PRESTAŢII IOBĂGEŞTI ÎN COMITATUL BIHOR ÎN PERIOADA REGLEMENTĂRII URBARIALE

Papp Klára

Ungaria

În secolul al XVIII-lea, în urma reglementării urbariale din anul 1767 a pornit un serios proces de imixtiune în raporturile dintre proprietarii de pământ şi iobagi. Izvoarele acestor reglementări preocupă de multă vreme istoriografia maghiară[1]. Urmând altor comitate, a început şi editarea izvoarelor din comitatul Bihor. Răspunsurile la cele nouă întrebări urbariale şi tabelele urbariale din plasele Sárrét şi Érmellék au fost publicate de mai puţin de o lună de către trei profesori de la universitatea din Debrecen- Bársony István, Papp Klára şi Takács Péter. Îngrijitorii ediţiei fac cunoscute izvoare care ne dau o imagine despre condiţiile gospodărire şi de trai, probleme de hotărnicire, târguri, pieţe, meşteşuguri, drumuri, etc., deci şi despre viaţa cotidiană de la sate. Aceste izvoare ne atrag atenţia şi asupra schimbărilor survenite în prestaţiile ţăranilor de la jumătatea secolului al 18-lea.

La jumătatea acestui secol au fost făcute mai multe experimente legate de prestaţiile iobăgeşti; pe alodiile Bisericii şi a celor camerale au avut loc iniţiative pentru mărirea cuantumului acestora.

Sub episcopia lui Forgách Pál a pornit o mişcare a iobagilor în urma căreia aceştia au ajuns până la împărăteasa Maria Tereza[2]. Diferendul dintre episcopie şi supuşii săi s-a aplanat printr-un rescript unitar din anul 1758[3].

Nobilimea proprietară ar fi considerat la acest moment acceptabil regulamentul valabil pe domeniul episcopiei şi pentru propria populaţie urbarială. La 1758 pesimismul a cuprins pe numeroşi proprietari, cum deducem din nemulţumirea lui Ferdényi Gábor: Curtea aşteaptă ajutor de la nobili, dar crede şi în petiţiile ţăranilor- “ţăranul slujeşte pe stăpân după cum vrea…”[4]

În luna ianuarie a anului 1759, comitatul a primit de la împărăteasă un document care a dat motive de încredere. Acest document a fost un urbariu în 8 puncte cu referire „individualiter” la domeniile episcopale din Beiuş, Bél şi Vaşcău, şi care a fost folosit ca punct de plecare pentru iniţiativa nobililor. Documentul, sosit la 5 ianuarie a fost dezbătut la adunarea nobiliară din 29 ianuarie, unde a fost organizată o comisie pentru redactarea unui proiect „opinio” care să ilustreze interesele nobiliare. Propunerea, trimisă către Maria Tereza a fost analizată de către specialiştii Curţii, unele puncte au fost reunite ori renumerotate, în cele din urmă a fost concepută în 12 puncte, această variantă fiind aprobată şi trimisă comitatului. În fine, în şedinţa de la 6 mai a fost prezentat „urbariul universal” aplicabil domeniilor nobiliare din comitat[5].

Repeziciunea cu care a fost făcută propunerea a fost un semn indubitabil al cunoaşterii situaţiei, dar este interesant de ce nobilimea, atât de rapidă în formularea pretenţiilor a aşteptat aproape doi ani până la aplicarea acestui regulament.

În răspunsurile date de către fruntaşii satelor celor nouă puncte, aceştia invocau foarte des urbariul emis de comitat şi întărit de către împărăteasă, în anul 1759. Protocoalele adunării comitatense din 1759 păstrează versiunea latină a celor 12 puncte din reglementare şi furnizează informaţii utile şi în legătură cu circumstanţele emiterii acesteia[6]. Textul în limba maghiară al noului urbariu poate fi citit lângă mărturiile ţăranilor din aşezarea Balc[7]. Primul care a publicat acest text, Bársony István[8], într-o scurtă apreciere a descoperit mai multe trăsături proprii care difereau de cele ale patentei urbariale mai târzii, arătând că în cuprinsul acestuia existau numeroase elemente specifice care difereau de cele ale urbariului redactat în anul 1767, ca de exemplu delimitarea lotului, interpretările clasificărilor, robota jelerilor cu sau fără casă, definirea unor daruri, etc.

