea plasamentului, de interesul faţă de un domeniu sau altul şi nu în ultimă instanţă de locul atribuit debitorului în ansamblul politicii ţării creditoare. Aşa se explică de ce, atât în propria ţară cât şi în sud-estul Europei, finanţa germană şi-a direcţionat cea mai mare parte a investiţiilor către industrie, exploatarea bogăţiilor subsolului, în special a petrolului, către companii comerciale şi de căi ferate (construcţie şi exploatare), utilităţi publice, în vreme ce finanţa franceză, de pildă, amatoare de câştiguri sigure, imediate şi fără riscuri, se implica cu precădere în împrumuturile de stat externe, socotind plasamentele în alte domenii nerentabile şi imprudente.

În România, capitalul străin, cu o prezenţă simbolică înainte de independenţă, s-a orientat în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea spre industria extractivă (petrol) şi cea a prelucrării unor materii prime (lemn, minereuri), spre industria metalurgică, alimentară (zahăr), chimică.  Pătrunderea acestuia a fost legată de politica economică a guvernelor, de tarifele vamale şi în concordanţă cu nevoia de dezvoltare şi modernizare a statului. Naţionalitatea capitalului străin şi ponderea acestuia în raport cu cel românesc au constituit două aspecte controversate, abordate de istorici şi economişti. Astfel, potrivit calculelor lui Vintilă Brătianu în preajma izbucnirii primului război mondial, în industria românească investiţiile străine reprezentau 96% faţă de numai 4% capital autohton[2]. La cote apropiate se situează şi estimările lui Octav Constantinescu şi Nicolae Xenopol şi anume 92,4%, respectiv 94,5% capital străin şi 3,2%, respectiv 5,5% capital românesc[3]. Alţi autori coboară ponderea capitalului străin în jurul valorii de 80,2%[4] sau chiar mai puţin, 69%[5].

Lipsa unor statistici oficiale, interesul scăzut al guvernanţilor şi majorităţii economiştilor vremii faţă studierea cantitativă şi valorică a investiţiilor străine, unele lacune în legislaţia ţării, corelate cu indiferenţa autorităţilor faţă de tranzacţionarea unor acţiuni mari ce puteau trece de la o societate la alta fără o evaluare riguroasă, cu întârziere şi uneori fără a fi înregistrat noul posesor, fac ca datele privind valoarea şi naţionalitatea capitalului străin investit în industria din România în general şi pe anumite ramuri în special, să difere de la o sursă la alta. Astfel, potrivit lui Gh. M. Dobrovici din cele 527 de societăţi existenţe în 1914, cu un capital de 823 174 846 lei, numai 43 de societăţi cu un capital de 244 438 055 lei aparţineau în totalitate finanţei străine[6]. Pentru aceeaşi dată estimările lui G.D. Cioriceanu şi D.St. Emilian, ultimul fost director al direcţiei industrie din Ministerul Industriei şi Comerţului, sunt mult superioare şi anume 515 milioane lei, repectiv 511 milioane lei capital străin din totalul de 740 milioane lei, respectiv, 636 milioane lei, ceea ce înseamnă că peste 2/3 din capitalul investit în marea industrie provenea din străinătate[7].

Analizând aceste date, Victor Axenciuc le socoteşte nereale. El reproşează înaintaşilor metodologia de calcul ce a luat în considerare numai anumite societăţi şi numai capitalul investit în acţiuni, inferior valoric celui utilizat efectiv în exploatare. Refăcând calculele, potrivit statisticilor din 1913, el avansează pentru totalul activului investit în industria mare cifra de 1 307 milioane lei, din care, aplicând procentul de 80,5% avansat de D.St. Emilian pentru capitalul străin, ajunge la o valoare a acestuia de 1 045 milioane lei, adică de peste două ori mai mult decât estimările fostului director[8].

Tabel 1

Investiţiile capitalului străin în ramurile industriei din România în 1913[9]

 

Ramură

                    Capital străin

în milioane lei

Ponderea capitalului străin din totalul capitalului ramurii

Industria petrolieră

379,4

94,0

Industria lemnului

45,0

69,6

Industria zahărului

34,5

94,0

Gaz, electricitate, apă

21,9

95,5

Industria metalurgică

9,0

74,0

Industria alimentară

8,9

31,0

Industria hârtiei şi celulozei

6,5

46,0

Transporturi

5,0

27,0

Industria textilă

4,3

21,9

Industria materialelor de construcţii

2,6

27,0

Industria chimică

2,3

72,0

TOTAL

520,2

81,7

 

În baza datelor de mai sus se poate constata că finanţa străină şi-a concentrat investiţiile spre industria extractivă şi cea a prelucrării materiilor prime. În industria

chimică, metalurgie, industria zahărului şi electricitate, firmele străine deţineau între 72% şi 95% din capital, în timp ce capitalul român era plasat în industria hârtiei şi celulozei, industria alimentară, textilă. Aceleaşi concluzii se desprind şi din informaţiile furnizate  de Gh.M. Dobrovici, deşi datele diferă. Astfel, din cele 43 de societăţi cu capital străin autorizate să funcţioneze în 1914, 24 erau societăţi petroliere cu un capital total de

116 881 255 lei, 2 erau societăţi forestiere cu un capital de 10 350 000 lei, câte una în industria chimică (48 600 000 lei), metalurgică (13 125 000 lei), industria zahărului (9 000 000 lei), a materialelor de construcţii – ciment (5 250 000 lei ), extracţia cărbunelui

(5 250 000 lei), o fabrică de bere (4 000 000 lei) şi 11 în diverse alte domenii de activitate (31 951 800 lei)[10].

