PROBLEMA REGLEMENTĂRII REGIMULUI GENERAL AL CULTELOR (1922-1928). ETAPE. PROIECTE. PROBLEME ÎN LITIGIU

 

Marcel Ştirban

Universitatea “Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca

 

                Legea pentru regimul general al cultelor din 22 aprilie 1928[1] era o lege nouă, dar care trebuia să ţină seama de evoluţia, în timp, şi de particularităţile tuturor cultelor din Vechiul Regat şi din provinciile unite în 1918.

                După votarea legii pentru organizarea Bisericii ortodoxe[2], stabilirea unui regim unitar pe seama celorlalte culte din ţară a devenit, pentru desăvârşirea operei de organizare a Statului, o problemă de deosebită importanţă, a cărei soluţionare pe cale legislativă nu mai poate fi amânată[3].

                În România, pe lângă Biserica ortodoxă, organizată prin lege specială, există următoarele culte de caracter istoric: cultul român greco-catolic (unit), cultul catolic[4] (de rit latin, grec şi armean)[5], cultul reformat (calvin), cultul evanghelic-luteran[6], cultul unitarian, cultul mozaic[7] şi cultul mohamedan şi baptist[8].

                Venind din State deosebite, regimul acestor culte este şi el deosebit, precum deosebit era şi regimul cultului ortodox:

                a) În Bucovina, situaţia de drept a cultelor a fost fixată, în principiile ei fundamentale, prin art. 14-16 ale Constituţiei austriece (Staatsgrundgesetz) de la 21 decembrie 1887 şi precizată mai amănunţit prin legea interconfesională din 25 martie 1868, iar condiţiile pentru recunoaşterea cultelor noi au fost stabilite prin legea de la 28 mai 1874;

                b) În Transilvania, în afară de unele dispoziţiuni de pe timpul când această provincie era principat autonom, regimul cultelor este fixat prin legile maghiare XX – 1848, LIII – 1868, XLIII-1895 şi XXXII-1894;

                c) În Basarabia, regimul diferitelor culte este stabilit şi el prin o mulţime de decrete şi ordonanţe speciale;

                d) În Vechiul Regat, numărul credincioşilor neortodocşi fiind foarte mic şi mare parte din ei nefiind nici cetăţeni români, nu a fost necesară alcătuirea unei legi speciale, care să determine mai de aproape un regim al cultelor existente aci pe lângă cel ortodox. Astfel, legiuitorul s-a mulţumit cu fixarea în articolul 21 al vechei Constituţii a principiului libertăţii cultelor între marginile ordinei publice şi bunelor moravuri şi să decreteze în articolul 7 că „diferenţa de credinţe religioase şi confesiuni nu constituie în România o piedică spre a dobândi drepturile politice şi civile şi a le exercita“. Este evident că această caleidoscopică variaţie de regimuri nu mai poate fi menţinută, pentru că este incompatibilă cu caracterul unitar al Statului, care trebuie să fie condus şi administrat după legi unitare, aceleaşi pretutindeni şi pentru toţi.

                Constituţia stabileşte în art. 22 principiile fundamentale ale regimului cultelor. Aceste principii trebuie însă explicate, analizate şi concretizate, arătându-se condiţiile pe cari cultele urmează să le întrunească pentru a nu aduce atingerea ordinei publice, bunelor moravuri şi legilor de organizare ale Statului şi determinându-se mai de aproape raporturile dintre Stat şi diferitele culte, precum şi relaţiunile dintre aceste culte însăşi[9].

                Pe tema legii s-a scris destul de mult în epocă[10].

                Proiectele legii cultelor din 1925 şi 1928 erau liberale, propuse de cabinetul condus de Ionel I.C. Brătianu (1922-1926) şi Vintilă Brătianu (1927-1928), prin miniştrii de la Culte şi Arte, C. Banu şi, respectiv, Alexandru Lapedatu. A fost votată de un parlament cu o majoritate, tot liberală, în Senat la 31 martie, iar în Adunarea Deputaţilor la 6 aprilie 1928, fiind promulgată prin decretul publicat în M.O. din 22 aprilie[11]  şi instrucţiunile pentru aplicarea regimului cultelor[12].

                Încercări de a se reglementa problema regimului cultelor în România au avut loc şi mai devreme, în anii 1922-1923, tot în timpul unui guvern liberal, condus atunci de Ionel Brătianu, cu C. Banu mi-nistru la Culte şi Arte (19 ianuarie 1922-29 octombrie 1923) şi apoi Alexandru Lapedatu (30 octombrie 1923 - 29 martie 1926).

                Ierarhii Bisericii Române Unite şi-au exprimat opţiunile în legătură cu raporturile dintre Biserică şi puterea politică încă la 4 februarie 1919, într-un memoriu adresat atunci Consiliului Dirigent.

                „Raportul Bisericii către Stat - spuneau episcopii Demetriu Radu, Valeriu Traian Frenţiu, Iuliu Hossu şi vicarul mitropolitan şi viitor mitropolit Vasile Suciu – rezultă din identitatea scopului urmărit din amândouă părţile şi din identitatea membrilor lor. Scopul mai de aproape al Statului este procurarea şi asigurarea bunăstării sau fericirii membrilor sau supuşilor săi pe pământ. Scopul principal al Bisericii este transcedental spiritual, dar tot atunci ea ţinteşte şi la bunăstarea şi fericirea vremelnică a membrilor săi, prin propovăduirea marilor principii sociale creştineşti de ordine, de libertate, de dragoste frăţească, ca şi prin feluritele sale instituţii culturale şi de caritate. Biserica, după cum în deobşte cunoscut şi recunoscut este, urmându-şi scopul propriu spiritual, face în acelaşi timp cele mai frumoase servicii Statului însuşi. Fiind apoi membri Bisericii totodată şi membrii ai Statului respectiv, originea, necesitatea şi concordanţa raporturilor între ambele instituţii române este pe deplin invederată. Şi drept aceea precum Biserica dă Statului cinstea cuvenită şi îi promovează

interesele cu toată tăria puterilor sale morale, tot asemenea îndatorat este şi Statul să-i răspundă cu cinste, cu scut şi cu sprijin material“[13].

                Este o concepţie exprimată nu numai în termeni foarte clari, dar şi în deplin consens cu normele de conduită ale unei instituţii ecleziastice. Episcopii nu s-au angajat să acorde sprijinul lor puterii politice, ci membrilor societăţii civile. Spun de ce şi arată în ce cadru o vor face şi cer în acelaşi timp „cinste“, „scut“ şi „sprijin“ din partea statului[14].

                Raporturile dintre Biserică şi stat au fost discutate apoi la 19 iunie 1992, în cadrul Conferinţei episcopatului român unit ce a avut loc la Blaj, în prezenţa ministrului Cultelor şi Artelor, C. Banu. Opiniile Bisericii au fost formulate în 11 puncte[15].

                Au considerat ca punct firesc de pornire garantarea în mod absolut a libertăţii de conştiinţă, aşa cum era înscrisă în vechea Constituţie a ţării (din 1917) prin art. 21. Ei credeau că este bine ca trecerile de la o religie la alta, prin căsătorie sau în alt mod, să fie reglementat printr-o lege specială (punctul 1); aveau în vedere scopul de a se asigura şi garanta „fiecărui cetăţean deplina libertate în mărturisirea şi propagarea principiilor sale religioase, precum şi în deprinderea cultului său public... între marginile impuse de legile referitoare la susţinerea ordinei publice şi a bunelor moravuri, necesare în oricare societate omenească“ (punctul 2).

                Libertatea conştiinţei nu însemna, în concepţia Bisericii noastre, nesupunere faţă de legile statului, nici sustragerea de la obligaţiile faţă de el, ci, dimpotrivă, păstrarea liniştii interne şi a siguranţei statului. Se recunoşteau astfel atribuţiile fundamentale ale statului, pe care ierarhia Bisericii era gata să le respecte şi cerea acelaşi lucru şi enoriaşilor ei. Libertatea conştiinţei nu însemna dezordine socială, ci, dimpotrivă, ordine. Era un punct de vedere ce interpreta în spiritul veacului XX parabola cezarului. Cezarul era statul cu toate funcţiile sale de administrator civil al Cetăţii, căruia Biserica înţelegea să i se asocieze în limitele îngăduite de dogmele creştine şi căruia îi cerea respectarea acestora. Concret, ierarhii Bisericii Române Unite aveau în vedere respectarea egalităţii drepturilor în faţa legii, a tuturor locuitorilor ţării, drept înscris în vechea Constituţie în art. 10, din care decurgea şi egalitatea tuturor cultelor şi confesiunilor în faţa statului. Problema nu a fost ridicată întâmplător. Ierarhii Bisericii Ortodoxe Române cereau un regim preferenţial, dorind ca Biserica Ortodoxă să fie considerată Biserică de stat şi Biserică dominantă în stat, două atribute ce veneau în contradicţie cu legea fundamentală a statului, Constituţia, care proclama egalitatea, şi, în acelaşi timp, cu dogma creştină ce nu putea îngădui, sub nici o formă, dominaţia unei Biserici asupra alteia.

                Această solicitare era contrară spiritului democratic întâlnit în Apusul european. „Azi nici în statele a căror populaţie aproape întreagă profesează aceeaşi religiune – se spunea la Blaj în 1922 – cum sunt Franţa, Italia, Spania şi altele, nu se declară de dominantă vreo confesiune, nici vreo biserică de biserică de stat“; statul român nu trebuia să fie, în consecinţă, nici el confesional şi nici să îngăduie vreo dominare din partea unei Biserici, căci aceasta ar presupune un dominat:

                „Decretarea vreunei biserici de biserică dominantă ori de stat, nu se poate împăca cu egala îndreptăţire a cetăţenilor, căci cine dominează presupune un dominat“ (punctul 3).

                Confruntările pe această problemă vor continua ani în şir şi se vor încheia, contrar aşteptărilor, cu victoria punctului de vedere al Bisericii Ortodoxe Române, concretizat în legea cultelor din 1928, pe nedrept impus atunci şi apoi rău înţeles şi rău aplicat (cât timp legea a existat - 1928-1948 - şi chiar când n-a mai existat) vreme de şase decenii.

