REGIUNEA MUNŢILOR APUSENI
SILVIU G. TOTELECAN
Ca şi structură geografică, Munţii Apuseni sunt alcătuiţi din masivul central M-ţii Bihor cu Vlădeasa, M-ţii M-ţii Pădurea Craiului la nord-vest, M-ţii Gilăului la nord-est, M-ţii M-ţii Trascăului la est, M-ţii M-ţii Metaliferi la sud-est, M-ţii Zărandului la sud-vest şi Codru Moma la vest[1]. Regiunea este delimitată natural de râurile: Mureş, Arieş, Crişuri respectiv Câmpia Tisei şi Câmpia Ardeleană[2], fiind "închisă" între patru limite naturale[3] (culoarul Mureşului în sud, cel a Someşului la nord, depresiunea Transilvaniei la est respectiv dealurile şi Câmpia Vestică la vest).
O dată cu identificare unităţilor administrativ-teritoriale[4] ce intră în componenţa Munţilor Apuseni [Judeţul Alba cu trei oraşe (Abrud, câmpeni şi Zlatna) şi 34 de comune (Albac, Almaşu Mare, Arieşeni, Avram Iancu, Baia de Arieş, Bistra, Blandiana, Bucium, Ceru-Băcăinţi, Ciuruleasa, Cricău, Galda de Jos, Gârda de Sus, Ighiu, Întregalde, Livezile, Lupşa, Meteş, Mogoş, Ocoliş, Poiana Vadului, Ponor, Poşaga, Remetea, Râmeţ, Roşia Montană, Sălciua, Scărişoara, Sohodol, Stremţ, Vadu Moţilor, Vidra, Vinţu de Jos);
Judeţul Arad cu oraşul Sebiş şi 26 de comune (Almaş, Archiş, Bârsa, Bârzava, Bocsig, Brazii, Buteni, Cărand, Chisindia, Conop, Dezna, Dieci, Gurahonţ, Hălmagiu, Hălmăgel, Hăşmaş, Igneşti, Moneasa, Petriş, Pleşcuţa, Săvârşin, Silindia, Tăuţ, Târnova, Vărădia de Mureş, Vârfurile); Judeţul Bihor cu cinci oraşe (Aleşd, Beiuş, Ştei (Dr. P. Groza), Nucet şi Vaşcău) şi 30 de comune (Aştileu, Auşeu, Borod, Bratca, Budureasa, Bulz, Bunteşti, Căbeşti, Cărpinet, Câmpani, Criştioru de Jos, Curăţele, Dobreşti, Drăgăneşti, Finiş, Lazuri de Beiuş, Lunca, Măgeşti, Pietroasa, Pocola, Remetea, Rieni, Roşia, Şoimi, Şinteu, Şuncuiuş, Tărcaia, Teţchea, Vadu Crişului, Vârciorog); Judeţul Cluj cu oraşul Huedin şi 18 comune (Băişoara, Beliş, Călăţele, Căpuşu Mare, Ciucea, Gilău, Iara, Izvoru Crişului, Măguri-Răcătău, Mănăstireni, Mărgău, Mărişel, Poieni, Râşca, Săcuieu, Săvădisla, Sâncraiu, Valea Ierii); Judeţul Hunedoara cu oraşul Brad şi 24 de comune (Baia de Criş, Balşa, Băiţa, Blăjeni, Brănişca, Buceş, Bucureşci, Bulzeştii de Sus, Burjuc, Certeju de Jos, Crişcior, Geoagiu, Gurasada, Hărău, Ilia, Luncoiu de Jos, Rapoltu Mare, Ribiţa, Soimuş, Tomeşti, Vaţa de Jos, Vălişoara, Vorţa, Zam); Judeţul Sălaj cu cinci comune (Cizer, Halmăşd, Plopiş, Sâg, Valcău de Jos)], imperfecţiunile conţinute de hotarele geografice pot fi remediate. Din punct de vedere social însă, acest din urmă criteriu satisface la fel de puţin ca şi cel "natural", deoarece pierde din vedere categoriile de locuitori ce populează arealul Apusenilor.