Cea mai mare parte a capitalului străin investit în societăţile pe acţiuni ale marii industrii aparţinea finanţei anglo-olandeze (38,3%), urmată de cea germano-austro-ungară (36,6%), franco-belgiană (18,6%), americană (4,8%) şi italiană (1,4%)[11]. Valoric şi procentual, capitalul german deţinea primul loc cu investiţii totale de 120 820 175 lei, adică 23,5% din total, pe locul doi situându-se capitalul olandez cu 97 901 246 lei (19,5%), iar pe locul trei, la mică distanţă de cel de-al doilea, capitalul englez cu 96 922 938 lei (18,9%).

 

Tabel 2

Provenienţa capitalului străin din societăţile anonime ale marii industrii în 1914[12]

 

Provenienţa capitalului

Valoare – în lei

Pondere

German

120 820 175

23,5

Olandez

97 901 246

19,5

Englez

96 922 938

18,9

Austro-ungar

65 539.525

12,8

Belgian

57 945 327

11,3

Francez

37 765 000

7,3

American

25 000 000

4,9

Italian

7 550 000

1,4

 

În cele două decenii de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi până la primul război mondial, petrolul s-a impus în întreaga lume drept cel mai important generator de energie pentru motoare în general şi pentru cele cu explozie în special şi cea mai importantă şi ieftină sursă de iluminat. Mai uşor de exploatat,de transportat, necesitând un spaţiu mai redus de depozitare şi fiind mai puţin poluant decât cărbunele, cunoscut pentru fumul negru şi dens degajat prin ardere, petrolul a pătruns cu rapiditate în viaţa de zi cu zi a societăţii, devenind în scurt timp indispensabil. Ca atare, producţia mondială a crescut într-un ritm deosebit de rapid de la 67 000 t în 1860, când aria de extracţie se restrângea aproape numai la statul nord american Pennsylvania şi o mică porţiune din Caucaz, la 22,3 milioane t în 1900, pentru ca după această dată să înregistreze valori tot mai ridicate de la an la an: 44 milioane t în 1910, 51 milioane t în 1913[13]. Unele state producătoare (S.U.A.) au folosit zăcămintele proprii ca un avantaj în lupta pentru extinderea influenţei economice şi politice. Altele (Marea Britanie, Germania, Olanda) au dus o acţiune susţinută şi continuă de acaparare sau concesionare de terenuri petrolifere în ţări slab dezvoltate. Ca urmare, lupta în domeniul extracţiei, prelucării şi comercializării petrolului a prins contur încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, antrenând în dispută finanţa engleză, americană şi olandeză, pentru ca la începutul secolului XX să se amestece şi investitorii germani.

              În România prima societate cu capital străin a fost înfiinţată de englezul Jackson Brown în 1864 – Valachian Petroleum Co. Ltd – cu un capital de 4 milioane franci[14]. Până la mijlocul ultimului deceniu al secolului al XIX-lea, 9/10 din industria petrolului aparţinea românilor[15]. Abia după legea minelor din 1895, ce permitea un regim liber de exploatare, şi-au făcut simţită prezenţa trusturile internaţionale[16].          

Ponderea capitalului străin a crescut simţitor în etapa 18951903 şi spectaculos între 1904-1915. Valoric, investiţiile străine au sporit de cca. 4 ori în primul interval şi anume de la 20 milioane lei aur în 1895[17] la 82,6 milioane lei aur în 1904 şi de 5 ori în cel de al doilea: 175,6 milioane lei aur în 1906, la 222,2 milioane lei aur în 1908, 404,7 milioane lei aur în 1915[18]. Au apărut tot mai multe societăţi pe acţiuni, iar suprafaţa exploatată s-a extins. În 1912, 62 de societăţi pe acţiuni cu un capital de 265 milioane lei exploatau 2500 ha din cele 20 000 ha terenuri bogate în zăcăminte petrolifere[19]. În 1914 numărul celor dintâi a crescut  la 96, iar capitalul la 403,6 milioane lei, adică 92% din total. La acea dată capitalul românesc

reprezenta 7% - 8% după unii[20], după alţii 5,5%[21] sau chiar 3,2%[22].