                Alte două probleme dezbătute au avut drept obiect autonomia Bisericilor, în general, şi raporturile dintre cele catolice şi Vatican, în mod special. S-au făcut precizări şi delimitări în înţelesul dat autonomiei faţă de statul român şi sfera relaţiilor cu Corpul suprem al Bisericii Catolice, toate în spiritul Constituţiei ţării şi al dreptului canonic catolic (punctele 4 şi 5).

            S-au exprimat şi puncte de vedere ale Bisericii Greco-Catolice faţă de bunurile sale temporale, materiale şi faţă de şcolile confesionale. Ea a cerut să fie considerată persoană juridică investită cu capacitatea şi dreptul de a câştiga şi poseda bunuri şi a le administra potrivit regulamentelor sale şi ale fundaţiilor, care să fie puse sub scutul legilor ţării (punctul 6).

            Au mai cerut dreptul de a avea şcoli confesionale de toate gradele şi acest drept să fie înscris în Constituţie şi în legi organice. Trecutul şi, deopotrivă, prezentul şi viitorul îndreptăţeau această dorinţă. Şcolile confesionale au fost, în toată existenţa lor, focare de cultură în spirit creştin şi de formare a unui ideal de viaţă potrivit intereselor naţionale. Biserica şi-a folosit – şi-şi va folosi şi în viitor – resursele sale materiale şi umane spre a educa un tineret viguros, temeinic pregătit şi cu trăiri creştine. „O regenerare sufletească numai de la şcolile conduse de Biserică se poate aştepta“ (punctul 7).

            În general, Biserica îşi asumă şi responsabilităţi sociale. Puterile statului veghează ca viaţa supuşilor săi să se desfăşoare potrivit legilor civile şi să fie apărată de ele. Biserica învaţă cum trebuie trăită viaţa pe pământ, respectând legile divine, dar şi cele umane când acestea nu vin în contradicţie cu cele creştine. Biserica este un colaborator al statului în măsura în care legile lor se completează şi conduc „spre promovarea binelui comun“. În această calitate, Biserica are evidente obligaţii, dar şi drepturi elementare; şi unul dintre ele era şi este acela de a primi un salariu decent din partea statului (nu a credincioşilor).

            Pe de altă parte, Biserica era – şi trebuie să fie – o şcoală, iar preotul un învăţător, nu o altă şcoală şi nu alt învăţător, ci, printr-o unire a Altarelor cu Catedrele, una să fie cu toţii, preoţi şi învăţători, propovăduind aceeaşi credinţă şi acelaşi crez naţional, purtând doar veşminte diferite. Acesta era mesajul Blajului în 1922, acelaşi ca şi în 1918, 1920, acelaşi de peste un pătrar de mileniu.

            Preotul a fost – şi aşa trebuie să rămână – un om al iubirii faţă de oameni şi al păcii dintre ei. În consecinţă, lui nu i se putea cere purtarea armelor de foc, ci numai acelea ale înfrăţirii dintre oameni, o supremă poruncă dumnezeiască ce va trebui, într-o zi, să fie şi a conducătorilor pământului. Conducători creştini şi oaste creştină, cu preoţi în mijlocul lor, era o altă dorinţă exprimată, în 1922, la Blaj (punctul 10).

            Un popor creştin călăuzit de idei creştine, cu oameni egali între ei, cu aceleaşi drepturi şi îndatoriri, cu instituţii laice democratice şi ecleziastice egale în faţa statului, dar şi una în faţa celeilalte, apărate şi sprijinite de legile ţării, înfrăţite una cu alta, ecumenice în toate faptele lor, părtaşe la construcţia vieţii de fiecare zi prin depăşirea greutăţilor şi evitarea fărădelegilor, erau toate concluziile formulate de ierarhii Bisericii Române Unite în faţa ministrului Educaţiei şi Culturii[16].

            Când dorinţele omeneşti sunt mai aproape de noi decât poruncile dumnezeieşti, greşelile sunt inevitabile, câştigurile aparente şi relative, niciodată de durată. Dumnezeu a propovăduit, a cerut şi cere iubire şi înfrăţire. N-a investit nici o Biserică, prin preoţii săi, să domine o altă Biserică. Era împotriva legilor Sale. Şi n-a putut să fie în spiritul acestora nici suprimarea uneia în folosul alteia, aceasta fiind o încălcare a tuturor poruncilor creştine, ce nu puteau să dăinuiască fără sfârşit.

            Potrivit art. 22 din Constituţie (1923), libertatea conştiinţei era absolută. Statul garanta tuturor cultelor „o deopotrivă libertate şi protecţiune“[17]. Acest articol a considerat ambele Biserici – ortodoxă şi greco-catolică – ca „Biserici româneşti“, dintre care prima „fiind religia marii majorităţi a românilor este biserica dominantă în Statul Român: iar cea greco-catolică are întâietate faţă de celelalte culte“[18].

            Era un punct de vedere greşit, pentru că încălca principiul abolirii oricărui privilegiu, declarat de articolul 10 şi de cel al egalităţii în faţa legii „fără deosebire etnică, de limbă sau religie“, înscris în art. 8[19]. Legea pentru regimul general al cultelor din 22 aprilie 1928 încălca şi ea prevede-rile Constituţiei, dar chiar şi cele cuprinse în primul său articol, în care se stipula că „Statul garantează tuturor cultelor o deopotrivă libertate şi protecţiune“[20].

            Cum era posibil să se acorde libertate şi protecţie egală în condiţiile în care cultele erau ierarhizate şi tratate diferenţiat? Biserica Ortodoxă Română era atunci, ca şi acum, Biserica majoritară. Din această stare reală nu putea decurge însă privilegiul de a domina. O instituţie ecleziastică nu poate dispune decât faţă de propriile sale instituţii aflate în subordine şi faţă de propriii ei enoriaşi, în virtutea şi în limita prevederilor canonice. În interiorul Bisericii existau – trebuie să existe – relaţii de subordonare, nu însă de dominare, iar în exterior, faţă de celelalte culte, cu atât mai puţin. 

            Termenul de Biserică dominantă nu avea nici o motivaţie sau acoperire de drept, fie el canonic sau civil. S-a născut din orgoliu şi a generat nemulţumiri, stări tensionate şi situaţii anacronice. Negarea unor realităţi din istoria Bisericii Române Unite sau interpretarea lor denaturată, atacurile îndreptate împotriva ei sub toate formele au făcut ca, timp de un pătrar de veac, chiar mai mult (din 1920 până în 1948), discuţiile dintre cele două Biserici româneşti să fie purtate în jurul statutului lor în raport cu statul şi cu ele însele, cu istoria lor şi chiar cu drepturile la existenţă. Din acest punct de vedere, s-a înregistrat o discontinuitate regretabilă şi deloc benefică pentru ambele Biserici.

            Legea pentru regimul general al cultelor din 1928, al cărei proiect a fost pregătit încă din timpul guvernării liberale precedente (1922-1926), de către miniştrii cultelor de atunci, C. Banu (19 ianuarie 1922 - 29 octombrie 1926), şi Al. Lapedatu (30 octombrie 1923 - 29 martie 1926), n-a reuşit să armonizeze toate interesele şi să mulţumească toate cultele. Punctele vulnerabile ce au determinat polemici au fost, pe lângă problema ierarhizării Bisericilor, problemă de principiu, cele care încălcau statutele Bisericii Greco-Catolice şi nu ţineau seama de dreptul canonic. Un dezacord a existat între punctul de vedere al legiuitorului şi cel al Bisericii pe tema caracterului juridic al acesteia şi al părţilor sale componente. Legiuitorul era de părere că nu există persoană juridică colectivă, ci numai persoane juridice distincte, în timp ce din partea Blajului se susţinea că numai Biserica, ca instituţie de cult unitară şi indivizibilă, trebuie să fie conside-rată persoană juridică de drept public, investită cu puterea de a întocmi statutele de organizare şi funcţionare şi a-şi administra averea în mod autonom[21]. Toate bunurile materiale erau considerate ca fiind ale Bisericii, nu ale parohiilor locale, astfel că, potrivit dreptului canonic, acestea nici nu puteau fi considerate persoane juridice.

            Între Ministerul Cultelor şi Artelor – Direcţia Generală a Cultelor – prin miniştrii C. Banu şi Al Lapedatu, pe de o parte, şi directorul general Z. Pâclişanu şi mitropolia de la Blaj, pe de altă parte, s-a purtat corespondenţă, în prelungirea celei din 1922, în toată perioada guvernărilor liberale de până la votarea legii. Au fost trimise anteproiecte şi proiecte la 4 ia-nuarie 1923 şi 11 octombrie 1923[22], iar la 26 martie 1925 s-a publicat în zia-rul „Unirea“ proiectul de lege prezentat în sesiunea ordinară 1925-1928[23], cu punctele de vedere amintite. Din partea mitropoliei au fost trimise observaţii şi propuneri la 30 ianuarie 1923, 16 octombrie a.a., la 20 ianuarie 1926, 15 ianuarie 1928, 11 martie 1928[24]. La 22 martie, s-a ţinut  la Cluj un congres al laicilor români uniţi, încheiat cu o moţiune de protest împotriva proiectului de lege[25] şi cu înfiinţarea Asociaţiei Generale a Românilor Uniţi (AGRU)[26]. Din partea unor parohii unite s-au trimis spre mitropolie mesaje ce sprijineau acţiunea acesteia, iar în ziarele de la Blaj au fost publicate mai multe articole exprimând punctul de vedere al Bisericii Greco-Catolice.

            În toate cazurile, atitudinea Bisericii Române Unite faţă de problema legii cultelor a fost discutată în conferinţe episcopale şi s-au făcut, tot acolo, propuneri pornind de la drepturile câştigate în decursul istoriei şi ţinând seama de prevederile Constituţiei, ale dreptului civil şi ale dreptului canonic.

