KOSSUTH ŞI GRĂNICERII ROMÂNI
REÎNTORŞI DE PE RÂUL VÁG ÎN TOAMNA ANULUI 1848
(În amintirea eminentului istoric român Victor Cheresteşiu)
GYÖRGY SPIRA
Budapesta
Pe când Dieta de la Cluj a legiferat la 30 mai 1848 realipirea Transilvaniei la Ungaria, îndeplinind revendicarea tinerilor de la Pesta, formulată în celebrele 12 puncte programatice, conformându-se astfel şi articolului VII al legii adoptate la Pojon la 7 aprilie, în părţile sudice ale Ungariei, locuite în mare parte de sârbi, s-a conturat o situaţie extrem de încordată. Adunarea naţională a sârbilor întrunită la Carloviţ, la 13 mai, în pofida interdicţiei guvernului maghiar, îşi formulează cererile la 15 mai, pretinzând ca maghiarii să-şi modifice punctul de vedere de până atunci, conform căruia toţi locuitorii Ungariei fac parte din naţiunea maghiară, să recunoască faptul că „naţiunea sârbească reprezintă o naţiune liberă şi independentă, aflată sub domnia casei de Austria, în cadrul legăturii comune cu coroana maghiară” şi să aprobe ca sârbii din Ungaria să înfiinţeze în teritoriile locuite [şi] de către ei propriul voievodat sârbesc autonom. În aceeaşi zi, se înfiinţează un odbor suprem naţional sârbesc, cu scopul ca acest organ „să facă tot ce este necesar pentru înfăptuirea năzuinţelor amintite mai sus”[1]. Acest odbor îi cheamă la arme pe sârbi deja la 24 mai, susţinând că maghiarii, refuzând îndeplinirea revendicărilor de la Carloviţ, „ameninţă pe împărat şi naţiunea noastră, vetrele, căminele şi copiii voştri”, iar această primejdie poate fi înlăturată numai dacă „suntem gata la prima chemare să ne grăbim în apărarea împăratului şi naţiunii noastre”, adoptând cu demnitate pilda „înaintaşilor noştri viteji, căzuţi pe însângerata Câmpie a Mierlei”[2]. Apelul îşi atinge scopul: la Carloviţ şi în împrejurimi sârbii decişi la lupta armată se strâng în număr crescând, pe zi ce trece, iar printre ei se află nu numai locuitorii aşezărior dinsud, dar şi circa 30.000 de voluntari bine înarmaţi şi de dincolo de Sava, proveniţi din Principatul Sârbesc, aflat sub autoritatea Porţii otomane, ba chiar şi soldaţii bine instruiţi ai regimentelor imperiale grănicereşti meridionale, care şi-au părăsit unităţile în grupuri mari, încălcând regulamentele militare[3].
Membrii guvernului maghiar, format în luna martie sub conducerea contelui Lajos Batthyány, şi-au putut da seama foarte curând că înfăptuirile revoluţiei maghiare sunt ameninţate cu armele de către sârbi, iar acest pericol nu poate fi combătut decât tot prin forţa armată. Dar ei nu dispuneau de puterea militară corespunzătoare: în toiul lunii mai – datorită pericolului militar provenit din partea sârbilor – s-a început deci organizarea a zece batalioane de honvezi, dar era evident că transformarea lor într-o forţă combativă eficientă va necesita o perioadă de timp. Din rândul forţelor armate imperiale staţionate în Ungaria – care au trecut în subordinea guvernului maghiar după sancţionarea regală a legilor de la Pojon – se aflau în sud unităţi care abia numărau şase mii de persoane[4] şi era mai mult decât îndoielnic faptul că toţi aceşti soldaţi instruiţi se vor supune ordinelor guvernului maghiar.
Drept urmare, la 21 mai, consiliul de miniştri hotărăşte ca, după revenirea ministrului de război Lázár Mészáros în ţară – colonel aflat pentru moment în serviciu în Italia de Nord – trupele imperiale aflate pe teritoriul Ungariei, care până atunci au depus jurământul de fidelitate numai către suveran, vor trebui să jure credinţă şi faţă de constituţia maghiară[5], mai precis faţă de legile adoptate la Dieta de la Pojon, întrucât ţara nu dispunea de o constituţie propriu-zisă. Pentru a întări armata regulată ce putea fi folosită împotriva răsculaţilor sârbi, guvernul – prin intermediul arhiducelui István, comitele palatin, şi a lui Lázár Mészáros, care şi-a preluat funcţia după ce a sosit la Pesta în 23 iunie – i-a dat dispoziţie baronului Anton Puchner, vicemareşal, comandant suprem al trupelor din Transilvania, să trimită două batalioane de grăniceri ardeleni în tabăra militară de la Szeged a unităţilor convocate pentru reprimarea revoltei sârbeşti[6]. Iar Puchner, deşi îi urăşte din răsputeri pe cei ce s-au răzvrătit împotriva casei imperiale[7], se conformează. Avea motive serioase pentru a proceda astfel.
Cercurile de la curtea imperială nu puteau accepta nivelul superior de autoguvernare pe care revoluţia maghiară a dobândit-o în martie pentru Ungaria, împotriva mentalităţii lor, dar în primăvara anului 1848 încă nu vedeau nici o posibilitate pentru a se împotrivi în mod deschis maghiarilor, împărtăşind opinia arhiducelui István, care considera că pentru înăbuşirea revoluţiei maghiare era nevoie de o forţă armată de cel puţin 40-50 de mii de persoane[8]. Deocamdată, o asemenea forţă nu putea fi mobilizată pentru acest scop nobil, întrucât o parte considerabilă a armatei era complet blocată în provinciile din Italia de Nord, unde lupta de eliberare naţională s-a declanşat în martie, în Lombardia şi Veneţia. Ascultând de arhiducele István, cercurile imperiale decid la sfârşitul lui martie să amâne atacul armat împotriva revoluţiei maghiare până ce situaţia din Italia se ameliorează din punct de vedere militar, păstrând până atunci aparenţa că s-au resemnat definitiv să recunoască drepturile dobândite în cele din urmă de maghiari[9].
Drept urmare, ministerul austriac de război a devansat cu o lună de zile chiar şi demersul guvernului maghiar, înştiinţând, la 20 aprilie, comandanţii generali – inclusiv pe Puchner – că, la dorinţa împăratului, trupele subordonate lor vor depune jurământul de credinţă nu numai faţă de suveran, dar şi faţă de constituţie[10]. Întrucât la mijlocul lunii mai Curtea s-a refugiat la Innsbruck, datorită tulburărilor revoluţionare de la Viena, la dorinţa cabinetului maghiar, arhiducele István s-a deplasat acolo în grabă, obţinând mai multe măsuri menite să menţină aparenţa unei atitudini binevoitoare faţă de maghiari, printre care şi aceea prin care suveranul semna un document regal adresat lui Puchner, cuprinzând ordinul că numitul „arhiduce István, ca locţiitor regal ... este îndreptăţit să ia dispoziţii în vederea utilizării unităţilor armate staţionate în Ardeal în cazuri excepţionale, dispoziţii care trebuiesc respectate cu precizie şi fără întârziere”[11]. Se întâmpla acest lucru la 29 mai – cu o zi înainte de votarea uniunii Ardealului la Cluj.
Puchner, care – bineînţeles – nu avea de unde cunoaşte intenţiile ascunse ale curţii imperiale, iar în cursul unui serviciu militar de o jumătate de secol îndeplinirea necondiţionată a ordinelor superiorilor s-a transformat într-o obedienţă oarbă, nici nu se gândeşte să nesocotească cerinţele suveranului sau cele ale ministerului austriac de război. Deci, la 7 mai, emite o circulară către subordonaţii săi, prin care îi înştiinţează că de-acum înainte unităţile armate vor fi obligate să depună jurământul şi faţă de „constituţia” maghiară, pe lângă suveran[12]. Fiind înştiinţat despre transferul celor două regimente grănicereşti, mai întâi a încercat să se sustragă de la îndeplinirea acestei îndatoriri[13], argumentând că în Transilvania tensiunile acumulate pot provoca un război civil, astfel că el nu se putea lipsi nici măcar parţial de unităţile pe care le avea la îndemână. Dar, din iniţiativa lui Lajos Batthyány[14], palatinul i-a comunicat că guvernul maghiar nu consideră situaţia din Ardeal peste putinţă de înveninată[15], astfel că, după unele ezitări, el şi-a schimbat atitudinea[16].