Importanţa noii surse de energie, larga ei utilizare, dar mai ales imensele beneficii rezultate în urma exploatării, transportului, distribuţiei şi comercializării fac ca ciocnirile de interese, rivalităţile şi disputele între investitori să fie aprige şi fără menajamente. Orice lovitură era permisă pe piaţă ca şi în culise. În luptă producători, transportatori, distribuitori se îmbogăţesc rapid sau îşi risipesc la fel de uşor averea. Toate acestea se reflectă în participarea capitalului străin. Până la începutul secolului XX cea mai mare parte a capitalului investit în extracţia şi prelucrarea petrolului era englez, din 1905 întâietatea revenind celui german cu 64,32% din total, urmat de capitalul anglo-olandez (8,75%), american (3,32%), franco-belgian (4,31%), italian (4,98). La acea dată capitalul autohton reprezenta 14,32%[23].

În 1914, nouă ţări aveau investiţii în industria petrolieră din România: Germania, Marea Britanie, Olanda, Franţa, S.U.A., Belgia, Austro-Ungaria, Italia, Suedia. Deşi procentual şi valoric cifrele avansate de trei dintre analiştii epocii privind participarea capitalului străin în această ramură a economiei României nu coincid, totuşi o ierarhizare se desprinde clar şi ea este aceeaşi la fiecare dintre autori[24].

 

Tabel 3

Provenienţa capitalului străin din industria petrolieră în 1914[25]

 

Valori               în milioane lei aur

Ponderi

 

Ţări

N. Xenopol

D. Kastris

G.M. Dobrovici

N. Xenopol

D. Kastris

G.M. Dobrovici

Germania

160

110

110

35,0

27,22

27,34

Marea Britanie

115

96

95

25,2

23,76

23,64

Olanda

60

80

98

10,1

19,80

24,25

Franţa

10

10

20

10

2,47

5,07

Italia

45

4

7

2,2

0,99

1,85

Belgia

10

12

14

2,2

2,97

3,56

S.U.A.

25

25

25

5,5

6,18

6,19

Austro-Ungaria

6

8

-

1,3

1,98

-

România

25

-

33

5,5

-

8,10

 

 

Trebuie menţionat că şi alte lucrări, unele mai vechi, altele relativ recente[26] îşi bazează analiza, cu foarte mici corecţii, pe cifrele oferite de Xenopol sau Kastriş.

O dată cu ratificarea Legii minelor pe piaţa românească îşi fac apariţia şi primele societăţi pe acţiuni. Astfel, în septembrie 1895, profitând de dificultăţile prin care trecea firma vieneză Offenheim und Singer, acţionară, alături de mici investitori români şi englezi, la “Societatea română pentru industria şi comerţul petrolului”, “Banca ungară pentru industrie şi comerţ” din Budapesta a cumpărat acţiunile austriecilor punând bazele societăţii

pe acţiuni “Steaua română”[27]. Capitalul subscris iniţial (maghiar, englez şi austriac) s-a cifrat la 2,4 milioane lei aur. În 1897 societatea a obţinut concesionarea a 305 ha de teren pe Valea Prahovei, bogate în zăcăminte de petrol. Din 1903 principalul acţionar a devenit “Deutsche Bank” în urma preluării participării părţii maghiare şi după ce achiziţionase în 1898 şi acţiuni engleze. În aceste condiţii investiţiile şi ponderea societăţii au sporit rapid. În 1904 „Steaua română” ajunsese să deţină terenuri concesionate în suprafaţă de 13 239 ha. Doi ani mai târziu ea poseda schele în plină activitate în trei din cele patru judeţe bogate în zăcăminte petrolifere (Prahova, Dâmboviţa, Buzău), iar producţia s-a ridicat la peste 275 000 t[28]. În scurt timp ea a devenit una din marile întreprinderi de extracţie şi prelucrare a ţiţeiului din România. În 1909, printr-o înţelegere cu „Romanian Oil Trading Co Ltd” (cu sediul la Londra), şi-a asigurat desfacerea produselor petroliere pe piaţa Europei occidentale. În 1915 dispunea de un capital nominal de 120 milioane lei, vărsat, alături de “Deutsche Bank”, şi de alţi reprezentanţi de frunte ai finanţei germane: “National Bank für Deutschland”, “Bank für Handel und Industrie”, “Berliner Handelsgesellschaft”, “Mitteldeutsche Credit Bank”. Lor li se adăuga şi finanţa austriacă prin “Wiener Bankverein”. “Steaua Română” avea sucursale pentru comercializarea petrolului la: Londra, Sofia, Genova, Smirna etc[29].

În 1903 în industria petrolului mai existau 12 societăţi româneşti cu un capital de 12,8 milioane lei, 2 austro-ungare cu un capital de 18,8 milioane lei, 6 olandeze cu 14,8 milioane lei, 4 engleze cu 6,1 milioane lei, 2 belgiene cu 4,8 milioane lei şi una franceză cu 300.000 lei[30].

Începând cu acest an industria petrolieră românească a beneficiat de o infuzie de capital străin. Bănci cu renume din marile capitale ale lumii şi cunoscute trusturi petroliere îşi disputau extracţia, rafinarea, transportul şi comercializarea petrolului românesc. În rivalitatea lor acestea nu luau în calcul decât profiturile ce urmau a fi obţinute de pe urma a noi achiziţii. Aşa se explică divergenţele dintre “Deutsche Bank” şi “Diskonto Gesellschaft”, ce nu au putut fi aplanate nici de intervenţia guvernanţilor de la Berlin. Fiecare şi-a creat câte o companie:“Deutsche Petroleum Aktiengesellschaft” (1904), respectiv “Allgemeine Petroleum Industrie A.G.” (1905), continuând confruntările prin intermediul acestora.