Insensibilitatea faţă de sufletul local, de sentimentul de apartenenţă la comunitate, a modalităţilor prin care acesta este împărtăşit de membrii grupului, face ca aceste modalităţi tradiţionale de delimitare regională să fie contestate ori de câte ori anumite colectivităţi sunt fie "lăsate pe dinafară", fie "introduse artificial" într-o regiune oarecare. Cum cercetările axate pe analiza identităţii sociale[5] generate de un spaţiu antropologic[6] anume, sunt într-o fază incipientă la noi, delimitările între al nostru şi al lor fiind în continuare un deziderat major a disciplinelor sociale, ne rezumăm la a prelua această zonare, încercând o corecţie a sa din interior, prin precizarea realităţii duale sub care se înfăţişează Apusenii.
Realitatea "empirică", aduce în prim plan problemele deosebite cu care se confruntă locuitorii acestui spaţiu rural: fenomenul de depopulare a zonei, o calitate a vieţii de neinvidiat, o economie agrară de subzistenţă etc. Realitatea "teoretică" ne asigură că Apusenii au fost şi rămân izvor de tradiţie şi identitate ("În imaginaţia românilor, 'moţii', evocă eroismul romanţat. Moţii, dornici de libertate, se luptau contra 'asupritorilor milenari'. Moţii cu orice jertfe se ridicau contra 'jugului străin'."[7]; "[...] moţul a rămas neclintit la datorie, a păzit munţii formând o fortăreaţă de neînvins, cu gândul la un viitor mai bun, mai bogat şi fericit al nepoţilor şi strănepoţilor lor."[8]).
Centraţi fie pe Apusenii empiricii, fie pe cei spirituali, cercetătorii au evitat programatic combinarea celor două perspective, această disociere ajutând la elaborarea unor concluzii solide dar din păcate valabile numai în una dintre lumi şi imposibil de validat în cealaltă. Actualmente, realitatea reală a devansat realitatea cercetată, dute-vino-ul între material şi spiritual exercitat de populaţia Apusenilor, cunoscând în prezent o frecvenţă deosebită. Prin urmare o abordare integrată a celor două realităţi, influenţa uneia asupra celeilalte fiind determinantă pentru starea actuală a regiunii, pare o soluţie ce se impune cu necesitate.
În speranţa de mai bine, de-a lungul istoriei, populaţia mediului rural a fost nevoită să caute noi terenuri pentru aşezări, înmulţirea populaţiei şi continua fărâmiţare a proprietăţii solicitând noi forme de supravieţuire. O opţiune la îndemână a fost muntele, unde prin tăierea pădurilor "se obţinea la început o poiană, în care se stabilea o familie, mai întâi temporar, sub formă de măietoare, iar mai târziu, după un timp oarecare devenea o locuinţă permanentă"[9], poienile fiind transformate treptat în crânguri cu populaţie stabilă. A rezultat apariţia unor aşezări temporare, situate în afara celor permanente (de bază), în zona fânaţelor şi a agriculturii de munte, gospodării individuale izolate, cu curte închisă şi întărită, care "soluţionau în mod separat nevoile de adăpost asigurat şi de apărare"[10].
Astfel şi-au făcut apariţia satele risipite, respectiv crângurile; grupuri răzleţe "risipite ca 'stolurile' pe suprafaţa înălţimilor"[11] în care convieţuiau muntenii[12] - "oamenii piscurilor şi ai potecilor nebătute, fraţi cu muntele, rupţi din el şi integraţi realităţii lui neclintite, de piatră"[13]. Sentimentul de "noi" s-a clădit aici de foarte multă vreme, rezultanta unei vieţi extrem de grele, a unor condiţii aspre de trai care "i-au făcut asemenea".
Cu toată izolarea naturală a crângurilor (prin pante, văi sau păduri) unele faţă de altele, locuitorii lor nu duceau o viaţă izolată pentru că erau "înconjuraţi" de numeroase nevoi[14] care nu le permiteau "luxul" de a fi izolaţi. Satisfacerea acestor necesităţi, de la cele de ordin economic ("Locuitorii crângurilor apropiate se ajută reciproc la muncile câmpului, se întâlnesc în vale la moară şi sus la munte cu vitele sau la pădure.") până la cele de ordin spiritual ("Nevoia de a comunica între ei se manifestă prin şezători ('clăci'), jocuri, cântec din tulnic şi fluier, a căror melodii reduc distanţele şi apropie sufletele."), argumentau punerea în mişcare a solidarităţii sociale, dependenţa de celălalt în această zonă fiind deosebit de pronunţată. Existenţă unui liant social puternic, îndulcea întrucâtva o stare materială deosebit de dificilă - "moţii înoată în glodul nevoilor primare, cu toată fiinţa, cu trupul şi cu inima"[15].