            În temeiul lor, au negat legitimitatea ierarhizării cultelor şi conside-rarea Bisericii Ortodoxe Române ca biserică dominantă; au propus ca Biserica să aibă personalitate juridică şi nu unităţile sale (parohii şi eparhii); dreptul de proprietate asupra bunurilor materiale să aparţină Bisericii, nu parohiilor; administrarea şi organizarea eparhiilor să se facă potrivit dreptului canonic ş.a.

            De unele s-a ţinut seama, de altele nu, ceea ce a şi făcut ca legea pentru regimul general al cultelor să fie primită cu unele rezerve şi să nu mulţumească pe deplin spiritualitatea greco-catolică şi, în general, toate cultele. Nu este lipsită, totuşi, de multe prevederi pozitive, de abordare a unor probleme în spirit obiectiv. N-a fost trecută, în mod expres, preve-derea constituţională din art. 22, ce definea Biserica Ortodoxă Română ca Biserică dominantă în statul român, iar pe cea greco-catolică ca având întâietate faţă de celelalte culte. Prevederea a lipsit de fapt şi din proiectul legii regimului general al cultelor, al ministerului Cultelor din 4 ianuarie 1923[27], dar a fost inclusă în Constituţia promulgată la 29 martie 1923.

            Pe de altă parte, legea cultelor din 1928 nu şi-a însuşit punctul de vedere exprimat la 30 ianuarie 1923 de Conferinţa Episcopală a Bisericii Române Unite. S-a propus atunci ca la articolul unde se vorbea de recunoaşterea personalităţii morale a cultelor (ortodox, catolic, reformat, unitarian, luteran, armean, gregorian şi mahomedan) să se facă precizări şi în legătură cu ajutorul material al statului. Textul propus era: „Aceste culte fiind recunoscute, sunt egal îndreptăţite şi în baza acestei depline parităţi se bucură deopotrivă de libertate şi protecţiune din partea statului“[28].

            Anteproiectul legii pentru regimul general al cultelor, propus de guvern, din 11 octombrie 1923, nu mai preia, legat de această problemă, nimic din proiectul anterior. Formulează doar, în art. 9, condiţiile pentru recunoaşterea de către stat a unui cult: să aibă pe teritoriul statului român cel puţin 200.000 de credincioşi şi să aibă o organizare unitară, având la bază un statut organic[29]. Anteproiectul era pregătit de noul ministru al Cultelor, Al. Lapedatu, şi a fost trimis mitropoliei de la Blaj cu rugămintea de a i se comunica observaţiile.

            La 16 octombrie, în numele Conferinţei episcopale greco-catolice, ce a avut loc la Bucureşti, mitropolitul Vasile Suciu dă un răspuns global, fără a mai face referiri la fiecare articol. „Deşi apreciem bunele intenţii ale actualului ministru al Cultelor de a reglementa raporturile dintre diferitele Biserici şi stat, în România întregită, şi deşi am dori din tot sufletul să dăm din parte-ne – spunea Mitropolitul Vasile Suciu – tot sprijinul posibil pentru închegarea cât mai desăvârşită a statului, a paşnicei convieţuiri şi a prosperării lui; totuşi, fiindcă anteproiectul de lege din chestiune în multe puncte ale sale, în logică continuitate, nu ţine seama de constituţia Bisericii noastre, vatămă libertatea şi drepturile ei şi pe deasupra prevede şi anumite drepturi şi privilegii, a căror conferire, după credinţa noastră, cad în exclusivă competenţă a Preafericitului Părinte, Papa de la Roma, noi episcopii greco-catolici români ai provinciei mitropolitane de Alba-Iulia şi Făgăraş, deşi regretăm, dar nu-l putem accepta“[30].

            Noul anteproiect al legii cultelor, pregătit tot de Al. Lapedatu şi trimis mitropoliei de la Blaj la 26 martie 1925, dezbătut parţial în parlament în sesiunea ordinară din 1925-1926[31] şi publicat în „Unirea“ de la Blaj în 19-26 decembrie 1925, a făcut obiectul unei noi Conferinţe episcopale la 16 ianuarie 1926[32]. Între anteproiect şi proiectul dezbătut în parlament sunt unele deosebiri, întregiri şi eliminări de articole sau paragrafe, nu însă în sensul dorit de episcopatul român unit. Problema recunoaşterii cultelor de către stat va cunoaşte o revenire la formularea din 1923, cu schimbările din 1925 (art. 18 şi 19) şi 1928 (art. 21), prin înlocuirea doar a unor cuvinte cu acelaşi înţeles: „Afară de cultul...“ cu „Pe lângă cultul...“. Cultele recunoscute sunt aceleaşi, fără să se mai facă vreo ierarhizare a lor. Se spune doar că, „pe lângă Biserica Ortodoxă a cărei organizare este stabilită prin lege specială“, mai erau recunoscute, concret, cele propuse în primul proiect (1923, art. 21).

            Această formulare nu schimbă lucrurile, pentru că prevederile articolului 21 din legea cultelor făceau referire la legea pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române din 6 mai 1925[33], în care se spunea, chiar în art. 1, că: „Biserica Ortodoxă Română, fiind religia marei majorităţi a românilor, este Biserică dominantă în statul român“[34].

            Legea cultelor din 1928 n-a cuprins formularea concretă privind ca-racterul dominant al Bisericii Ortodoxe Române, dar a fost păstrat cu evidenţă spiritul ce stăpânea puterea politică sub influenţa ierarhiei ortodoxe. Era garantat de o prevedere constituţională (art. 22); apare în mod special şi într-o lege organică (din 1925, art.1) şi indirect în legea cultelor din 1928 (art. 21). Conferinţa episcopilor greco-catolici din 16 ianuarie 1926 nu a abordat nici ea, în mod direct, această problemă, dar nici nu a renunţat a cere includerea în lege a dezideratelor formulate în conferinţele anterioare (din 16 ianuarie 1923, 9 şi 10 aprilie 1925), după ce a criticat proiectul dezbătut în parlament în 1925[35].

            În Memoriul Conferinţei episcopatului român unit, semnat de mitropolitul Vasile Suciu şi trimis ministrului Alexandru Lapedatu la 20 ianuarie 1926, au fost arătate din nou vechile nemulţumiri, cărora li s-au adăugat altele noi, motiv pentru care au hotărât că nici nu vor putea adera la proiect: „Ajungând proiectul dvs. de lege pentru regimul general al cultelor, prin depunerea lui în biroul senatului, la cunoştinţa publică şi văzând noi că dispoziţiile lui n-au ţinut seama aproape în nici o chestiune mai însemnată de observările şi desideratele pe care vi le-am prezentat din Conferinţa episcopatului român unit de la 9 şi 10 aprilie 1925 – ba pe alocuri s-au introdus chiar măsuri şi mai supărătoare pentru Biserica noastră, am supus acest proiect unei noi discuţii a episcopilor provinciei noastre bisericeşti, din sfatul cărora am fost însărcinat să vă comunic în cauză următoarele:

            Conferinţa episcopilor români uniţi, ţinută la 16 ianuarie în Blaj, declară că nu poate adera la proiectul de lege pentru regimul general al cultelor în forma în care el a fost depus la senat şi reîmprospătând dezideratele formulate în Conferinţa de la 9-10 aprilie, cere din nou şi cu toată insistenţa ca toate punctele esenţiale ale acestui memoriu, despre care s-a spus atunci că asupra lor nu se pot admite tranzacţii, să fie modificat în sensul dorit fiindcă altfel Biserica noastră va fi nevoită să deschidă împotriva amintitului proiect o luptă dintre cele mai grele, pe care nu o doreşte“[36].

            Au atras atenţia asupra acelor dispoziţii ale proiectului care, potrivit codului canonic al Bisericii, sunt de competenţa Sfântului Scaun al Vaticanului, anume art. 7 (noua delimitare a eparhiilor catolice de la graniţă), art. 23 (numirea şi instalarea episcopilor), art. 25 (crearea de noi episcopii), art. 32 (în problema ordinelor şi congregaţiilor religioase), art. 34 (patronatul), art. 47 (aprobarea statutului de organizare) şi altele care nu erau în concordanţă cu acelaşi cod: în problemele personalităţii juridice, a trecerilor în masă de la un cult la altul (art. 39 şi 41). Au cerut apoi eli-minarea unor aliniate din mai multe articole noi sau chiar articole întregi, care erau echivoce sau se considera că ating statutul normal al Bisericii în raport cu statul.

            Ultimul proiect de lege pentru regimul general al cultelor, pregătit tot de un guvern liberal şi tot de Alexandru Lapedatu în calitate de ministru al Cultelor şi Artelor, a fost dezbătut într-o nouă Conferinţă a episcopatului român unit şi observaţiile asupra acestuia au fost înaintate, la 15 ianuarie 1928, autorului proiectului de lege[37]. S-a făcut – se spunea în memoriul trimis – un studiu amănunţit al proiectului prin confruntarea lui cu preve-derile Concordatului încheiat şi semnat cu Vaticanul, la 10 mai 1927, de către guvernul precedent, al generalului Averescu[38].

            În litigiu au rămas aceleaşi probleme: nerecunoaşterea cultelor ca persoane juridice, condiţiile de acordare a ajutorului din partea statului cultelor recunoscute, drepturile statului în problema numirii unor funcţionari în posturi subvenţionate de stat, condiţiile şi formele de trecere de la un cult la altul ş.a. [39].

            Expunerea de motive la proiectul legii regimului general al cultelor a fost prezentată, în ambele camere, de Alex. Lapedatu, în calitate de mi-nistru al Cultelor şi Artelor. Acesta motivează totul în termeni istorici şi potrivit doctrinei liberale, explicând şi apărând prevederile incriminate.

            Confruntările au fost mai virulente în Senat şi mult mai liniştite în Camera deputaţilor. Spiritul de pace şi cel de înţelegere au fost aduse aici, în primul rând, de Nicolae Iorga prin discursul său cu care au început discuţiile generale. Cuprindea o adevărată incursiune în istorie şi era, în acelaşi timp, plin de înţelepciune şi îndemnuri pentru înţelegerea a ceea ce se sancţiona atunci în Parlamentul ţării, în folosul spiritualităţii creştine din România, printr-un respect desăvârşit dat omului, fără deosebire de etnia şi credinţa sa religioasă.