Dintre cele două, “Diskonto Gesellschaft” deţinea în România poziţia cea mai solidă participând la exploatarea zăcămintelor şi rafinarea petrolului de la Gura Ocniţei şi Buştenari. În 1903, împreună cu S. Bleichröder au subscris cea mai mare parte din capitalul societăţii “Telega Oil Co.Ltd” (5 575 000 lei), iar în 1905 au  creat, cu aportul capitalului francez şi român, societăţile “Buştenari”, cu un capital de 1 820 000 lei, rafinăria “Vega” (Ploieşti), cu un capital de 3 750 000 lei şi “Creditul petrolifer” cu un capital de 3 milioane lei, mărit cu alte 2 milioane lei prin participarea Băncii Marmorosch Blank. Primele se ocupau cu extracţia şi prelucrarea materiei prime, iar ultima cu comercializarea produselor obţinute. Prezenţa acestora pe piaţa românească s-a făcut simţită încă de la început, societatea „Buştenari”, de pildă, ajungând să deţină locul secund, după „Steaua Română”, în ceea ce priveşte producţia de petrol (132 227 t)[31]. În 1907 prin fuzionarea societăţilor “Telega Oil” şi “Buştenari” a luat naştere societatea “Concordia” cu un capital de

12 500 000 lei [32].

Alte societăţi cu capital german erau: “Alianţa” (1908), “Carpathia” (1913), sucursala lui “A.G. für Petrol Industrie Nürenburg” (1913), “Danubiul” (1914). La sfârşitul anului 1914 finanţa germană participa în total la 14 societăţi cu 162 434 220 lei capital nominal, ceea ce înseamnă 31,41% din totalul investiţiilor străine în România[33].

Încă de la începutul secolului XX în lupta pentru obţinerea de noi terenuri petrolifere s-a angrenat şi finanţa americană reprezentată prin trustul “Standard Oil”[34]. Acesta împreună cu grupul german din jurul băncii “Diskonto Gesellscahft” au prezentat statului român o ofertă de concesionare a unor terenuri. Trustul american era interesat în concesionarea construcţiei conductei principale de transport ce avea să lege perimetrele de extracţie din judeţele Dâmboviţa şi Prahova cu portul Constanţa, în vreme ce grupul german era interesat în exploatarea şi comercializarea produselor petroliere. Primul investitor dispunea de capital şi experienţă, cel de-al doilea de raporturi speciale cu guvernul şi oamenii politici de la Bucureşti. Împreună, profitând de criza prin care trecea România, caracterizată în principal prin nevoia urgentă de lichidităţi, au oferit în octombrie 1900 un avans de 10 milioane lei în schimbul concesionării pe 50 de ani a 15 000 ha teren petrolifer şi a monopolului  conductelor[35].

În timpul negocierilor din noiembrie între cei doi parteneri străini au apărut neînţelegeri. Considerând că oferise prea mult grupului german şi că astfel îi facilita în viitor obţinerea unei poziţii privilegiate, reprezentanţii lui “Standard Oil” au înaintat o altă ofertă, în nume propriu, prin care “Diskonto” devenea din asociat, un simplu intermediar. Ca atare, grupul german s-a retras. În aceste condiţii guvernul român a rupt tratativele cu “Standard Oil” la 25 noiembrie/8 decembrie 1900. Două zile mai târziu, la 27 noiembrie/10 decembrie 1900, “Diskonto” a prezentat, la rându-i, propria ofertă prin care punea la dispoziţia statului român 8 milioane de lei în schimbul concesionării în exclusivitate a celor 15 000 ha. Propunerea nu numai că nu a fost acceptată, dar a  stârnit şi o ripostă dură din partea opiniei publice[36].

Problema concesionării terenurilor petrolifere a revenit în actualitate în 1903, când grupul german a încercat să relanseze negocierile pornind de la oferta din 1900. Realităţile erau însă altele, criza financiară nu mai era de actualitate şi ca atare propunerile germane nu puteau constitui o bază de discuţie. Ele au fost respinse. S-a încercat reluarea lor în anii următori când diplomaţia de la Wilhelmstrasse a căutat să tranşeze afacerea în favoarea germanilor. Îngrijorat “de întorsătura ce a luat-o chestiunea petrolului la noi”, cancelarul  Germaniei atrăgea atenţia, în primăvara anului 1905, că în cazul în care “s-ar nesocoti importante interese germane, s-ar vedea cu părere de rău nevoit a trage consecinţele politice inevitabile pentru atitudinea guvernului imperial faţă de România”[37]. Referirile acestuia priveau sprijinirea demersurilor guvernului de la Bucureşti pe lângă Sublima Poartă pentru recunoaşterea drepturilor aromânilor.

