A HAIDUCILOR LUI PINTEA. ANCHETELE OFICIALE DIN 1700-1701
Susana Andea, Avram Andea
Institutul de Istorie “George Bariț” din
Universitatea “Babeș-Bolyai” din
Purtatul armelor a constituit pentru haiducii lui Pintea o chestiune esențială. Înarmarea era vitală atât pentru atacul convoaielor de negustori și a curților nobiliare, cât și pentru apărarea în fața forțelor militare și civile care îi urmăreau. În plus, recrutarea multora dintre haiduci din rândul categoriilor mic nobiliare sau cel puțin aspirațiile unora dintre căpeteniile lor la acest statut social i-a determinat să se preocupe de întregirea costumului “domnesc” sau nemeșesc, pe care îl îmbrăcau, cu accesoriile în arme, purtate obișnuit în epocă. Pentru mulți, în calitatea lor de dezertori din armată sau doritori să fie înrolați în rândurile acesteia, procurarea de arme și purtatul acestora reprezenta în același timp o necesitate și o aspirație, în pofida faptului că legislația vremii avea reglementat riguros și extrem de restrictiv asemenea aspecte ale vieții sociale[1].
Confruntările militare de la sfârșitul secolului al XVII-lea, legate de războaiele creștinilor cu turcii, îndeosebi ale austriecilor și polonezilor din vecinătatea sau chiar din cuprinsul țărilor noastre, au adus cu sine periclitarea activității comerciale prin sporirea nesiguranței drumurilor. Prezența trupelor de ocupație cu obișnuitele silnicii și abuzuri, cu frecventele dezertări ale unora dintre militari și implicarea acestora în acțiuni de jaf la drumul mare au sporit grija negustorilor pentru angajarea de slujitori înarmați care să-i apere în caz de atac.
Nu a lipsit, din aceleași cauze conjuncturale, nici
chiar schimbarea unor trasee tradiționale ale marilor rute comerciale.
Astfel s-a întâmplat, în condițiile ocupației militare polone din nordul
Moldovei, și cu drumul comercial ce venea din Polonia și străbătea această
Deplasarea negustorilor în aceste condiții de nesiguranță a vieții și a mărfurilor avea loc în mari convoaie, însoțite de numeroși slujitori înarmați, capabili să le apere de eventuale atacuri tâlhărești. Succesul acțiunilor de brigandaj ale haiducilor în asemenea situații reclama gruparea acestora de pe vaste întinderi în cete numeroase, întreprinderea de acțiuni la fel de cuprinzătoare, înarmarea și organizarea lor militară. Așa apare fenomenul nou al alianțelor cetelor de haiduci, al permanentizării acțiunilor transfrontaliere, care depășesc hotarele politice și limitele etnice, cetele încetând tot mai mult în a se manifesta izolat și local.
Un asemenea caz de atac înarmat, impresionant prin complexitatea pregătirii și amploarea dimensiunilor sale, a fost și cel realizat sub conducerea lui Pintea, la 10 iulie 1699, asupra negustorilor “greci” ai lui Constantin Brâncoveanu în hotarul satului Hordou, pe drumul țării ce ducea de la Sighetul Marmației spre Bistrița și Țara Românească. Cu acest prilej atacatorii în număr de circa 120-130 au avut de înfruntat atât forța slujitorilor angajați de negustori, cât și a unor efective ale armatei apărută la scurt timp după săvârșirea atacului, primejduind însușirea și împărțirea prăzii între răufăcători. Întâmplarea a dovedit odată în plus necesitatea folosirii armelor, motiv pentru care cele ale negustorilor și slujitorilor acestora au fost cu grijă capturate și, mai apoi, dată fiind marea lor valoare, vândute între jefuitori în pădurea dintre Larga și Groșii Țibleșului prin strigare la licitație (kottyavettye). Din răspunsurile unor haiduci captivi și a celor care au avut de-a face cu ei și au fost audiați la anchetele din anii 1700 și 1701[3], organizate de autoritățile comitatului Satu Mare în legătură cu acest atac, cunoaștem destul de bine preocupările de a se înarma ale tâlharilor înainte și după jaful de la Hordou, inclusiv organizarea lor militară.
După propriile sugestii ale negustorilor păgubiți, unul dintre chestionare, cel datat la 12 iulie 1701 și adresat haiducilor participanți la jaf și întemnițați de autorități la Satu Mare, cuprindea, din totalul de 30 de întrebări, și două despre arme. Răspunsurile la acestea trebuiau să precizeze “dacă atunci când au fost arestați acești hoți (praedones) de domnul comandant din Satu Mare armele acestora au fost noi (arma eorum nova fuerunt) sau dacă acești hoți le-au procurat sau cumpărat înainte sau după jefuirea grecilor (depredationem Graecorum)”, respectiv “unde au pus sau cui au oferit <hoții> acele săbii prețioase (pretiosis illos gladios) și în special aceea purtată de Lupu <Ravasz> când au intrat în orașul Baia Mare; cât au fost de prețioase acele lucruri” [4].
Din mărturiile celor prinși și interogați, liber sau sub tortură, rezultă că armamentul din dotare al răufăcătorilor a fost mult sporit după jaful din 10 iulie 1699 de la Hordou. Dacă armele din înzestrarea haiducilor, de la săbii și pistoale la flinte, nu au lipsit nici înainte, de acum posibilitățile financiare de a le procura au fost sporite considerabil, fiecare căutând și reușind să le cumpere de la armurierii și lăcătușii vremii. Tocmai deținerea acestor arme, procurate în mare parte anterior, le-a permis haiducilor în frunte cu Pintea “să coboare în mantale roșii și bine înarmați (veres kőpőnyegben és jo fegyveressen)”[5] pentru a angaja și purta, în satul Șurdești din apropiere de Baia Sprie, tratative în legătură cu obținerea grației imperiale. Așa i-au văzut costumați, în nelipsita manta militară din postav roșu și încinși cu armele de lipsă, cei trei delegați băimăreni - anume croitorul Ștefan Debreczeni, cizmarul Ștefan Tholdi și orfevrierul Ștefan Pap - trimiși să negocieze cu Pintea și înzestrați, pentru a impresiona mai puternic și convinge mai ușor pe interlocutori, cu o scrisoare de protecție adresată în numele comandantului militar Löwenburg și dublu pecetluită cu sigiliile orașelor Baia Mare și Baia Sprie.
Se știe că una din condițiile principale sub care a fost tratată și acordată haiducilor grația imperială în vara anului 1699 prevedea într-adins predarea armelor. Într-adevăr, în ziua convenită între părți Pintea și cu ceata sa au apărut în Baia Mare pentru dezarmare, fiind văzuți pe străzi de orășeni în aceleași veșminte amintite la Șurdești și înzestrați cu armele pe care urmau să le predea colonelului Löwenburg, comandantul militar din Satu Mare. Astfel, cizmarul Ștefan Tholdi și orfevrierul Ștefan Albert, consuli în conducerea orașului Baia Mare, mărturiseau, la interogatoriul din 22 februarie 1700, că “i-au văzut venind în mantale roșii și bine înarmați (veres kőpőnyegben es jo fegyveressen)”[6], fapt confirmat întru-totul anchetatorilor și de orășenii Ioan Palfy, Ioan Modra, Ștefan Lakatos[7] și Ioan Kupas. Despre haiduci, acesta din urmă ar fi auzit “din gura lui Ștefan Csiszar că pentru lucratul armelor (fegyver csinalasért) au dat postav englezesc, dar nu știe câți coți”[8]. Croitorul Gheorghe știa că “unul dintre ei și-a făcut un paloș (pallos) pe care l-au dus cu ei la Satu Mare”[9]. Lăcătușul Ioan, un tânăr de 27 de ani, care i-a văzut pe haiduci la fel de îmbrăcați și “bine înarmați”, dezvăluia în plus comisiei că “el a reparat puștile lor (puszkajokat)”[10].