În urma acestor antecedente sosesc, până la urmă, la mijlocul lunii iulie, ordinele, la Târgu Secuiesc, la comandantul regimentului 15 grăniceresc de infanterie (al doilea regiment secuiesc) şi la Năsăud, la regimentul 17 grăniceresc de infanterie (cel de al doilea regiment valah), pentru a trimite câte un batalion în tabăra militară maghiară din sudul ţării. Un ordin asemănător a ajuns la Sfântu Gheorghe, la comandantul suprem al regimentului 11 de cavalerie (secuiesc), dispunând transferul unei clase (a două companii) către tabăra de campanie. Iar în tabără sosirea întăririlor era aşteptată cu multă nerăbdare[17]. Dar întăririle sosite se situau în realitate cu mult sub nivelul aşteptărilor.
Ce-i drept, primul batalion al celui de-al doilea regiment grăniceresc de infanterie secuiesc, sub comanda maiorului Konrád Balázs, precum şi clasa de cavalerie a regimetului secuiesc de husari, trimisă în misiune în frunte cu căpitanul Lajos Litsken, au pornit încă din iulie spre Szeged[18], dar au ajuns acolo cu efective incomplete. Căci mulţi dintre secui apreciau într-o manieră cu mult mai pesimistă situaţia din Ardeal decât Lajos Batthyány şi au fugit din drum înspre casă, pentru ca aparţinătorii lor să nu fie nevoiţi să înfrunte fără nici o posibilitate de apărare un eventual atac inamic[19]. Iar în ce priveşte primul batalion mobilizat al regimentului valah de infanterie grănicerească, acesta a devenit indisponibil pentru armata maghiară.
Chiar de la început, a devenit previzibil faptul că acest batalion de 847 de capete nu va putea fi utilizat în lupta împotriva răsculaţilor sârbi. Compoziţia lui naţională era eterogenă – batalionul fiind compus din germani din Austria şi de pe Pământul Crăiesc, români, maghiari, polonezi şi cehi – iar corpul ofiţeresc era comandat de maiorul român Leon Pop, care nu numai că era un adept fidel al dinastiei, dar participa şi la mişcarea naţională românească. În cea de a treia săptămână a lunii mai el a luat parte la adunarea naţională de la Blaj a românilor ardeleni, dar nu în calitate de simplu participant pasiv, căci a devenit membru al delegaţiei care avea misiuna de a prezenta împăratului hotărârile adunării[20]. Acest fapt denotă că şi el împărtăşea punctul de vedere al fostului profesor de la Seminarul teologic unit de la Blaj, Simion Bărnuţ, care a imprimat tonul general al adunării, susţinând că românii nu au ce aştepta de la maghiarii porniţi pe calea revoluţiei, întrucât aceştia nu sunt dispuşi să recunoască românii ca o naţiune distinctă şi susţin fără şovăire caracterul cu desăvârşire maghiar al vieţii de stat şi, drept urmare, românii nu se pot aşeza „la masa libertăţii ungureşti, căci bucatele ei sunt toate înveninate”[21].
Este, deci, de presupus de la bun început că maiorul Pop se va strădui să-şi influenţeze subordonaţii împotriva revoluţiei maghiare. Iar dacă el, sau altcineva, va releva faptul că cercurile conducătoare maghiare încearcă pe toate căile să împiedice afirmarea năzuinţelor naţionale ale celor care nu sunt maghiari, o asemenea argumentaţie – absolut justificată în sine – va putea fi prea puţin contracarată de adepţii revoluţiei maghiare, susţinând că aceleaşi cercuri conducătoare au adoptat o seamă de măsuri, începând cu luna martie, care vor fi binefăcătoare pentru milioane de locuitori ai ţării, inclusiv nemaghiarii, ca de exemplu eliberarea din iobăgie, lefigerată atât la Pojon, cât şi la Cluj. Dar referirea la eliberarea iobagilor nu putea avea nici un efect asupra subordonaţilor maiorului Pop, căci ea nu a operat nici o schimbare în statutul social al grănicerilor, ei nefiind iobagi nici până atunci: ei nu îndeplineau obligaţii urbariale în schimbul folosirii pământurilor, ci serviciul militar, de care nu i-a scutit nici dieta de la Pojon, nici cea de la Cluj.
Iar faptul că batalionul maiorului Pop doar cu greu va putea fi trimis la luptă împotriva răsculaţilor sârbi reiese şi mai bine din procedura adoptată de superiorul său, locotenent-colonelul Karl Urban, comandantul celui de-al doilea regiment grăniceresc valah. Deşi acest ofiţer german de origine austriacă – spre deosebire de maiorul Pop – nu are nici o legătură cu mişcarea naţională românească şi, asemenea vicemareşalului Puchner, este convins că fiecare purtător al uniformei imperiale este dator să îndeplinească fără şovăire orice ordin venit de sus, el presimte mai clar decât Puchner adevăratele intenţii ale cercurilor de la curte, deocamdată nedivulgate în viaţa publică. Astfel că, la 22 iuie, atunci când pe câmpul de instrucţie de la Năsăud se aliniază în faţa lui cele şase companii ale primului batalion pregătit pentru marş, li se adresează soldaţilor printr-o cuvântare festivă, reamintindu-le înainte de toate vechiul lor jurământ de credinţă, prin care s-au obligat să apere neabătut dinastia domnitoare, cerându-le să nu îngăduie nimănui depunerea unui nou jurământ, dar mai ales să nu accepte să fie trimişi la luptă împotriva unor alţi grăniceri, care s-au alăturat răsculaţilor sârbi, dar care apără de fapt o cauză comună cu a lor. Pentru a fi şi mai sigur de felul cum procedează, el însoţeşte batalionul în marş până la cel de al doilea loc de staţionare de la Cuzdrioara, din comitatul Solnocul Interior, iar aici îi convinge pe subofiţerii batalionului să refuze depunerea unui nou jurământ, dacă li se cere, îndemnându-i să-şi reînnoiască doar jurământul iniţial.
Eforturile locotenent-colonelului Urban, demne de o cauză mai bună, nu au rămas fără efect, după cum s-a văzut la 26 iulie, când batalionul şi-a făcut intrarea în oraşul Dej, locul de reşedinţă al comitatului Solnocul Interior, iar aici se aliniază în careul gărzii naţionale locale, echipată în ţinută festivă pentru întâmpinarea lor. Câţiva membri ai gărzii, cu tricolorul maghiar în mână, încearcă să se alinieze lângă steagul de luptă negru-galben al Habsburgilor, dar grănicerii îi alungă cu baionetele pe adepţii îndrăzneţi ai revoluţiei maghiare. Comisarul militar din Cluj, Alois Schopf, un sas aparţinând minorităţii filo-maghiare a locuitorilor de pe Pământul Crăiesc, se prezintă şi cere batalionului să depună jurământul şi faţă de constituţia maghiară, pe lângă cel vechi, faţă de suveran. În acest moment, în faţa lui Gustav Jablonsky, locotenent-colonel în regimentul de linie nr. 51 (Karl Ferdinand) al infanteriei, venit să inspecteze batalionul în numele comandantului de brigadă din Cluj, generalul Adam Gallbrunn, se prezintă doi plutionieri şi îi comunică în numele efectivului grăniceresc că batalionul nu este dispus să-şi încalce jurământul depus anterior în numele împăratului, exclusiv în favoarea acestuia. Jablonsky ia la cunoştinţă fără nici un comentariu această declaraţie şi îl însărcinează pe locotenentul Iacob Rinziş, din batalionul 1 de marş, să citească un text de jurământ, identic cu cel anterior, obligându-i în continuare la credinţă numai faţă de suveran. Iar membrii batalionului repetă textul de jurământ.
După pronunţarea ultimei fraze din jurământ, din gura celor 847 de grăniceri izbucnesc uralele, dar cereparii* entuziaşti nu pronunţă devize cum ar fi „trăiască naţiunea română”, sau „trăiască regele Ungariei” (care era comandantul lor suprem în calitate de mare principe al Ardealului), ci strigă din toate puterile:
„Trăiască Împăratul”.
După toate acestea, a doua zi, la 27 iulie, batalionul, însoţit de cuvinte de ocară din partea maghiarilor din Dej, dar într-o stare de spirit mai liniştită, îşi continuă drumul spre vest. Dar calmul nu durează mult: când ajung la Tileagd (comitatul Bihor), în data de 4 august, soseşte şi ordinul comandantului trupelor maghiare meridionale, baronul Philipp Bechtold, vicemareşal, conform căruia batalionul trebuie să-şi continuie drumul în marş forţat până la Szeged, iar de acolo cât mai repede la Becea Veche, pentru a putea fi aruncat în luptă împotriva răzvrătiţilor sârbi.