Nici „Standard Oil” nu a abandonat lupta, dar a schimbat tactica. Presiunile sale pe pieţele externe pentru a fi refuzat petrolul românesc, coroborate cu scăderea spectaculoasă a preţurilor celui american, au determinat pe de o parte coalizarea grupului de bănci germane din jurul lui „Diskonto” şi apropierea de grupul anglo-francez Nobel-Rotschild, cu care înfiinţează societatea internaţională „Europäische Petroleum Union” şi pe de altă parte pătrunderea trustului american pe piaţa românească. În 1904 “Standard Oil” reuşea să pună bazele societăţii “Româno-Americana”. În 1914 aceasta deţinea 5% din capitalul investit în industria petrolului, 18% din producţie şi 23% din rafinare[38]. Din 1907 disputa dintre germani şi americani în România a luat sfârşit prin semnarea unei înţelegeri prin care partea germană se angaja să nu întreprindă nimic care să dăuneze intereselor americane.

Capitalului german şi american i s-a adăugat şi cel anglo-olandez. Reprezent pe piaţa românească încă din secolul al XIX-lea, capitalul englez capătă forţă şi combativitate prin unirea intereselor cu cel olandez. Împreună şi-au adus aportul la crearea în 1910 a societăţilor “Astra Română”, ce aparţinea  trustului Royal Dutch Shell şi “Romanian Consolidated Oilfields Ltd” în 1912. Prima a apărut prin fuzionarea societăţilor „Astra”, creată în 1908 de grupul olandez „Geconsolideerde Holandische-Petroleum Co”, ce deţinea concesiuni de terenuri petrolifere în zona Moreni şi „Regatul român” a cărei producţie se

ridicase în 1906 la 112 000 t[39]. Cea de a doua încorpora societăţile „Romanian Oilfields Ltd”, „British Romanian Oil Co Ltd” (create în 1910), „Central Romanian Petroleum Co” (creată în 1909) şi cea întemeiată de R. von Sykle (1906).  În 1914 “Astra Română” deţinea 11,5% din capitalul investit în industria petrolului, 25% din producţie şi 40% din rafinare[40].

Până la începutul secolului XX prezenţa franceză a fost nesemnificativă şi a constat în participări minore la societăţile cu capital german, englez, olandez sau belgian. Prima societate “Aquila Franco-Română” a apărut în 1904. Ea exploata terenuri în zona Văii Prahovei şi avea o rafinărie la Ploieşti a cărei producţie era  în 1914 de 200 000 t[41]. A fost urmată de “Columbia” în 1905, “Alfa” şi “Galia” în 1906, controlate de casa Rotschild din Paris, “Franco-Română” în 1907. Cea mai puternică era societatea “Columbia” ce dispunea din 1912-1913 de acţiuni cotate la Bursa din Paris şi de investiţii ale băncilor pariziene “Banque des Paris et des Pays Bas” şi “Omnium International”. Producţia ei a reprezentat în 1913, 18% din producţia totală a României[42].

Capitalul francez a participat, într-o proporţie mai redusă, la înfiinţarea şi a altor societăţi: în 1905 “Société des petroles roumains” şi “Gallo-Româna”, în 1906 - “Luteţia”, în 1907 - “L’Etoile franco-roumaine”, în 1908 - “Odette”, în 1909 - “Carré, Wenger et Co.” (devenită “Vulcăneşti”) şi “Predeal-Teleajen”. În 1910 îşi începea activitatea şi “Societatea Română”, ce exploata zăcămintele deţinute în zona Ploieşti şi se bucura de interesul unui grup de investitori între care şi consulul Franţei la Bucureşti[43].

La începutul secolului XX extracţia, prelucrarea, transportul şi comercializarea petrolului alcătuiau ramura industrială cu cele mai mari perspective şi beneficii. În 1913 în 13 societăţi se realiza 97,9% din producţie, din care 27,4% la “Steaua Română” şi “Concordia”. Urmau “Astra Română” cu 25%, “Columbia” şi “Româno-Americana”, ultima cu 18,8%. Producţia societăţilor franceze “Columbia” (loc 4), “Alfa” (loc 9), “Acvila Franco-Română” (loc 12) reprezenta 15,4% din total, a celor olandeze “Orion” şi “Internaţionala” 6,6% şi a celor britanice: “Romanian Consolidated Oilfields Ltd”, “Trajan Romanian Oil Co.” şi “Anglo-Romanian Petroleum”, 5,5%. Împreună firmele franceze, anglo-olandeze, engleze şi olandeze, realizau 52,5%, depăşind societăţile germane[44]. În ajunul primului război mondial extracţia şi prelucrarea petrolului era dominată de societăţile germane, anglo-olandeze şi americane. Aşa de pildă, din totalul producţiei de petrol brut a anului 1914 de 1 783 947 t, societăţile „Steaua Română” şi „Concordia”, ambele cu capital german, participau cu 450 360 t, „Astra-Română” (capital majoritar olandez) cu 466 605 t, iar „Româno-Americana” cu 420 531 t,[45] adică cca. 2/3. Lucrurile stăteau la fel şi în privinţa rafinării. La aceeaşi dată societăţile germane prelucrau  489 423 t, „Astra Română” 421 631 t, iar „Româno-Americana” 384 550 t[46].