Dar informațiile cele mai bogate și exacte în această privință le datorăm chiar mărturiilor haiducilor, numiți în acte răufăcători publici (publici malefactores). Astfel Ionaș Petraș alias Kukurucz din Stoicenii Lăpușului arăta că “după ce au jefuit pe greci și apoi au venit la Satu Mare pentru grațiere, începând de la moșia Hordou și peste tot, atât în orașul Baia Mare, cât și în târgul Baia Sprie și în Satu Mare, au cumpărat arme (arma) cei ce nu au avut, și atunci când domnul comandant <Löwenburg> i-a arestat, le-a luat armele, care și azi sunt la acest domn comandant, adică puștile, săbiile și altele ce țin de ele (videlicet sclopeta, gladii et alie appertinentiae)”[11]. Așadar, unii dintre răufăcători au avut arme și înainte de jefuirea negustorilor “greci”, dar mulți și-au permis să le procure doar după această dată.
Constatarea este confirmată întocmai și de depozițiile haiducilor Ladislau Tőkes din Negreia și Ioan Sipos din Târgu Mureș. Primul dintre aceștia mărturisea despre tovarășii săi: “chiar și înainte de obținerea prăzii unii dintre ei aveau arme, dar nu toți, și totuși cei mai mulți, după obținerea prăzii de la greci, și-au cumpărat arme”[12]. Un răspuns asemănător, dar mai sintetic, oferea și cel de al doilea: “unii dintre ei au avut arme bune, dar cei mai mulți dintre ei și-au cumpărat pentru sine arme după jefuirea grecilor”[13]. Aceeași situație o surprindea în declarația sa, obținută liber și prin tortură (spontanee et mediante tortura)[14] de anchetatori, și haiducul de condiție iobăgească Toma Fodor din Firiza, care “ar fi auzit că unii dintre ei avuseseră arme, dar că totuși cea mai mare parte, după ce le-a revenit prada de la greci, s-au îngrijit să-și procure în orașul Baia Mare și în târgul Sătmarului flinte, săbii, cutii pentru praf de pușcă numite popular loding și altele asemănătoare (sclopetas, gladios, techas pulveraris vulgo loding et his similia), etc. pentru 6-7 sau mai mulți florini”[15]. Un alt haiduc, de aceeași condiție socială, pe nume Nicolae Baba, spunea despre tovarășii săi că “unii dintre ei au avut arme chiar și înainte de jefuirea acestor greci, totuși și după aceea unii s-au îngrijit să-și facă pentru sine noi flinte, săbii, cutii păstrătoare de praf de pușcă și altele aparținătoare (sclopeta, gladios, techas pulverarias et alias pertinentias novi)”[16]. Iosif Nicoară din Ardusat, haiduc și iobag al baronului Samuel Haller, dezvăluia prin tortură (mediante tortura)[17] anchetatorilor, chiar proporția în care tovarășii săi și-ar fi procurat arme de tip nou, mărturisind că “mai mult de jumătate dintre tâlhari s-au îngrijit să-și procure arme (arma) în Satu Mare, în Baia Mare, adică flinte numite popular pulhak, săbii (sclopeta vulgo pulhak, gladios) și chiar însuși acel Pintea și-a cumpărat pentru sine cu 15 florini o flintă numită popular pulhak în târgul Sătmarului (et iam ille ipse Pintye quindecim florenis comparavit sibi sclopetum vulgo pulhak in oppido Szatthmar)”[18].
Despre soarta armelor haiducilor prezentate și predate la Baia Mare colonelului german Löwenburg avem prețioase precizări din partea acelorași răufăcători întemnițați și anchetați în vara anului 1701. Astfel nobilul Balaj alias Ioan Zab din comitatul Maramureș răspundea comisiei de anchetă că la data “când au intrat în Baia Mare la grațiere, domnul comandant aflat acolo a poruncit să se depună armele de care s-a îngrijit și le-a încărcat pe toate în niște care, ducându-le la Satu Mare”[19]. Întâmplarea a fost înfățișată întocmai și de Costin Pap din Ghilvaci, care știa că “armele duse cu un anumit car la Satu Mare sunt chiar la mâna domnului comandant și sunt și acum la acesta și nu la altcineva”[20]. Despre transportul armelor preluate de la haiduci și care “toate au ajuns să fie duse cu un anumit car la Satu Mare” avea cunoștință și amintitul Toma Fodor din Firiza[21].
Era de așteptat ca evenimentul să impresioneze puternic pe băimăreni și cu tot caracterul său discret să nu poată trece neobservat de curioșii vremii, ajungând rapid un subiect atrăgător de colportaj. Despre el s-a aflat curând și la Satu Mare, acolo unde au ajuns armele. Astfel Ștefan Kőszegi cel Tânăr, un cunoscut al judelui Ioan Sárpataki din Baia Mare, cu care a avut prilejul să discute despre Pintea, arăta, în 21 februarie 1700, la comisia de anchetă că “măritul domn comandant adunând armele feciorilor lui Pintea încă la Baia Mare, le-a adus înăuntru în oraș <la Satu Mare> cu un car, dar martorul nu le-a putut vedea”[22].
Dezarmarea totală a haiducilor lui Pintea încercată în vara anului 1699 de colonelul Löwenburg nu s-a putut realiza deplin și definitiv, așa cum se dorea de oficialități. Mulți dintre răufăcători fie că au adus și au predat la Baia Mare numai o parte din armele pe care le dețineau, fie că, dimpotrivă, în condițiile beneficierii de “grațiere” și a promisiunilor de înrolare în armată[23], s-au preocupat de cumpărarea altora noi și de confecționarea unor veșminte pe măsura rosturilor militare la care aspirau. Aceste noi arme vor fi confiscate de comandantul Friedrich von Löwenburg de-abia cu prilejul “arestării pentru ultima oară” a lui Pintea și a haiducilor săi, adică a revenirii acestora în grup pentru a treia oară în Satu Mare.
Nobilul Balaj alias Ioan Zab mărturisea, în iulie 1701, despre această confiscare că “atunci când domnul comandant a făcut ca ei să fie închiși ultima dată a luat toate armele și bunurile lor și că el însuși a avut astfel de arme ce valorau pe puțin 30 de florini, și că toate, atât ale lui cât și ale celorlalți, au avut model nou și au rămas în mâinile aceluiași domn comandant”[24]. Un răspuns aproape identic dădea anchetatorilor și răufăcătorul Samuil Pusztai din Hideaga, care arăta că “atunci când au fost arestați pentru ultima oară, toți să fi avut arme de model nou, care și acum sunt păstrate de domnul comandant, și care <arme> și le-au cumpărat după jefuirea grecilor, între care se află și dintre pistoalele grecilor (ex pistoletis Graecorum); după cum s-a descoperit și la acest martor, și unele <pistoale> au fost aduse într-un fel sau altul din sate”[25]. Despre răspândirea în rândul haiducilor lui Pintea a procurării acestor arme noi, care au ajuns să fie confiscate de colonelul Löwenburg la Satu Mare, răufăcătorul Ladislau Magdan din Negreștii Oașului arăta că “atunci când au fost deja ultima dată arestați toți aveau arme noi (nova arma)”[26].