Aflând acest lucru, reprezentanţii soldaţilor şi subofiţerilor se prezintă la maiorul Pop, iar apoi împreună cu acesta la cavalerul Joseph Glaser, vicemareşal, comandantul diviziei din Oradea, cu rugămintea de a fi trimişi în misiune în Italia de Nord, unde alţi ostaşi ai majestăţii sale – germani, maghiari, români şi slavi – luptă umăr la umăr împotriva rebelilor italieni, iar pe acest câmp de operaţiuni şi-ar putea dovedi credinţa prin fapte de vitejie. Dar Glaser, deşi este adept credincios al casei domnitoare, le respinge cererea, sub motiv că legile adoptate la Dieta de la Pojon, sancţionate şi de către împărat, îi obligă să se supună ordinelor guvernului maghiar, iar dacă nu sunt dispuşi să îndeplinească acest lucru, vor fi dezarmaţi; dacă ţin neapărat să fie trimişi în Italia, să prezinte această cerere vicemareşalului Bechtold la Szeged.
Siliţi să se întoarcă cu mâna goală de la vicemareşalul Glaser, grănicerii şi-au continuat marşul cu amărăciune în suflet, dar conform regulamentelor militare, către Szeged şi îşi fac intrarea în oraş la 9 august: adică exact în ziua în care ministrul maghiar de război soseşte şi el pentru efectuarea inspecţiei militare a armatei din sudul Ungariei. Lázár Mészáros a fost avansat de suveran la gradul de general în luna iulie, pentru a menţine aparenţele unei atitudini binevoitoare faţă de guvernul maghiar[22].
Imediat după sosire, Mészáros este informat că batalionul, atunci când i s-a cerut la Dej, „a refuzat să depună jurământul pe constituţie”. Convocând corpul ofiţeresc, le cere să-şi îndeplinească datoria, la care maiorul Pop „declară că efectivul de soldaţi refuză să lupte împotriva altor grăniceri”. Auzind acest lucru, Mészáros îi dojeneşte pentru „lipsa de respect pe ofiţeri”, dar aceştia îşi găsesc scuze, afirmând că „ei au făcut tot posibilul, dar nu au putut convinge soldaţii să adopte o altă atitudine”.
Mészáros îl informează fără întârziere pe Lajos Batthyány de cele întâmplate[23]. Până să-i ajungă raportul la Pesta, şeful guvernului află despre o nouă întorsătură, ce provoacă consternare: în data de 13 iulie noaptea, acoperiţi de întuneric, membrii batalionului se retrag de la Szeged, cu armele încărcate, dar în linişte deplină, pornind spre Beba Veche, în comitatul Torontal, traversând spre malul stâng al Tisei. Scopul dezertorilor era acela de a se întoarce în perimetrul confiniar al regimentului[24], dar Batthyány ia în considerare şi eventualitatea ca efectivul să-şi schimbe ruta spre Chichinda Mare „pentru a se alătura taberei sârbeşti”. Drept urmare, ia măsuri pentru ca batalionul recalcitrant să fie oprit din drum[25] şi îndreptat spre Szeged, fără a se stabili acolo în mod durabil, ci să fie înrumat cât mai departe de teatrul de operaţiuni din sud, în parte la Lipótvár, pe râul Vág, în parte spre oraşul Sopron[26].
Încercarea grănicerilor de a se întoarce în ţară este sortită eşecului încă din momentul în care părăsesc Beba Veche, la 14 iulie. La acestă dată apare în tabăra lor Sebő Vukovics, comisarul guvernului pentru zonele sudice, informându-i că dacă nu respectă disciplina militară, atunci trupele maghiare din zona Timişului îi vor opri din drum, obligându-i să depună armele. Concomitent, maiorul Pop primeşte o scrisoare ameninţătoare de la colonelul Ernő Kiss, comandantul brigăzii de armată maghiare care opera în sudul comitatului Torontal, în zona Becicherecul Mare, comunicându-i că va fi tras la răspundere personal petru indisciplina batalionului său. Dar încă înainte de Vukovics şi de scrisoarea lui Ernő Kiss apare la faţa locului un şef de secţie a ministerului de război maghiar, cavalerul Giorgio Marziani, cu rang de colonel, care încă se afla în serviciul guvernului maghiar, fără să manifeste însă prea mult zel. Acesta le comunică grănicerilor că ministrul de război a renunţat să-i mai întrebuinţeze pe teatrul de operaţiuni din sud şi a hotărât ca, dacă răzvrătiţii se întorc la Szeged, de acolo să fie trimişi la Pesta pentru a îndeplini funcţia de garnizoană locală. Această turnură a evenimentelor are efectul scontat: maiorul Pop şi ofiţeri săi îi fac pe soldaţi să înţeleagă că nu au altă alegere, decât să se supună noii hotărâri a ministrului de război.
Ca urmare, în data de 15 cereparii mărşăluiesc înapoi la Szeged, iar de aici Mészáros îi trimite pe cale navală la Szolnok, de unde îşi continuă drumul cu trenul la Pesta[27], fără a mai avea misiunea de a rămâne un timp îndelungat în capitala ungară. Conform dorinţei lui Batthyány, batalionul urma să fie împărţit în două, o parte continuându-şi drumul la Sopron, iar cealaltă la Lipótvár[28].
Petrec în data de 16 la Pesta doar timpul necesar pentru a schimba trenul spre Vaţ, iar de acolo se îmbarcă din nou, ajungând la 19 iulie la Pojon[29].
Noii sosiţi, care debarcă înfometaţi (căci nimeni nu i-a aprovizionat în timpul călătoriei)[30], au parte de o primire festivă şi sunt ospătaţi cu îmbelşugare de comandantul diviziei din Pojon, contele Franz Philipp Lamberg, vicemareşal[31],care îi felicită pentru fidelitatea demonstrată în ultimele zile faţă de dinastie, cu atât mai mult, cu cât, în furtunoasele zile din martie, el a considerat necesar să declare că va susţine casa domnitoare, împotriva rebelilor, până la moarte[32]. Două companii ale batalionului sunt îndrumate în data de 20 la Sopron, sub comanda căpitanului Antun Petričevič (ulterior fiind rechemate pentru întărirea forţelor locale), iar celelalte patru companii – împreună cu corpul de comandă – sunt trimise la drum a doua zi, în data de 21, la Lipótvár[33].
Dar până ce grănicerii ajung să se intaleze în noul loc de staţionare, se petrec evenimente hotărâtoare în întregul imperiu, deci şi în Ungaria.
Şirul acestor evenimente este deschis de lupta de la Custozza, din 23-25 iulie, încercare de forţe în care trupele imperiale din Italia de Nord provoacă o înfrângere zdrobitoare revoluţionarilor din Lombardia, ajutaţi de trupele piemonteze. Ca urmare, curtea imperială, care s-a refugiat la Innsbruck în luna mai, se întoarce la Viena la 12 august şi începe să pregătească atacul direct împotriva revoluţiei din Ungaria, folosind ca instrument al contrarevoluţiei pe baronul Josip Jellačić, vicemareşal, ban al Croaţiei şi comandant suprem al trupelor croate, care la 11 septembrie traversează Drava în fruntea trupelor sale şi porneşte spre capitala ungară. Sub efectul declanşării deschise a contrarevoluţiei, majoritatea membrilor guvernului demisionează, de altfel chiar şi Lajos Batthyány, deşi arhiducele István îi cere să formeze un nou guvern, sub presiunea adunării reprezentative maghiare, inaugurată la Pesta la 5 iulie. Dar el condiţionează continuarea activităţii de prim-ministru de emiterea unui ordin de retragere a lui Jellačić. Cercurile de la curte nu sunt dispuse la aşa ceva, astfel încât Jellačić îşi continuă înaintarea timp de două săptămâni.
Între timp, arhiducele István – înţelegând că nu el reprezintă persoana de încredere a Curţii, ci Jellačić – la 23 septembrie se refugiază la Viena şi demisionează din funcţia de palatin. După două zile, în capitala imperială se dă publicităţii un apel imperial, care aduce la cunoştinţa opiniei publice hotărârea maiestăţii sale de a-l numi pe vicemareşalul Lamberg comandant suprem al tuturor forţelor armate de pe teritoriul Ungariei. În data de 27 Lamberg porneşte spre capitala Ungariei, pentru a pregăti terenul în favoarea lui Jellačić, dar adunarea deputaţilor respinge în aceeaşi seară numirea lui, iar a doua zi masele revoluţionare de la Pesta îl masacrează pe agentul contrarevoluţiei, sosit între timp în oraşul lor.
