IMAGINEA CONCILIULUI VATICAN 1 IN PRESA MAGHIARA ARDELEANA

IMAGINEA CONCILIULUI VATICAN 1 ÎN PRESA MAGHIARĂ ARDELEANĂ

1869 – 1872

Varga Attila

Institutul de Istorie „George Bariţ” Cluj-Napoca

Studiul de faţă este rezultatul unei ample cercetări, în care s-a încercat analizarea unui important eveniment din viaţa Bisericii Romane – CONCILIUL VATICAN 1, deschis de către papa PIUS AL IX-LEA la data de 8 DECEMBRIE 1869 şi închis pe data de 20 OCTOMBRIE 1870 – urmărindu-se 2 perspective diferite: una internă – în care s-a pus accent pe surprinderea poziţiei, respectiv atitudinea pe care delegaţia maghiară a decis s-o adopte faţă de Conciliu şi una externă, adică imaginea propriu-zisă a Conciliului, aşa cum a fost ea reflectată în: presa ultramontană, în cea protestantă şi, nu în ultimul rând, în cea politică. Prima perspectivă este fundamentul principal pe care presa şi-a conturat imaginea şi discursul de idei legat de evenimentul petrecut.

Este de menţionat faptul că poziţia episcopatului maghiar faţă de Conciliu n-a fost una unitară de la început până la sfârşit. S-au depistat 2 momente, 2 faze importante în acest sens: prima fază este cea de până la deschiderea dezbaterilor referitoare la dogma infailibilităţii, iar a doua fază este cea raportată la dezbateri, respectiv proclamarea dogmei propriu-zise, o dată cu enciclica PASTOR AETERNUS din data de 18 iulie 1871. În prima fază, poziţia episcopatului maghiar faţă de Conciliu a fost una foarte favorabilă. Într-o scrisoare din data de 8 noiembrie 1869, primatul Ungariei Ianos Şimor mărturisea că acest Conciliu este „un eveniment care arăta marea forţă şi vitalitate a Bisericii ce, în momentele de criză, stie a se mobiliza, iar, sub călăuzirea Duhului Sfînt, poate lua deciziile cele mai bune pentru a impune astfel dreptate şi înţelepciune”.

Conciliul a fost privit ca o sursă a soluţiilor pentru problemele Bisericii, de unde şi dorinţa delegaţiei maghiare de a crea un bloc unitar care să fie o veritabilă forţă cu putere de decizie la Conciliu. Aşa se explică iniţiativele, pe care capii delegaţiei maghiare le adoptă în această primă fază :

§ fiecare episcop trebuie să fie prezent la deschidere şi să rămână până la sfârşit

§ de ziua tuturor sfinţilor, să se comunice credincioşilor hotărârile Conciliului

§ până la închiderea dezbaterilor, la sărbatori şi duminici să se rostească de 3 ori „Tatăl nostru” şi „Ave Maria” pentru Conciliu

§ pe data de 5 decembrie, să se rostească „Veni Sancte Spiritus” în toate parohiile

§ episcopii să vină cu propuneri de discutat la Conciliu

Se observă deci dorinţa unei comuniuni armonioase la vârf, între membrii delegaţiei, şi în acelaşi timp, a unei comuniuni, a unei comunicări deschise şi continue între vârf şi bază, cu marea masă a credincioşilor. În această primă fază se realizase deci acel tot unitar, acea forţă pe care o doreau liderii delegaţiei. A doua fază a adus modificări semnificative. În primul rând, blocul maghiar se fisurează, întrucât unii episcopi precum Perger Biro sau Yekelfalussy subscriu la dogma infailibilităţii. Şimor însuşi a avut reţinerile sale, întrucât bănuia faptul că această dogmă ar fi putut reprezenta în Ungaria sursa unor mari bulversări interne din cauza celor de altă confesiune, ce ar fi

privit-o exclusiv ca pe o tentativă a Vaticanului de a-i readuce la sânul Bisericii Mamă. Pe de-altă parte, s-a pus problema unei rupturi între Ungaria şi Vatican. Guvernul maghiar a considerat că cei ce urmează legislaţia unui „Papă autocrat” devin automat indezirabili legii de stat, aceasta în condiţiile în care guvernul consideră că dogma era o tentativă de creştere a puterii bisericeşti în detrimentul celei laice. În acest context, ierarhii catolici maghiari au fost prinşi la mijloc. Episcopii au subscris la infailibilitate, publicând decretele conciliului, dar numai după multe negocieri şi, mai ales, sub ameninţarea excomunicării.