În evoluţia populaţiei înălţimilor Munţilor Apuseni, după faza de tinereţe a vieţii umane, caracterizată prin înaintarea spre înălţimi, proces în care masivul ajunge la o populaţie maximă pentru posibilităţile pe care le poate oferi, distingem o a doua fază când populaţia este nevoită să părăsească muntele şi să găsească în altă parte resurse pentru existenţă[16]. Din acel moment, statusul lor de oameni "născuţi eroi, servitori ai ţării, precum se nasc îngerii, slugile cerului"[17] a avut de suferit din ce în ce mai puternic. Pe acest fundal, s-a accentuat progresiv falia creată între oameni şi spaţiul de convieţuire. Legătura cu teritoriul[18] (Szczepański J., 1972: 306) din protectoare a devenit împovărătoare, Apusenii ajungând la "saturaţie".
Terenurile agricole sărace reuşesc
cu dificultate să facă faţă unei agriculturii de
subzistenţă, populaţia este în declin, cu ea nimicindu-se
"o parte curată din sufletul neamului nostru"[19]. Lumea de care P. Stahl a rămas impresionat în anii cincizeci
("[...] i-am putut încă vedea pe aceşti ţărani
trăind pe pământurile lor, având cimitirul lor de neam şi o
conştiinţă clară că alcătuiesc un neam, cunoscuţi
de vecini prin patronimul care-i desemna pe membrii acestuia"[20]), are acum o altă înfăţişare, vocabula
"încă" fiind pierdută aproape în întregime.
Există însă, pe lângă materia moartă ce tinde să pună stăpânire pe fiinţa identitară, una vie[21], care contribuie din plin la construirea ei, chiar dacă în prezent este "produsă" de un număr tot mai redus de indivizi. Descreşterea volumului
 |
populaţiei Apusenilor[22] vine pe fondul unei diminuării constante a numărului locuitorilor din mediul rural[23], la contextul naţional (scăderea natalităţii de exemplu) adăugându-se specificităţile locale: creşterea emigraţiei, precaritatea terenurilor cu destinaţie agricolă, fărâmiţarea sau chiar lipsa proprietăţii[24] (un sfert din populaţie lucra în medie sub o jumătate de hectar de teren agricol în condiţiile în care suprafaţa totală era compusă din
17,66% teren agricol, 17,59% păşuni iar
64,75% altceva – păduri, iazuri etc. ), acutizarea problemelor legate de
viabilitatea localităţilor pe dimensiunea teritorială[25] respectiv 
culturală[26] etc.
Creşterea demografică constant negativă
debutează imediat după perioada de început a secolului XX (între anii
1901-1910 sporul total fiind încă unul pozitiv, de 7,6‰ (sporul natural:
9,8‰ iar sporul migratoriu -2,2‰[27]), măsuri de contracarare a acesteia nefiind luate până în
prezent, cum de altfel nu s-a întâmplat nici în cazul a ceea ce în literatura
de specialitate se consideră a fi probleme (sanitară,
economică, culturală etc.) deosebit de stringente ale Apusenilor. Politicile guvernamentale se lasă greu
impresionate de argumentele statisticii, chiar dacă în mod oficial
autorităţile locale şi centrale recurg la acest tip de analize[28], dezinteresul[29] faţă de soarta Moţilor fiind o
practică curentă în rândul acestora.