            N-a fost de acord cu unele lucruri şi, mai ales, cu denigrarea Bisericii Române Unite. „Biserica Unită este îndrituită a rămâne în mijlocul poporului românesc – afirma Nicolae Iorga – Ea este îndrituită, orice părere ar avea tânărul şi aprinsul cleric care se găseşte în fruntea arhidiecezei ordoxe în Ardeal şi pe care l-am cunoscut ca profesor în momentul când se forma, fără îndoială, această puternică credinţă, agresivă pe care l-am regăsit apoi manifestând această ideie frumoasă, dar nerealizabilă, de a reuni imedeiat cu forţa Statului Român, pe toţi românii, în aceeaşi biserică.

            Biserica Unită este un produs istoric şi, dacă este ca vreodată această biserică unită să dispară, ea va dispărea prin jocul împrejurărilor istorice, iar nu prin impunerea acestei biserici care îi stă în faţă şi care trebuie să o considere ca la 1848 pe Câmpia Libertăţii, ca o biserică ajutătoare, o biserică soră, unită în îmbrăţişare când este vorba de dăinuirea Statului Român şi de viitorul poporului românesc (Aplauze prelungite, îndelung repetate pe băncile majorităţii).

            Aceasta se va face când poporul românesc el însuşi va spune: timpul singur a distrus ceea ce timpul a creat.

            Până atunci, această biserică are dreptul de a exista din două motive hotărâtoare pentru societatea românească însăşi:

            Avem în această societate aşa de puţine organisme, aşa de puţine lucruri legate prin suflet, încât orice formă de existenţă morală a poporului românesc ne este scumpă.

            În al doilea rând, este o fericire pentru noi, în prin tot ce a dat ea, în glorioasa biserică de la Blaj, şi gloria aceasta nu i-o poate lua nici o pasiune, nici o nedreptate, şi este un motiv pentru care această biserică are dreptul să se aşeze dârză în faţa dreptului său şi să nu-l dea nimănui. Avem nevoie de legături cu Apusul. Ele folosesc mai mult decât legăturile unei prese câştigate sau legăturile unor călătorii scump plătite sau legăturile unor discursuri de banchete, legături cari, prin Biserica Unită, se stabilesc între noi şi între popoarele al căror sânge este şi sângele nostru“[40]

            Nu a vorbit singur în aceşti termeni. I s-au alăturat şi deputaţii Augustin Pordea şi Gavril Tripon.

            Gavril Tripon a găsit cuvinte alese pentru ambele biserici româneşti „…Ortodoxia ardeleană ne-a păstrat solidaritatea bisericească cu Patria mamă. Biserica Unită ne-a adus un profit nou: Conştiinţa latinităţii noastre şi solidaritatea de sânge cu ţările latine. Ne-a arătat totodată un gest istoric: drumul către Apus şi către Roma în viaţa noastră publică viitoare. Dar Blajul, mica noastră Romă, ne-a mai adus o contribuţie mare biseculară Neamului: şcolile Blajului, şi creşterea religioasă morală şi naţională mântuitoare de Neam. Preoţii săraci ai Blajului, profesorii, canonicii şi vlădicii s-au făcut pe rând mecenaţii Neamului. În casa fiecaruia se adăposteau doi până în cinci băieţi de şcoală, copii de iobagi veniţi din toate părţile românismului, numai cu haina săracă pe ei şi cu sufletul în oase. Din aceştia s-au crescut, în decurs de 200 de ani, conducătorii, preoţii şi învăţătorii poporului român din Ardeal. Ei au colaborat cu Bărnuţiu şi cu Cipariu şi cu Iancu „Regele Moţilor“ şi cu Prefecţii lui, în 1848, la proclamarea libertăţii politice în Ardeal, în 15 Maiu, la adunarea memorabilă, prezidată de cei doi Mitropoliţi ai Bisericilor române ortodoxă şi unită. Blajul cultural a devenit şi politic de primul rang. După Blaj s-au ridicat şcoli în mai multe centre din Ardeal: Beiuşul, Braşovul, Caransebeş, Năsăud, Gherla, Lugoj, etc. S-au întemeiat „Astra“ în Sibiu, Societatea Fondul de teatru, în Oradea. Iar în zilele noastre, Institutul recunoştinţei din Blaj şi mai multe institute similare, în centre deosebite. La Adunarea din Alba-Iulia, 1918, archiereii şi clerul celor două Biserici şi poporul crescut de ele au proclamat şi sigilat şi binecuvântat unirea Transilvaniei cu Patria mamă. Au merite neperitoare cele două Biserici române Ardelene: Cea ortodoxă şi cea unită. Să nu se pizmuiască. Să nu se duşmănească între sine. Marele Dumnezeu ştie care merit şi care jertfă e mai mare. Statornicia în legătură ortodoxă, ori gestul şi sufletul îndreptat către lumea latină a micei Biserici unite cu Roma. Avem lipsă de amândouă. Viitorul şi interesele Neamului ne vor indica încotro să aflăm şi unirea bisericească. O Biserică izolată autocefală poate fi frumoasă, dar în timpuri nenorocite rămâne neajutorată. Pilda e Rusia, şi Biserica ei îngenunchiată, decapitată şi neajutată de nimeni. În şcolile Blajului s-au împărţit pânea săracilor 200 de ani, copiilor nimănui, şi s-au împărţit burse mici şi mărişoare, nenumărate, întemeiate de Vlădici şi canonici şi umili călugări. Cimitirele Blajului sunt sfinte şi rămân sfinte. Fiecare piatră de mormânt ne arată un mecenat mare sau mic scump Neamului şi scump elevilor săraci. Pânea săracilor era ca făina văduvei din biblie, Era puţină, dar nu se găta nici odată. Blajul e sinonim cu altruismul suprem. Să-l cinstim precum se cuvine, căci a ridicat din robi de glie, un popor brav, compact, care şi-a zdrobit lanţurile ridicându-şi fruntea cu demnitate între popoare şi cu gratitudine către Dumnezeu. (Aplauze). Deputatul Gavril Tripon, Dezbaterile deputaţilor M.O. nr.95, din 22 iunie 1928, p. 3091.

În acelaşi context deputatul Augustin Pordea a subliniat că „…Istoria Transilvaniei e o eternă dovadă că la mari evenimente naţionale româneşti, preoţi şi credincioşi, fără deosebire, ortodocşi sau uniţi, au alergat şi s-au luptat pentru drepturile neamului… Nu s-au întrebat unii pe alţii dacă sunt uniţi sau ortodocşi, şi-au făcut deplina lor datorie, eroi şi martiri ai neamului şi recrutaţi din ambele confesiuni… Preoţii noştri spuneau că fără deosebire de cult erau susţinătorii ideii naţionale române şi să nu credeţi – spunea deputatul Augustin Pordea – că cei ce şi-au făcut studiile la Roma s-ar fi întors acasă, micşoraţi în sentimentele lor de români. Dimpotrivă, dovadă e viaţa părintelui Lucaci, care după opt ani de studii la Roma, întors acasă într-un judeţ cu un covârşitor procent de unguri, a ştiut să fie folositor unei întregi generaţii în privinţa sufletului românesc…“[41].

            Întreg episcopatul românilor uniţi din Senat a apărat dreptul la existenţă al Bisericii Române Unite, contestat şi periclitat nu de articolele de lege în discuţie, ci de spiritul aroganţei ortodoxe ce, atunci şi în întreg deceniul trei, s-a transformat într-un puternic curent.

                Dincolo de toate acestea, prevederile legii regimului general al cultelor – operă a distinsului om de ştiinţă, de cultură şi om politic cu largi orizonturi, Alex. Lapedatu – vor îngădui, vreme de două decenii, dezvoltarea tuturor cultelor din România în cel mai desăvârşit spirit democratic.

Prevederi fundamentale în legea pentru regimul general al cultelor

din 22 aprilie 1928

                Potrivit articolului 21, în statul român au fost recunoscute zece culte: ortodox; greco-catolic - unit; catolic de rit latin; grec, rutean şi armean; reformat (calvin); evanghelic-luteran; unitarian; armeano-gregorian; mozaic (cu diferite ramuri) şi mahomedan [42].

                Nu se fac referiri la prevederile articolului 22 din Constituţia anului 1923, potrivit cărora Biserica Ortodoxă şi Biserica Greco-Catolică sunt biserici româneşti şi au, prima, datorită numărului credincioşilor, caracter dominant, iar a doua, întâietate faţă de celelalte culte. Se fac trimiteri, în schimb, la legea de organizare a Bisericii Ortodoxe din 1925, unde a fost consacrat principiul dominaţiei sale în raport cu celelalte culte.

                Pe de altă parte, Constituţia din 1938 a cuprins aceleaşi prevederi în această problemă. A considerat Biserica Ortodoxă şi cea Greco-Catolică Biserici româneşti, Biserica Ortodoxă ca Biserică dominantă (din acelaşi motiv)[43], iar cea Greco-Catolică, cu întâietate faţă de celelalte culte (art. 19).

                Aceasta înseamnă că, vreme de un deceniu şi jumătate – de la Constituţia din 1923 la cea din 1938 şi apoi încă un deceniu până la desfiinţarea Bisericii Române Unite din 1948 (mai puţin cei patru ani ai regimului lui Antonescu, fără Constituţie şi fără ca vreo modificare a legii regimului cultelor din deceniile trei-patru să definească în mod direct acest statut) – cele două constituţii au perpetuat o prevedere stânjenitoare, de la care şi pe fondul căreia s-a trecut, treptat, la cultivarea ideii unirii celor două Biserici, considerată de ierarhia Bisericii Ortodoxe Române ca un act reparatoriu a ceea ce s-a întâmplat în anii 1697-1701.

            Consecinţele au fost grave. Deceniile trei-patru s-au caracterizat prin confruntări între elita celor două Biserici (Ortodoxă şi Greco-Catolică), prezidate şi cauzate, în principal, de cele două tendinţe venite dinspre ie-rarhia Bisericii Ortodoxe Române. Statul s-a constituit şi el ca parte şi a cauzat, la rândul său, confruntări, prin prevederile constituţionale şi cele ale legii regimului cultelor.