La sfârşitul anului 1913 capitalul investit în 73 de societăţi se ridica la 476 923 136 lei. Scăzând capitalul firmei “Distribuţia”, al cărei obiect de activitate era desfacerea produselor petroliere pe piaţa românească, se obţin 475 926 136 lei din care 32,7% îl reprezenta capitalul nominal al firmelor cu participare germană, 29,1% al celor engleze (41,7% dacă acestuia i se adaugă şi capitalul olandez). Împreună firmele engleze, franceze şi olandeze deţineau 56% din capitalul nominal al firmelor din industria petrolului[47].

În concluzie socotim că ponderea şi provenineţa investiţiilor din industria petrolieră românească, ilustrează nu numai importanţa deosebită ce se acorda pe plan mondial acestei noi surse de energie, dar şi dependenţa economică a României faţă de marile grupuri financiare din apusul Europei. Marea bogăţie a zăcământului a impulsionat rivalităţile dintre exponenţii finanţei străine cu atât mai mult cu cât în ajunul primului război mondial ţara noastră era al patrulea producător mondial după S.U.A., Rusia şi Mexic şi al doilea din Europa[48]. Aceste realităţi au mărit o dată în plus nu numai interesul Germaniei, dar şi al Marii Britanii şi Franţei faţă de România şi l-au adăugat celui manifestat de Rusia, a treia componentă a Antantei, pentru poziţia strategică în eventualitatea unui conflict cu Puterile Centrale. Disputa între diferiţii reprezentanţi ai finanţei străine pentru extracţia, prelucrarea, transportul şi comercializarea petrolului românesc devenise şi una pentru desprinderea României de Puterile Centrale şi atragerea de partea Antantei. Ţiţeiul căpătase în timp şi rolul unei arme politice.

Cu valori şi ponderi modeste, investiţiile străine erau prezente şi în alte sectoare ale economiei şi societăţii româneşti. În general ele s-au orientat spre exploatarea unor bogăţii ale solului, industrializarea unor produse agricole, finanţarea iluminatului public, construcţia unor linii ferate, modernizarea porturilor.

Dependenţa economică a României faţă de finanţa germană este evidenţiată nu numai prin participarea masivă a acesteia la împrumuturile de stat externe şi industria petrolieră, dar şi de plasamentele în iluminatul şi transportul urban. Cunoscutele şi puternicele societăţi de electricitate: „Allgemeine Elektricitäts-Gesellschaft” (A.E.G.) din Berlin, „Elektricitäts-Aktiengesellschaft vormals W. Lahmeyer” şi „Siemens-Schuckert”

şi-au deschis sucursale şi societăţi. Ca urmare, în perioada 1900-1914 aproape întreaga producţie, transportul şi distribuţia energiei electrice aparţinea capitalului german (cu excepţia societăţii franceze „Societé du gaz et d'electricité de Bucarest”). Lui îi era concesionat iluminatul electric din Iaşi, Brăila, Dorohoi, Roman, Tecuci, Bucureşti, dar şi încălzirea centrală a principalelor edificii din capitală. Capitalul german a fondat şi puternica societate “Electrica” cu binecunoscuta uzină de la Câmpina şi controla transportul urban din Iaşi şi Brăila.

Încă de la sfârşitul secolului trecut finanţa franceză şi-a făcut simţită prezenţa şi în alte ramuri ale industriei decât cea petrolieră. Astfel în 1898 firma “B. Courant et Comp.” înfiinţa fabrica de hârtie de la Cosmeşti, vândută în 1903 francezului Th. Raux cu care de altfel avea în comun şi exploatările forestiere de la Slatina şi Cosmeşti. În 1900 firma “Dupont, Lachaume, Meillassoux et Co.” din Paris instala la Ripiceni a şasea fabrică de zahăr din ţară. Capitalul francez avea plasat în industria zahărului peste 5 milioane lei[49], ceea ce reprezenta a şaptea parte din totalul investiţiilor străine ale ramurii şi era prezent şi în industria metalurgică prin “Metalurgia română”, în iluminatul urban, prin “Compagnie d’eclairage de Galatz” şi chiar în agricultură prin “Societatea pentru îmbunătăţirea şi dezvoltarea sericiculturii”[50].

Investiţiile finanţei austriece în exploatarea pădurilor şi a celei belgiene în industria zahărului (fabricile de la Roman şi Sascut), întregesc tabloul prezenţei finanţei străine în economia României. Prima deţinea superioritatea în industria forestieră (42 157 025 lei din totalul de 65 736 470 lei) şi industria celulozei şi hărtiei, iar a doua în industria zahărului ( 25 500 000 lei din totalul de 39 042 000 lei)[51].

Teoretic valoarea ridicată a plasamentelor finanţei străine în România îi permitea acesteia o varietate de investiţii, mai mult sau mai puţin rentabile: împrumuturi de stat, construcţii de căi ferate, gări, poduri, silozuri, porturi, şosele, mijloace de transport fluviale şi maritime, investiţii industriale, crearea de bănci, societăţi comerciale, de asigurări, servicii publice comunale (iluminat, transport public, alimentare cu apă şi gaze).

