Remus Câmpeanu

Institutul de Istorie “George Bariţ” Cluj-Napoca

Extrem de eficientă - la vremea respectivă - în cercetarea începuturilor catolicizării românilor ardeleni a fost opera unei personalităţi de marcă din sânul Bisericii Unite, a cărei afirmare a început în perioada interbelică, Aloisie Tăutu. Ca unul dintre cei mai activi canonici, el a reuşit să se facă deosebit de apreciat nu numai în mediile ecleziastice, fiind solicitat în epocă spre a îndeplini diverse funcţii de răspundere în cadrul Ministerului Cultelor. Ajuns ulterior în onoranta postură de consilier ecleziastic al Legaţiei Române de pe lângă Vatican, misiune de care s-a achitat cu mare competenţă, Tăutu s-a confruntat, asemeni altor valori ale societăţii româneşti, cu forţa distructivă a regimului opresiv de după război. Între soluţia ruşinoasă a compromisului şi refuzul asumat cu mari riscuri de a se “înrola” în sistemul totalitarist, el a ales calea demnităţii, respingând solicitarea autorităţilor privind depunerea obligatorie a jurământului de fidelitate faţă de republica populară. Destituit de acelaşi minister care apelase insistent la serviciile lui cu câţiva ani înainte, având salariul de canonic suspendat şi confruntându-se cu durerea exilului[1], a marcat, totuşi, o mare reuşită, şi anume aceea că a realizat o operă pe măsura atitudinii ferme şi principiale adoptate, de la care nu s-a abătut niciodată, cu toate dificultăţile întâmpinate.

Încă din materialele pe care le-a elaborat în prima parte a carierei sale se remarcă o bună cunoaştere a cadrului istoric larg în care s-au derulat secvenţele fundamentale ale unirii religioase. În articolul intitulat Efrem Banyanin, pretinsul episcop ortodox al Orăzii - unit (1699)[2], Tăutu a abordat cu mult curaj o tematică de la interferenţa secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea precară din punctul de vedere al surselor documentare. Cu toate acestea, el a lansat câteva ipoteze plauzibile în legătură cu prezenţa în zonă, tocmai în momentele în care se derulau proiectele religioase habsburgice, a unui personaj slab conturat în istoriografia confesională. Fără a avea un caracter polemic, această lucrare a fost redactată în scopul anihilării speculaţiilor unor autori ortodocşi care au susţinut ideea existenţei la Oradea, în jurul anului 1699, a unui episcop român, ca reprezentant tradiţional al comunităţilor de această etnie din părţile vestice. Teza lui Tăutu, bine structurată, conduce cititorul înspre o altă versiune posibilă, şi anume aceea că misteriosul personaj - semnatar al unor scrisori către Sfântul Scaun şi pomenit în diploma leopoldină din martie 1695 - nu a fost nici român, nici ortodox şi nici nu a avut reşedinţa la Oradea, ci ca episcop al sârbilor din Ungaria, şi-a stabilit scaunul lângă Pesta şi a acceptat în această calitate aderarea la catolicism[3]. Banyanin (Beniamin) nu a putut activa la Oradea, arăta autorul, cu atât mai mult cu cât aici funcţiona deja un episcop de rit grec unit cu Roma (Isaia din Carei sau Debreţin)[4]. Desigur, în lumina cercetărilor de astăzi se poate afirma faptul că nici una dintre variantele vehiculate în legătură cu acest vlădică nu s-a confirmat. Demonstraţia amintită mai sus a rămas însă importantă în plan istoriografic prin elementele de logică istorică încorporate în conţinut şi mai ales pentru că anunţa maturizarea unui specialist care mai avea multe de spus în domeniul istoriei confesionale.

Pe bună dreptate, Aloisie Tăutu poate fi caracterizat ca un cercetător profund angajat în susţinerea cauzei unirii religioase. Această afirmaţie îşi are temeiul nu numai în strălucita sa carieră ecleziastică, mai puţin relevantă din perspectiva unei analize istoriografice, ci, în primul rând, în numeroasele momente semnificative din complexa evoluţie a greco-catolicismului, pe care le-a restaurat cu migală şi le-a redat cu entuziasm contemporaneităţii. Rodnicul autor s-a deplasat extrem de mobil şi de eficient în câmpul sensibil al ipotezelor istorice, conturând atractive şi veridice teorii pentru etape-cheie, mai puţin acoperite documentar, din trecutul Bisericii Unite. Beneficiind de capacitatea de a esenţializa imaginea focalizată asupra evenimentelor confesionale de durată lungă şi de a sintetiza componentele de bază ale fenomenelor religioase ample, el a refăcut în scheme simple imagini dizolvate în negura vremurilor, în aparenţă greu de retuşat.