            Următorul articol (22) îngăduia recunoaşterea  şi a altor culte dacă confesiunea de credinţă şi principiile lor religioase morale nu vor fi potrivnice ordinei publice, bunelor moravuri şi dacă sistemul lor de organizare, conducere şi administrare va fi în conformitate cu dispoziţiunile legii cultelor.

            Statul garanta, în chiar întâiul articol al legii, tuturor cultelor „o deopotrivă libertate şi protecţiune“, cu condiţia ca să nu fi atins, prin acti-vitatea lor, „ordinea publică, bunele moravuri şi legile sale de organizare“. Era o prevedere preluată din toate proiectele.

            Statul şi-a asumat dreptul de supraveghere şi control al tuturor cultelor, prin intermediul minsterului Cultelor,  (art. 25), iar şefii lor, aleşi sau numiţi, în conformitate cu statutele lor de organizare, puteau fi recunoscuţi şi introduşi în funcţie numai după aprobarea regelui, la recomandarea ministrului Cultelor şi după depunerea jurământului de fidelitate către suveran şi de supunere faţă de constituţia şi legile ţării (art. 27).

            Drepturile şi îndatoririle cultelor faţă de stat şi ale statului faţă de culte au fost definite, principial, într-o succesiune de articole, cu concretizări şi trimiteri la legile de organizare şi la statutele acestora. Reglementarea raporturilor dintre stat şi Biserică izvora dintr-o necesitate obiectivă. Biserica, ca toate cultele recunoscute, era, alături de şcoli şi familie, una din instituţiile fundamentale ale statului, cu rol educativ la nivelul tuturor vârstelor, în spiritul moralei creştine.

            Era firesc ca reglementarea acestor raporturi să fie precedată – şi, în unele cazuri, urmată – de propria organizare, internă, a fiecărui cult, prin legi şi statute proprii. Prin desăvârşirea unităţii naţionale, România a pri-mit între graniţele sale cultele cunoscute în Vechiul Regat, dar şi culte noi. Primele (printre care chiar Biserica Ortodoxă Română) aveau totuşi un trecut istoric cu o evoluţie şi organizare proprie, de aceea se impunea, cum am mai arătat, în primul rând, o armonizare a lor. Unele erau numai în parte noi (Biserica Română Unită cu Roma), dar obligau statul român la statornicirea unor relaţii de dimensiuni sporite şi în forme complexe cu Sfântul Scaun. Pe de altă parte, naţionalităţile conlocuitoare, integrate în statul român, aveau Bisericile lor cu o veche istorie şi o veche tradiţie, ce se cereau respectate, dar şi bine încadrate şi articulate în structurile statului român modern.

            Legea regimului general al cultelor nu putea să nu ţină seama de toate aceste particularităţi, astfel că ele n-au fost ignorate nici în legile şi statutele de organizare ale cultelor din România, date sau întocmite în deceniile trei-patru. Au fost şi nemulţumiri, unele îndreptăţite; au fost, cum mai spuneam, şi multe confruntări, dar, dincolo de toate acestea, trebuie subliniată voinţa puterii politice şi eforturile tuturor miniştrilor de la departamentul Cultelor şi Artelor, ale factorilor implicaţi din cadrul acestui mi-nister sau al celui de Externe, în depăşirea obstacolelor şi rezolvarea problemelor în spirit conciliant.

            Ministerul Cultelor şi al Instrucţiunii Publice a cunoscut, în perioada interbelică, mai multe reorganizări[44]44. Până în 1930, activitatea şi-a desfăşurat-o potrivit legii votate de o majoritate liberală în 1910 (premier fiind Ion I.C. Brătianu, iar ministru C.C. Arion), suferind însă, în acest interval, numeroase modificări[45]. Legea pentru organizarea şi funcţionarea aceluiaşi minister din 1 iunie 1930 a fost votată de un parlament cu majoritate naţional-ţărănistă, premier fiind Iuliu Maniu, iar ministru N. Costăchescu[46]. Urmează un jurnal al Consiliului de Miniştri, liberal, din 28 noiembrie 1936[47] şi o lege din 10 martie 1937, votată de o majoritate li-berală (premier Gh. Tătărăscu, ministru Victor Iamandi)[48]. În timpul regimului Antonescu, sub ministrul Traian Brăileanu, printr-un decret-lege din 1 iunie 1941, ministerul Culturii Naţionale şi al Cultelor a cunoscut o nouă organizare[49].

            Din cele de mai sus, rezultă că iniţiativele legislative privind organizarea ministerului Cultelor au aparţinut doar Partidului Liberal[50], al celui Naţional-Ţărănist şi generalului Ion Antonescu, iar legea regimului gene-ral al cultelor a fost pregătită şi votată în 1928 tot de liberali, modificată în 1929 de naţional-ţărănişti[51]; în fine, a fost exclus un paragraf al unui articol 44 în 1941, sub Ion Antonescu[52].

            Legea pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române şi statutul acesteia, din 6 mai 1925, cele dintâi acte legislative şi normative în seria reglementărilor interne în plan bisericesc, au avut loc în vremea guvernului condus de Ion I.C. Brătianu (1922-1926), avându-l ca ministru de resort pe Alexandru Lapedatu[53]. În deceniile trei-patru au intervenit câteva completări, modificări sau reglementări: regulamentul pentru alegerea vicarilor (25 ianuarie 1935)[54]; modificarea art. 19 din legea de organizare (4 mai 1936)[55]; trecerea unor imobile la stat (în decembrie 1936)[56]; regulamentul pentru executarea construcţiilor de biserici, capele, clopotniţe, case parohiale etc. (5 aprilie 1937)[57]; înfiinţarea Bisericii militare Mihai Vodă din Bucureşti (28 iunie 1939)[58] şi regulamentul ei de funcţionare (25 octombrie 1940)[59]; înfiinţarea unui comitet pentru construirea Bisericii-monument din cimitirul eroilor din Sibiu (23 ianuarie 1942)[60], majoritatea lor în timpul guvernării liberale - premier Gh. Tătărăscu (1934-1937), miniştrii la Culte fiind Alexandru Lapedatu (3 ianuarie 1934-28 august 1936) şi Victor Iamandi (29 august 1936-27 decembrie 1937), una în timpul regimului carlist - premier Armand Călinescu (martie - septembrie 1939) şi ministru la Culte şi Arte N. Zigre, iar ultimele două măsuri le-gislative au aparţinut guvernului Ion Antonescu, ministru de resort fiind Traian Brăileanu.

            În succesiune cronologică, a urmat Statutul Organic al Bisericii Regnicolare Evanghelice C.A. din 5 aprilie 1927[61] şi Concordatul cu Vaticanul, semnat la 10 mai

 

 

 

1927 şi ratificat la 12 iunie 1929[62].

                În anul 1928, în 19 ianuarie şi 8 noiembrie, a fost aprobat Statutul Comunităţii Bisericeşti Baptiste[63] şi dată decizia pentru organizarea Cultului Mozaic (ultima, după votarea legii regimului cultelor)[64]. Tot posterioare legii cultelor au fost legea şi statutul de organizare ale eparhiei Armeană Gregoriană din România (3 august şi, respectiv, 7 decembrie 1931)[65], şi Acordul privitor la interpretarea art. IX din Concordatul cu Sfântul Scaun (din 3 august 1932), precum şi statutele diecezei catolice de rit latin de Alba-Iulia[66].

                Măsurile legislative din anul 1928 au fost luate în timpul guvernului liberal condus de Vintilă Brătianu (1927-1928), ministru la Culte fiind Alexandru Lapedatu, cele din 1931 sub premierul (şi ministru la Culte în acelaşi timp) Nicolae Iorga, iar cele din 1932 sub guvernul Naţional-Ţărănist condus de Al. Vaida-Voievod, cu Dimitrie Gusti la Culte şi Instrucţiune.

                În întreaga perioadă interbelică au mai fost luate şi alte măsuri legislative cu caracter general sau special, vizând problema cultelor: au fost aplicate unele prevederi din legea sindicatelor profesionale (mai 1921)[67], a asociaţiilor profesionale (aprilie 1921)[68], a asociaţiilor

 

religioase (august 1933)[69], a inventarierii averilor bisericeşti (iunie 1934)[70], a încadrării funcţionarilor ecleziastici (martie 1937)[71], decizia pentru programul activităţilor religioase (iulie 1940)[72] etc.

            Spiritualitatea românească clericală a pregătit şi a primit, după Marea Unire, un ansamblu de măsuri legislative care vizau organizarea şi funcţionarea instituţiilor  de cult prin racordarea tuturor la principiile de drept şi de viaţă ale statului român modern, unitar şi creştin, cu respectarea drepturilor omului, indiferent de etnie şi credinţa sa. De aceea, de cele ce s-au emis până în aprilie 1928 s-a ţinut seama în legea generală a cultelor, iar cele posterioare au avut în vedere prevederile acesteia.

            Lăsând la o parte unele nemulţumiri venite dinspre un cult sau altul, legea regimului cultelor din 1928, legată de numele distinsului om de cultură şi ştiinţă Al. Lapedatu, a însemnat cadrul juridic în care s-au desfăşurat, vreme de două decenii, raporturile dintre Biserică şi stat, într-o deplină normalitate până la instaurarea regimului procomunist de la 6 martie 1945, şi prin încălcarea ei, până în august 1948, când a şi fost înlocuită.

            Legea pentru regimul general al cultelor din 22 aprilie 1928 are 59 de articole, grupate în trei capitole: I. Dispoziţiuni generale (art. 1-20); II. Raporturile dintre stat şi culte (art. 21-40); III. Relaţiile dintre culte (art. 41-50) şi Dispoziţiuni finale (art. 51-59).

            Erau garantate libertatea şi protecţia tuturor cultelor (art. 1), lucruri asupra cărora am revenit mereu. Nimeni nu putea fi împiedicat în exerci-ţiul liber al oricărui cult şi nimeni nu putea aduce vreo jignire celorlalte culte sau provoca demonstraţii împotriva lor (art.2).