La data de 27 august, cardinalul Antonelli i-a comunicat purtătorului de afaceri austriac că nunţiul va fi însărcinat să obţină acordul episcopilor, iar în caz contrar, acestora din urmă le va fi suspendat dreptul de a solicita dispensie. Tot cardinalul Antonelli l-a rugat pe Papa Pius al IX –lea să îi scrie primatului Şimor o scrisoare prin care să-i ceară acestuia să urgenteze adoptarea decretelor. Pretextul pentru o scrisoare din partea Papei l-a oferit primatul însuşi, în condiţiile în care i-a solicitat binecuvântarea pentru uniunea Sf. Adalbert. Diploma papală a fost semnată în data de 31 octombrie. Pius i-a cerut primatului să se supună definiţiei dogmatice a Conciliului legat de primat şi de infailibilitate şi s-o împărtăşească „turmei”. Primatul a ascuns diploma, astfel că nu a fost găsită decât după moartea sa. Tăcerea primatului a provocat o mare dezamăgire la Vatican. Episcopii maghiari au primit un nou ultimatum de la Sfântul Scaun conform căruia ori acceptă dogma, ori se declară eretici. Episcopul Perger era pregătit ca, la conferinţa din data de 16 martie, ce urma după congresul legat de autonomie, să se facă o propunere: recunoasterea comună a constituţiei conciliare. Lajos Haynald s-a opus şi, întrucât ceilalţi nu i-au împărtăşit opinia, a părăsit conferinţa. În aceste condiţii, s-a hotărât ca fiecare episcop să-şi dea consimţământul în parte, dacă Papa o va cere în mod explicit.

Sosit la Szekesfehervar, pe data de 30 martie, episcopul Yekelfalussy i-a adus primatului un nou mesaj din partea Papei. Episcopul a comunicat că, în ziua când a părăşit Roma, a fost primit de către Pius însuşi care, cu mâinile împreunate şi ridicate la cer, i-a spus la despărţire: „Imploră-l împreună cu mine pe Domnul ca să-i lumineze pe fraţii tăi episcopi şi să se întoarcă odată la mine. Am încredere în arhiepiscopul vostru, fiindcă îl cunosc ca pe un tanquam vere catolicum”. Nunţiul a primit ultimele lămuriri din partea Secretariatului de Stat pe data de 12 mai 1871. Nunţiul a tradus textul în limba latină şi l-a trimis ca circulară pe data de 25 mai, fără să modifice formulările Secretariatului, care erau, în fond, nişte reproşuri foarte severe adresate episcopatului maghiar[1]. Primul răspuns la somaţia din data de 25 mai a venit din partea episcopului Biro, pe data de 2 iunie. Acesta îşi exprimă uimirea că a primit un asemenea mesaj, aratând ca nu se simte vizat, întrucât şi-a facut public consimţământul încă din data de 1 august 1870.

Al doilea răspuns a venit din partea lui Zsigmond Kovacs. Pe data de 7 iunie, el i-a comunicat nunţiului consimţământul său, anexând scrisorii şi un exemplar din pastorala sa data în 29 iunie, care conţinea decretele.

Al treilea care a răspuns a fost arhiepiscopul Batarcovicz. Pe baza unor foi oficiale din 1-16 august 1870, i-a demonstrat nunţiului că a anunţat public decretele.

Pe data de 19 iunie, nunţiul a primit o scrisoare din partea lui Istvan Lipovniczki. La Roma făcuse parte din tabara susţinătorilor lui Haynald şi se arăta foarte indignat de mesajul Secretarului de Stat, care i se părea jignitor şi nepermis. El a anunţat că, în calitatea lui de episcop, este subordonat doar Papei, iar, în calitatea lui de cetăţean, Regelui Apostolic al Ungariei. A decis până la urmă să publice decretele.

Ianos Ranolder de Veszprem a reacţionat al V-lea la somaţie. Pe data de 16 iunie, şi-a comunicat supunerea prin intermediul unei scrisori oficiale adresată Papei, spunând că este devotat Sf. Scaun, fapt pentru care recunoaşte hotărârile Conciliului.

Imre Szabo a fost al VI-lea episcop care s-a supus, pe data de 24 iunie, iar Antal Peitler, la data de 12 iulie, şi-a declarat supunerea atât Papei cât şi nunţiului.

Vince Yekelfalussy, episcop de Szekesfehervar, a fost cel mai vehement susţinător al Papalităţii. La data de 18 iulie 1870, a votat cu „Da”, ducând la tensiune şi neîncredere din partea colegilor. Gândindu-se la opinia publică şi la guvern, a preferat să rămână la Roma. Papa l-a numit consultor în congregatio episcoporum.