Din categoria aceasta a reconstrucţiilor teoretice viabile prin argumentaţia lor face parte şi studiul său intitulat Uniri cu Roma în cursul istoriei româneşti[5]. Lucrarea descrie nu mai puţin de 12 uniri sau încercări de unire româneşti cu Biserica Romei, derulate pe parcursul mai multor secole cuprinse între încreştinare (proces definit ca Unire fundamentală) şi epoca domniei lui Cuza. Chiar dacă spaţiul limitat al actualei analize istoriografice nu permite expunerea lor detaliată, trebuie specificat faptul că aderările la catolicism evidenţiate de autor în succesiunea lor cronologică au fost modelate în forma unui amestec atractiv de evenimente reale şi posibile, încorporate într-o structură logică din care s-a eliminat, în măsura în care lipsa surselor arhivistice a permis, componenta imaginară. Deşi nu ştim şi probabil nu vom şti niciodată dacă tema dezbătută a fost sau nu aleasă din motivul “ideologizat” de a căuta neapărat un temei istoric mai adânc pentru unirea religioasă, se poate observa că textul nu este unul sentenţios, răspicat, acid sau agresiv. Din seria celor 12 opţiuni pentru credinţa romană, câteva au fost prezentate însă prin includerea unor note polemice moderate. Astfel, referindu-se la unirea fundamentală (încreştinarea), Tăutu afirma că ea s-a împlinit prin realităţi aflate “în contra demonstraţiei că creştinismul latin a fost primit de la misionari şi apostoli veniţi din Orient şi demonstrând că creştinismul nostru nu a avut o origine greco-bizantină“[6]. Cu un difuz accent polemic a abordat şi aderarea a 11-a la catolicism (cea din anii 1697-1700 sau, după cum a definit-o, “unirea care a durat”), subliniind că agitaţia ortodocşilor în a o contesta, a o considera o creaţie iezuită sau a o descrie ca pe o simplă alianţă cu Roma a fost total inutilă, în condiţiile în care ea s-a impus prin avantajele-i covârşitoare pentru români, în pofida tuturor mişcărilor şi strategiilor de anihilare. În opinia sa, nu adepţii catolicismului au spart unitatea spirituală a poporului, ci grecii şi slavii, iar transferul confesional nu a însemnat decăderea din statut a mitropoliei româneşti din Transilvania, pentru că această instituţie oricum nu exista la interferenţa secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea[7]. Folosind acelaşi registru cu tonalităţi de reproş la adresa ortodocşilor, autorul a expus şi proiectul Unirii celei de-a 12-a (din timpul lui Cuza), apreciind că planul s-a conturat din dorinţa de anihilare a presiunii panslave a Rusiei şi de înlăturare a tiraniei patriarhiei de la Constantinopol[8].

Este evident că nu în micile accente polemice se pot detecta meritele studiului lui Tăutu, cu atât mai mult cu cât în disputa pe care şi-a asumat-o cu ortodocşii nu a făcut altceva decât a reluat câteva dintre binecunoscutele argumente ale lui Bunea. De evidenţiat rămân, în primul rând, logica greu de contracarat a naraţiunii (chiar şi în părţile mai puţin sprijinite documentar) şi formularea pe alocuri a unor idei surprinzător de actuale (cum ar fi, spre exemplu, cea potrivit căreia religia nu e esenţială în componenta etnică a unui popor). Aceste virtuţi contrabalansează din plin demonstraţiile rarefiate legate cel puţin de unirile a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 7-a şi a 8-a despre care ori nu putem avea certitudinea că s-au petrecut ori, dacă s-au împlinit, că au atras după ele vreo implicare românească. Deşi s-a desprins greu de discursul tradiţional, (autorul a utilizat încă “diversiunea” citatelor elogioase la adresa unirii religioase, rupte din context, din opera unor personalităţi ortodoxe de talia lui Maiorescu, Iorga sau Lapedatu), studiul Uniri cu Roma în cursul istoriei româneşti continuă să constituie -prin temă, prin atractivitatea ipotezelor conţinute şi prin înlănţuirea fermă a componentelor teoretice conturate cu abilitate speculativă- o fertilă sursă de referinţă sau de inspiraţie pentru istoricii şi teologii greco-catolici de astăzi.