Într-adevăr, acestea nu puteau face decât o bună impresie asupra celor care le-au văzut la purtătorii lor care umblau îmbrăcați în frumoase costume militare pe străzile și în piața din Satu Mare. După mărturia lui Mihail Doboș din Tătărești, slujitor împărătesc în cetate, Pintea și feciorii săi “venind a treia oară în oraș au fost mai luxoși”, înveșmântați în haine din postav străin, și aveau “cornuri pentru praf de pușcă și arme demne de luat în seamă (lodingokat es fegyvert)”[27]. Diferența între înzestrarea cu arme a haiducilor între prima și ultima lor apariție în Satu Mare a sesizat-o și Ioan Lakatos din Mintiul Sătmarului, care preciza, la 25 februarie 1700, în fața comisiei de anchetă, că atunci “când i-au prins erau mai îmbrăcați, mai înarmați (ruhassabak, fegyveressen voltak)”[28]. La fel i-a văzut prin oraș și nobilul Ștefan Sadány[29].
Tot acest interes al oficialităților pentru armele haiducilor lui Pintea se explică, desigur, prin efortul lor de a afla și recupera cât mai multe din bunurile și banii jefuiți pentru a putea despăgubi, așa cum solicitase Constantin Brâncoveanu, pe negustorii săi păgubiți. Aceeași rațiune stă și la baza încercării de a afla soarta unor săbii de preț și pistoale tâlhărite și cumpărate de unii răufăcători la licitația cu strigare, numită kottyavettye. Despre asemenea bunuri, a căror recuperare interesa pe anchetatori, răufăcătorul Ioan Sipos din Târgu Mureș arăta că “dintre săbiile (ex gladiis) pomenite în interogatoriu Ioan Varga a primit una și un ceas din argint, un alt ceas și o sabie a primit Gheorghe Tott, a treia sabie au cumpărat-o Todorca Zobul și cu Lupu Ravasz; dar cum aceștia au fost arestați de domnul comandant din Satu Mare armele le-a luat și au rămas la acesta”[30].
Cele trei săbii cu deținătorii lor erau cunoscute și lui Iosif Nicoară din Ardusat, Ladislau Tőkes din Negreia, Toma Fodor din Firiza, Ladislau Magdan din Negrești și Nicolae Baba, iobag al nobilului George Szirmay[31]. Acesta din urmă era în măsură să precizeze comisiei de investigație atât cumpărătorii celor trei săbii, cât și anumite date despre pistoalele capturate de la negustorii greci: “dintre săbiile pomenite în interogatoriu una a cumpărat Gheorghe Tott, a doua Ioan Varga, a treia Todorca Zobul, care apoi au rămas la mâna domnului comandant și sunt ținute de către acesta; tot așa <tâlharii> ungari primind partea din pistoalele luate de la greci (similiter partem pisztoletarum a Graecis acceptans Hungarici secum acceperunt), le-au dus cu ei, iar partea <din pistoale primită> de tâlharii români (partem vero Valachici praedones), zisul domn comandant a luat-o de la aceștia, atunci când au intrat pentru grațiere în Baia Mare, de acolo apoi a fost dusă împreună cu aceștia la Satu Mare și de atunci se află sub puterea domnului comandant”[32]. Răufăcătorul Ladislau Magdan mai știa amănuntul că “Todorca Zobul cerând grațierea pe această sabie, a luat-o domnul comandant și o ține la sine”[33].
O altă parte din cei 14 răufăcători audiați în iulie 1701 nu aveau cunoștință decât despre soarta a două dintre săbiile în discuție. Astfel nobilul Balaj alias Ioan Zab, Ionaș Petraș alias Kukurucz, Samuil Pusztai din Hideaga și Iacob Borșia din Ardusat nu știau decât despre săbiile cumpărate de Todorca Zobul și Ioan Varga. Primul dintre acești audiați a mărturisit sumar că Todorca “a cumpărat cu 9 florini o sabie frumoasă de argint” iar o alta Ioan Varga, “pe care a ascuns-o” [34]. Dimpotrivă, Ionaș Petraș alias Kukurucz știa că “dintre săbiile pomenite în punctele interogatoriului, Todorca Zobul a cumpărat una în târg la kottyavettye și când au venit pentru grațiere i-a luat-o pomenitul domn comandant și o are și acum la el; dintre tâlharii ungai, o altă sabie a cumpărat Ioan Varga, dar nu știe acum unde a ascuns-o”[35]. Cât despre Iacob Borșa din Ardusat, acesta cunoștea că dintre săbii ”una se afla la Zobul Todorca, pe care, atunci când domnul comandant l-a arestat, a luat-o de la acesta și care a și rămas la preailustrul domn. A doua <sabie> a luat-o cu sine tâlharul ungar numit IoanVarga”[36].
Dacă unii dintre răufăcători, precum Laurențiu Flora din Iadăra și Costin Pap din Ghilvaci, susțineau că nu știau nimic despre săbiile în discuție[37], în schimb Todor Batizay, iobag din comitatul Maramureș, declara comisiei de investigație că “săbiile pomenite în interogatoriu le-au cumpărat Gheorghe Tott și Ioan Varga în locul licitației sau kottyavettye și pe care le-au luat apoi cu ei”[38].
O altă armă mult râvnită în epocă erau pistoalele, pe care fiecare haiduc dorea și visa să le poarte la brâu. În timp ce unii le procurau prin cumpărare, alții, mai norocoși, reușeau să le dobândească prin jaf. Așa s-a întâmplat cu ocazia uciderii în mănăstirea Bixad a vicarului episcopal Isaia[39] sau a atacului din 1699 de la Hordou, când haiducii lui Pintea au reușit să captureze mai multe perechi de pistoale. Dată fiind valoarea lor mare, nu au putut fi împărțite decât pe cete de haiduci, dobândirea individuală fiind posibilă doar prin amintita cumpărare la licitație. Astfel, potrivit declarației amintite mai sus a răufăcătorului Nicolae Baba o parte din pistoalele jefuite de la negustorii “greci” au ajuns la grupul haiducilor ungari, adică din Partium, și o alta la cel al românilor[40]. Din partea revenită acestora din urmă, haiducul Iacob Borșia din Ardusat a auzit “de la alți tâlhari că Pintea ar fi oferit domnului inspector al minelor (inspectori banyaiensi) o pereche de pistoale (unum par pistoletarum) care aparținea mai înainte acestor greci”[41].