În altă ordine de idei, situaţia primatului s-a înrăutăţit vizibil, mai ales în condiţiile în care presiunile venite din partea Vaticanului au sporit considerabil. Şimor căuta să-şi demonstreze fidelitatea faţă de Sf. Scaun, dar nu voia să provoace o criză a bisericii maghiare, printr-o proclamare ostentativă a decretelor. Voia s-o facă într-o manieră care să nu irite guvernul. Când, la finele lui mai1871, nunţiul soma luarea unei decizii, iar Pius aniversa 25 de ani de la instalare, primatul a considerat că momentul oportun venise. La data de 8 septembrie, Şimor a publicat 2 pastorale. La 20 septembrie, l-a anunţat pe nunţiu despre ele, trimiţându-le cu o cărţulie care prezenta concepţia lui Corneliu Yansens despre infailibilitatea Papei. Primatul a prezentat marile figuri ale bisericii maghiare: Olah Pazmany, Miklos Eszterhazy, care au fost buni patrioţi şi, în acelaşi timp, mărturisitori ai infailibilităţii prin urmare, concluziona primatul, dogma nu putea fi periculoasă pentru stat.

Haynald, când s-a hotărât să-şi declare supunerea, a convocat un consiliu general pe data de 14 septembrie 1871. La 15 septembrie, i-a scris cardinalului Antonelli, făcându-i cunoscută supunerea sa, iar pe data de 25 septembrie a dat clerului declaraţia promisă. Papalitatea învinsese în cele din urmă.

Conciliul a fost, prin urmare, evenimentul cel mai percutant din acel moment. A stârnit reacţii, opinii şi polemici, iar după încheiere, ecourile sale

s-au mai auzit încă multă vreme, mai ales în presa timpului care a stat mereu cu ochii aţintiţi asupra participanţilor şi asupra dezbaterilor. Interesul a fost cu atât mai mare cu cât discuţiile, desfăşurându-se cu uşile închise, un mister şi o secretomanie plana mereu asupra lor. Din acest motiv, s-au făcut multe presupuneri, s-au lansat multe teorii, s-au născut multe argumente ce au conturat deseori o cu totul altă realitate, divizând presa şi lumea în tabere rivale. Fiecare caută să informeze, dar o făcea cu propriul său adevar aflat din surse nesigure. Nu era de mirare că se născuseră atâtea reacţii vehemente, atâtea poziţii intransigente cele mai multe datorate fiind, aşa cum s-a spus, ignoranţei pornită dintr-o proastă informare. Cele mai nuanţate tablouri au fost atribuite Papei şi infailibilităţii, cu precădere celei din urmă. A fost un termen care a făcut multa vâlvă, mai ales datorită încărcăturii sale deosebite, părând să-şi piardă din valoare şi importanţă atunci când era pus faţă în faţă cu Papa Pius al IX-lea, desacralizat în multe momente când era atât de contestat şi de criticat. În mentalitatea timpului, era inadmisibil a se atribui cuiva termenul de infailibil. Era considerat sacru, prin urmare, trebuia să aparţină numai lui Dumnezeu. Teama de a nu-l desacraliza explica reacţia multora care nu au reuşit sau nu au vrut să vadă semnificaţia lui în noul context creat de imperativele acelui moment. Nimeni sau prea puţini s-au întrebat dacă, în acest nou context, el îşi pierde cu adevarat sau nu valoarea şi încărcătura să emotională. Nimeni nu putea fi infailibil. Indiferent de argumente, peste aceasta nu se putea trece. Nu era admis să se treacă. Polemicile numeroase care au izbucnit atât în spaţiul vest european cât şi în Transilvania s-au datorat în bună măsură faptului că, odată luată în discuţie infailibilitatea, nu s-au oferit suficiente explicaţii care să scoată în evidenţă accepţiunea în care e folosit termenul. De aici şi numeroasele contradicţii ivite.

Aşa cum s-a mai amintit, în Transilvania, imaginea asupra Conciliului

s-a conturat prin prisma a 3 surse diferite:

· presa maghiară catolică ultramontană

· presa protestantă

· presa politică

Ele au fost la rândul lor şi surse de informare pentru presa românească unde s-au perpetuat diferite formulări şi clişee. Diferite ca orientare, cele 3 categorii de surse au promovat un discurs propriu, original marcat adesea de o tonalitate şi o polemică destul de violentă. Analizând presa ultramontană maghiară, se remarca rafinamentul cu care se poartă polemica, rigoarea şi precizia argumentării, care pare să nu aibă nevoie de formule dure şi de invective. Se caută mereu păstrarea papalităţii într-o lumină favorabilă. Dintr-un ziar ardelean aflăm astfel faptul că: ”Papilor de la Roma trebuie să le mulţumim pentru gradul de civilizaţie şi de prosperitate pe care l-a atins naţiunea maghiară, binecuvîntată cu regi atât de buni. Papii au facut tot posibilul pentru ca creştinismul să prindă rădăcini adânci pe pămînt maghiar, să crească ca un vlăstar puternic, ferindu-l de cele mai mari primejdii. Nu ar fi deci firesc să simţim acea caldură sufletească în inimile noastre faţă de Sfîntul Parinte, al cărui suflet pluteşte protector deasupra noastră? Oricât de mult ne-ar urî cei invidioşi că am fost binecuvîntaţi, noi rămînem neclintiţi, ataşaţi credinţei străbune şi Sfîntului Părinte căruia îi dăm toată lauda şi cinstea”[2]. Ataşamentul faţă de Sfântul Scaun pare mult mai mare o dată cu deschiderea conciliului. Se remarcă dorinţa conturării unei depline solidarităţi între ierarhii superiori şi marea masă a credincioşilor. Astfel, pe data de 28 octombrie 1869, apare articolul intitulat: „Dumnezeule păzeşte pe păstorii sufleteşti plecaţi la Conciliu”. Evenimentul pare a fi privit ca unul crucial pentru destinul Bisericii: „Să ne luăm rămas bun de la păstorii noştrii înainte ca ei să înceapă lungul drum care-i asteaptă şi pe care-l fac, nu atât pentru ei cât şi pentru noi, pentru binele nostru ca şi creştini. Vor pleca împreună cu alţi Părinţi ai Bisericii, din alte locuri, ca să înlăture primejdiile pentru ca astfel Împărăţia lui Dumnezeu să se extindă şi să se consolideze cât mai mult în lume”[3]. Conciliul în sine nu numai că se bucura de o importanţă covârşitoare, el generează tensiuni, regrupează spiritele şi concentrează forţele pentru a înfrunta „duşmanul nevăzut„, care vrea răul şi dezbinarea bisericii. Este o teamă firească, în condiţiile în care, aproape întotdeauna în momentele de răscruce, îşi face simţită prezenţa acel „altcineva” faţă de care trebuie afişată prudenţă şi neîncredere: „Să ne rugăm pentru ca prezenţa divină să ocrotească adunarea care se va strânge cu ocazia conciliului. Să ne rugăm ca el să aducă acele decrete care vor întări biserica. Au şi apărut o serie de calomniatori care lovesc puternic în Sfîntul Conciliu. Să nu le dam crezare! După cum acasă păstorii noştrii sufleteşti s-au străduit să ne întărească în sfînta noastra credinţă , acum când se vor întâlni cu Sf. Parinte ca să dezbată, să fim plini de încredere aşa cum se cuvine unor buni crestini”[4].

Papa Pius al IX-lea este figura centrală a evenimemtului, cheia de boltă care asigura ordine şi echilibru. Presa catolică ultramontană îl ridică la dimensiuni hiperbolice, facând din el şi din conciliu instrumentele cu care dreptatea şi adevărul biruie mereu: „Doar Sf. Părinte poate convoca un astfel de conciliu general. Tot el îl va şi prezida, în condiţiile în care poate decide închiderea sau deschiderea dezbaterilor. Toate deciziile care se vor lua nu pot fi valabile decât dacă Sf. Părinte le întăreşte. Fără Papă nu este nici conciliu, nici decizie conciliară. Sursa puterii de decizie izvorăşte din Papa însuşi. Unde-i Petru acolo-i şi Biserica. Conciliul este adunarea extraordinară la nivelul cel mai înalt, unde se găsesc leacurile pentru tămăduirea relelor ce ameninţă Biserica. Atunci au convocat Papii concilii când, prin inspiraţia Duhului Sfînt, au considerat necesar să trateze bolile grave cu medicamente puternice”[5].