Aloisie Tăutu s-a mai pronunţat asupra unirii religioase în numeroase materiale, dar parcă în nici o altă lucrare aprecierile sale nu au mai fost atât de riguroase şi de pertinente ca şi în cea prezentată mai sus. De pildă, în articolele din primii ani de exil, el nu s-a putut concentra în linişte asupra analizei momentului transferului confesional, deoarece conjunctura epocii îi impusese un alt obiectiv prioritar, şi anume acela de a răspunde atacurilor intensificate ale “frontului istoric” din ţară, instrumentat de regimul comunist, care se străduia în mod jalnic să motiveze decizia abuzivă de desfiinţare a Bisericii Române Unite. Pentru a face faţă cu succes disputei, el a avut în vedere faptul că greco-catolicii acumulaseră deja o mare experienţă în a se apăra şi de aceea a recurs la o argumentaţie de tip tradiţional.

Extrăgând din depozitul istoriografiei unite teoriile lui Bunea, Tăutu le-a aruncat din nou în luptă prin intermediul articolului Unirea calumniată[9]. Aici dezbaterea a pornit de la un citat al lui Titu Maiorescu în care adeziunea românilor la catolicism era definită ca “o fericire născută dintr-o dezbinare religioasă“, având ca rezultantă ridicarea neamului înspre “o unitate de cultură naţională“[10]. Citatul a fost bine folosit, deoarece el exprima cât se poate de sugestiv caracterul contradictoriu al acestei tematici istorice delicate. Din păcate, în cele ce urmează după inspirata introducere, Tăutu nu a mai avut resursele de a contracara binecunoscutele critici, reiterate frecvent de istoriografia comunistă, ale lui Hurmuzaki, Lupaş, Dragomir, Puşcariu, Popea, Densuşianu, Popovici, Păcăţianu ş.a. (de altfel bine rezumate şi trecute în revistă) decât prin demonstraţiile preluate din lucrările lui Bunea. Astfel, Unirea calumniată a avut un dublu rol: de a omagia indirect personalitatea şi opera reputatului autor unit (era nevoie de mituri în acele momente grele) şi, totodată, de a lua poziţie împotriva gravelor sentinţe pronunţate de scrisul istoric ortodox asupra unei biserici româneşti care în ciuda tuturor vicisitudinilor refuza să depună armele sale spirituale. Replica destul de conservatoare a lui Tăutu viza cu deosebire lucrările lui Lupaş şi Dragomir, istorici despre care scria că “au refuzat evidenţele şi au alimentat vrăjmăşia, oferind o imagine de intoleranţă în faţa străinătăţii”[11]. Cu aceeaşi tonalitate, în continuarea articolului Unirea calumniată s-au demontat trei acuze generale formulate de autorii ortodocşi la adresa unirii religioase, la fiecare acuză replicându-se în parte şi utilizându-se mai vechile argumente ale lui Bunea, asupra cărora nu vom mai insista în analiza de faţă. De menţionat, totuşi, că în răspunsul la prima acuză ortodoxă potrivit căreia transferul confesional nu a fost votat de popor ci s-a impus prin forţă şi viclenie, Tăutu a inclus şi câteva consideraţii proprii, oarecum naive. Spre exemplu, e greu de dovedit că, aşa cum scria el, decretele imperiale care acordau românilor libertatea de unire cu oricare dintre religiile recepte au fost emise de Curte cu sinceritate şi nu din interese strategice, după cum e tot atât de greu de crezut că imperiul a trasat politica religioasă de încurajare a catolicismului în Transilvania animat de un sentiment de justiţie şi din dorinţa de a-i ridica pe românii nedreptăţiţi[12]. Tot în răspunsul la prima acuză, imaginea asupra evenimentelor desfăşurate imediat după actul unirii a fost artificial retuşată, subliniindu-se că s-au opus catolicismului doar ambiţioşii interesaţi şi că poporul nu s-a temut de noua opţiune religioasă[13]. Pe lângă aceste afirmaţii, dificil de probat şi dăunătoare obiectivităţii, în răspunsul la prima acuză se mai află şi o consistentă parte menită a evidenţia răul pe care l-au făcut sârbii greco-catolicismului pe tot parcursul secolului al XVIII-lea şi în prima parte a veacului următor, de fapt un discurs care trebuia să susţină concluzia că românii ortodocşi din Transilvania şi din părţile vestice nu s-ar fi putut elibera de sub jugul episcopilor sârbi fără ajutorul uniţilor[14]. În răspunsul la a doua acuză formulată în general de ortodocşi în legătură cu opţiunea religioasă de la 1700 (cum că acest act ar fi decăzut mitropolia română la statutul de episcopie), Tăutu a revenit din nou la teoria lui Bunea, fără a îmbunătăţi cu mai nimic vechea demonstraţie ce evidenţia că din punctul de vedere al dreptului canonic utilizarea titlurilor de mitropolit şi arhiepiscop de către vlădicii ardeleni s-a făcut în mod abuziv. În această parte a articolului agresivitatea autorului s-a diminuat, tonul moderat păstrându-se şi în răspunsul la a treia acuză ortodoxă cu un caracter general, potrivit căreia unirea religioasă a spart unitatea spirituală a românilor. Aici contracararea tezei adverse s-a realizat de asemenea cu mijloacele construcţiilor teoretice tradiţionale. Îndelung vehiculatele elemente ale replicii de la punctul trei ar fi: oricum unitatea religioasă a “toleraţilor” fusese deja spartă pe parcursul secolului al XVII-lea de calvinism; ortodoxia mai mult a obstaculat decât a stimulat dezvoltarea culturii naţionale prin masiva ei componentă slavonă; o bună parte a clerului era deja eretică în dogmă (calvină); transferul confesional înspre catolicism a evitat maghiarizarea bisericii etc[15]. Chiar dacă s-ar încadra printre elementele pozitive ale articolului faptul că Tăutu a inclus câteva fraze despre momentele de colaborare politică şi naţională dintre cele două biserici, în final Unirea calumniată şi-a încununat trăsăturile istoriografice conservatoare prin amplele citate elogioase la adresa uniţilor, extrase din lucrările lui Bunea şi Iorga, acesta din urmă fiind mult apreciat pentru cumpănirea referirilor sale la istoria greco-catolicismului.