Conţinutul acestei ordonanţe confirma fără echivoc iniţiativa nobilimii. Stabilirea mărimii loturilor era importantă pentru ei (punctul 1) numai pentru a se putea stabili precis cuantumul robotei. Cu acest lucru poate fi explicată diferenţierea acestui cuantum la iobagii fără pământ care au casă ori locuiesc la alţii, în funcţie de posibilităţile acestora (12 respectiv 6 zile). Influenţa urbariului episcopiei se reflectă în punctul 3, care excludea obligaţia răscumpărării în bani a nonei[9]. Interesele nobiliare transpar şi în punctul al nouălea: “unde nu era obiceiul de a se ţine cârciumi, să nu fie slobod acest lucru nici de acum încolo” O altă restricţie priveşte interdicţia vânatului şi pescuitului; arendarea acestor drepturi urma să mărească încasările proprietarilor de pământ.

Proprietarii de pământ au considerat acest urbariu universal o ocazie care să confere pentru ei un cadru în care să poată mări sarcinile iobagilor în funcţie de nevoile lor economice. Textul în limba maghiară al urbariului a fost comunicat în fiecare comitat. Acest lucru este dovedit şi de răspunsurile date celor nouă puncte urbariale (în 24 de locuri a fost invocat urbariul, dar după aprecierile noastre prestaţiile nu se efectuau conform acestuia).

O parte definitorie a noului urbariu a vizat creşterea sarcinilor urbariale existente până atunci în comitatul Bihor, mai ales creşterea cuantumului robotei, dar şi posibilitatea răscumpărării în bani a acesteia. Cu diferite experimente legate de noile reglementări, după legiferarea lor, s-au ocupat mai mulţi proprietari- vicecomitele Baranyi Gábor, familia Károlyi, arendaşii domeniilor familiei Csáky, familia Haller, dar şi domeniul cameral din Oradea. Aceste experimente, cum atestă şi textele mărturiilor, nu au dus la foarte multe rezultate, între altele fiindcă necesarul de robotă a celor mai multe domenii era mult mai mare decât zilele de muncă care se puteau pretinde de la iobagi, iar oficialităţile nu au dat dovadă de prea multă consecvenţă şi severitate în aplicarea acestor măsuri.

În anii 1764-65, consiliul statului a discutat de mai multe ori situaţia domeniilor camerale din Ungaria, fiind investigată ordinea prestaţiilor urbariale. Din înştiinţarea de la 24 mai 1765[10] reiese că valabilitatea urbariului comitatului a fost extinsă şi asupra domeniilor camerale din Oradea şi Solyomkő. S-a formulat şi o opinie în legătură cu valabilitatea urbariului din anul 1759: „Din cauza faptului că loturile iobăgeşti şi anexele acestora nu sunt delimitate proporţional, şi loturi de aceeaşi mărime cuprind odată mai puţin, altă dată mai mult pământ arabil, putem concluziona că situaţia ţăranilor de aici nu a fost reglementată precis după urbariile comitatului Bihor”[11].

Reglementarea raporturilor urbariale pe baza patentei Mariei Tereza a început în comitatul Bihor în anul 1769, şi răspunsurile la cele nouă puncte, precum şi mărturiile comunităţilor de iobagi au fost adunate până în anul 1771. Ne stau la dispoziţie răspunsurile din 436 de localităţi, adică din 91,3 % din localităţile din Ungaria conscrise sub Iosif al II-lea. Pe baza clasificării întocmite pe baza conscrierilor au fost alcătuite tabelele privind loturile şi urbariile locale, reglementarea urbarială finalizându-se în anul 1774. În mod evident, nobilimea comitatului nu a împiedicat desfăşurarea acestor lucrări, iniţiativa imperială încadrându-se în procesul măririi constante a prestaţiilor iobăgeşti[12].

Sarcinile iobăgeşti fiind de fapt definite de combinaţia diferitelor forme şi măsurile acestora, această vastă investigare a relaţiilor urbariale a creat posibilitatea definirii şi caracterizării tipurilor prestaţiilor.

Pe baza acestor prestaţii, aşezările comitatului pot fi încadrate în 7 grupe:

Prima grupă cuprinde 129 aşezări, 78,6% din acestea aparţinând mai multor proprietari, inclusiv camera (33 aşezări), capitlul de la Oradea (6 aşezări) sau cele două sate ale premonstratensilor din Oradea. Pe lângă robotă, iobagii datorau taxă după mărimea lotului, nona pe produse precum şi daruri.