Înainte de deschiderea Conciliului, presa şi lumea erau în fierbere. Toţi aveau privirile îndreptate asupra ierarhilor ce se adunau încetul cu încetul, nelasând să scape nici un detaliu. Într-o asemenea atmosferă, când oficialii nu se înghesuiau să ofere informaţii, bârfele şi presupunerile erau în floare. Goana după senzaţional, după inedit, după cele mai proaspete ştiri era, în acel interval de timp, foarte practicată. Părintele Liegerhoffer Ianos, corespondent al ziarului Katolikus Neplap, se înscria cu succes în această categorie. Pe data de 19 noiembrie 1869, transmite ziarului „o mică bârfă” potrivit căreia ipostaza inedită în care se afla îi permite să ofere „amănunte interesante” în legătură cu regina de Würtemberg care a avut o audienţă la Sfântul Părinte. Regina era sora ţarului rus, iar audienţa ei ar fi durat 25 de minute. „Gurile rele” spun că, atunci când a ieşit, toţi cei de faţă ar fi remarcat o expresie a feţei care trăda multă înduioşare. Ochii îi erau roşii, faţă îi era palidă, încât se credea ca o să leşine. Majordomul Vaticanului s-a dus s-o întâmpine şi s-o conducă pe scări. Regina, aproape de a cădea în leşin, i-ar fi spus: „Monsignore, te rog, întinde-mi braţul!”. Informatorul nostru, ”din surse sigure”, ne asigura că Papa ar fi adus vorba despre acele greutăţi pe care Vaticanul le are cu Wurtemburgul, cerându-i reginei să-şi folosească influenţa pentru a le reduce cât mai mult posibil. Apoi Papa, cu un aer foarte marcat, a descris situaţia critică a Italiei, adaugând că nu l-a vazut la Roma de multă vreme pe fratele ei Alexandru căruia îi transmite acele cuvinte pe care Papa Grigore al XVI-lea le-a spus cândva antecesorului lui Alexandru. Acele cuvinte, s-a spus, l-au marcat atât de profund, încât ţarul ar fi ieşit afară foarte bulversat. Când Papa i-a întors vizita reginei Olga la hotelul Constanz, acesta a fost condus de regină personal până aproape de intrare.

Tot „gurile rele” ne informează că, pentru a pregăti sala conciliului, cu toate decorurile şi acareturile necesare, Papa ar fi cheltuit 120.000 de franci. Covorul şi decoraţiile au fost 20.000 de franci. Erau şi 2 tablouri care redau cele 2 mari concilii, de la Trident şi Niceea. Deasupra lor, peretele era decorat cu portrete de papi care au condus concilii. Pentru a asigura cele necesare clericilor convocaţi s-ar fi cheltuit 50.000 de franci, dar şi mai mult ar fi costat drumurile făcute de episcopi „ încoace şi încolo”. Diurna fiecărui episcop mai sărac a fost calculată la 10-15 franci zilnic.

Ceremonia de deschidere a Conciliului Vatican a fost surprinsă de către presa ultramontană în întreg fastul care i s-a dat. S-a încercat să se redea fiecare amănunt, tocmai în ideea de a creiona o imagine cât mai mai nuanţată, demnă de un asemenea eveniment care se voia a fi unul de turnură în viaţa bisericii şi a credincioşilor. Acelaşi corespondent, Ianos Liegerhoffer, consemnează că, pe data de 8 decembrie, în primele ore ale dimineţii, conciliul a fost deschis. Mai exact, la ora 8 dimineaţa cardinalii şi câţiva episcopi, îmbrăcaţi în veşmintele lor oficiale, au început să aştepte venirea Papei. Erau aşezaţi fiecare la locurile lor în Capela Sixtină şi în încăperile din jur. Sfîntul Părinte era în capela Paolina, îngenunchiat în faţa altarului pentru a rosti Veni Sancte Spiritus. După aceasta, a pornit spre biserica Sf. Petru în ambianţa zgomotoasă produsă de salvele de tun şi de sunetele de clopot. Convoiul oficial era unul mare, compus din asesori pontificali, capelani, episcopi, arhiepiscopi, patriarhi, cardinali şi Papa care şedea pe un tron dus de către alţii pe umeri. Ajungând la biserica Sf. Petru, în faţa altarului, Papa a început să rostească rugăciunile cele mai importante. După aceasta, cardinalul Patrizi, în calitatea lui de vicar pontifical, a citit Evanghelia, după care Mgr. Puecher a ţinut o predică în limba latină. A urmat apoi intrarea în sala conciliului. Fessler, secretarul conciliar, a luat de la Papa Scriptura şi a dus-o în sala conciliului. Până la venirea Papei, maestrul de ceremonii i-a anunţat pe cei ce aveau drept la cuvânt. Pe la ora 10, Papa a ţinut prima sedinţă şi cam 100 de episcopi şi-au adus omagiul sărutând piciorul Papei[6].