Tot din categoria răspunsurilor oferite de Tăutu atacurilor venite din ţară la adresa unirii religioase, în primii săi ani de exil, a făcut parte materialul intitulat Adevărul maltratat[16], care s-a dorit a fi o luare de poziţie împotriva unor afirmaţii eronate cuprinse într-un mic catehism publicat de un anume D.C. Amzăr la Sibiu. Importanţa redusă a broşurii ortodoxe nu ar fi justificat o asemenea reacţie, de aceea e de crezut că Tăutu a folosit banala împrejurare editorială mai degrabă ca pretext pentru a exprima câteva gânduri privind evenimentele religioase din jurul anului 1700. Aici autorul a conturat un ansamblu de motivaţii teologice ale unirii cu Roma structurate în jurul concepţiei potrivit căreia universalismul catolic - ca mare şi reală frăţie conducătoare la cer a credincioşilor - ar corespunde mai bine misiunii bisericii între oameni. Din această perspectivă, susţinea el, biserica ortodoxă mai este creştină numai în virtutea patrimoniului dogmatico-spiritual comun cu biserica catolică[17]. Pornind de la aceste consideraţii teologice, Tăutu a coborât apoi analiza în istorie, într-o parte a articolului Adevărul maltratat care a avut de suferit datorită teoretizărilor excesive din introducere. Astfel, demonstraţia care dorea să conducă cititorul înspre concluzia că cei care au aderat la catolicism au făcut-o punând pe primul plan motivele de ordin spiritual şi-a pierdut din puterea de convingere, chiar dacă autorul a recunoscut apoi că “unirea s-a făcut şi pentru motive politice, pentru avantaje politice şi materiale”[18].

În aceeaşi perioadă în care prin studiile Unirea calumniată şi Adevărul maltratat Tăutu încerca să menţină viu spiritul credinţei sale persecutate, chiar cu riscul de a exagera, după cum s-a văzut, anumite aspecte ale istoriei unirii religioase, apărea la Madrid o lucrare de mare importanţă, coordonată tot de el, intitulată Biserica Română Unită. Două sute cinci zeci de ani de istorie[19]. Spre deosebire de celelalte materiale, noua carte a avut în primul rând meritul de a nu se fi angrenat în polemică şi de a-şi fi focalizat atenţia asupra unei abordări atente şi de mari dimensiuni a evoluţiei greco-catolicismului. Acest studiu de largă extensiune s-a clădit, în fond, pe o structură simplă, coerentă şi uşor de descifrat, expunerea concentrându-se asupra tuturor detaliilor care au putut fi scoase la lumină. Tocmai simplitatea, limpezimea şi anvergura fac din opera publicată la Madrid una comparabilă cu admirabila sinteză a lui Pâclişanu. Utilitatea elaborării ei, obiectivitatea perspectivei şi valoarea informativă a conţinutului se deduc şi din frecvenţa cu care este citată chiar şi de specialiştii de astăzi ai istoriei bisericii.