În ziua următoare, în data de 29, trupele maghiare de peste Dunăre intră în luptă cu Jellačić la Pákozd, în comitatul Fejér, şi resping tentativele sale de atac. În urma înfrângerii, Jellačić se refugiază la Viena, iar ministrul austriac de război, contele Theodor Baillet von Latour, general de divizie, încearcă să trimită de acolo trupe de ajutor în tabăra lui de campanie, pentru a putea relua atacul. Dar populaţia vieneză, simpatizând cu revoluţia maghiară, împiedică pornirea forţelor de sprijin, iar când Latour ordonă deschiderea focului, sediul ministerului de război este luat cu asalt, iar Latour sfârşeşte tot aşa între mâinile cetăţenilor, pe când aceştia preiau puterea în oraşul imperial, precum a păţit-o Lamberg cu opt zile înainte la Pesta; dar ganizoana fuge din oraş, tot aşa şi curtea care – a doua oară în decurs de un an – preferă să-şi părăsească străvechiul loc de reşedinţă, pentru a se retrage în mod provizoriu la Olomouc (Olmütz) în Moravia.
Dar încă înainte de aceasta, cercurile de la curte comit încă un gest, care le demască intenţiile contrarevoluţionare: la 3 octombrie dau publicităţii un act regal adresat parlamentului maghiar, prin care se ordonă dizolvarea imediată a adunării reprezentative, iar comisar regal plenipotenţiar al Ungariei este numit chiar acel Jellačić, care tocmai fugea către Viena, pentru ca acolo să se alăture formaţiunilor garnizoanei orăşeneşti care, după ce s-a refugiat din oraş, la 6 octombrie şi-a stabilit tabăra în împrejurimi. Dar parlamentul maghiar invalidează în data de 7 şi adresa oficială regală de la 3 octombrie, iar a doua zi, întrucât Lajos Batthyány, investit din nou la 2 octombrie să formeze un nou guvern, refuză iarăşi, încredinţează exercitarea puterii executive unui comitet ales din sânul său, Comitetul Apărării Naţionale (Országos Honvédelmi Bizottmány) al cărei preşedinţie este încredinţată celui mai radical membru al guvernului precedent, anume Lajos Kossuth[34].
Iar comitetul apărării naţionale trece la treabă în aceeaşi zi şi, printre primele măsuri, înştiinţează fiecare comandant „să arboreze pe cetate în curs de 7 zile drapelul tricolor maghiar, raportând în scris despre acest lucru, declarând că va dovedi credinţă faţă de Ungaria şi ţările asociate şi ascultare faţă de ordinele comitetului apărării”. În caz contrar „toţi oştenii nesupuşi din cetate vor fi aspru pedepsiţi ca trădători de ţară, fără milă şi cruţare”[35]. După o săptămână, comitetul convinge adunarea deputaţilor să adopte o hotărâre, confirmată de camera superioară a parlamentului, prin care ofiţerii, slujind în regimentele recrutate în Ungaria, „sunt obligaţi să declare ascultare necondiţionată faţă de dispoziţiile şi ordinele comitetului apărării, cu puteri depline în ce priveşte guvernarea ţării”, iar cei care „procedează în sens contrar se fac vinovaţi de trădare faţă de ţară”[36].
În ceea ce-i priveşte pe grănicerii noştri, aceste dispoziţii nu vor putea fi aplicate, mai ales că au fost adoptate prea târziu. Cele duă companii trimise la Sopron, iar apoi rechemate la Pojon, în data de 6 octombrie părăsesc cu de la sine putere oraşul şi se alătură armatei favoritului croat al curţii la Kőpcsény, lângă Moson, în momentul în care Jellačić de-abia a lăsat în urmă această localitate, fugind de la Pákozd. Din acest moment vor contribui, alături de această oaste, la înăbuşirea luptei de legitimă apărare a revoluţiei maghiare[37]. Comandantul cetăţii de la Lipótvár, colonelul Karl Bibra, reuşeşte, de asemenea, să anihileze măsurile luate de comitetul de apărare a ţării. Căci el află de la maiorul Pop, care în dimineaţa datei de 6 face o escapadă la Viena, pentru a cere indicaţii din partea lui Latour, deşi ştia că acesta nu deţinea autoritatea legală necesară, despre evenimentele din capitală. Datorită atitudinii revoluţionare a populaţiei vieneze el se reîntoarce înfricoşat şi în mare grabă, fără a putea rezolva ceva, ajungând înapoi în seara aceleiaşi zile la Lipótvár[38]. Baronul Karl Bibra interpretează la modul personal veştile primite şi chiar a doua zi, în data de 7 – adică cu o zi înainte de apelul emis la 8 octombrie de comitetul de apărare naţională – convoacă garnizoana cetăţii pentru a-i citi documentul regal adresat parlamentului la 3 octombrie, dând astfel a înţelege subordonaţilor săi, fără comentarii, de partea cui trebuie să se situeze în conflictul declanşat[39].
Iar grănicerii aflaţi în cetate pricep din cuvinte: la 12 octombrie maiorul Pop şi ofiţerii săi convoacă un consiliu şi hotărăsc să părăsească cetatea în noaptea următoare, pornind în marş forţat către Moravia, pentru a se alătura brigăzii de armată, comandată de generalul Balthasar Simunich, cavaler, care se pregătea să pătrundă în forţă pe teritoriul Ungariei şi în acest scop a fost transferat din Austria Inferioară pe valea Moravei. Ce-i drept, aceste intenţii nu se vor realiza. Pe de o parte, însuşi colonelul Bibra nu se declară de acord – ceea ce este de înţeles, căci astfel efectivul garnizoanei, aflată sub comanda şi autoritatea sa morală, ar scădea cu mai mult de şase sute de capete. Pe de altă parte, până ce anturajul maiorului Pop îşi întocmeşte planul, cetatea este încercuită şi izolată complet de către membrii gărzilor naţionale maghiare şi slovace, mobilizate de baronul János Jeszenák, comitele de Nyitra, comisarul guvernului pentru comitatele Nyitra şi Pozsony[40]. Iar la 14 octombrie Jeszenák întreprinde o vizită în cetate pentru a cere ofiţerilor o declaraţie scrisă în privinţa „dorinţei de a depune jurământul pe constituţie şi tricolorul maghiar”.
Precum era de aşteptat, Bibra şi ofiţerii grănicerilor au declarat în unanimitate că „până ce Maiestatea Sa împăratul nu îi dezleagă de vechiul lor jurământ, ei nu pot depune unul nou”[41]. Iar ofiţerii grănicerilor mai adaugă şi faptul că ei doresc să se întoarcă cu trupele lor în zona de reşedinţă a regimentului lor, în Ardeal. Jeszenák se declară de acord, cu condiţia ca ofiţerii să declare în scris că nu vor lupta împotriva Ungariei. Iar ofiţerii declară acest lucru, ce-i drept nu în scris, ci numai verbal. Dar Jeszenák deocamdată se mulţumeşte cu acest lucru (gândindu-se că e mai important să înlăture din cetate elementele cu o atitudine duşmănoasă şi să instaleze o garnizoană loială şi un comandant de încredere). Totuşi, comisarul guvernului nu aprobă pretenţia maiorului Pop ca cereparii să ocolească lanţul Carpaţilor şi să se întoarcă spre casă prin Moravia şi Galiţia, insistând ca întregul lor drum să treacă prin Ungaria. Iar maiorul Pop şi tovarăşii săi sunt nevoiţi să accepte această soluţie[42].
În data de 16 grănicerii se retrag din cetate, locul lor fiind preluat de 300 de membri ai gărzii naţionale din oraşul Nagytapolcsány, locuit de slovaci[43]. (Tulburat peste măsură de cele întâmplate, colonelul Bibra predă cheile cetăţii căpitanului Adolph Hohenstegh, comandantul gărzii naţionale, şi îşi dă demisia din funcţia de comandant al cetăţii)[44]. Iar grănicerii pornesc către oraşul Nyitra şi, după o săptămână de marş, în dimineaţa zilei de 23 octombrie, ajung în oraşul Vaţ[45], în speranţa că de acolo îşi vor putea continua nestingheriţi deplasarea spre Năsăud.