Este de presupus că acest slujbaș cameral al domeniului minier Baia Mare a putut juca un rol însemnat în aprovizionarea haiducilor cu praf de pușcă, unul dintre cei implicați în această afacere fiind fratele hotnogului Lupu Ravasz. Despre acesta, răufăcătorul Nicolae Baba arăta anchetatorilor că “a dus în pădure pulberi și altele la fel (pulveres et hec similia) mai marilor tâlharilor (maiorennis praedonibus)”.[42]
Înzestrarea cu arme era urmărită de fiecare haiduc, atât de cei cu funcții, cât și de cei de rând. Preocuparea avea un caracter general și se explică, în plus, prin practica împărțirii prăzii în funcție de gradul de înarmare și de calitatea armelor personale. Astfel, răufăcătorul Mihail Manciu din Nadiș, districtul Chioarului, declara anchetatorilor că “deoarece nu avusese armele întregi i-au dat jumătate de parte”[43] din banii și postavul jefuit de la negustorii greci. Pentru deținerea de arme, mai trebuie avut în vedere și faptul că mulți dintre haiduci erau dezertori din armată sau, cazul lui Pintea și a corifeilor săi, își petreceau iernile înrolați sub nume fals în oastea imperială sau presidială din cetățile vestice, cu deosebire în cele din comitatele Bihor și Zarand. Pentru toate aceste motive era de așteptat ca haiducii să achiziționeze și să aibă atât arme, cât și accesoriile necesare acestora, de la loding-uri pentru praful de pușcă la cămăși de zale, etc.
Armele pe care le deținea Pintea era firesc să atragă atenția și interesul haiducilor săi, a tuturor celor care au avut de-a face cu el, arme pe care mulți le-au văzut asociate costumului său militar. Nu întâmplător arsenalul său era estimat, în iulie 1700, de tovarășii săi Ioan Sipos din Târgu Mureș, Ladislau Magdan din Negreștii Oașului, Toma Fodor din Firiza și Nicolae Baba, iobagul lui George Szirmay, la însemnata sumă de 114 florini. Primul dintre aceștia, întrebat despre înzestrarea cu arme a haiducilor, mărturisea comisiei de cercetare că “însuși Pintea și-a procurat arme cu toate cele ce țin de ele pentru 100 de florini; mai puțin flinta zisă popular «pulhak», pe care s-a îngrijit să o facă aici în Satu Mare, după grațiere, pentru 14 florini”[44].
Într-adevăr, actele vremii consemnează pasiunea și interesul lui Pintea pentru această armă de foc, stăruința sa pentru procurarea unei asemenea flinte de tip nou. Povestea acestei “pulhak”, mai deosebită și mult râvnită de Pintea, dobândită în cele din urmă nu fără dificultăți, o cunoaștem din însăși mărturia lăcătușului Nicolae din Satu Mare. Acesta confecționase fiului său o asemenea armă, văzută într-una din zile de Pintea, care și-a dorit-o foarte mult. Deținătorul ei s-a lăsat însă greu convins să o vândă, tranzacția încheindu-se, după multe negocieri reluate cu insistență, tocmai în satul Vetiș de lângă Satu Mare, la prețul de 13 florini. Întâmplarea a fost astfel relatată comisiei de anchetă: “feciorul <martorului> și-a fost făcut o flintă pe care Pintea, când a venit în oraș, a vrut să o ia cu forța, pentru că i-a plăcut, dar pe care martorul atunci nu a vrut să o dea; ci atunci când martorul s-a dus în satul Vetiș, Pintea iarăși a mers la el și i-a dat prețul, respectiv 2 galbeni, așa știe; dacă i-a dat sau nu și taleri nu-și amintește, și așa a dus acele flinte în 13 florini” [45].
Achiziționarea armei de către Pintea îi adusese acesteia faima în cetatea orașului, ajungând să fie cunoscută și discutată în rândul haiducilor imperiali, încât unul dintre aceștia, Petru Nagy din Dobrocina, declara anchetatorilor că “a auzit că Pintea ar fi luat o flintă (pulhak) de la lăcătușul Nicolae din Satu Mare, dar nu știe cu ce fel de bani a plătit”[46]. Același meșter a mai vândut o armă asemănătoare și unui alt haiduc: “la fel și alt fecior, dintre cei ai lui Pintea, a mai cumpărat o flintă cu 14 florini, în preț era un galben, restul mariași”[47].
Pentru folosirea flintei pe care și-o procurase și alimentarea ei cu praful de pușcă necesar, Pintea și-a procurat un loding cu catarama și agățătoarea aurite de Samuil Őetvőes, unul dintre pricepuții meșteri orfevrieri ai orașului Baia Mare. În legătură cu executarea acestei lucrări, meșterul Samuil recunoștea, la 22 februarie 1700, în fața comisiei de anchetă că [v1]“a făcut lui Pintea catarama și agățătoarea la cornul pentru praful de pușcă, pentru aurirea cărora i-a dat o bucată dintr-un pocal de aur încărcat cu mărgele și pietre (loding csattot es szoritot Pintyenek, aranyozására adott egy pohar darabot aranyat ki gjőngyel is kővel volt rakva)”[48]. Pocalul oferit de Pintea provenea tocmai dintre bunurile jefuite la Hordou, fiind cumpărat la licitația cu strigare, numită kottyavettye, din pădurea dintre Larga și Groșii Țibleșului. Cât despre loding-ul realizat de orfevrierul Samuil, acesta nu putea trece neobservat, atrăgând atenția cu deosebire a militarilor. Astfel, Mihail Doboș din Tătărești, slujitor împărătesc în cetatea Satu Mare, arăta în depoziția sa că “Pintea a adus cu el un corn frumos pentru praf de pușcă cu cureauă și cingătoare (szep majcson s boglaros lodingot); a văzut și la ceilalți cornuri pentru praf de pușcă și arme demne de luat în seamă (tisztesseges lodingokat es fegyvert)”[49].
Pe lângă o prețioasă egretă sau panaș (plumas vulgo forgo), păstrat la judele sătesc Alexa din Lăpușul Românesc, costumul militar al lui Pintea este posibil să fi cuprins, drept accesorii, și un paloș (pallos), eventual o sabie (kard) de epocă, purtate la șold și cingătoare, la fel cu a corifeilor săi Lupu Ravasz, Iuon Todorca Zobul alias Sarga Longa, Ioan Varga sau Gheorghe Tott, dar pe care actele vremii nu le consemnează în prețul celor 114 florini, cât se știe că ar fi costat împreună toate armele sale.
Pentru protejarea sa de gloanțe, Pintea probabil că a avut, întocmai ca alți militari împărătești ai vremii, și o cămașă de zale. Credem că aceasta a putut constitui piesa vestimentară care să dea naștere, în imaginația populară, tradiției despre puterea supranaturală și invulnerabilitatea lui Pintea. Deocamdată însă nu dispunem de vreo informație documentară care să confirme tradiția perpetuată în Maramureș despre pretinsele cămăși de zale ale lui Pintea. Una dintre acestea este păstrată cu venerație în biserica din satul Budești, o alta, de proveniență de la Baia Sprie, se află azi în custodia Muzeului Județean Maramureș din Baia Mare. Într-un mod asemănător se pune și problema buzduganului de la Chiuzbaia, considerat de localnici ca aparținător lui Pintea, fapt rămas deocamdată neprobat de vreun izvor istoric[50].
Preocuparea pentru procurarea de arme, cu deosebire a celor de foc, a ajuns să fie generală în rândul haiducilor lui Pintea și a sporit în intensitate odată cu acordarea grației imperiale și cu promisiunile și tentativele colonelului Löwenburg și ale Consiliului de Război (Consilium Bellicum) de a-i înrola în armată. Problema înzestrării cu arme, adesea făcute la comandă, constituia pentru haiduci un subiect preferat în discuțiile din crâșme la un pahar de băutură. Astfel s-a întâmplat în crâșma împărătească a lui Mihail Dobi, care a auzit, printre altele, de la “un hoț (tolvaj) îmbrăcat în verde <militar>, că aici la Satu Mare și-au făcute flinte, paloșe (pulhakok, pallosok) dar nu știe la cine”[51]. Aceeași fugă după procurarea de arme o sesizase și Ștefan Kőszegi cel Tânăr care “știa că unii dintre haiduci (hajduk) au cumpărat câte o flintă (egy pulhakót) pe 9 florini, dar nu știa cu ce fel de bani au plătit, fiindcă nu a fost de față la plata banilor”[52].