            Credinţele religioase nu puteau împiedica pe nimeni să dobândească şi să exercite drepturile civile şi politice, dar nici nu puteau scuti de la îndeplinirea obligaţiilor cerute de legi (art. 3). Nimeni nu putea fi urmărit de autorităţile bisericeşti pentru motivul că şi-a îndeplinit vreo obligaţie cerută de legi sau că  a săvârşit vreo faptă oprită de acestea (art. 4). Nimeni nu putea fi constrâns să participe la serviciile religioase ale unui alt cult (art. 5).

            Legea a interzis constituirea de organizaţii politice pe baze confesio-nale, precum şi tratarea problemelor de „politică militantă“ în cadrul corporaţiilor şi instituţiilor bisericeşti (art. 6). Nici un cult nu putea avea relaţii de dependenţă cu vreo autoritate sau organizaţie bisericească din străinătate, cu excepţia celor impuse de principiile lui dogmatice şi juridico-canonice. O excepţie constituia cultul catolic, cu toate riturile sale, pentru care legea a prevăzut încheierea unui acord special supus Corpurilor legiuitoare (art. 7). La data promulgării legii cultelor exista Concordatul semnat de statul român cu Vaticanul la 10 mai 1927.

            Jurisdicţia autorităţilor religioase din ţară nu se putea extinde în afara teritoriului statului român şi nici autorităţile religioase ale cultelor din străinătate nu puteau exercita nici o jurisdicţie în cuprinsul statului român (art. 8). Se puteau primi ajutoare din exterior, dar cu obligaţia de a fi anunţate ministerului Cultelor şi cu condiţia de a nu fi folosite împotriva intereselor statului sau armoniei interconfesionale (art. 9).

            Membrii clerului, ai organelor de conducere şi funcţionarii de orice categorie ai cultelor şi instituţiilor lor trebuiau să fie cetăţeni români ce se bucurau de toate drepturile civile şi politice, fără condamnări prin sentinţe definitive pentru crime împotriva bunelor moravuri şi contra siguranţei statului şi, în general, pentru orice faptă care ar fi putut atrage interdicţie corecţională. Puteau fi admişi, în mod excepţional, de către ministerul cultelor, ca membri ai clerului şi cetăţeni străini, pe un timp limitat şi în condiţii speciale. Şefii Cultelor (mitropoliţii, episcopii, superintendenţii etc.) puteau fi judecaţi pentru delicte ordinare şi politice de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (art. 10).

            Erau considerate persoane juridice organizaţiile cultelor istorice, create şi reprezentate în conformitate cu sistemul lor de organizare şi prevăzute în statute: comunităţile, parohiile, protopopiatele, mănăstirile, capitlurile, episcopiile, arhiepiscopiile, mitropoliile etc. (art. 11).

            Cultele au fost împuternicite să-şi conducă problemele interne potrivit statutului lor de organizare aprobat în condiţiile legii analizate. Patrimoniile şi fundaţiile urmau a fi administrate de către organele competente ale cultelor respective, sub supravegherea autorităţilor bisericeşti superioare, potrivit actelor fundaţionale ori a dispoziţiilor testamentare şi puteau fi folosite numai în scopurile speciale pentru care au fost destinate. Achiziţiile cu titlu gratuit de averi mobile şi imobile, de către culte, erau supuse prevederilor art. 811 şi 817 din Codul civil român (art. 12)[73].

            Hotărârile instanţelor disciplinare şi judecătoreşti ale cultelor erau executate prin organele lor proprii. Puteau primi, dar numai la cerere, concursul organelor executive ale statului pentru îndeplinirea acestor hotărâri (art. 13).

            Cultele puteau înfiinţa, administra şi controla instituţii culturale şi de binefacere, în marginile şi potrivit dispoziţiilor legale privitoare la acest fel de instituţii (art. 14). Puteau înfiinţa şi controla instituţii speciale pentru pregătirea clerului lor. Programele pentru studiile teoretice erau stabilite de organele competente. Studiul istoriei, al limbii şi literaturii române şi al constituţiei urmau a fi predate conform unui program stabilit de autoritatea bisericească competentă în acord cu ministerul Cultelor, în aşa fel încât să nu împiedice pregătirea teologică specială şi să fie compatibil cu caracterul religios-moral al acestor institute. Diplomele de pregătire teologică, obţinute în străinătate, trebuiau echivalate pe baza unui examen special, potrivit programei studiilor de istorie, de limbă şi literatură română şi de constituţia ţării, desfăşurat la institutele teologice abilitate ale cultelor respective, de către o comisie la lucrările căreia asista şi un reprezentant al ministerului Cultelor (art. 15).

            Cultele aveau dreptul de a face instrucţia religioasă a elevilor de credinţa lor din şcolile publice şi particulare, conform legilor privitoare la instrucţia publică. Acelaşi lucru puteau să-l facă în armată, în spitalele civile şi militare, orfelinate, şcoli corecţionale şi penitenciare, pentru cre-dincioşii lor. Li s-a îngăduit să facă servicii religioase cu respectarea legilor şi regulamentelor şi să angajeze preoţi pentru acestea (art. 16). Toate cultele erau datoare să facă servicii religioase la solemnităţile naţionale şi la cele ale familiei regale (art. 18).

            Actele de stare civilă cădeau în atribuţiile legii civile, dar întocmirea lor trebuia să preceadă, întotdeauna, binecuvântarea religioasă (art. 20).

            O prevedere de o importanţă covârşitoare, asemeni celei privitoare la personalitatea juridică în forma cerută de episcopatul Bisericii Greco-Catolice, cuprinsă în art. 19, interzicea sub orice formă urmărirea sau sechestrarea bisericilor (caselor de rugăciuni), a terenurilor, cimitirelor şi odoarelor sacre.

            În continuarea prevederilor generale şi în strânsă legătură cu ele, sunt fixate, în alte zece articole, raporturile dintre stat şi culte. Au fost îndelung discutate şi n-au lipsit nici confruntările şi deosebirile de opinii; unele propuneri, venite dinspre ambele părţi, au fost primite şi cuprinse în lege, altele nu. Formulările finale, chiar dacă nu au mulţumit pe deplin toate cultele, au îngăduit desfăşurarea unor raporturi normale între puterea politică şi culte, ce şi-au găsit, în cadrul statului român, şi locul, şi condiţiile de desfăşurare a activităţii lor.

            Puterea legiuitoare a stabilit cultele recunoscute şi a fixat condiţiile pentru recunoaşterea altora în viitor (art. 21), drepturile şi îndatoririle asociaţiilor religioase (art. 24), dreptul statului de supraveghere şi control asupra activităţii lor (art. 25-26), formulele de jurământ ale conducătorilor de cult (art. 27), condiţiile în care puteau fi create eparhii noi (art. 28), precum şi problemele financiare: acoperirea cheltuielilor în primul rând din mijloacele proprii ale cultelor (art. 29), contribuţia credincioşilor (art. 30), ajutoarele date şi plăţile făcute din partea statului (art. 31-35). A fost reglementată problema ordinelor şi a congregaţiilor religioase (art. 36), a averilor cultelor dispărute (art. 37), a instituţiei patronatului (art. 39) şi s-a înscris şi cerut ca, între organele bisericeşti şi autorităţile statului, corespondenţa să fie purtată în limbă română (art. 40).

            Tot zece articole ale legii au fixat principiile şi cadrele relaţiilor dintre culte. Independenţa în acţiuni, colaborarea potrivit dreptului canonic şi în spiritul ecumenic au călăuzit pe legiuitor, nu însă şi pe toţi cei chemaţi să le respecte şi să le aplice.

            Procesul deschis Bisericii Române Unite din partea celei Ortodoxe, cu aproape un deceniu înainte, a continuat şi după legiferarea regimului ge-neral al cultelor.

            Membrii unui cult nu puteau fi constrânşi la întreţinerea altui cult (art. 41), iar preoţii aveau dreptul să săvârşească slujbe şi ceremonii religioase numai credincioşilor cultului respectiv, cu câteva excepţii, determinate de o extremă necesitate şi urgenţă (art. 42). Problema obţinerii actului de botez sau a trecerii de la un cult la altul, prin căsătorie sau orice altă împrejurare, a făcut obiectul mai multor articole (de la 43 la 50). Ideea fundamentală pornea de la o prevedere constituţională înscrisă şi în lege. „Constituţiunea garantând tuturor cetăţenilor libertatea de conştiinţă - se spunea în art. 43 al legii regimului cultelor - oricine are dreptul de a aparţine oricărui cult“.

            Opţiunea trecerii de la un cult la altul se putea face individual, de la vârsta de 18 ani împliniţi, cu respectarea normelor cuprinse în lege. Prin căsătorie, femeile puteau să-şi schimbe religia chiar înainte de împlinirea vârstei de 18 ani (art. 44). Oricine, întrunind condiţiile de la articolul 44, voia „să intre sau să treacă la alt cult“ era obligat să anunţe „această intenţie, în persoană şi însoţit de doi martori, ofiţerului stării civile al comunei unde domiciliază“  (art. 45).

            Era o prevedere de o excepţională valoare de drept, constituind un obstacol fundamental în calea abuzurilor pregătite de puterea politică procomunistă, din martie 1945 până în decembrie 1948. A fost şi motivul abrogării legii regimului cultelor şi a Constituţiei, în acelaşi an (1948).

            Dispoziţiile finale, cuprinse în nouă articole, au avut în vedere diverse probleme de interes general: punerea de acord a statutelor de organizare şi funcţionare ale tuturor cultelor într-un termen de un an de la intrarea în vigoarea a legii (art. 51), menţinerea drepturilor recunoscute comunităţii baptiste printr-un „jurnal“ al Consiliului de Miniştri (noiembrie 1927) (art. 53), obligaţia Ministerului Cultelor de a stabili, în termen de şase luni, normele pentru întocmirea statutelor de organizare ale Cultului mozaic şi musulman (art. 54-56); reglementarea juridică a bunurilor bisericeşti aflate dincolo de frontierele statului român, care aparţineau cultelor din ţară, precum şi a bunurilor din ţară aparţinând cultelor din afară, urma să fie determinată prin convenţii speciale (art. 52).