Dar membrii comitetului de apărare naţională ştiau deja că dincolo de Piatra Craiului ţara era în flăcări, datorită răscoalei populare contrarevoluţionare româneşti, izbucnită din cauza politicii naţionale marcate de o viziune îngustă, elaborată de conducerea revoluţiei maghiare[46]. Din această cauză, reîntoarcerea grănicerilor români dinspre Lipótvár, în posesiunea armelor – aşa cum a îngăduit-o János Jeszenák – era considerată primejdioasă. Căci membrii comitetului de apărare considerau de neîngăduit simpla reîntoarcere a batalionului respectiv, chiar dacă corpul ofiţeresc „şi-a exprimat promisiunea verbală de a nu ridica armele împtoriva Ungariei”, conform celor comunicate de Jeszenák.
Drept urmare, la data de 17, Kossuth trimite o adresă către baronul János Hrabovszky, vicemareşalul comandant suprem al trupelor din Ungaria, comunicându-i că asumarea unei asemenea obligaţiuni poate fi acceptată numai din partea unor ofiţeri inamici capturaţi, care solicită punerea lor în libertate. Dar în acest caz este vorba despre cu totul altceva, căci zona grănicerească reprezintă un focar al răscoalei româneşti din Ardeal, care este „parte componentă a statului maghiar, iar cetăţenii aşezaţi acolo – îndeosebi indivizii cu statut militar, care au faţă de ţară obligaţii deosebite – sunt obligaţi să respecte ţara şi constituţia, să o apere împotriva tuturor şi să se supună dispoziţiilor legale. Şi cum nimeni nu poate renunţa la această datorie din proprie iniţiativă, tot aşa nimeni nu este îndreptăţit să îi scutească din propria putere; căci constituţia şi legile reprezintă voinţa unanimă a regelui şi a naţiunii”.
„Drept urmare – continuă Kossuth – comitetul de apărare naţională dispune pentru domnul guvernator militar suprem: 1. să îi someze pe ofiţerii celor patru companii de grăniceri care vor sosi la Vaţ la 23 octombrie să depună jurământul de fidelitate faţă de statul maghiar şi constituţie; dacă procedează astfel nu există nici un reproş, iar încercările de nesupunere de până acum vor fi, de data aceasta, trecute cu vederea. 2. Ofiţerii care refuză depunerea jurământului să fie imediat retrogradaţi, iar postul lor să fie ocupat de indivizi fideli, proveniţi, în măsura posibilităţilor, din cele patru companii. 3. Soldaţii de rând să fie lămuriţi asupra situaţiei juridice a statului maghiar, a drepturilor acordate şi să fie îndemnaţi să depună jurământul, iar dacă refuză acest lucru, să fie dezarmaţi ...”. 4. „în cazul nevoii de a se efectua dezarmarea, domnul guvernator militar suprem să găsească modalitatea ... ca această operaţiune să izbândească prin izolarea companiilor respective şi prin intervenţia forţei militare necesare”[47].
Dar Kossuth nu poate preciza de unde va procura Hrabovszky „forţa necesară”, întrucât nu este în cunoştinţă de cauză, ignorând faptul că, după atacul lui Jellačić, toţi bărbaţii capabili de luptă din capitală şi împrejurimile ei au fost mobilizaţi în tabăra militară maghiară de peste Dunăre. Însă Kossuth încearcă să faciliteze pe altă cale succesul misiunii lui Hrabovszky: la 22 octombrie roagă patru deputaţi români, adepţi ai transformării civile a vieţii sociale şi ai colaborării dintre maghiari şi români, să-l însoţească pe comandant suprem la Vaţ. Aceştia erau Aloisiu Vlad din comitatul Caraş, Paul Daniel din Torontal, Sigismund Pop din Chioar şi Alexandru Bohăţel din Dobâca. Ei urmau să se străduiască să convingă grănicerii ce intrau în localitate „să se supună legilor şi să îndeplinească ordinele guvernului ţării”, precum şi „să depună jurământul pe constituţie şi să accepte culorile şi drapelul maghiar conform hotărârii adunării reprezentative”[48].
Dar străduinţele lui Kossuth rămân întrutotul zadarnice. În 23 şi 24 octombrie Hrabovszky încearcă din nou să-i convingă la depunerea jurământului, mai întâi pe ofiţeri, ameninţându-i în caz de refuz – conform dispoziţiei lui Kossuth – cu degradarea; la fel procedează cu subofiţerii, promiţând avansarea în grad pentru cei ce se conformează; în sfârşit, cu ostaşii de rând, cuvintele sale fiind traduse în româneşte chiar de maiorul Pop, întrucât doar câţiva dintre ei cunosc limba germană. Singurul rezultat obţinut este acela că un ofiţer, căpitanul Charles Minier, care era secui după mamă, acceptă depunerea jurământului. Toţi ceilalţi refuză cu fermitate, iar doi trăgători de elită, Ioan Mureşan şi Luca Creţu, îşi pun baioneta şi declară răspicat că termină cu toţi aceia care vor deveni necredincioşi faţă de jurământul depus pentru împărat sau îndeamnă la infidelitate. Nu sunt în stare să obţină o schimbare de atitudine a cereparilor nici deputaţii români care îl însoţesc pe Hravobszky la Vaţ, vorbind despre realizările revoluţiei maghiare. Lor li se adaugă Emanoil Gojdu, avocat binecunoscut de la Pesta. Aceştia li se adresează în limba lor maternă, iar Sigismund Pop, predicatorul român al comunităţii credincioşilor ortodocşi greci şi macedoromâni, se dovedeşte a fi un maestru al oratoriei. Dar, aşa cum nu i-a putut convinge să depună jurământul, Hrabovszky nu poate obţine nici depunerea armelor de către grăniceri.
Comandantul suprem este deci nevoit să ia la cunoştinţă că, deocamdată, nu a rezolvat nimic. Ca urmare, în după-amiaza zilei de 24, dispune ca drumeţii să ia trenul şi să-şi continue călătoria spre Pesta. Aici sunt cazaţi în noua cazarmă de pe calea Üllői – încă neterminată – la acelaşi etaj cu un nou batalion de honvezi. În zilele următoare se fac noi încercări pentru convingerea lor. În duminica următoare, la 29 octombrie, sunt conduşi la biserica româno-greacă de la Pesta, având ocazia să-l asculte din nou pe părintele Sigismund Pop, care şi de această dată le vorbeşte „în limba română, dar în spirit maghiar”. Apoi sunt căutaţi de ofiţerii honvezilor cu propunerea ca grănicerii să-şi formuleze ei înşişi textul noului jurământ în care, pe lângă exprimarea credinţei faţă de împărat, să adauge doar declaraţia că nu vor lupta împotriva Ungariei. Dar nici aceste încercări nu au succes[49] - mai ales că până atunci pot afla chiar din presa pestană că locotenent-colonelul Urban a mobilizat cel de al doilea batalion, apoi a înarmat în pripă batalionul III şi, împreună cu populaţia românească a satelor din jurul Năsăudului – înarmată în parte tot de el[50] - a pornit împotriva celei mai populate localităţi din Secuime – Târgu Mureş – pe care a şi ocupat-o, conform ştirilor puse în circulaţie[51].
Bineînţeles, Kossuth află şi el despre isprăvile lui Urban, precum şi despre faptul că vicemareşalul Puchner, comandant suprem al provinciei de dincolo de Piatra Craiului, la 18 octombrie şi-a revocat în mod festiv supunerea faţă de „guvernul-fantomă nelegitim de la Buda-Pesta”, invocând ca bază juridică adresa regală de la 3 octombrie, proclamându-se pe sine însuşi deţinător exclusiv al puterii supreme în această parte de ţară[52]. Văzând deci că dincolo de Piatra Craiului situaţia s-a răsturnat în favoarea contrarevoluţiei, constatând că „batalionul grăniceresc valah aflat la Pesta – în pofida tuturor îndemnurilor şi încercărilor de convingere – nu consimte să depună jurământul pe constituţie”, la 30 octombrie Kossuth se adresează ministerului de război, comunicându-i că nici comitetul naţional de apărare „nu va mai tolera sub nici un motiv nesupunerea şi îndărătnicia unor oameni cu spirit anticonstituţional”, dând indicaţii ca „să se renunţe la orice altă încercare de convingere a batalionului amintit, care să fie dezarmat, folosind orice mijloc de acţiune” şi anume „de comun acord cu domnul comandant suprem, baronul Hrabovszky”[53].