Interesul anchetatorilor pentru cunoașterea meșterilor care au confecționat sau vândut arme haiducilor, precum și pentru felul de bani, obișnuiți sau străini proveniți din furt, cu care acestea au fost plătite se explică prin efortul găsirii și recuperării banilor jefuiți de la negustori în vederea despăgubirii acestora. Unii dintre meșterii bănuiți că au vândut și executat arme haiducilor, solicitați să răspundă anchetatorilor, ne dezvăluie informații de cel mai mare interes despre tipurile de arme care erau folsite și circulau în epocă. Astfel, meșterul lăcătuș Ștefan din Satu Mare declara că “fiind calfă la lăcătușul Nicolae, un fecior de a lui Pintea, pe nume Molnár, a cumpărat de la el o flintă nouă cu tăiș (egy ujvago pulhakot) pentru 10 florini și 2 mariași; pentru care a dat 2 galbeni și de restul a plătit în mariași”[53].
Alteori armele erau procurate din Satu Mare haiducilor de persoane oarecum specializate, consacrate acestei îndeletniciri primejdioase, cum a fost cazul românilor din familia Albotenilor din Sâi, respectiv a lui Găvriluț din Rătești[54] sau, în anul 1700, a lui Moga din Sâi și Harmuly din Beltiug[55].
Nu au lipsit cazurile, fiind chiar frecvente, când haiducii lui Pintea schimbau arme și încheiau diverse tranzacții -precum vânzarea de postav, piese vestimentare, fireturi de aur și argintării - cu militarii de sub comanda colonelului Löwenburg. Un schimb de arme era dezvăluit comisiei de anchetă și de Gheorghe Iluț, temnicerul din cetate, care a recunoscut că “feciorul (legeny) Ladislau Csordas i-a dat lui o flintă (pulhak) în schimb pentru un paloș (pallos) și care paloș ar fi valorat mai mult decât o flintă și acum este la el”[56]. Slujitorul împărătesc Mihail Dobos știa și “declara că trâmbițașul (sipos) a cumpărat un paloș (pallos) de la organist (organista) pe un anume galben, ce se află și acum la Csiszar în Mintiu”[57]. Tranzacția a fost recunoscută și de nobilul Ioan Terebessi alias Organistul, care a confirmat anchetatorilor că “trâmbițașul haiducilor (hajduksipossa) a cumpărat de la martor un paloș pentru un galben ce se află și acum în Mintiu la Csiszar. Mai adaugă că a văzut și în cetate la tunar (pattyantus), lângă sopronul dogarilor (kadar), un pistol (pisztol) ce fusese al haiducilor (haiduké)” [58].
Relațiile oamenilor lui Pintea cu armata imperială au fost mult mai complexe decât aceste schimburi și vânzări de arme, datorându-se atât provenienței din cadrele acesteia a unora dintre haiducii de codru, cât și faptului că însăși Pintea și o parte a corifeilor săi au revenit de repetate ori, cel puțin pe timpul iernii, în sânul unităților presidiale și de haiduci imperiali din Partium. Prin cariera și viața sa dedublată de haiduc social și militar, Pintea era de așteptat să păstreze numeroase legături cu armata, să cunoască suficiente elemente de strategie ostășească și să promoveze în rândurile tovarășilor săi nu puține din principiile de organizare militară ale vremii.
Documentele păstrate în legătură cu mișcarea lui Pintea lămuresc suficient de bine atât structurile de conducere și organizare militară a acesteia, cât și principiile, de aceeași natură, după care a funcționat. Avem în vedere statutul și costumarea celor cu funcții sau slujbe (tisztek) în cadrul cetelor de haiduci, modul de luare al deciziilor, realizarea efectivă a jafurilor și criteriile de împărțire ale prăzilor, nelipsind nici purtarea de nume duble sau conspirative.
Acțiunile de brigandaj sau tâlhărie ale lui Pintea nu au constituit simple acte de furt, legându-se nu de jefuirea unor persoane singulare, ci de atacul convoaielor de negustori sau al curților nobiliare. Cum în asemenea situații haiducii se confruntau de regulă cu însemnate forțe înarmate, paza militară a negustorilor în trecere prin pasul (passuss) Maramureșului fiind strict reglementată din anul 1688[59], era necesar ca ei să acționeze în număr mare și înzestrați cu arme. În plus, adăugându-se prezența în teritoriu a armatei imperiale, s-a impus asocierea cetelor de răufăcători și, implicit, preocuparea specială pentru organizarea acestora după principii militare.
Depozițiile haiducilor la ascultările de martori din iulie 1701 ne dezvăluie ierarhizarea existentă și resimțită puternic în rândurile lor. Astfel, iobagul Nicolae Baba se referea, la un moment dat, în declarația sa la “mai marii tâlharilor (maiorennis praedonibus)”[60], formulare care presupunea și masa răufăcătorilor de rând. Aceeași diferențiere o surprindea și Samuil Pusztai când arăta, cu o vădită nemulțumire, în legătură cu pregătirea atacului de la Hordou, că “numai cei mai mari dintre tâlhari (potiores ex praedonibus) s-au vorbit iar cei care erau din starea mai de jos (qui inferioris ordinis erant) au fost înlăturați și siliți să stea deoparte”[61].
Același răufăcător, Samuil Pusztai, înfățișând problema împărțirii banilor jefuiți, preciza că “pentru cei de rând (pro simplicibus)” nu a fost făcută parte decât din banii mici și că “nu știe ce sumă de ducați a revenit tâlharilor aflați sub un caporal (sub uno corporali), știe doar că caporalul a primit mai mult decât i s-a dat martorului, și că caporalii au înșelat pe ceilalți tâlhari din ceată” [62]. Din depoziția unui alt haiduc, iobagul Toma Fodor din Firiza, care a participat la jaful de la Hordou sub conducerea caporalului Gheorghe Grumaza din Hodișa, aflăm că acesta din urmă i-a dat doar o parte din banii și postavul cuvenit. În schimb, caporalul “l-a asigurat întotdeauna că dorește să-i dea chiar și mai mult, dar între timp a fost omorât în alt sat și toate bunurile acestuia au pierit”[63]. Rezultă, așadar, o împărțire a prăzii după criteriul deținerii de funcții în organizarea militară a cetelor de haiduci și cu avantajarea caporalilor, aceștia beneficiind, se pare, chiar de atribuirea printr-un prim partaj a anumitor bunuri pe care urmau să le redistribuie ulterior celor din subordine.