Ca şi în cercetarea lui Pâclişanu, în Biserica Română Unită... a fost subliniată importanţa unirii rutenilor ca experiment necesar pentru proiectul de catolicizare a românilor ardeleni[20]. Pentru a face discursul mai accesibil s-a preferat reducerea nuanţelor, astfel încât actorii evenimentelor religioase din jurul anului 1700 au fost grupaţi, pur şi simplu, în două tabere: cei “pro” şi cei “contra”, fără a se mai zăbovi în relevarea unor eventuale atitudini contradictorii generate de probleme de conştiinţă. În linii mari în grupul sprijinitorilor transferului confesional au fost înscrişi anumiţi iezuiţi şi prelaţi din zonă (Neurauter, Gebhard, Bellusi, Barany, Kapi, Hevenesi etc.), unele personaje de la Curtea vieneză şi câţiva nobili catolici ardeleni, iar în grupul “opoziţioniştilor” s-au încadrat nobilii calvini, Ioan Ţirca, negustorii din Braşov şi Bârsa, reprezentanţii bisericii braşovene, făgărăşenii, boierii din Ţara Oltului, românii calvini din Haţeg şi Hunedoara, negustorii din “Compania grecilor”, negustorii din Alba-Iulia, Brâncoveanu, patriarhii răsăriteni ş.a. Bineînţeles, s-a afirmat despre toţi cei care s-au opus unirii religioase că au avut o atitudine potrivnică deoarece erau animaţi de diverse interese meschine de natură materială sau politică[21]. Cu excepţia acestor minore aprecieri personale care nu impietează asupra echilibrului expunerii, partea lucrării dedicată momentului aderării românilor la catolicism a reconstituit următoarele etape: preludiul transferului confesional (activitatea precursorilor unirii); sinodul din timpul păstoririi lui Teofil; dieta din septembrie 1699 şi măsurile adoptate în domeniul religios (nu s-a insistat asupra anchetelor guberniale din satele româneşti); sinodul de al 1700 (nu s-a pus în discuţie autenticitatea documentului de acceptare a catolicismului, considerându-se că Bunea a lămurit chestiunea); primele plângeri împotriva lui Atanasie Anghel; vizita episcopului unit la Viena (cu toate detaliile ei); a doua diplomă leopoldină şi problema teologului iezuit; sinodul din iunie 1702 şi primele revendicări (tipografia, şcolile, studiile în străinătate ş.a.); protestul lui Nagyszegi şi vehementele reacţii dinspre spaţiul extracarpatic (afurisenia, plângerile patriarhului Calinic şi ale lui Brâncoveanu la Curtea vieneză etc.); războiul lui Francisc Rákóczi al II-lea şi mişcarea lui Ioan Ţirca; defecţiunea din 1711 (s-a optat pentru varianta potrivit căreia vlădica a fost silit să accepte renunţarea la unire sub presiunea protopopilor calvinizaţi) şi apoi revenirea la decizia sinodului din 1700[22]. După cum se poate sesiza, avem de-a face cu o incursiune profundă şi bine concepută în trecutul greco-catolicismului. Normele impuse de relativa consistenţă a unei sinteze de acest gen nu i-au mai permis lui Aloisie Tăutu în calitate de coordonator să utilizeze, cu mici excepţii nesemnificative pentru calitatea lucrării, instrumentarul specific scrisului polemic. Angajarea în disputa cu ortodocşii a reprezentat un obiectiv pe care şi l-a împlinit, aşa cum

s-a arătat şi în prezentarea istoriografică de faţă,cu alte ocazii şi prin materiale de dimensiuni reduse.