Presa politică este mult mai rezervată în aprecierile făcute la adresa conciliului. Se remarcă importanţa covârşitoare a evenimentului, însă exaltarea şi hiperbolizarea, care sunt abundente în presa ultramontană, lasă loc aici analizei şi aprecierilor riguroase, adesea pragmatice şi tăioase: „... dintre toţi canonicii invitaţi, doar o parte au venit. Cei prezenţi sunt din tari diverse şi suntem siguri că, prin aceşti sfinţi părinţi, se vor petrece lucruri importante. Fără doar şi poate, călăuzirea Providenţei va fi fundamentală în ducerea la bun sfârşit a celor propuse spre îndeplinire. Nu credem că acest conciliu va aduce în prim plan doar un rezultat. Biserica nu are de ales. Sau se aliniază pe acelaşi rând cu modernitatea sau va suporta consecinţe lamentabile, riscând să distrugă tot ceea ce a zidit secole de-a rîndul. Fără îndoială, deciziile vor produce dezbinare între oameni şi state, la fel ca în secolul al XVI-lea cu reforma când fiecare stat şi-a ales o cale proprie de urmat”[7].

Dacă pentru presa politică Conciliul este o şansă de salvare a Bisericii prin găsirea acelor soluţii care să o armonizeze cu imperativele modernităţii, pentru presa protestantă conciliul nu este altceva decât o diversiune subtilă prin care se urmăreste „zeificarea” papalităţii prin atribuirea atributului de infailibilitate. Tonul este unul dur, calomniator, lipsit de rezerve în a lansa expresii „picante”, adesea ofensatoare la adresa papalităţii şi a conciliului: „Cine ar fi crezut că Papalitatea, care a hotărît decisiv în planul vieţii materiale şi spirituale, este acea putere prin care iezuitismul a dirijat tronurile şi vieţile de familie, o putere care, prin atâta vărsare de sînge, s-a ridicat atât de mult astfel că a întunecat soarele, lăsând întunericul să cuprindă lumea... S-a mai deschis acum şi conciliul Vatican ca să rezolve problemele ce apasă de atâta timp. Se pot oare astupa aceste găuri din zid? Iluzii deşarte! Cine se aşteaptă la aşa ceva, nu cunoaşte instituţiile bisericii care sunt ca un lanţ. Rupe o verigă şi creezi o fisură de nereparat. Se vrea pentru capul ei o atribuţie pe care nu a mai avut-o nimeni- infailibilitatea. Şi aceasta pentru un bătrân neputincios...”[8].

O atenţie deosebită se acordă şi dezbaterilor conciliare, manierei în care se poartă discuţiile. Daca presa protestantă nu face decât să lanseze suspiciuni şi acuze grave, iar cea politică recurge la analize riguroase pentru a obţine concluziile cele mai pertinente pe marginea dezbaterilor, analize realizate cu răceala caracteristică celor ce privesc de afară, fără a avea o implicare directă, presa ultramontană este mult mai meticuloasă, mai interesată de esenţa şi principiile de funcţionare ale conciliului, motiv pentru care încearcă să redea crâmpeie din şedinţele ce au avut loc în diferite momente ale anului. Astfel, din presa vremii aflăm că, pe data de 20 decembrie, sfinţii părinţi au luat parte la a treia sedinţă . Erau 9 patriarhi, 653 de arhiepiscopi primaţi şi episcopi şi 21 de preoţi. Mai erau un număr destul de mare de secretari, notari, personal responsabil cu strângerea voturilor, magazioneri, în total 1952. Toţi au trebuit să jure că păstrează secretul discuţiilor. S-a format şi o comisie specială alcătuită din 5 episcopi:

· Paul Melchner din Köln

· Monzon Benvenuto din Granada

· Limberti Joachim din Florenţa

· Jean Landriot de Remis

· Francesco Pediuni din Bari

Pe toata perioada conciliului, părinţii bisericii nu s-au putut întoarce acasă. În caz de maximă urgenţă, înaintau o cerere comisiei mai sus amintite, care la rîndul ei o supunea aprobarii Papei. Toate acestea veneau ca nişte precizari indispensabile pentru aceia care acuzau conciliul de lipsă de ordine. Presa ne dezvăluie o serie de informaţii, care se constituie într-o subtilă pledoarie menită să răspundă eficient „duşmanilor” ce acuză conciliul de lipsă a libertaţii de exprimare a opiniei: „S-au scris multe chestiuni rău voitoare în legatură cu Conciliul Vatican în numeroase articole, de către aşa-numiţii „interesaţi” de dezbaterile din cadrul sedinţelor. Ei nu încetează să scrie lucruri neadevărate în legătură cu ceea ce se petrece la Roma... vorbesc de divizări, de constrîngeri, că totul este aşa sau altfel, că cutare chestiune intră sau nu în discuţie. Toate sunt neadevăruri. Ştim cu siguranţă că dreptul la cuvînt este deschis şi permis oricui. Creştinii adevăraţi reuşesc întotdeauna să se împace şi să fie împreună în momentele mai grele”[9].