Aceeași diferențiere în favoarea caporalilor și, evident, generatoare de nemulțumiri printre haiducii de rând a fost promovată și în legătură cu împărțirea anumitor bunuri, cum au fost pieile de jder. Astfel Iosif Nicoară din Ardusat, răufăcător de condiție iobăgească, declara anchetatorilor că “fiecare caporal a primit pentru partea sa din pieile de jder ca și slujbași (quilibet corporalis acceperit pro se parte pellium mardurinarum qua officialis)”[64]. Practica este confirmată și de Costin Pap din Ghilvaci care, la ascultarea de martori, arăta că “nu știe ca altcineva să fi dat altcuiva piei de jder decât decurionului (mardurinas pelles quam decurioni) numit Flora”[65]. În legătură cu acesta, nobilul Balaj alias Ioan Zab din Maramureș arăta, la ascultarea de martori din iulie 1701, că “Todor Floras, de fel din districtul Lăpușului, este mare tâlhar (magnus praedo)”[66]. Despre decurioni și avantajarea acestora la împărțirea bunurilor prădate ne relatează și martorul Ladislau Magdan din Negreștii Oașului, iobag al nobilului Mihail Virkag, care, înfățișând soarta bunurilor jefuite, a declarat anchetatorilor că “fireturile de aur le-au luat de la ei decurionii (aurea fila decurionis acceperunt ab ipsis)”[67].
Prin urmare, dezvăluirea modului de partajare a bunurilor jefuite este de natură să arunce lumină asupra inegalității din sânul cetelor de haiduci, relevându-ne diferențierea acestora atât după funcții și arme, cât și după partea de pradă ce se acorda fiecăruia. Legat de aceeași inegalitate între haiduci, nu ar fi de ignorat nici apartenența socială a unora dintre ei, precum Balaj alias Ioan Zab din comitatul Maramureș, Ioan Pogăciaș din Hideaga Chioarului etc., care proveneau din familii nobiliare. În structura și organizarea militară proprie oricăror grupări de haiduci dedați acțiunilor de brigandaj era firesc ca membrilor de rând, caporalilor și decurionilor amintiți să le corespundă și un număr mai restrâns de căpetenii mai mari, numite în epocă hotnogi sau ductori.
Astfel, multe din actele care pomenesc numele lui Pintea însoțit de un determinativ adjectival, îl prezintă pe acesta drept conducătorul “faimos al tâlharilor (hires tolvaj sau famosus praedo)”, respectiv mai marele tâlharilor (archipraedo). Desigur, avem de-a face cu acte și un limbaj părtinitor al oficialităților, îndeosebi civile, care era departe de a fi întru-totul concordant cu practica și realitatea. Documente emise de Guberniu în luna mai 1701 îl surprind pe Pintea, în baza mărturiei unui haiduc executat de autorități, nu numai în calitatea sa de răufăcător, ci și de angajat cu soldă în rândurile armatei imperiale, de conducător al unor unități de călăreți cantonate în cetățile din Partium.
În condițiile în care Pintea a fost eliberat sub jurământ și chezășie de colonelul Löwenburg, pentru aducerea bunurilor jefuite de la negustorii greci, dar nu a respectat înțelegerea convenită, se știe că a ajuns să fie proscris, împăratul Leopold oferind, la 23 aprilie 1701, o recompensă de 500 de taleri pentru capul său[68]. Autoritățile civile și militare au intensificat eforturile de urmărire a lui Pintea, Guberniul adresându-se, la 8 mai 1701, comitelui Zarandului, Mihail Szává, și comandantului militar al cetății Ineu, pentru a solicita prinderea și pedepsirea sa. În porunca trimisă comitelui se vorbește despre prezența lui Pintea la Ineu în calitate de “hotnog al călăreților maghiari sau sârbi și români (magyar vagy ratz s oláh lovasoknak hadnagya)”[69]. În actul adresat comandantului cetății Ineu, invocându-se declarațiile unui tovarăș (socius) executat în Maramureș, Pintea este numit “ductor huszarorurm Hungarorum seu Valachorum”[70].
Dacă în oștirea imperială încartiruită în cetățile comitatelor din Partium, Pintea avea funcția militară de hotnog sau “ductor” de călăreți, e de presupus că deținea cel puțin același rang și se bucura de un prestigiu similar și în rândul haiducilor săi de codru. De altfel, se știe că avea un slujitor personal, pe nume Vasco, care îi purta mantaua și, desigur, grija calului[71]. Credem că nu întâmplător, ci tocmai legat de acest rol al său, actele guberniale din lunile august-octombrie 1699 îl numesc pe Pintea “hotnogul tâlharilor (tolvajok hadnagja)”[72] și archipraedo[73]. Acesta avea un fel de locțiitor în persoana lui Lupu Ravasz, tovarăș de mare încredere, pe care, la ascultarea de martori din iulie 1701, crâșmarul împărătesc din târgul Satu Mare, Mihail Dobi, îl numea, drept “hotnog” al tâlharilor[74].
În legătură cu desfășurarea atacului de la Hordou, cunoaștem că cei peste 120 de tâlhari au acționat pedestru, cu excepția a șase căpetenii călări[75], de presupus cu rang de hotnogi, dintre care actele nominalizează doar patru, anume pe Pintea, Lupu Ravasz, un oarecare Simion din districtul Lăpuș și Gheorghe Tott din Seghedin[76]. Despre acesta din urmă cunoaștem că făcea parte din armata imperială a lui Vizslay[77], fapt care nu l-a împiedicat să se alăture “haiducilor ungari” pentru a participa la diverse acțiuni de brigandaj, inclusiv la aceasta din 10 iulie 1699.
Acest Gheorghe Tott apare, în depozițiile diferiților martori, precum în cea a lui Ioan Sipos din Târgu Mureș, ca făcând parte - alături de un Ioan Varga din districtul Beiușele, Istok Pap din târgul Diosig, caporalul Ioan Csenalossi din Kecskemet, Ioan Vekony din Sâniob și Peti Nagi din districtul Orăzii - din grupul așa-zișilor “tâlhari ungari (Hungarici praedones)”, formulare care ni se pare că trebuie luată mai degrabă în înțeles geografic, și nu etnic, adică de haiduci din părțile Ungariei și Partium. Alături de acest grup, și în asociere cu el, sunt frecvent amintiți “tâlharii români ai lui Pintea” (Valachici praedones Pintyeiani), în același înțeles teritorial, dar și cu o oarecare acoperire etnică, de haiduci din părțile Transilvaniei de Nord[78]. Aceste două grupuri de haiduci, “români” și “ungari”, erau constituite din unități separate, care au acționat la Hordou sub aceeași comandă a lui Pintea, dar aveau căpetenii proprii și patru steaguri de luptă distincte, câte două la fiecare grupare, confecționate de haiduci din năfrămile pe care le purtau la gât.
În această privință mărturiile haiducilor Laurențiu Flora din Iadăra, districtul Chioarului, și Ionaș Petraș alias Kukurucz din Stoiceni, districtul Lăpușului, sunt mai mult decât lămuritoare. Primul arăta că “înșiși tâlharii și-au făcut steag din năfrămile lor de gât, două steaguri cu aceeași formă (ipsi praedones fecerunt vexillum ex collariis suis, duo quiam vexilla unius ejusdemque forme)”[79]. Din mărturia celui de al doilea rezultă, în plus, că aceste două steaguri erau în fapt ale unei singure grupări, cea a transilvănenilor, totalul steagurilor fiind în număr de patru: “acele steaguri le-au făcut înșiși tâlharii <români ai lu Pintea> din năfrămile de la gât, după cum și tâlharii ungari aveau două steaguri (vexilla illi ipsi praedones fecerunt ex collariis prouti et Ungarici praedones duo vexilla habebant)”[80].