A doua grupă însumează 31 de aşezări (7,19% din total); aici se pretindea şi robotă, dar exista şi posibilitatea răscumpărării parţiale sau, uneori, totale a acesteia. Plata taxei, a nonei şi darurile au rămat o obligaţie pentru iobagi.

A treia grupă (12,29%) cuprinde 53 de sate; se putea răscumpăra robota şi taxa, nona şi darurile persistă însă.

A patra grupă este mai omogenă, cuprinde 127 sate (29,5%), proprietate a episcopiei din Oradea. Se pretindea robota în natură, dar taxa şi nona se puteau răscumpăra (ruptura).

La a cincea grupă (10,4%) care cuprindea 45 de sate lipsea din prestaţii plata taxei.

A şasea grupă este formată din 14 sate; aici lipsesc robota şi nona.

A şaptea grupă este alcătuită din aşezările care prestau pe baza unui contract de arendă, între acestea fiindcele cinci sate ale capitlului de la Oradea, satul Ginta aparţinând episcopiei, precum şi domeniul Derecske al familiei Eszterházy.

Cele mai grele sarcini urbariale ne oferă o imagine foarte diferenţiată, dar rămân sub măsura prescrisă de urbarii.

Sarcinile iobăgeşti conform mărturiilor ţăranilor (1769)

Perioada robotei	În comitat	Pe domeniile private
Sub 12 zile	10 (2,15%)	8 (3,61%)
12 zile	31 (6,68%)	21 (9,50%)
12-50 de zile	52 (11,2%)	52 (23,52%)
50-100 de zile	30 (6,46%)	11 (4,97%)
Peste 100 de zile	14 (3,01%)	11 (4,97%)
Fără număr	129 (27,84%)	68 (31,27%)
Denumirea muncii	173 (37,28%)	11 (4,97%)
Răscumpărare	25 (5,38%)	38 (17,19%)
Total	464 (100%)	221 (100%)

În satele care erau proprietate privată, posibilitatea răscumpărării robotei era mai mare decât în restul comitatului, şi proporţia celor care îndeplineau prestaţia în 50 de zile era mai mare. Acest fapt ne duce la concluzia că pe aceste domanii, cu toate că există şi aici mari diferenţe, prestarea robotei se desfăşura în condiţii mai prielnice pentru iobagi decât pe celelalte tipuri de domenii, în special pe cele bisericeşti. Prestarea muncii în funcţie de nevoile economice ale domeniului nu a însemnat un cuantum nelimitat al robotei, ci prestări sub un maximum care poate fi pretins. Caracterul mai avantajos al robotei nelimitate este ilustrat şi de faptul că locuitorii au renunţat de la zilele fixate de comitat (52 cu animalele, 104 cu braţele), recurgând la prestarea robotei în funcţie de necesităţi.

Plata taxei, precum şi încheierea contractelor de arendă, asemănător cu pretinderea cuantumului şi felului robotei a fost o funcţie importantă a economiei domeniale. În cazul posibilităţilor multiple de răscumpărare, cu toate că este frecvent, este totuşi parţial adevărat că imposibilitatea prestării a dus la necesitatea răscumpărării. În mod concret conta şi ce nevoi avea domeniul.

Nona şi darurile în natură-cum arată exemplele- nu erau atât de mult stabilite de intenţiile stăpânului ci mai mult de posibilităţile economice şi de producţie ale iobagilor. Este o regulă că răscumpărarea nonei avea loc mai mult în regiunile comitatului unde productivitatea agricolă era sub medie şi s-a şi menţinut la această cotă. În aceste zone nu numai suprafaţa arabilă mică constituia o problemă ci şi fertilitatea scăzută a pământului, rezultând astfel recolte mai slabe.

Părţile din comitat, caracterizate printr-o fertilitate mai bună oferă un exemplu al prestării în natură a nonei, şi unde doar alodiile proprietarului restrângeau suprafaţa utilizabilă de către locuitori.

Reglementarea urbarială, în primii 10-15 ani a ajuns doar în stadiul introducerii sale, şi acum au apărut şi contradicţiile cauzate de aplicarea sa. În mod evident, iobagii nu au sesizat schimbările imediat, decât mai târziu, prin efectele aplicării sale.