Fenomenul depopulării manifestându-se în ritm alert (în
Apuseni-Cluj[30], în
perioada 1966-1977 ritmul mediu de creştere a fost negativ, situându-se în
jurul unei valori medii de –0.58%, un număr de cca. 480-500 de indivizi
"pierzându-se" pe parcursul unui an, situaţia agravându-se
treptat astfel ca între 1977-1992 ritmul mediu anual de creştere negativă
s-a triplat -1.65%, ajungându-se în perioada 1993-1995 la un spor
natural mediu de -6.86‰ şi unul migratoriu mediu de -11.79‰), pe
lângă "golirea" de populaţie a arealului şi deci
înrăutăţirea situaţiei în zonele de emigrare[31], efectele sale se
răsfrâng şi asupra punctele de sosire a migranţilor,
localităţile respective fiind suprasolicitate, neputând rezolva
într-o modalitate satisfăcătoare necesităţile afluxului de
populaţie. Masele de oameni care se îndreaptă de obicei spre localităţile
semi-urbane[32] (în
cazul de faţă localităţi care atrag populaţie
sunt oraşul Huedin, şi localitatea Gilău care la rândul ei
aspiră la statutul de oraş), exercită o presiune enormă
asupra spaţiului public (neprevăzut cu o seamă întreagă de
funcţiuni edilitare) ce duce în cele din urmă la o deteriorare a
condiţiilor de trai.
În mod paradoxal, pentru majoritatea celor care "părăsesc" Apusenii, noua alegere - ce în mod obişnuit nu depăşeşte perimetrul acestui areal, se rezumă la a fi o schimbare a localităţii dar nu şi a problemelor care guvernează acest spaţiu: raportul de feminitate supraunitar, îmbătrânirea accentuată a populaţiei[33], nevoia de a intercala mai multe sectoare de activitate pentru a obţine cele necesare traiului[34], terenul agricol slab productiv[35] şi insuficient[36], pieţe de desfacere situate la o distanţă mult prea mare pentru a putea stimula o producţie agricolă şi animalieră în excedent etc. Toate aceste elemente pun sub semnul întrebării viabilitatea[37] ecosistemelor[38] din Munţii Apuseni, deteriorarea continuă a stării materiale a locuitorilor regiunii, răsfrângându-se asupra vieţii sociale a acestora, distrugând metodic spiritualitatea ce înconjoară Ţara Moţilor.
|
Tab. 2. Distribuţia |
Totală |
Agricolă |
Neagricolă |
|||||
|
suprafeţelor de teren Apuseni-Cluj |
|
Total |
Arabilă |
Păşuni şi fâneţe |
Total |
Păduri |
Curţi, clădiri, drumuri |
|
|
Val. absolute (ha) |
218794 ha |
119530 ha |
15497 ha |
104033 ha |
99264 ha |
87333 ha |
11931 ha |
|
|
Ponderi |
100 % |
54,63 % |
12,96 % |
87,04 % |
45,37 % |
87,98 % |
12,02 % |
|
|
Nr. persoane / ha |
0,28 pers. |
0,52 pers. |
4,07 pers. |
0,60 pers. |
0,63 pers. |
0,72 pers. |
5,29 pers. |
|
|
Ha / nr. persoane |
3,46 ha |
1,89 ha |
0,24 ha |
1,64 ha |
1,57 ha |
1,38 ha |
0,18 ha |
|
Imixtiunea modernului în tradiţional ("Satul românesc de azi stă pe o treaptă de mijloc. Cu toate că viaţa sa a intrat de mult sub orânduirea instituţiilor de stat, cu toate că primăria, şcoala ori biserica sunt active şi îl conduc, acestea nu-i sunt caracteristice şi nici măcar nu-l cuprind."[39]), semnalată de peste un jumătate de secol, este un proces de transformare lentă, dar mai ales ireversibilă. Legităţile străvechi, "atât în ordinea socială cât şi în cea economică sau spirituală", sunt supuse unei permanente restructurări, funcţionarea lor organică fiind adesea în pericol. Din felul profund şi bogat al ţăranului român de a se comporta în faţa lucrurilor, şi asta în orice prilej al vieţii lui, socotindu-le deopotrivă pe cele mici şi neînsemnate ca şi pe cele mari ("El ştie că atât oceanul, cât şi picătura de rouă oglindesc întreaga frumuseţe a soarelui şi că în toate laolaltă se oglindeşte misterul creaţiei."[40]), simbolul unui mod de a fi ancestral, a rămas azi o realitate în continuă erodare cu şanse majore de a se transforma în ruină.