Pentru a argumenta că evenimentele au luat într-adevar o turnură pozitivă, imaginea şi atenţia se opreşte nu de puţine ori asupra ierarhilor maghiari. Este lăudată prestanţa lor, spiritul lor de iniţiativă, erudiţia pe care şi-o pun cu atâta dăruire în folosul Bisericii. Ei sunt prezentaţi drept modele demne de urmat, în jurul cărora trebuie să se polarizeze întreaga suflare creştină: „Cu drept cuvînt, putem fi mîndri de participarea şi prestanţa episcopilor noştri. Azi au luat cuvîntul în următoarea ordine - Vancea, arhiepiscop de Făgăras, Strossmayer - episcop de Diakovar, Haynald -arhiepiscop de Kalocea, Papp Szilagyi - episcop de Oradea. Mare admiraţie a stârnit Strossmayer, Haynald şi Primatul Şimor. Ieri ne-am întîlnit cu 2 episcopi englezi care, auzind ca suntem maghiari, nu au încetat să ne felicite. Ferice de voi, maghiarii, ne-au spus ei, că aveţi un cler atât de strălucit”[10].

Dezbaterile asupra infailibilităţii au divizat cel mai mult spiritele. Conciliul în sine începe acum să primească cele mai multe conotaţii negative. Dogma a avut un impact atât de profund, încât tot mai mulţi, inclusiv presa politică, începând din acest moment tind să creadă că scopul principal al adunării nu a fost decât acela de a oferi Papei prerogative absolute. Toată lumea tindea să vadă în infailibilitate o aroganţă şi un abuz al Bisericii Romane, nicidecum o posibilă soluţie la problemele ivite, cu atât mai puţin o realitate posibilă ce s-ar putea argumenta cu textul Sfintei Scripturi. Astfel din presa vremii aflăm că: „Conciliul de acum este cel mai popular din câte au fost. Scopul acestuia este să dea Papei infailibilitate. Sfinţii Părinţi sunt divizaţi între ei. Unii, dacă Papa le-ar spune că Sfînta Treime e compusă din 4 şi nu din 3 persoane, ar fi gata să-l asculte orbeste. Sunt mulţi care li se opun cu înverşunare, episcopii maghiari, germani, austrieci şi o parte din cei francezi. Cei ce cred în infailibilitate sunt siguri pe succesul lor, căci au o organizare bună, fiind susţinuţi de iezuiţii care au o mare influenţă”[11].

Presa protestantă este şi mai vehementă. Luând în discuţie infailibilitatea, autorii articolelor oferă cu generozitate o ironie usturătoare, un cinism şi o incisivitate dusă până la ridicol, care stârneşte de multe ori amuzamentul. Ţinta unui atac puternic este, întâi de toate, Papa Pius al IX-lea, coborât adesea până la sfera banalului, iar apoi Conciliul în sine. În anul 1871, într-un ziar ardelean, apărea articolul intitulat: „Primul şi al doilea Petru”. În el citim următoarele: „Cu ocazia jubileului de 25 de ani, Pius al IX-lea şi-a facut imensă placere, considerîndu-se pe sine al doilea Petru. Cu aceasta, moşneagul a făcut una din cele mai proaste glume... el, care la tinereţe a gustat din toate plăcerile vieţii... a fost în armată, a călărit, a fumat, a hoinărit, şi-a încercat norocul la jocuri ca să nu mai vorbim de relaţia să cu contesa Spaur, alungată până la urmă de cardinalul Antonelli, un individ ieşit din peştera de tîlhari, devenit slujitor fidel al lui. După ce a fost vindecat de pasiunea pentru frumuseţile feminine ale lumii, şi-a îndreptat privirea spre sferele mai înalte, cinstind-o cu entuziasm pe Fecioara Maria. Dacă primul Petru ar citi nebuniile pe care urmaşul sau le-a conceput, cu siguranţă că ar râde copios...”[12].

În ceea ce priveşte Conciliul, ziarul Kereszteny Magveto din anul 1870 considera că acesta este un procedeu prin care Biserica Romana nu face altceva decât să perpetueze sau să întărească vechi clişee pe care le considera adevăruri de netăgăduit şi din cauza cărora nu se poate armoniza pe deplin cu noile condiţii oferite de modernitate, fapt care - se apreciază – i-ar aduce numai prejudicii: „Catolicii cred că, fără credinţa la care ei subscriu, este imposibil să placi lui Dumnezeu, să ajungi în graţiile Lui şi să moşteneşti viaţa veşnică. Este ceva perimat a susţine că deţii numai tu adevărul absolut. Ar fi mult mai bine dacă cei de la conciliu ar da uitării asemenea „antichităţi”, decât să le reînnoiască mereu”.