Pe lângă steaguri, haiducii lui Pintea s-au folosit în luptă și de un alt element auxiliar, de serviciile unor trâmbițași (sipos, furullyás) ale căror rosturi erau indispensabile comenzilor militare. Martorul Ioan Terebessi alias Organistul, care a vândut unui haiduc un paloș, îi spunea în depoziția sa, fără a-i da numele, “fluierașul haiducilor (hajduksipos)”[81]. Îndeletnicirea se regăsește probabil și în numele pomenitului Ioan Sipos din Târgu Mureș, dar mai ales în cel al “numitului între tâlhari Török alias Fluierașul sau Ioan Sipos din familia Pogăciaș din Hideaga (Pusztahidekuti Pogácsás familiabol valo az tolvajok között Tőrők alias Furullyás vagy Sipos János)”[82].
Calitățile de strateg și militar ale lui Pintea se desprind cu pregnanță din felul în care a adunat informațiile despre convoiul de negustori, a perfectat asocierea haiducilor din Partium și Ungaria celor din Transilvania, respectiv cum a pregătit, organizat și condus marele atac armat de la Hordou. Desfășurat în dimineața zilei de 10 iulie 1699, după o noapte de somn a haiducilor de rând și de sfătuire a căpeteniilor într-o casă din Bichigiu, el s-a asemănat mai mult cu o confruntare militară în miniatură. Ar pleda pentru acest caracter numărul mare al participanților, aproximativ 120-130, dintre care vreo 30-45 “ungari”, înzestrarea lor cu arme, în primul rând de foc, procurarea pentru căratul prăzii a circa 60-70 de cai, folosirea în luptă de steaguri și de trâmbițași după toate regulile artei militare. Samuil Pusztai din Hideaga descrie astfel implicarea personală a lui Pintea în atacarea negustorilor: “în cele din urmă Pintea a intrat în zisa moșie <Hordou> și, după ce a alergat deajuns în toate părțile cu tovarășii săi peste apă <Sălăuța>, s-a reîntors la tâlharii (praedones) rămași, aceștia apoi s-au unit și apoi năpustindu-se asupra grecilor i-au jefuit în preajma satului zis Hordou”[83]. O descriere mai sumară avem și din partea lui Constantin Pap din Ghilvaci[84]. Proporția încleștării, soldată și cu victime omenești, rezultă indirect și din paguba pricinuită negustorilor greci, bunurile jefuite fiind estimate de Guberniul țării la uriașa sumă de peste 80.000 de florini[85].
Într-un fel, această “lovitură” dată de haiducii lui Pintea a fost, fără îndoială, cea mai mare din “cariera” lor. Dar, în condițiile noii evoluții marcate de pregătirile viitoarei participări a împăratului Leopold la războiul de succesiune din Spania și fără a ignora intervenția personală a domnitorului Constantin Brâncoveanu, autoritățile au recurs la măsuri represive de excepție care au dus treptat la prinderea și executarea multora dintre corifeii și haiducii lui Pintea. Mișcarea a ajuns să fie în mare parte decapitată și dezorganizată în teritoriul său tradițional, iar pentru a supraviețui a fost obligată să se replieze pe un vast front geografic, din Carpații Nordici ai Poloniei până în sudul Transilvaniei și Secuime. Practic a intrat într-o etapă nouă, în care va constitui, din vara anului 1703, un punct de plecare și un însemnat sprijin pentru insurecția nobiliară a lui Francisc Rákóczi al II-lea.
Pentru sprijinirea acesteia, haiducii lui Pintea erau în măsură să ofere un număr însemnat de luptători înarmați, bine cunoscuți și cooperanți între ei, într-un fel profesioniști și obișnuiți cu organizarea și disciplina militară, unii foști angajați în armata imperială și ajunși între timp dezertori căzuți în dizgrație. Nu întâmplător tocmai aceste calități, deloc neglijabile pentru o mișcare politică insurecțională, au fost sesizate și valorificate deplin de curuții maghiari, care au rezervat haiducilor lui Pintea un loc de frunte în rândurile lor[86].
[1] Monumenta Comitialia Regni Transilvaniae, Editor Szilágyi Sándor, XVIII, Budapesta, 1895, p.89–90 (Articolul de lege nr.8 din 1683).
[2] Pentru aceste schimbări cf. L. Demény, Comerțul de tranzit spre Polonia prin Țara Românească și Transilvania (ultimul sfert al secolului al XVII-lea), în "Studii. Revistă de Istorie", XXII (1969), nr.3, p.465–498.
[3] Direcția Județeană Cluj a Arhivelor Naționale, Fond Prefectura Județului Satu Mare, Cutia nr. 765, Fasc. X (Inquisitio din Satu Mare, 21 februarie 1700, ascultați 52 de martori; Inquisitio din Baia Mare, 22 februarie 1700, ascultați 29 de martori; Procesus malefactorum in anno 1701, ascultați 14 martori); Dariu Pop, Pintea Viteazul. Cele dintâi documente, în "Familia", Seria III, I (1934–1935), nr.8, p. 88–94.
[4] Direcția Județeană Cluj a Arhivelor Naționale, Fond Prefctura Județului Satu Mare, Cutia nr. 765, Fasc. X (Procesus malefactorum in anno 1701. Întrebările nr.13 și 20).
[5] Direcția Județeană Cluj a Arhivelor Naționale, Fond Prefctura Județului Satu Mare, Cutia nr. 765, Fasc. X (Inquisitio din Baia Mare, Martorii nr.1, 2 și 5).
[6] Ibidem (Martorii nr. 2 și 4).
[7] Ibidem (Martorii nr. 12, 13 și 14).
[8] Ibidem (Martorul nr. 11).
[9] Ibidem (Martorul nr. 15).
[10] Ibidem (Martorul nr. 27).
[11] Ibidem (Procesus malefactorum in anno 1701, Martorul nr. 4).
[12] Ibidem (Martorul nr.10).
[13] Ibidem (Martorul nr.1).
[14] Ioan Ranca, Noi documente despre Pintea Viteazul și ortacii lui (1700-1701), în “Marisia”, XIII-XIV(1983-1984), p.115.
[15] Direcția Județeană Cluj a Arhivelor Naționale, Fond Prefctura Județului Satu Mare, Cutia nr.765, Fasc. X (Procesus malefactorum in anno 1701, Martorul nr.12).
[16] Ibidem (Martorul nr.11).
[17] Ioan Ranca, op.cit., p.119.
[18] Direcția Județeană Cluj a Arhivelor Naționale, Fond Prefctura Județului Satu Mare, Cutia nr.765, Fasc. X (Procesus malefactorum in anno 1701, Martorul nr.7).
[19] Ibidem (Martorul nr. 2).
[20] Ibidem (Martorul nr .9).
[21] Ibidem (Martorul nr. 12).
[22] Ibidem (Inquisitio din Satu Mare, Martorul nr. 52).
[23] Dariu Pop, Pintea Viteazul. Cele dintâi documente, în "Familia", Seria III, I (1934–1935), Nr.8, p.87.
[24] Direcția Județeană Cluj a Arhivelor Naționale, Fond Prefctura Județului Satu Mare, Cutia nr. 765, Fasc. X (Procesus malefactorum in anno 1701, Martorul nr. 2).
[25] Ibidem (Martorul nr. 5).
[26] Ibidem (Martorul nr. 13).
[27] Ibidem (Inquisitio din Satu Mare, Martorul nr. 40).
[28] Ibidem (Martorul nr. 34).