Cartea Biserica Română Unită... s-a dovedit şi se dovedeşte în continuare utilă specialiştilor istoriei confesionale şi dintr-un alt punct de vedere. Ea a încercat să explice de ce imaginea greco-catolicismului s-a deteriorat vizibil în ochii clasei politice şi ai majorităţii ortodoxe, mai cu seamă în epoca de după reîntregirea României. Acest fenomen de pierdere a simpatiei publice s-a declanşat, arată autorii, încă din ultimele decenii ale veacului al XIX-lea, mai exact din timpul mitropolitului Vancea, când sinoadele arhiepiscopale întrunite pentru dezbaterea unor probleme administrative şi cele provinciale convocate pentru lămurirea câtorva chestiuni importante de teologie dogmatică şi morală au stârnit, în special prin buna lor organizare, numeroase suspiciuni şi răbufniri de invidie[23]. Apoi resentimentele au crescut gradual, în urma înfiinţării diocezei greco-catolice maghiare de Hajdúdorog[24] şi în urma înfăptuirii României Mari, act istoric care a determinat înfiriparea în cugetul ortodocşilor ardeleni a unui sentiment ciudat de revanşă şi de rivalitate[25]. Nu au contribuit la liniştirea spiritelor nici disputele legate de precizarea statutului celor două biserici româneşti în proiectul de Constituţie din 1923 (unde ortodoxia a fost definită ca dominantă), nici dezbaterile chinuite pe marginea proiectului de Concordat (document ratificat târziu şi finalizat într-o formă consistent modificată de teologii ortodocşi), nici certurile generate de diversele proiecte pentru o lege a cultelor şi nici veşnicele discuţii iscate de problema modificării patrimoniului catolic[26]. Toate aceste conflicte teoretice au transformat Biserica Greco-Catolică într-un factor iritant în ochii autorităţilor de stat care de altfel au şi sprijinit ofensiva istoriografică împotriva unirii religioase.

În continuare, autorii sintezei Biserica Română Unită... au trecut în revistă principalii artizani ai atacurilor scrisului istoric ortodox care au acţionat, în mare parte, sub influenţa evenimentelor politice amintite: Ioan Crişan, Silviu Dragomir, părintele Terenţie, Ion Lupaş, Ştefan Meteş, G. Bogdan-Duică, Onisifor Ghibu şi alţii, pleiadă la care s-a adăugat, din raţiuni care pot fi oarecum înţelese, şi unitul Nicolae Densuşianu. Nu au fost omise din prezentare nici periodicele (din păcate nu numai confesionale) care au susţinut constant această ofensivă în spaţiul lor editorial şi pentru ca cititorii să înţeleagă foarte bine disproporţia forţelor din acest câmp spiritual de luptă şi, implicit, inechitatea “bătăliei” teoretice, s-au “inventariat” şi puţinele reviste care au popularizat firavele riposte ale teologilor şi istoricilor greco-catolici[27].

În concluzie, se poate afirma că Aloisie Tăutu a coordonat în Biserica Română Unită... o cercetare sugestivă şi eficientă, diferită în esenţă de celelalte publicaţii ale sale din primii ani de exil, care au avut un caracter mult mai polemic. De altfel, dacă ar fi de evaluat cantitativ într-o imaginară balanţă părţile pozitive (apropiate de adevărul istoric) şi părţile negative (cu valenţe agresive, polemice şi subiective) ale scrierilor sale, fără îndoială că ar cântări mult mai mult primele. Din aceste considerente, el poate fi aşezat cu certitudine în galeria autorilor de prestigiu ai istoriografiei unite.

[1] Câteva amănunte despre cariera lui Aloisie Tăutu, la Codruţa Maria Ştirban, Marcel Ştirban, Din istoria Bisericii Române Unite (1945-1989), Satu Mare, 2000, p.60, 193 şi 223

[2] Publicat în “Cultura Creştină”, Blaj, 16/1936, nr.10

[5] Studiul a fost publicat iniţial în revista “Bună Vestire”, Roma, 1968, nr.4, p.5-37 şi inclus apoi în volumul Aloisie Ludovic Tăutu, Opere, vol.I, Istorice, publicat tot în revista “Bună Vestire”, Roma, 14/1975, nr.1, p.345-377

[9] Publicat în “Suflet românesc”, Roma, 1950, nr.3-4, p.138-153 şi inclus apoi în volumul Aloisie Ludovic Tăutu, Opere, vol.II, tom I, publicat în revista “Bună Vestire”, Roma, 14/1975, nr.2, p.38-53

[16] Apărut în “Curierul Creştin”, Buenos Aires, 3/1953, p.5-25 şi inclus apoi în volumul Aloisie Ludovic Tăutu, Opere, vol.II, tom I, publicat în revista “Buna Vestire”, Roma, 14/1975, nr.2, p.77-98