            O prevedere părtinitoare, logică şi ciudată era aceea a art. 57, potrivit căreia „Dispoziţiunile din această lege privesc şi biserica ortodoxă întrucât nu sunt contrare legii speciale de organizare a acestei biserici“, în timp ce un articol (51) prevedea, cum mai spuneam, că „toate cultele sunt datoare a-şi pune în concordanţă statutele lor de organizare cu dispoziţiunile legii de faţă în termen de un an“, iar ultimul articol (59) făcând referire din nou că „toate legile, statutele, regulamentele, ordonanţele şi dispoziţiunile de orice natură în vigoare, înainte de promulgarea legii de faţă, ori contrare ei“ au fost declarate ca fiind nule.

            Proiectul legii regimului general al cultelor, chiar dacă a făcut obiectul multor discuţii în timpul pregătirii sale (1922-1928), în cel al dezbaterilor parlamentare[74] (1928) a primit votul masiv, aproape unanim, al senatorilor şi deputaţilor din majoritate şi din opoziţie.

            Alexandru Lapedatu şi-a încheiat Expunerea de motive cu „convingerea nestrămutată că prin ridicarea lui la valoare de lege se va face încă un nou şi mare pas înainte în opera de consolidare a României întregite“[75].

            Aşa a şi fost: noua lege s-a alăturat unui şir întreg de norme ce aveau să desăvârşească procesul instituţional-administrativ de unificare a ţării spre desăvârşirea Hotărârilor de Unire de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba-Iulia.



[1] C.Hamangiu, Codul General al României, vol. 15-16, 1928, p. 1039-1047.

[2] C. Hamangiu, op.cit., vol. 11-12, 1922-1926, p. 496-502.

[3] Cf. pe larg procesul unificării legislative în general la Gheorghe Iancu, Unificarea legislativă. Sistemul administrativ al României, în Dezvoltare şi modernizare în România interbelică. 1919-1939, 1988, p. 39-67.

[4] Marcel Ştirban, Şapte decenii de la semnarea Concordatului dintre Statul Român şi Sfântul Scaun apostolic al Bisericii catolice – statul Vatican (1927), I-II, în “Studia Universitatis Babeşs-Bolyai”, 1997, 1998.

[5] C.Hamangiu, op.cit., vol. 19, 1931, p. 671-672 şi 817-842.

[6] C. Hamangiu, op.cit., vol. 15-16, 1927, p. 654 (Statutul organic al Bisericii Regnicolare Evanghelice C.A. din 5 aprilie 1927).

[7] Decizie pentru organizarea cultului mosaic din 8 noiembrie 1928, M.O., nr. 250.

[8] Statutul Comunităţii Bisericii Baptiste. C. Hamangiu, op.cit., vol. 15-16, p. 933-939.

[9] Din Expunerea de motive. Dezbaterile parlamentare. M.O. nr. 94 din 2 iunie 1928, p. 30-49.

[10] Biserica noastră şi cultele minoritare. Marea discuţie parlamentară în jurul legei cultelor, cu o introducere de M. Russu Ardeleanu. Bucureşti, Imprimeria ziarului Universal, 1928, 430 p.; P. Gâbirceanu. Raportul şi cuvântarea ţinută în Senat la Legea pentru „Regimul general al cultelor“, Bucureşti, 1928; Vasile Goldiş. Subvenţionarea cultelor în Statul Român. Discurs rostit în Senat în ziua de 16 decembrie 1926. Arad, 1927; Alexandru Lapedatu, Noul regim al cultelor în România. Cuvântări rostite în Senat şi în Adunarea Deputaţilor, Bucureşti, 1928; Idem, Statul şi Biserica. Cuvântare rostită în Senat la 29 decembrie 1923, Bucureşti, 1924; I. Mateiu, Dreptul bisericesc de stat în România întregită. Regimul general al cultelor, Bucureşti, 1926; Ioan G. Savin, Problema cultelor în România, Bucureşti, 1937.

[11] C. Hamangiu, op. cit., vol. 15-16, p. 1039-1047.

[12] Ibidem, p. 1204-1210.

[13] Biserica şi Statul. Memoriu prezentat Consiliului Dirigent Român din partea Episcopatului Provinciei Bisericeşti Greco-Catolice Române de Alba-Iulia şi Făgăraş. Blaj, Tip. Seminarului Teologic gr. catolic, 191, p. 3.

[14] Ibidem.

[15] Georgeta Domuţa, Biserica Greco-Catolică (Română Unită cu Roma) şi proiectele de lege pentru regimul general al cultelor. Lucrare de licenţă, Universitatea „1 Decembrie 1918“, Alba Iulia, 1996, coordonator lector univ. Valer Moga, p. 46-51. Folosirea documentelor o facem cu consimţământul autoarei, dar drepturile primului cercetător îi revin şi îi rămân, odată cu mulţumirile noastre.

[16] Ibidem.

[17] C. Hamangiu, op. cit., vol. 11-12, p. 6.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem.

[20] Ibidem, vol. 15-16, p. 1039.

[21] Zaharia Boilă, Chestiunea averilor bisericeşti, Blaj, 1928, p. 24.

[22] Georgeta Domuţa, op. cit., p. 52-57, 63-68.

[23] Unirea” (Blaj), 1925, 35, nr. 51-52, din 19-26 decembrie.

[24] Georgeta Domuţa, op. cit. p. 58-62, 69, 85-97.

[25] Ibidem, p. 38.

[26] AGRU, Buletinul Asociaţiunei Generale a Românilor Uniţi, 1930, 1, nr. 1.

[27] Georgeta Domuţa, op. cit., p. 54.

[28] Ibidem, p. 59.

[29] Ibidem, p. 64.

[30] Ibidem, p. 69.

[31] Proiectul legii regimului cultelor din 1925 a fost prezentat Senatului, analizat în comisia specială pentru culte şi pe sesiuni în lunile februarie – martie 1926. Cu o seamă „de amendări şi perfecţionări“ a ajuns şi în plenul Senatului pentru dezbaterea generală. Retragerea guvernului liberal de la conducerea ţării a împiedicat desfăşurarea acestora. A fost însuşit şi de guvernul următor, al generalului Averescu şi de ministrul cultelor şi artelor, Vasile Goldiş. Intenţionau să-l prezinte şi ei în Parlament. „Împrejurările au zădărnicit însă şi această intenţiune /şi/ astfel proiectul a rămas să fie adus tot de către acel ce l-a întocmit“. Din Expunerea de motive la proiectul legii regimului cultelor din 1928. Monitorul Oficial nr. 94 din 2 iunie 1928, partea a III-a Dezbateri parlamentare. Adunarea Deputaţilor, şedinţa de miercuri, 4 aprilie 1928, p. 3050.

[32] Georgeta Domuţa, op. cit., p. 85-91.

[33] C. Hamangiu, op. cit., vol. 11-12, p. 496-502, vezi şi Statutele pentru organizare. Ibidem, p. 502-525.

[34] Ibidem, p. 496.

[35] Georgeta Domuţa, op. cit., p. 85-91.

[36] Ibidem.

[37] Ibidem, p. 92-95.

[38] Ibidem, p. 92.

[39] Ibidem, p. 92-95.

[40] Dezbaterile parlalmentare… M.O. nr. 98 din 17 iulie 1928, p. 3064-3068“

[41] Ibidem, p. 3069-3070 şi 3092.

[42] C. Hamangiu, op. cit., vol. 15-16, p. 1042.

[43] Ibidem, vol. 26, partea l, p. 175.

[44] Ministerul Cultelor a funcţionat sub această formă între 26 ianuarie 1862 şi 1 mai 1868, apoi a primit denumirea de Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice până la 13 iunie 1920 când se scindează în: Ministerul Instrucţiunii (13 iunie 1920 – 14 noiembrie 1929, şi Ministerul Cultelor şi Artelor (13 iunie 1920 - 14 noiembrie 1929 şi 9 iunie 1934 - 28 septembrie 1939). Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice se uneşte din nou între 14 noiembrie 1929 şi 12 noiembrie 1936. De la 12 noiembrie 1936 funcţionează sub denumirea de Ministerul Educaţiei Naţionale. Mioara Tudorică, Ioana Burlacu, Guvernele României între anii 1866-1945. Lista de miniştri. Revista Arhivelor, 1970, nr. 2, p. 465.

[45] C. Hamangiu, op. cit., 18, p. 432.

[46] Lege pentru organizarea şi funcţionarea Ministerului Instrucţiunii Publice şi al Cultelor din 1 iulie 1930, votată de Adunarea deputaţilor şi Senat în şedinţele din 6 şi 20 iunie 1930, promulgată cu Decretul nr. 2386/1930 şi publicată în M.O. nr. 143 din 1 iulie 1930. C. Hamangiu, op. cit., vol. 18, p. 432-475 (cu Direcţia a VI-a a Cultelor, art. 18) p. 433-435.

[47] Jurnal al Consiliului de Miniştrii din 28 noiembrie 1936, publicat în M.O., p. I, nr. 278 din 28 noiembrie 1936. C. Hamangiu, op. cit., vol. 24, p. II, p. 857-859.

[48] Lege pentru organizarea Ministerului Cultelor şi Artelor din 10 martie 1937, votată de Senat şi Adunarea deputaţilor în şedinţele din 1 şi 5 martie 1937, promulgată prin decret regal nr. 1046/1937, publicată în M.O. p. I, nr. 57 din 10 martie 1937, C. Hamangiu, op. cit., vol. 25, partea I, p. 253-261.

[49] Decret-lege referitor la organizarea şi funcţionarea Ministerului Culturii Naţionale şi al Cultelor din 1 iunie 1941 decretat cu I. D. nr. 1629 din 31 mai 1941, publicat în M.O. nr. 127 din 1 iunie 1941. C. Hamangiu, vol. 29/1941, partea II-a, p. 1172-1173 (Titlul V Subsecretariatul de Stat al Cultelor şi Artelor, p. 1187-1188).