Dar ministerul nu se grăbeşte să îndeplinească aceste dispoziţii, probabil datorită faptului că ar fi avut nevoie de unităţi militare de încredere pentru dezarmarea batalionului, or la Pesta, momentan, nu prea dispunea de asemenea trupe. Kossuth care, bineînţeles, şi-a pierdut răbdarea, i se adresează la 9 noiembrie din nou lui Hrabovszky, în mod direct, cerându-i dezarmarea grănicerilor, pentru ca a doua zi minsiterul să-i adreseze şi el un apel cu conţinut asemănător. Comandantul suprem, care nu nutrea un entuziasm deosebit pentru revoluţie[54], dar manifesta un devotament formal, nu se grăbeşte să îndeplinească ordinul, ci transferă responsabilitatea asupra unui comandant de batalion din regimentul de linie secuiesc nr. 62 (Turszky), încartiruit la Pesta, anume colonelul Theodor Binder[55], sas originar de pe Pământul Crăiesc. A justificat această decizie prin faptul – real de altfel – că el însuşi era bolnav la pat de câteva zile[56]. Dar în data de 12 Kossuth îl somează la acţiune pe Hrabovszky, avertizându-l că revolta populară românească din Ardeal „face imposibilă trimiterea unor unităţi armate cu o atitudine duşmănoasă în acele părţi” şi, drept urmare, dispune în mod categoric, „să ia măsurile necesare ... pentru ca această trupă indisciplinată să fie dezarmată prin orice mijloace în cursul zilei de astăzi, iar membrii ei să fie consideraţi prizonieri de război”[57]; degeaba însă, căci Hrabovszky nu poate părăsi patul, iar colonelul Binder de abia trece la treabă în ziua respectivă, mărginindu-se în continuare la încercarea de a-i îndemna prin cuvinte paşnice la depunerea jurământului – gest refuzat de nenumărate ori şi cu consecvenţă[58] - deşi Kossuth, deja de două săptămâni, a decis să se renunţe la încercările de înduplecare a grănicerilor nesupuşi.
Kossuth, sătul, până la urmă, de pierderea inutilă a timpului, încredinţează dezarmarea grănicerilor neînduplecaţi, conform propunerii ministerului de război, generalului Mihály Répássy, şef al unui departament în cadrul ministerului[59]. Iar acesta duce la îndeplinire dorinţa lui Kossuth: în data de 15 se prezintă el însuşi la cazarma de pe calea Üllői út, dar pentru a atinge scopul urmărit, nu vine singur, ci însoţit de batalionul celui de al doilea regiment secuiesc de infanterie (aflat acum sub comanda maiorului Sámuel Szilágyi), trimis în misiune în Ungaria în luna iulie[60]. El promite cereparilor români că, dacă renunţă la arme, „îi vom trimtie în ţara lor”. Astfel, Répássy reuşeşte, până la urmă, să obţină depunerea armelor de către grăniceri, fără a recurge la violenţă.
Dar Kossuth nu este de acord ca aceşti oameni animaţi de simţăminte ostile să se întoarcă acasă, chiar şi neînarmaţi, iar acest lucru este de înţeles, căci era aproape sigur că ei se vor alătura fără întârziere forţelor contrarevoluţionare care luptau împotriva prefacerilor politice, dobândind din nou arme cu ajutorul lui Urban sau Puchner. Hotărăşte, deci, să fie trimişi deocamdată la Jászberény. Dar nu doreşte să declare în mod deschis motivele pentru care nu respectă promisiunea dată de generalul Répássy. Dimpotrivă, procedează în aşa fel încât să pară că, din motive umanitare, acţionează în interesul grănicerilor şi dispune ca ministerul de război să-i anunţe pe cerepari că respectarea promisiunii lui Répássy, „acum când zonele de graniţă [ardeleneşti] sunt ocupate de trupele noastre înfuriate împotriva răsculaţilor valahi, ar însemna să-i trimitem la moarte sigură”[61].
Drept urmare, companiilor li se ordonă să pornească în data de 22 cu trenul la Szolnok, iar de acolo să-şi continue drumul în marş spre Jászberény. Dar înainte de plecare, ofiţerii – cu excepţia locotenenţilor Carol Rainer-Buscoi şi George Lica – se declară bolnavi şi se internează în spitalele militare de la Pesta (petrecând aici răstimpul neînsemnat de circa o lună şi jumătate, care s-a scurs începând cu atacul general pornit împotriva Ungariei dinspre apus, la mijlocul lunii decembrie, sub comanda mareşalului Alfred Windisch-Grätz, trupele imperiale intrând în Pesta la 5 ianuarie). Toţi ceilalţi pornesc la drum în data de 22, ajungând la Jászberény, conform planurilor lui Kossuth, iar apoi mărşăluiesc în continuare spre Piatra Craiului, trecând prin câteva aşezări din zonele Nagykunság şi Szabolcs. Apoi, în luna februarie 1849, ajung în comitatul Bihor[62], sub supravegherea unui detaşament de honvezi cu un efectiv de circa 60-70 de militari, aparţinând de batalionul 49, organizat la Vaţ pentru paza lor, sub comanda căpitanului Ignaz Schuster. Dar nu-şi pot continua drumul spre casă – cu excepţia unor camarazi care reuşesc să evadeze – căci Kossuth îi ordonă comisarului guvernamental din Bihor, Imre Hodossy, ca atunci când ajung în comitat, să-i oprească de cum sosesc şi „să-i aşeze într-o regiune unde nu pot reprezenta vreo primejdie pentru patrie”[63].
Iar Hodossy îndeplineşte dispoziţia: hotărăşte ca grănicerii să fie puşi sub supraveghere în tabăra de la Cheşereu. Dar circa jumătate din efectiv, aflat în repaus la Sâniob, dejucând vigilenţa ostaşilor de pază, are ocazia să se retragă în taină spe est, stârnind agitaţie împotriva revoluţiei maghiare în rândul populaţiei româneşti a satelor cae le ies în cale. Dar ei nu ajung prea departe: în comitatul Dobâca sunt prinşi mai mult de şaptezeci dintre ei, fiind însoţiţi apoi până în Bihor, iar alţi opt – un caporal şi şapte ostaşi de rând – sunt capturaţi la Şoimeni şi trimişi direct la Oradea, unde sunt închişi ca prizonieri în închisoarea cetăţii[64].
Ceilalţi fugari reuşesc să scape, o parte ajungând acasă, iar alţii până în Bucovina, unde i se alătură lui Urban, refugiat aici în ianuarie din faţa generalului Józef Bem, numit comandant suprem al trupelor de honvezi de peste Piatra Craiului. Dar majoritatea grănicerilor rămân prizonieri şi numai după înfrângerea revoluţiei îi vor revedea pe cei dragi, rămaşi acasă[65].
Într-un cuvânt, Kossuth reuşeşte să împiedice alăturarea grănicerilor români retraşi de la Lipótvár la forţele contrarevoluţionare, care în provincia de peste Piatra Craiului căutau să nimicească cuceririle revoluţiei maghiare. Astfel că aceşti grăniceri îi datorează în primul rând lui Kossuth faptul că o istoriografie imparţială nu este nevoită să-i amintească drept părtaşi – direcţi sau indirecţi – la masacrarea unor oameni nevinovaţi şi lipsiţi de apărare.
Traducere de Ludovic Báthory
Eln. = elnöki iratok (Acte prezidenţiale)
HL = A Hadtörténeti Intézet és Múzeum Levéltára, Bp.
(Arhiva Institutului şi Muzeului de Istorie Militară, Budapesta)
INL = István nádor levéltára (Arhiva palatinului István)
KLÖM = Kossuth Lajos Összes Munkái (Kossuth Lajos. Opere complete)
MFHP = Magyarországi főhadparancsnokság (Comandamentul Militar
Suprem al Ungariei)
NL = Nádori levéltár (Arhiva palatinală)
OL = Magyar Országos Levéltár, Bp. (Arhivele Naţionale ale Statului
Ungar, Budapesta)
PH = Pesti Hirlap
RCL = Regnicolaris levéltár (Arhiva regnicolară)
[1]Vezi hotărârile adunării [Carloviţ, 3[15] mai 1848], publicate [în textul original sârbesc şi traducere maghiară] de Thim József [redactare şi introducere], A magyarországi 1848-1849-iki szerb fölkelés története, vol. II. Budapesta, 1930, p. 206-213; de asemenea, [în traducere identică] Spira György, A nemzetiségi kérdés a negyvennyolcas forradalom Magyarországán, Budapesta, 1980, p. 167-169.