[29] Ibidem (Martorul nr. 44)
[30] Ibidem (Procesus malefactorum in anno 1701, Martorul nr. 1).
[31] Ibidem (Martorii nr. 7, 10, 12, 13 și 11).
[32] Ibidem (Martorul nr. 11).
[33] Ibidem (Martorul nr. 13).
[34] Ibidem (Martorul nr. 2).
[35] Ibidem (Martorul nr. 4).
[36] Ibidem (Martorul nr. 6).
[37] Ibidem (Martorii nr. 3 și 9).
[38] Ibidem (Martorii nr. 8).
[39] Dariu Pop, op.cit., p. 93; Avram Andea, Unirea religioasă în Transilvania de Nord-Vest și uciderea vicarului episcopal Isaia la Bixad (1700), în Slujitor al bisericii și al neamului. Părintele prof. univ. dr. Mircea Păcurariu..., Cluj-Napoca, 2002, p. 247 (Cu acest prilej au fost dobândite 6 perechi de pistoale).
[40] Direcția Județeană Cluj a Arhivelor Naționale, Fond Prefctura Județului Satu Mare, Cutia nr. 765, Fasc. X (Procesus malefactorum in anno 1701, Martorul nr. 11).
[41] Ibidem (Martorul nr. 6).
[42] Ibidem (Martorul nr. 11).
[43] Ibidem (Martorul nr. 14).
[44] Ibidem (Martorul nr. 1).
[45] Ibidem (Inquisitio din Satu Mare, martorul nr. 15).
[46] Ibidem (Martorul nr. 10).
[47] Ibidem (Martorul nr. 15).
[48] Ibidem (Inquisitio din Baia Mare, martorul nr. 7).
[49] Ibidem (Inquisitio din Satu Mare, martorul nr. 40).
[50] Astfel moartea îi putea veni doar "din trei fire de grâu sfânt; dintr-un plumb mic de argint" (At. Marian Marienescu, Poesia popurală. Balade, Pesta, 1859, p. 11x: balada Pintea și fârtații). În folclor există și o explicare realistă a vulnerabilității lui Pintea, potrivit căreia putea fi răpus doar unde zalele îi erau rupte: “Subțioara de-a stânga / C-acolo-i ruptă-o za”. Pentru cămașa de zale de la Budești și o alta de la Muzeul de Istorie din Baia Mare, respectiv pentru buzduganul de la Chiuzbaia, vezi Viorica Ursu, Evocarea lui Pintea Viteazul într-o expoziție documentar-istorică, în “Pentru Socialism”, XXXIV (1983), nr. 8710, p. 2.
[51] Direcția Județeană Cluj a Arhivelor Naționale, Fond Prefectura Județului Satu Mare, Cutia nr. 765, Fasc. X (Inquisitio din Satu Mare, martorul nr. 2).
[52] Ibidem (Martorul nr. 52).
[53] Ibidem (Martorul nr. 33).
[54] Dariu Pop, op.cit., p. 91.
[55] Ibidem, p. 93.
[56] Direcția Județeană Cluj a Arhivelor Naționale, Fond Prefectura Județului Satu Mare, Cutia nr. 765, Fasc. X (Inquisitio din Satu Mare, martorul nr. 3).
[57] Ibidem (Martorul nr. 40).
[58] Ibidem (Martorul nr. 43).
[59] Monumenta Comitialia Regni Transilvaniae, editor Szilágyi Sándor, XIX, Budapesta, 1896, p. 424.
[60] Direcția Județeană Cluj a Arhivelor Naționale, Fond Prefectura Județului Satu Mare, Cutia nr.765, Fasc. X (Procesus malefactorum in anno 1701, martorul nr. 11).
[61] Ibidem (Martorul nr. 5).
[62] Ibidem.
[63] Ibidem (Martorul nr. 12).
[64] Ibidem (Martorul nr. 7).
[65] Ibidem (Martorul nr. 9).
[66] Ibidem (Martorul nr. 2).
[67] Ibidem (Martorul nr. 13).
[68] Coloman Oszóczki, Documete indeite referitoare la Pintea Viteazul în arhivele maramureșene, în “Marmația”, II (1971), p. 111–113.
[69] Arh. Naț. Magh., Fond F 43, p. 496/1701.
[70] Ibidem.
[71] Direcția Județeană Cluj a Arhivelor Naționale, Fond Prefectura Județului Satu Mare, Cutia nr. 765, Fasc. X (Procesus malefactorum in anno 1701, martorul nr.5. Vezi și martorul nr.3).
[72] Arh. Naț. Magh., Fond F 43, p.1391/1699.
[73] Ibidem, p. 45/1699 și 48–49/1699.
[74] Direcția Județeană Cluj a Arhivelor Naționale, Fond Prefectura Județului Satu Mare, Cutia nr. 765, Fasc. X (Inquisitio din Satu Mare, martorul nr. 2).
[75] Ibidem (Processus malefactorum in anno 1701, Martorul nr. 10).
[76] Ibidem (Martorul nr. 7).
[77] Dariu pop, op.cit., p. 93.
[78] Direcția Județeană Cluj a Arhivelor Naționale, Fond Prefectura Județului Satu Mare, Cutia nr. 765, Fasc. X (Procesus malefactorum in anno 1701, martorul nr.1).
[79] Ibidem (Martorul nr. 3. Despre confecționarea lor de către haiduci vezi și răspunsurile martorilor nr. 1, 2 și 7–12).
[80] Ibidem (Martorul nr. 4).
[81] Ibidem (Inquisitio din Satu Mare, martorul nr. 43).
[82] Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Baia Mare, Fond Primăria orașului Baia Mare, Protocol VII, p. 19.
[83] Ibidem (Procesus malefactorum in anno 1701, Martorul nr. 5).
[84] Ibidem (Martorul nr. 9).
[85] Arh. Naț. Magh., Fond F 43, p. 1388–1389/1699. Valoarea mare a sumei rezultă și din compararea sa cu contribuția ordinară de 50.000 de taleri, respectiv 112.500 florini renani, pe care Transilvania o datora anual împăratului cf. I. Lupaș, Documente istorice transilvane. I (1599–1699), Cluj, 1940, p. 444 (Cursul talerului imperial este socotit la 2,25 florini renani).
[86] cf. N. Iorga, Francisc Rákóczy al II-lea, învietorul conștiinței naționale ungurești și românii, în “Analele Academiei Române”, Seria II, Mem. Secț. ist., XXXIII (1910–1911), p. 1–33; Márki Sándor, Rákóczi román kurucai, în "Nagyváradi Napló", XXIV (1921), nr. 68, p. 1–3; Ioan Georgescu, Ostașii români ai lui Rákóczi, în "Transilvania", LII (1921), nr. 4, p. 304–307; Liviu Patachi, Românii ortodocși în revoluția rakocziană. Cauzele religioase ale participării lor, în "Revista Teologică", XXXVII (1947), nr.7–10, p. 332–337; nr.11–12, p. 420–426; Idem, Căpitani de cete militare și haiduci români la încpeutul secolului al XVIII-lea, în “Studii și articole de istorie”, II (1957), p. 131–156 și Gheorghe Vlad, Aspecte ale participării maramureșenilor la răscoala curuților condusă de Francisc Rakoczi al II-lea (1704–1711), în "Maramureș vatră de istorie milenară", IV (1998), p. 63–70.
[v1]ărean