Din cercetările lui Varga János ştim că, în mare, până la sfârşitul războaielor napoleoniene, în 49,79% din aşezări a crescut iar în 3,4% a scăzut ponderea loturilor urbariale. Teoretic, prin reglementările urbariale s-a creat un sistem solid al loturilor, dar acestea nu au fost măsurate, şi în regiunile muntoase s-au adăugat şi alte probleme. La Sălard au fost trasate loturile şi s-a permis locuitorilor folosirea acestora cu condiţia acceptării sarcinilor urbariale. Situaţia este ilustrată şi de răspunsul dat de autorităţi lui Szappanos László din Păuleşti (Tótfalu) : „Ce nu este în jurul casei, nu poate fi considerat intravilan, ci numai ceea ce este măsurat şi înscris în urbariu fiindcă românul pune în jurul casei pământul cu porumb şi grâu, şi astfel acesta ar putea fi considerat liber de nonă”. Nu numai lipsa măsurărilor precise a constituit o problemă, ci şi faptul că iobagii aveau în folosinţă suprafeţe mai mari decât cele din tabele. Analiza reglementărilor urbariale mai târzii arată că în mai mult decât jumătate din satele comitatului au intervenit modificări în situaţia loturilor din vremea Mariei Tereza.

Conscrierea domeniului cameral din Oradea (1779) şi măsurătorile dinainte de predarea către contele Batthyányi (1776, 1779) a satelor aparţinând domeniului Solyomkő ilustrează creşterea ponderii răscumpărării în bani[13]. În 1776 au fost răscumpărate 51% ( 9473 Rfl şi 19 kr.), în 1779 55,8% (7902 Rfl şi 52 2/8 kr.) din prestaţii. La Feketetó a existat o situaţie mai deosebită- nu se plătea cens, nici culinarii, nici nonă, se presta doar robota în viile stăpânului, se efectuau cărăuşii şi munca săptămânală la han (Diversorium).

Domeniul Marghita al familiei Csáky a fost inventariat cu ocazia predării acestuia; şi aici sunt relevante cotele înalte ale răscumpărării. Conform petiţiilor înaintate plenipotenţiarului Ferdényi János, într-adevăr era permisă răscumpărarea unor părţi din datoriile urbariale. În provizoratul Berekböszörmény al familiei Csáky, cu toate că exista posibilitatea răscumpărării, numărul celor ce o practicau era în scădere. Aproape în fiecare an, locuitorii luau cu ajutorul chezaşilor grâu de la stăpân, pentru care, pe lângă plata preţului datorau una (1789) sau două (1790,92) zile de robotă pentru fiecare câblă de cereale[14]. La Şişterea, creşterea cuantumului robotei era motivată de cultivarea viei şi a porumbului, precum şi cărăuşiile spre târgurile din Oradea şi Debrecen (Plenipotenţiarul Ferdényi János locuia la Oradea şi de aceea transportau cei de la Berekböszörmény acolo fânul).

Cunoscând situaţia generală, putem constata că oferta de răscumpărare de după reglementarea urbarială, pe lângă creşterea obligaţiilor de mai devreme este un rezultat al nevoii. Al nevoii, conform căreia, uneori din lipsa loturilor direct administrate de stăpân, alteori din cauza posibilităţilor limitate ale populaţiei, stăpânul nu a putut să ia în considerare aceste obligaţii în cuantumul lor prescris de urbariu, deci pretindea răscumpărarea în natură sau în bani a cuantumului care depăşea nevoile domeniului. Din ultimii ani ai secolului a crescut şi posibilitatea măririi cuantumului robotei, şi aceasta, pe lângă strădaniile tot mai puternice ale administraţiei domeniilor a restrâns foarte mult libertatea de mişcare şi posibilităţile economice ale iobagilor.

În anii 70 şi 80, nobilimea proprietară recurgea deseori la invocarea punctelor urbariului, şi prin respectarea acestora încerca să facă ordine în rândul populaţiei satelor. Această practică era folosită şi în comitatele vecine, cu excepţia celor din Transilvania, până când populaţia a ajuns la saturaţie şi trăia tot mai greu cu posibilitatea emigrării, a evadării din iobăgie. Populaţia nu prea putea face altceva decât să asedieze cu petiţii pe stăpâni, dar răspunsurile la acestea erau în general negative.