[2] Apelul odborului suprem către “glorioasa naţiune sârbă”, Carloviţ, 12[24] mai 1848, publicat [în limba sârbă în original şi traducere maghiară parţial diferită] deThim J. op.cit., vol. II, p. 323-326; de asemenea Radoslav Perovici, Gracia za istoriju sprskog pokreta u Voivodini 1848-1849, I/1, Beograd, 1952, p. 323-326, precum şi Vasilije C. Krestici (sub red.); Leţi na sprskom jeziku (1848-1849), Novi Sad, 1998, p. 103-106.
[3] Mai pe larg despre aceste evenimente la Olchváry Ö[dön], A magyar függetlenségi harc 1848-1849 ben a Délvidéken, Budapesta, [1901], p. 14-20; Thim J., op.cit., vol. I, Budapesta, 1940, p. 125-138; Spira György, Hrabovszky altábornagy tévelygései Péterváradból Alamócig, Újvidék, 2001, p. 40-48.
[4] Horváth Mihály, Magyarország függetlenségi harczának története 1848 és 1849-ben, vol.I, Pesta, 1871, p. 208.
[5] Vezi jurnalul Consiliului de miniştri din 21 mai 1848, publicat în KLÖM, vol. XII (red. Sinkovich István), Budapesta, 1957, p. 161 şi F. Kiss Erzsébet (red. şi introd.), Az 1848-1849. évi minisztertanácsi jegyzőkönyvek, Budapesta, 1989, p. 89.
[6] O relatare retrospectivă despre aceste evenimente îi comunică Batthyány lui Mészáros la 17 iulie 1848 de la Pesta, publicată de Urbán Aladár [red.], Gróf Batthyány Lajos miniszterelnöki, hadügyi és nemzetőri iratai, Budapesta, 1999, p. 931.
[7] Prezintă în mod intuitiv acest lucru Spira György: Két szemtelen hizelgő, în: Spira György, Vad tüzzel, Budapesta, 2000, p. 131-132.
[8] Raportul arhiducelui István către suveran, Viena, la 24 martie 1848, publicat [originalul german] de Thallóczy Lajos (red.), I dösbo Szögyény-Marich László országbiró emlékiratai, vol.I, Budapesta, 1903, p. 220 şi [în traducere maghiară] Pap Dénes (red.), Okmánytár Magyarország függetlenségi harczának történetehez 1848-1849, vol.I, Pesta, 1868, p. 29-30, de asemenea, Déak Imre (red.), 1848 ahogyan a kortársak látták (a szabadszágharc története levelekben), Budapesta, [1943], p. 46.
[9] Cf. Spira György, Die Märzrevolution von 1848 und ihre Gegner. Revolutionen in Ostmitteleuropa 1789-1989-Schwerpunkt Ungarn, Wien-München, 1995, p. 55.
[10] Vezi nota infra 12.
[11] Ordin superior către Puchner, Innsbruck, 29 mai 1848, publicat [originalul german] de Joh[ann] Janotyckh von Adlerstein (red.), Archiv des ungarischen Ministeriums und Landesvertheidigungsausschusses, Altenburg, 1851, vol.I, p. 219, precum şi [în traducere maghiară] de Kővári László [red.], Okmánytár az 1848-1849-iki erdélyi eseményekhez, Kolozsvár, 1861, p. 16 şi Gelich Rikhárd, Magyarország függetlenségi harcza 1848-1849-ben, vol. I, Budapesta, [1882], p. 45, de asemenea [în traducere maghiară şi română] în Documente privind revoluţia de la 1848 în ţările române. C. Transilvania, vol.V [red. Ştefan Pascu], Bucureşti, 1992, p. 299-300.
[12] Ordinul circular al lui Puchner către unităţile în subordine, Sibiu, 7 mai 1848, publicat [originalul german] de Kővári, Okmánytár, p. 9.
[13] Idem către arhiducele István, Cluj, 11 iunie 1848, OL RCL NL INL Acte ministeriale 1848: 1461.
[14] Cf. Adresa secretarului preşedinţiei consiliului de miniştri, Jászay Pál, către directorul biroului palatinal Stoffer József, Pesta, 17 iunie 1848. Surse: nota supra 13.
[15] Arhiducele István către Puchner, data şi sursa de mai sus.
[16] Cf. Kövári László, Erdély története 1848-1849-ben, Pesta, 1861, p. 70.
[17] Cf. Raportul vicemareşaului Philipp Bechtold, comandantul diviziei din Kassa şi al trupelor maghiare din sud, către ministerul de război, Becea Veche, 24 iulie 1848, HL MFH eln. 1848:505, publicat [în traducere maghiară] de Farkas Gyöngyi şi Bőhm Jakab (red.): Saját kezébe, ott, ahol ... (Az 1848-1849-es forradalom és szabadságharc Hadtörténeti Levéltárban őrzött katonai irataiból), Budapesta, 1998, p. 20.
[18] Cf. Bona Gábor, Tábornokok és törzstisztek az 1848/49 évi szabadságharcban, Budapesta, 2000, p. 217, 483.
[19] Kővári, Erdélyi története, p. 71. Kővári explică dezertările prin urmăririle „atitudinii indiferente” a ofiţerilor imperiali faţă de secui; această explicaţie cu greu poate fi acceptată, cunoscând faptul că majoritatea ofiţerilor amintiţi au luptat ulterior cu devotament în timpul revoluţiei.
[20] Vezi procesul-verbal al Adunării în Documente privind revoluţia …, ser. C, vol. IV [red. Ştefan Pascu], Bucureşti, 1988, p. 44.
[21] Aceste argumente sunt expuse de Bărnuţ cu o zi înainte de deschiderea oficială a Adunării în consfătuirea preliminară din catedrala de la Blaj, la 14 mai. Cuvântarea sa este comentată şi citată de Victor Cheresteşiu, Adunarea Naţională de la Blaj 3-5 (15-17) mai 1848, Bucureşti, 1966, p. 421-429.
* “cerepar” – termen folosit de autor ca sinonim pentru “grănicer”, fără a preciza etimologia cuvântului (n.trad.)
[22] Evenimente relatate de Kővári, Erdély története, p. 71. G[eorge] B[ariţ]: Istoria regimentului alu II. romanescu granitiariu transilvanu, Brasiovu, 1874, p. 36-38; Michael Schneider, Geschichte des k.u.k. Infanterieregiments No. 63, Bistritz, 1906, p. 93-95; Virgil Şotropa, Păţaniile Batalionului I năsăudean în 1848-1849, Arhiva Someşană, XIV (1931), p. 381-385; de asemenea în jurnalul unui subofiţer, publicat de Şotropa, Ziarul caporalului Mihai Candale, ibidem, p. 422-424. De menţionat că Şotropa adăuga în mod inutil litera r la numele vicemareşalului Bechtold, folosind cu consecvenţă forma Berchtold. Întrucât unii ar putea fi nedumeriţi de faptul că a fost folosit ca izvor pentru faptele relatate şi cartea lui Schneider, al cărui titlu se referă la istoria regimentului de infanterie 63, trebuie precizat că în 1850-1851 regimentele grănicereşti din Ardeal au fost reorganizate ca regimente de linie, astfel că regimentul grăniceresc de infanterie 17 a devenit regimentul de linie 50, iar în 1859-1860 a primit numărul 63; datorită acestui fapt, opera lui Schneider tratează şi istoria regimentului grăniceresc 17, ca predecesor al regimentului de infanterie 63.
[23] Mészáros către Batthyány, Szeged, 8 aug. 1848, publicat de Urbán Aladár la p. 1022.
[24] B[ariţ], p. 38; Schneider, p. 96; Şotropa, loc.cit., p. 387.
[25] Cf. Batthyány către baronul Miklós Vay, comisar regal pentru provincia de peste Piatra Craiului, Pesta, 14 aug. 1848, publicat de Urbán Aladár, p. 1064.
[26] Idem către Mészáros, 18 aug 1848, publicat în loc.cit., p. 1093.
[27] Evenimentele sunt relatate de Ernő Kiss către comandamentul batalionului, Beciherecul Mare, 13 aug. 1848. Publicate de B[ariţ], p. 79-80; [B]ariţ, p. 38-39; Schneider, p. 96-97; Şotropa, loc.cit., p. 387-388.