[50] Lege pentru regimul general al cultelor din 22 aprilie 1928, votată în Senat la 31 martie şi în Adunarea deputaţilor din 6 aprilie 1929, promulgată cu decret Nr. 1093/1928, publicată în M.O. nr. 89 din 22 aprilie 1928. C. Hamangiu, op. cit., vol. 15-16, p. 1039-1047; Instrucţiuni pentru aplicarea art. 45, 47, 49 şi 50 din legea pentru regimul general al cultelor din 10 iulie 1928. C. Hamangiu, op. cit., vol. 15-16, p. 1204-1210.

[51] Modificarea unor articole din Legea pentru regimul general al cultelor, 3 august 1929. C. Hamangiu, op. cit., vol. XVII, 1929, p. 1029.

[52] Decret-lege privitor la modificarea art. 44 din Legea pentru regimul general al cultelor din 21 martie 1941, decretat cu I.D. 711 din 18 martie 1941 şi publicat în M.O. nr. 68 din 21 martie 1941. C. Hamangiu, vol. 29, partea I-a, p. 443-444.

[53] Legea pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române din 6 mai 1925, votată de Senat în şedinţa de la 24 martie 1925 şi de Adunarea Deputaţilor din 3 aprilie 1925, promulgată prin decret nr. 1402/1925, publicată în M.O. din 6 mai 1925. C. Hamangiu, op. cit., vol. 11-12, p. 495-502; Statut pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române din 6 mai 1925. Face parte din Legea de organizare a B.O.R. şi au fost votate şi promulgate împreună. C. Hamangiu, op. cit., vol. 11-12, p. 502-525.

[54] Regulamentul pentru alegerea, titulatura şi numirea arhiereilor-vicari în Biserica Ortodoxă Română din 25 ianuarie 1935 aprobat prin decret regal nr. 100/1935, publicat în M.O. p. I, nr. 21 din 25 ianuarie 1935. C. Hamangiu, op. cit., vol. 23, p. 16-17.

[55] Lege pentru modificarea art. 19 şi 21 din Legea pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române din 4 mai 1936, votată de Senat în şedinţa din 31 martie 1936 şi de Adunarea deputaţilor în şedinţa de la 2 aprilie 1936, promulgată în M.O., p. I, nr. 101 din 4 mai 1934. C. Hamangiu, op. cit., vol. 24, p. 746.

[56] Jurnalul Consiliului de Miniştri pentru trecerea imobilelor stiliştilor la Stat din 11 decembrie 1936, nr. 2716 publicat în M.O. p. I, nr. 289 din 11 decembrie 1936. C. Hamangiu, op. cit., vol. 24, p. 881.

[57] Regulamentul pentru executarea construcţiilor de biserici, capele, clopotniţe, case parohiale, atenanse, reparaţiuni, transformări etc. pentru uzul Bisericii Ortodoxe Române din 5 aprilie 1927, sancţionat prin decret regal nr. 1710 din 1937, M.O. p. I, nr. 79 din 5 aprilie 1937. C. Hamangiu, op. cit., vol. 25, p. I, p. 1070-1076.

[58] Lege pentru înfiinţarea Bisericii militare Mihai Vodă din Bucureşti, din 28 iunie 1939. C. Hamangiu, op. cit., vol. 27, partea 2-a, p. 1901.

[59] Regulament pentru funcţionarea Bisericii militare Mihai Vodă din Bucureşti, din 25 octombrie 1940, publicat în M.O. p. I, nr. 250 din 25 octombrie 1940, C. Hamagiu, op. cit., vol. 28, partea II-a, p. 1892-1895.

[60] Legea nr. 64 pentru înfiinţarea unui comitet însărcinat cu construirea bisericii-monument în cimitirul eroilor din Sibiu din 23 ianuarie 1942 (decret-lege), promulgat sub nr. 230, publicat în M.O. nr. 20 din 24 ianuarie 1942, p. 452. C. Hamangiu, op. cit., vol. 30/1940, partea I-a, p. 198-199.

[61] Statutul organic al Bisericii Regnicolare Evanghelice C.A. din 5 aprilie 1927, sancţionat cu decret nr. 1063/927, publicat în M.O. nr. 93 din 30 aprilie 1927. C. Hamangiu, op. cit., vol. 15-16, p. 654-684.

[62] Lege pentru ratificarea Concordatului cu Sfântul Scaun din 12 iunie 1929, votată împreună cu Concordatul şi adresele anexate, votate de Senat în şedinţa din 25 mai 1929 de Adunarea deputaţilor în şedinţa din 29 mai 1929, promulgată cu decret nr. 1842/1929, publicată în M.O. nr. 126 din 12 iunie 1929. C. Hamangiu op. cit., vol. 17, p. 521-526 (semnat la Vatican, 10 mai 1927).

[63] Statutul comunităţii bisericeşti baptiste din 19 ianuarie 1928, aprobat prin Decizia nr. 53049/1928, publicat în M.O. nr. 14 din 19 ianuarie 1928. C. Hamangiu, vol. 15-16, p. 933-939.

[64] Decizie pentru organizarea cultului mozaic din 8 noiembrie 1928. M.O. nr. 250 din 8 noiembrie 1928. Ulterior a suferit modificări la 25 ianuarie 1929.

[65] Lege pentru înfiinţarea eparhiei Armeano-Gregoriană din România din 3 august 1931, votată în Adunarea deputaţilor şi Senat în şedinţele din 13 şi 14 iulie 1931 şi promulgate cu decret nr. 2812/1931, publicat în M.O. nr. 177 din 3 august 1931. C. Hamangiu, vol. 19, p. 671-672 şi Statutul organic şi administrativ al eparhiei Armeano-Gregoriene din România din 7 decembrie 1931, sancţionat cu Decret nr. 3765/1931 şi publicat în M.O. nr. 286 din 7 decembrie 1931. C. Hamangiu, op. cit., vol. 19, p. 817-842.

[66] Acord privitor la interpretarea art. IX din Concordatul cu Sf. Scaun şi Guvernul Român din 3 august 1932, împreună cu Statutele Diocezei Catolice de rit latin de Alba Iulia. Au fost semnate la Vatican la 30 mai 1932, publicat în M.O. 180 din 3 august 1932. C. Hamangiu, op. cit., vol. 20, p. 637-642.

[67] Legea sindicatelor profesionale din 26 mai 1921. C. Hamangiu, op. cit., 9-10, p. 603.

[68] Lege pentru modificarea unor dispoziţiuni din legea persoanelor juridice privind asociaţiile profesionale din 22 aprilie 1927, votată în Senat în şedinţa din 24 martie 1927 şi de Adunarea deputaţilor în şedinţa din 5 aprilie 1927, promulgată cu Decret nr. 1108/1927, publicată în M.O. nr. 90 din 22 aprilie 1927.

[69] Decizia pentru reglementarea activităţii Asociaţiilor religioase din 24 august 1933, nr. 114.119/1933, publicată în M.O. p. I, nr. 193 din 24 august 1933. C. Hamagiu, op. cit., vol. 21, p. 805-809.

[70] Lege pentru inventarierea averilor şi veniturilor aparţinând bisericilor naţionale şi celorlalte culte din 17 iulie 1934, votată de Senat în şedinţa din 30 iunie 1934 şi de Adunarea deputaţilor din 3 iulie 1934, promulgată cu Decret nr. 2101/1934, publicată în M.O. p. I, nr. 162 din 17 iulie 1934. C. Hamangiu, op. cit., vol. 22, p. 529-530. Instrucţiuni de aplicare, circulare şi  formulare de inventar în M.O., p. I, nr. 183 din 10 august 1934.

[71] Lege pentru aplicarea dispoziţiunilor legii pentru încadrarea funcţionarilor ecleziastici (clerici şi civili), ai Mitropoliei O.R. a Ardealului, Banatului, Crişanei şi Maramureşului şi ai Mitropoliei Române Unite de Alba Iulia şi Făgăraş, în legea generală de pensiuni din 30 martie 1937, şi pensionarilor ecleziastici (clerici şi civili) ai Mitropoliei Bucovinei şi ai Fondului Bisericesc O.R. al Bucovinei din 5 septembrie 1938. C. Hamangiu, op. cit., vol. 26, p. 1760.

[72] Decizia Departamentului Cultelor şi Artelor pentru ţinerea deschisă a bisericilor, din 29 iulie 1940, publicată în M.O. p. I, nr. 173 din 29 iulie 1940. C. Hamangiu, vol. 28, partea II-a, p. 1115.

[73] „Dispoziţiunile între vii sau prin testament, făcute în favoarea ospiciilor, săracilor dintr-o comună sau stabilimentelor de utilitate publică, nu pot avea efect decât dacă sunt autorizate prin autorizarea dată printr-un decret regal“ (art. 811); „Donaţiunile făcute persoanelor morale, nu pot fi acceptate decât prin autorizarea dată prin decret regal“ (art. 817). C. Hamangiu, Codul României, op. cit., vol. XXXI, p. 95-96-97.

[74] „D-lor deputaţi, – sublinia în dezbaterile Adunării acesteia, Ionescu Nicu Mehedinţi – nici o lege n-a fost atât de mult discutată ca legea aceasta. S-a discutat, în Senat, aproape 3 săptămâni de către Înalţii Prelaţi, s-a discutat de către presă şi s-a crezut că discuţia aceasta atât de amplă este din cauză că legea este intolerantă.

                Discuţiunea aceasta atât de largă, eu o socotesc justificată, fiindcă este una din cele mai importante legi, pe care un Parlament este chemat s-o voteze. Ea este chemată să reglementeze raporturile spirituale dintre cetăţenii acestei ţări, ea este chemată să respecte spiritul de armonie, este o lege de pace sufletească.

                D-lor deputaţi, nici o putere omenească nu se poate coborî în sanctuarul sfânt al omului, pentru a-l constrânge să cugete şi să gândească altfel decât cum îi dictează conştiinţa şi sufletul său.“ Dezbaterile parlamentare. M.O. partea III-a, nr. 97 din 14 iulie 1928, p. 3131.

[75] “Monitorul Oficial” nr. 94 din iulie 1928. Dezbaterile parlamentare, p. 3058.