Cea mai interesantă analiză asupra infailibilităţii se poate face intrând în profunzimile discursului ultramontan. Se poate remarca o cu totul altă argumentaţie asupra dogmei a cărei esenţă a scăpat celor mai mulţi, de unde şi vehementa lor opoziţie. Este foarte posibil că nici discursul ultramontan nu a fost suficient de clar, suficient de explicit formulat pentru a se face pe deplin înţeles în acel moment. Poate că, dacă dogma ar fi fost mai riguros elaborată şi explicată, nu ar fi întâlnit atât de mulţi contestatari. Mesajul nu a prins pentru că, la complexitatea esenţei lui, nu s-au căutat procedeele cele mai optime care să asigure receptarea corectă la toate nivelele de aşteptare. Confuzia coroborată cel mai adesea cu ignoranţa, adesea datorate acestei lipsei de receptare corectă, au generat ostilitate şi respingere. Pentru catolicii ultramontani, infailibilitatea este un atribut special, pe care urmaşul Sf.Petru îl poate dobândi în anumite momente sub călăuzirea Duhului Sfânt, pentru a lua cele mai bune decizii în materie de morală şi credinţă. Astfel, într-un ziar catolic din anul 1871, citim în articolul ”Veni Sancte Spiritus” următoarele:

„Nici un creştin nu s-a apucat de îndeplinirea unei obligaţii speciale înainte de a fi chemat în ajutor sprijinul Providenţei şi, dacă toţi asteaptă ca Dumnezeu să le dea biruinţă în ceea ce fac, ce pot spune aceeia care tot timpul au de păstorit suflete? Ştim că Dumnezeu a dat oamenilor acea putere, acea inspiraţie sau călăuzire divină prin intermediul căreia au dobândit cunoştinţe deosebite. Sunt părţi ale cunoaşterii la care omul, deşi are nevoie, nu poate ajunge la ele prin propriile-i puteri decât cu ajutorul Divinităţii... Dumnezeu a dat creaţiei sale slavă şi măreţie, de aceea adesea, în ceaţa care ne înconjoară, noi înşine suntem lumini... În mijlocul atâtor lupte, dacă Dumnezeu nu ne călăuzeşte şi nu ne protejează, rămînem săraci şi ne pierdem.... Infailibilitatea nu înseamnă capacitatea de a nu greşi aşa cum o ştim noi sau savanţii. Ea este un har special... astfel deciziile Papei sunt mereu bazate pe Sfînta Scriptură şi pe inspiraţia divină”[13].

Odată încheiată polemica pe marginea infailibilităţii, Biserica Catolică maghiară a trebuit să-şi concentreze atenţia asupra unui alt aspect. Presa ultramontană a trecut să analizeze mişcarea de autonomie catolică, care a început să bulverseze spiritele încă de la începutul anului 1872. Într-un articol apărut în acest an, începe să se dezbată intens aceasta problemă, în jurul căreia se polarizează acum atât spiritele politice cât şi cele religioase: „Autonomia nu se poate realiza decât printr-o majoritate venită din partea congresului. Legile care s-au elaborat mai devreme fac referire la egalitatea între confesiuni. Totuşi nu înţelegem cum poate fi vorba de egalitate între confesiuni atunci când ele însele au propria lor organizare şi administrare a vieţii religioase şi şcolare, când se elaborează legi şi se stabilesc organe proprii... sau cum să nu ţinem cont de faptul că bunurile Bisericii Catolice stau sub administraţie de stat... trebuie o autonomie care nu ar deranja, ci mai degrabă, ar potoli, ar evita o catastrofă ce ar putea izbucni. Statul trebuie să dea mai multă libertate....”[14].

Era o provocare de care Biserica Catolică maghiară nu putea să nu ţină seama. O noua fază în evoluţia ei era pe punctul de a începe...

[1] Gabriel Adrianyi, Ungaria şi Conciliul Vatican, Viena, 1975, p.359

[2] “Egyhazi es Iskolai Hetilap”, Alba-Iulia, 8 ianuarie 1868

[3] “Katolikus Néplap”, nr. din 28 octombrie 1869

[6] “Katolikus Neplap” nr. din 9 decembrie 1869

[7] “Kolozsvari Hirlap” nr. din 13 octombrie 1869

[8] “Erdelyi Protestans Kozlony”, Cluj, nr.3, 19 din ianuarie 1871

[9] “Katolikus Neplap”, nr. din 17 februarie 1870

[11] “Kolozsvari Hirlap”, nr. din 2 ianuarie 1870

[12] “Erdelyi Protestans Kozlony”, nr. din 31 august 1871

[13] “Egyhazi es Iskolai Hetilap”, nr. din 4 octombrie 1871