[28] Cf. Mészáros către Batthyány, Budapesta, 21 aug. 1848, publicat de Urbán Aladár, p. 1113. De precizat că în raport sunt amintite doar 4 companii din cele 6 ale batalionului, ceea ce l-a derutat şi pe autorul acestor rânduri, când a afirmat că în luna august două companii au ajuns la cetatea Lipótvár (Spira, Hrabovszky, p. 324). Precum ştim, batalionul consta din şase companii, din care patru (deci nu două) vor face parte din garnizoana de la Lipótvár.
[29] Ziarul caporalului Mihai Candale, loc.cit., p. 425; B[ariţ], p. 39; Schneider, p. 97; Şotropa, loc.cit., p. 389.
[30] Pozsony, sept. 16-án, PH, 20 sept. 1848, nr. 165, p. 885.
[31] B[ariţ], p. 39; Schneider, p. 97; Şotropa, loc.cit., p. 389. Bariţ îl aminteşte în mod eronat pe Lamberg drept general de cavalerie.
[32] Vezi însemnările cu caracter de gurnal ale arhiducelui János, unchiul suveranului. Viena, 26 martie 1848 (Steiermärkisches Landesarchiv, Graz, Archiv Meran).
[33] Ziarul caporalului Mihai Candale, loc.cit., p. 426; Schneider, p. 97; Şotropa, loc.cit., p. 389-390.
[34] Evenimentele de mai sus au fost relatate amănunţit mai recent de Spira György, Egy nagy meseköltő műveiből: Jellačić regéi Pákozdról in Vad tüzzel, p. 144-147; Idem, A pestiek Petőfi és Haynau között, Budapest, 1999, p. 313-373; Idem, Hrabovszky, p. 194-314.
[35] Comitetul de apărare naţională către comandanţii cetăţilor, Budapesta, 8 octombrie 1848, KLÖM, vol. XIII (red. Barta István); Budapesta, 1952, p. 126-127.
[36] Hotărârea adunării deputaţilor formulată în procesul-verbal nr. 576 al şedinţei din dimineaţa zilei de 15 oct. 1848, publicată de Beér János şi Csizmadia Andor (red. şi introd.), Az 1848/49 évi népképviseleti országgyűlés, Budapesta, 1954, p. 282. Faptul că hotărârea a fost adoptată „fără nici o modificare” de camera superioară, consemnat în procesul-verbal nr. 63 din 16 oct. 1848, publicat în loc.cit., p. 498.
[37] Schneider, p. 107; Şotropa, loc.cit, p. 410-411.
[38] Schneider, p. 102.
[39] Vetter Antal, A téli hadjárat 1848/49-ben, vol. I. Memoriile lui Vetter Antal (traducere în limba maghiară de Abafi Aigner Lajos) la Biblioteca Naţională Széchenyi Budapesta, Colecţia de Manuscrise, quart.Hung.3030, p. 174.
[40] Cf. Schneider, p. 102-103; Şotropa, loc.cit., p. 400.
[41] Bibra către comandamentul suprem al Ungariei, Lipótvár, 17 oct.1848, HL MFHP eln. 1848: 689.
[42] Schneider, p. 103; Şotropa, loc.cit., p. 400. Despre evenimentele petrecute ne relatează şi un raport al lui Jeszenák din 15 octombrie, nepăstrat, dar conţinutul său reiese din adresa lui Kossuth, citată la nota infra 47.
[43] Cf. Fényes Elek, Magyar Országnak és a hozzá kapcsolt tartományoknak mostani állaptja statistikai és geographiai tekintetben, vol. II, Pesta, 1843, p. 268. Fényes Elek, Magyarország geográphiai szótára, vol. IV, Pesta, 1851, p. 174.
[44] Bibra – pentru a treia oară în aceeaşi zi – către Comandamentul militar suprem din Ungaria, Lipótvár, 17 oct. 1848, HL MFHP eln. 1848: 689. Cf. Vicemareşalul Hrabovszky János, comandant suprem, către ministerul maghiar de război, Buda, 19 oct. 1848, loc.cit.
[45] Ziarul caporalului Mihai Candale, loc.cit., p. 428; B[ariţ], p. 46; Schneider, p. 103; Şotropa, loc.cit., p. 401.
[46] Apelul comitetului de apărare naţională către românii de peste Piatra Craiului, emis la Pesta la 10 oct. 1848, reprezintă o mărturie a acestui fapt, publicat de Kővári, Okmánytár, p. 88-91. Apelul nu atribuie nici măcar în parte politicii naţionale înguste a guvernului maghiar răscoala românească, ci exclusiv propagandei contrarevoluţionare.
[47] Kossuth către Hrabovszky, Budapesta, 17 oct. 1848, KLÖM, vol. XIII, p. 232-233.
[48] Idem (text identic) către cei patru deputaţi, Pesta, 22 oct. 1848, publicat de Silviu Dragomir (red.), Studii şi documente privitoare la revoluţia românilor din Transilvania în anii 1848-1849, vol. III, Cuj, [1947], p. 118 şi KLÖM, vol. XIII, p. 314-315.
[49] Ziarul caporalului Mihai Candale, loc.cit., p. 428-430; B[ariţ], p. 46-47; Schneider, p. 103-105; Şotropa, loc.cit., p. 401-406. [de unde provine şi citatul].
[50] Evenimente tratate de autor într-un alt studiu.
[51] Relatate în articolul Szeben, oct.17, PH, 17 oct.1848, nr. 198, p. 1008.
[52] Cf. Spira György, Puchner altábornagy öntevékenységre kényszerülése 1848 őszhavában, in: „Emlékkönyv Imreh István születésének nyolcvanadik évfordulójára”, Kolozsvár, 1999, p. 541-544; Spira, Vad tüzzel, p. 200-203.
[53] Kossuth către ministerul de război, Budapesta, 30 oct. 1848, KLÖM, vol. XIII, p. 314-315.
[54] Cf. Spira, Hrabovszky, passim.
[55] Hrabovszky către Binder, Buda, 10 nov. 1848, HL MFHP eln. 1848: 714.
[56] Idem către ministerul de război al Ungariei, loc şi data idem, loc.cit., 1848:714.
[57] Kossuth către Hrabovszky, Pesta, 12 nov. 1848, loc.cit., 1848:715, publicat de Dragomir, vol. III, p. 208 şi KLÖM, vol. XIII, p. 430. Subliniere de Kossuth.
[58] Cf. Schneider, p. 106; Şotropa, loc.cit, p. 407.
[59] Cf. Kossuth către ministerul de război, Pesta, 17 nov. 1848, KLÖM, vol. XIII, p. 471; Mészáros către Kossuth, Budapesta, 18 nov. 1848, publicat loc.cit., p. 472. [datare greşită].
[60] Schneider, p. 106.
[61] Kossuth către ministerul de război, Budapesta, 21 nov. 1848, publicat de Dragomir, vol. III, p. 216-217 şi KLÖM, vol. XIII, p. 520,
[62] Ziarul caporalului Mihai Candale, loc.cit., p. 430-432; B[ariţ], p. 47, Schneider, p. 106-107; Şotropa, loc.cit., p. 408-409.
[63] Kossuth către Hodossy, Budapeta, 22 nov. 1848, publicat de Dragomir, vol. III, p. 218 şi KLÖM, vol. XIII, p. 532.
[64] Locotenent-colonelul Ferdinand Leitner, comandantul cetăţii Oradea, către Mészáros. Oradea, 18 febr. 1849, OL Az 1848-1849-i minisztérium levéltára, Hadügyminisztérium, általános iratok 1849: 8797. Cf. Idem, către secţia juridică a ministerului de război, loc.cit., 1 apr.1849; Mészáros către comitetul de apărare naţională, Debrecen, 6 apr. 1849, loc.cit. Aceasta din urmă prezentată pe scurt în KLÖM, vol.XIV (red. Barta István), Budapesta, 1953, p. 716. Trebuie precizat că autorul acestor rânduri a cunoscut numai prezentarea raportului lui Mészáros, amintit mai sus, sărac în informaţii, având un text echivoc, prin urmare l-a înţeles greşit şi a afirmat în mod eronat că grănicerii întorşi în ţară au ajuns cu toţii în închisoarea cetăţii din Oradea (Spira, Hrabovszky, p. 328).
[65] Ziarul caporalului Mihai Candale, loc.cit., p. 432-438; B[ariţ], p. 47-48; Schneider, p. 107; Şotropa, loc.cit., p. 410.