Dintre acestea investiţiile finanţei străine în sfera productivă, a serviciilor şi în crearea infrastructurii s-au situat la cote valorice modeste şi arii de plasament cu o diversitate limitată. Marea majoritate s-au efectuat după 1900 în ramuri şi servicii ce asigurau creditorului profituri sigure şi imediate ca şi controlul asupra unor materii prime, dar mai ales asupra resurselor de energie: industria extractivă (petrol, minereuri), iluminatul urban, construcţia de căi de comunicaţie. În acelaşi timp participarea finanţei străine a contribuit decisiv la formarea capitalului autohton, la modernizarea societăţii prin dezvoltarea producţiei de bunuri materiale, la crearea instituţiilor bancare şi întărirea activităţii lor, la afirmarea şi integrarea ţării în sistemul economic european.



[1] Victor Axenciuc, Penetraţia capitalului străin în România până la primul război mondial în “Revista de istorie”, t. 34, nr. 5, 1981, p. 825.

[2] Vintilă Brătianu, Politica de stat a petrolului în urma noii Constituţii şi a legii minelor, Bucureşti,

p. 6.

[3] Octav Constantinescu, Contribuţia capitalului străin la industria petroliferă românească, Bucureşti, 1937, p. 125; Nicolas Xenopol, La richesse de la Roumanie, Bucarest, 1916, p. 147.

[4] D. St. Emilian, Capitalul în industria din România în “Analele statistice şi economice”, nr. 3, 1918, pp. 5; Tudor Savin, Capitalul străin în România, Bucureşti, 1947, p. 34; N.N. Constantinescu, V. Axenciuc, Capitalismul monopolist în România, Bucureşti, 1962, p. 214; V. Axenciuc, Penetraţia capitalului monopolist străin în economia României în Progresul economic în România 18771977, Bucureşti, 1977, p. 148.

[5] Georges D. Cioriceanu, La Roumanie économique et ses rapports avec l’etranger de 1860 ŕ 1915, Paris, 1918, p. 367.

[6] Gh. M. Dobrovici, Istoricul dezvoltării economice şi financiare a României şi împrumuturile contractate 18231933, Bucureşti, 1934, p. 273.

[7] Georges D. Cioriceanu, op.cit., p. 367; D. St. Emilian, op.cit., p. 5–6.

[8] V. Axenciuc, Penetraţia capitalului monopolist străin în economia României, p. 148.

[9] Tabel întocmit de V. Axenciuc pe baza datelor avansate de D. St. Emilian, op. cit., p. 5 şi ordonat de noi descrescător.

[10] Gh.M. Dobrovici, op.cit., p. 273.

[11] V. Axenciuc, op.cit., p. 149.

[12] Tabel întocmit conform datelor publicate de V. Alimănişteanu, Participarea băncilor la industrie, Bucureşti, 1915, p. 5; D. St. Emilian, L'industrie en Roumanie, Bucarest, 1919, p. 6; A. Popovici, Formarea capitaluluit în România, Iaşi, 1935, p 85; N.N. Constantinescu, V. Axenciuc, op.cit., p. 214.

[13] Rene Sedillot, Istoria petrolului, Bucureşti, 1979, p. 140.

[14] V. Toroceanu, Capitalul investit în industria petrolului în Industria petrolului în România în 1908, Bucureşti, 1910, p. 283.

[15] Cf. V. Alimănişteanu, Patruzeci de ani în industria petrolului 1866-1906 în “Convorbiri literare”, nr. 3-5, 1906, p. 447 apud Gh. Buzatu, România şi trusturile petroliere internaţionale până în 1929, Iaşi, 1981, p. 33.

[16] Legea din 1895 stabilea pentru bogăţiile subsolului: aur, argint, fier, cărbune etc. ca în cazul în care proprietarul nu era dispus să le exploateze, statul avea dreptul să o facă plătind acestuia o arendă, 4% pentru venitul net şi despăgubiri pentru daune. Erau exceptate şi lăsate la libera dispoziţie a proprietarului suprafeţele ce deţineau în subsol substanţe bituminoase (petrol, asfalt, ozocherită). Acesta putea să vândă, concesioneze sau arendeze cu condiţia să respecte dispoziţiile privind poliţia minieră, raporturile dintre muncitori şi concesionari şi să plătească taxele miniere către stat.

[17] A. Ianculescu, La Roumanie nouvelle et ses richesses miničre, Paris, 1928 apud A. Popovici, op. cit.

[18] Cf. Nicolas Xenopol, op.cit., p. 146 ; V. Toroceanu, op.cit., p. 187, tabel I; Gh. Buzatu, O istorie a petrolului românesc, p. 27.

[19] Gh.M. Dobrovici, op.cit., p. 244.