La adunarea comitatului din 1808 februarie s-a afirmat, că în afara satului Beiuş, aşezările domeniului Derecske au fost „tratate mai slab în tratatul urbarial”. Familia princiară (Eszterházy, n. tr.) a hotărât doar la începutul secolului al XIX-lea măsurarea pământurilor rămase cu intenţia de a le utiliza singură sau de a le da la noi locuitori. Cotitura în această privinţă s-a produs în anii de cumpănă dintre cele două secole. Procesul pornit- pe baza intensificării procesului alodizaţiei – în deceniile următoare a şters barierele care mai despărţeau pe agricultorii domeniului Derecske de populaţia iobagă.

Locuitorii au încercat prin procesele urbariale să-şi apere vechile drepturi, dar situaţiile excepţionale au fost tot mai mult uitate, şi valabilitatea urbariului s-a făcut simţită pe întregul teritoriu al comitatului.

[1] Szabó Dezső, A magyarországi úrbérrendezés története Mária Terézia korában. Vol. I., Bp. 1933.; Wellmann Imre, A parasztnép sorsa Pest megyében, tulajdon vallomásai tükrében, Bp., 1967; Úrbéres viszonyok Magyarországon Mária Terézia korában. Vol. I (redactor Felhő Ibolya) Bp., 1979.; A Mária-Terézia-kori úrbérrendezés kilenc kérdőpontos vizsgálatai (redactor Csorba Csaba) 1. Comitatul Borsod, 1770. Editor Tóth Péter, Miskolc, 1991.

[2] H. Balázs Éva, A váradi püspökség jobbágyainak megmozdulása a XVIII. század közepén în Századok, 1950, 325

[4] Ibidem, IV. A. 1/b. 66. k.- acte ale adunărilor (1758)

[5] Din deputaţie au mai făcut parte, alături de vicecomitele Baranyi Gábor şi doi canonici din Oradea- Ujvári Ferenc şi Szentiványi János, precum şi numeroşi membri ai corpului de dregători (Ferdényi Gábor şi Ferenc, Szlávy György, Tokody György, Jurkovics Pál). Ibidem, IV. A. 1/a. 15. k. (1758) şi 16. k. (1759)

[6] HBML IV. A. 1/a. 15. k. (1759). Editorul textului în limba maghiară a urbariului, Bársony István, şi-a exprimat îndoiala în legătură cu anul apariţiei acestuia. Conţinutul procesului-verbal ne lămureşte însă în această privinţă. Bársony I., Adalék… (op. cit), p.3-6. În legătură cu substratul apariţiei urbariului Papp K., A bihari nemesség és Mária Terézia, în „Habsburgok és Magyarország a XVI-XVIII. Században”. Studii. (redactor Bartha János jr.); Történelmi Figyelő Könyvek. 5. Debrecen, 1997, p. 65-74.

[8] Bársony István, Adalék az úrbérrendezés Bihar megyei lefolyásához, în „Múzeumi Kurír”, 1984. (45.) p. 3-6. Vezi şi Papp Klára, A bihari nemesség és Mária Terézia, în „Habsburgok és Magyarország a XVI-XVIII. Században”. Studii. (redactor Bartha János jr.), Debrecen, 1997, p. 68-71

[9] Supuşii episcopiei, în petiţia trimisă împărătesei s-au plâns, pe lângă cuantumul exagerat al robotei, de tot mai noile dări în bani. H. Balázs Éva, op. cit, p. 325. Despre conflictele cauzate de prestaţii vezi Papp K., Konfliktusforrások a 18. Század közepi szolgáltatási gyakorlatban, în „Rendi társadalom-polgári társadalom” vol. 3 Társadalmi konfliktusok. (redactor Á. Varga László) Salgotarján, 1991, p. 109-117.

[12] Despre decurgerea reglementării urbariale vezi Papp K., Biharország jobbágynépe. A magánbirtok és jobbágysága a XVIII. században. Debrecen, 1998, p. 114-124.

[13] MOL, U. et C. Fasc. 160. No. 31., Sólyomkő (1776). Ibidem, Fasc. 165. No. 30 (1779) şi Fasc. 165. No. 31, precum şi Ana Ilea, Conscrierea veniturilor domeniului Aleşd din anul 1779, în „Aleşd 1904-1979” (sub redacţia Ştefan Pascu), Oradea, 1979.

[14] ŠOBA Levoča ( Štatny Oblastný Archiv. Levoča. Arhiva familiei Csáky.) Fasc. 644. 66. d. şi Fasc. 640. 65. d. (1789), precum şi Fasc. 641. 65. d. (1790), Fasc. 543. 65. d. (1792).

Perioada robotei

În comitat

Pe domeniile private