[20] Vezi D. Kastriş, Les capitaux etrangers dans la finance roumaine, Paris, 1921, p. 49 şi N. Arcadian, Industrializarea României, ediţia II, Bucureşti, 1936, p. 135. Primul foloseşte pentru calcul cifrele avansate de publicaţia Băncii Marmorosch Blank, Les forces economique şi anume 93,2% capital străin şi 6,8% capital românesc, iar cel de al doilea pe cele oferite de D. St. Emilian, op. cit. Vezi şi Tudor Savin, op.cit., p. 42

[21] Nicolas Xenopol, op.cit., p. 147.

[22] Cf. O. Constantinescu, op.cit., p. 125. Luând ca bază de calcul tot cifrele oferite de “Le Moniteur du petrol roumaine”, autorul estimează pentru anul 1916 un coeficient de 92,4% (467milioane lei aur) pentru capitalul străin, de 4,4% (23 milioane lei aur) pentru capitalul mixt şi de 3,2% (17milioane lei aur) pentru cel românesc. Ponderea ultimului din capitalul mixt o apreciază la 75%. În acest caz coeficientul pentru capitalul

 străin se ridică la 93,5%, iar al celui autohton la 6,36%. Estimările sunt apropiate de cele avansate de N. Xenopol.

[23] Vezi Gh. Răvaş,  Din istoria petrolului, Bucureşti, 1955, p. 87; N.N. Constantinescu, V. Axenciuc, op.cit., p. 211; Axente Sever Bocu, Din istoria industriei româneşti. Petrolul, Bucureşti, 1981, p. 9. 

[24] Vezi Vintilă Brătianu, op.cit.; O. Constantinescu, op.cit.; N. Xenopol, op.cit.; T. Savin, op.cit.; D. Kastriş, op.cit.

[25] Întocmit pe baza datelor lui N. Xenopol, op.cit., p.147, D. Kastriş, op.cit., p. 49 şi G.M. Dobrovici, op.cit., p. 244. Cifrele oferite de Dobrovici au la bază Statistica minieră a României pe anul 1913-1914 şi D.St. Emilian, op. cit., p. 7.      

[26] Vezi în acest sens Gh. Buzatu, România şi trusturile petroliere internaţionale până în 1929, p. 38; N.N. Constantinescu, V. Axenciuc, op.cit., p. 213.

[27] Vezi Istoricul Societăţii „Steaua română” I–II în „Moniteur du petrol roumain”, an XIX, nr. 20 din 20 octombrie 1920 şi nr. 22 din 15 noiembrie 1920, p. 664-667, respectiv p. 746–749.

[28] Vezi „Biruinţa”, Ploieşti, 14/26 noiembrie 1907.

[29] Marcel Bibiri-Sturia, Creşterea influenţei economice germane în România, Bucureşti, 1915, p. 33. Vezi şi “Moniteur du petrol roumain”, 1/14 februarie 1915, p. 76; V. Alimănişteanu, op.cit., p. 34 şi 64–70.

30 V. Toroceanu, op.cit., p. 286, tabel II; Gh. Buzatu, O istorie a petrolului românesc, p. 26.

 

[31] Vezi „Biruinţa”, 14/26 noiembrie 1907.

[32] V. Alimănişteanu, op.cit., p. 64, anexa II. Pentru detalii privind participarea grupului Diskonto-Grsellschaft şi S. Bleichröder la exploatarea şi prelucrarea petrolului vezi Le developpement de l'industrie du petrol en Roumanie et la participation de la Direction du Diskonto-Gesellschaft et S. Bleichöder a ce developpement, Bucarest, 1907.

[33] Marcel Bibiri Sturia, op.cit., p. 34.

[34]Mai pe larg asupra intereselor şi intenţiilor trustului american vezi la ing. Stelian Ionescu, Asupra concesiunii „Standard Oil Company” în România, Bucureşti, 1900.

[35] Pentru detalii privind negocierile vezi Gh. Buzatu, op.cit., p. 32-37; Gh. Răvas, op. cit., p. 41–45; Robert Păiuşan, Problematica unei crize timpurii a datoriei externe, Bucureşti, 1998, p. 145.

[36] Robert Păiuşan, op. cit., p. 146.

[37] Arh. M.A.E., fond 21, vol. 22, f. 18, raport, Berlin 30 mai/ 12 iunie 1905, A. Beldiman către Iacob Lahovary.

[38] Gh. M. Dobrovici, op.cit., p. 245.

[39] Vezi „Biruinţa”, 4/26 noiembrie 1907.

[40] G. M. Dobrovici, op. cit.

[41] Balkan Compas, teil I, Rumänien, 1914-1915, Wien, 1914, p. 247.

[42] Ibidem, p. 236-237.

[43] Georges Cioriceanu, op.cit., p. 130.

[44] Gh. N. Căzan, Şerban Rădulescu-Zoner, România şi Tripla Alianţă 1878-1914, Bucureşti, 1979, p. 308.

[45] Cf. Nicolas Xenopol, op. cit., p. 203.

[46] Ibidem, p.204.

[47] Ibidem.

48 Cf. “Moniteur du petrol roumain”, nr. 6, 20 februarie/5 martie 1914, p. 284.

 

[49] N. Arcadian, op. cit., p. 135.

[50] Vezi Balkan Compass, pp. 164 şi 327.

[51] N. Arcadian, op. cit., p. 135.