BOMBARDAMENTELE ANGLO-AMERICANE ASUPRA ROMÂNIEI, APRILIE-AUGUST 1944. PERCEPŢII GERMANE ŞI MAGHIARE

 

OTTMAR TRAŞCĂ

Institutul de Istorie „George Bariţ” Cluj-Napoca

 

            Istoriografia consacrată istoriei celui de-al doilea război mondial a susţinut şi demonstrat în mod convingător faptul că cea mai mare conflagraţie cunoscută vreodată de omenire, s-a deosebit radical de conflictele anterioare. Această deosebire a fost explicată prin anvergura şi durata conflictului, numărul mare de state participante, resursele angajate, tehnologia militară folosită de beligeranţi, pagubele umane şi materiale provocate şi, nu în ultimul rând, prin dinamismul – fără precedent în istorie – evoluţiei operaţiunilor militare pe diferitele teatre de război, dinamism rezultat ca urmare a introducerii şi aplicării pe o scară largă a unui element care a revoluţionat arta militară, anume: binomul tanc-avion. Fiind în esenţă un “război al motoarelor”, este de la sine înţeles faptul că importanţa statelor posesoare de “aur negru”, materie primă absolut indispensabilă purtării unui război mecanizat – printre care şi România –, a crescut semnificativ în cursul celui de–al doilea război mondial în cadrul proiecţiilor şi planurilor politice şi militare ale taberelor aflate faţă în faţă pe câmpurile de luptă.

În ceea ce priveşte importanţa economică, politică şi militară a petrolului românesc[1], se cuvine menţionat faptul că această chestiune a preocupat intens, chiar înainte de izbucnirea conflictului, mediile diplomatice şi militare din Paris, Londra sau, mai ales, Berlin. Deţinerea  controlului asupra acestei surse de petrol şi, în caz de forţă majoră, împiedicarea utilizării acestei materii prime vitale de către adversar, puteau însemna un avantaj deloc neglijabil în ecuaţia evoluţiei ulterioare a ostilităţilor. Astfel că nu trebuie să surprindă faptul că, pe durata războiului, dar îndeosebi în prima parte a acestuia – şi aici avem în vedere anii 1939-1940 -, pentru controlul, accesul şi exploatarea petrolului românesc s-a dat o adevărată bătălie, atât pe plan politic şi militar, dar, mai ales, pe tărâmul serviicilor secrete[2], beligeranţii făcând eforturi susţinute, fie în vederea păstrării intacte a capacităţilor de producţie şi rafinare – în cazul celui de-al III-lea Reich, fie în direcţia distrugerii acestora şi a stopării livrărilor de produse petroliere către Germania nazistă, cum a fost cazul Franţei şi Angliei, iar din 1941 şi a U.R.S.S. şi a S.U.A.

            Importanţa deosebită pe care o reprezenta petrolul românesc pentru maşina de război germană a ieşit în evidenţă şi mai pregnant după declanşarea, la 22 iunie 1941, a operaţiunii “Barbarossa” – invadarea U.R.S.S. de către armata germană. Până la acea dată necesităţile de carburant ale economiei de război germane şi ale Wehrmachtului fuseseră acoperite, în principal, prin producţie proprie de benzină sintetică, importurile de ţiţei şi carburanţi din România şi prin contingentele importante de produse petroliere livrate de către U.R.S.S. în cadrul acordurilor economice germano-sovietice aflate în vigoare. După 22 iunie 1941, odată cu încetarea livrărilor sovietice de combustibil ca urmare a izbucnirii conflictului sovieto-german, necesitatea sporirii cantităţilor de petrol extrase şi rafinate în România, a exporturilor de produse petroliere româneşti ca şi apărarea, cu orice preţ, a zonei petrolifere Ploieşti, apăreau ca obiective vitale în viziunea conducerii Reich-ului, absolut indispensabile continuării şi încheierii cu succes a războiului. Eşecul ofensivei lansate de Germania şi aliaţii/sateliţii acesteia în vara anului 1942, – operaţiunea “Blau” – ofensivă al cărei obiectiv principal era cucerirea câmpurilor petrolifere din sudul Rusiei[3], a avut ca rezultat creşterea şi mai accentuată a dependenţei maşinii de război germane faţă de petrolul românesc şi a eforturilor depuse de germani în vederea menţinerii intacte, cu orice preţ, a acestei surse vitale. Din acest punct de vedere, preocupările germane erau pe deplin întemeiate: regiunea petroliferă Ploieşti reprezenta cea mai mare concentrare productivă dintr-un total de 188 centre petrolifere aflate la dispoziţia Puterilor Axei, iar petrolul şi produsele petrolifere exportate de România asigurau aproximativ 27% din totalul carburanţilor necesari efortului de război german[4].

Pe de altă parte, aliaţii au conştientizat la rândul lor importanţa deosebită a acestor resurse petrolifere pentru economia de război germană şi şi-au fixat ca obiectiv prioritar, în cadrul strategiei şi planurilor de război adoptate, tăierea acestei surse de aprovizionare, obiectiv care – având în vedere evoluţia ostilităţilor în cursul anilor 1941-1943, ce excludea o campanie terestră având ca scop ocuparea zonei petrolifere – putea fi atins prin intermediul bombardamentelor aeriene executate asupra regiunii petrolifere Ploieşti, asupra capacităţilor de rafinare, prelucrare şi depozitare şi asupra rutelor şi mijloacelor de transport.

            Primul prilej pentru atacarea regiunii petrolifere Ploieşti de către aviaţia aliată s-a ivit în cursul lunii iunie 1942, la scurt timp după ce Congresul american a oficializat, la 5 iunie 1942, la presiunea U.R.S.S., intervenţia stării de război între S.U.A., pe de o parte, şi România, Bulgaria şi Ungaria, pe de altă parte[5]. Astfel, la 12 iunie 1942, aviaţia americană a  exercitat un raid asupra zonei Ploieşti-Prahova, raid la care au participat 13 bombardiere americane de tipul B.24, recent intrate în dotarea forţelor aliate ale S.U.A., având ca bază de pornire localitatea Fayid aflată în Egipt, la o distanţă de peste 1.300 km[6]. Raidul, al cărui nume de cod a fost “Halpro”[7], s-a soldat cu rezultate modeste, fiind atinsă doar o singură rafinărie – “Astra Română”[8].

            Deşi, aşa cum am arătat anterior, rezultatele practice ale raidului au fost mai mult decât modeste, el a însemnat pentru factorii decizionali români şi maghiari un serios semnal de alarmă în privinţa vulnerabilităţii regiunii petrolifere şi a probabilităţii repetării unor asemenea acţiuni militare. Conştienţi de aceste lucruri, conducerea română şi cea germană au luat o serie de măsuri care vizau, în mod preponderent, întărirea apărării antiaeriene a zonei petrolifere şi transformarea acestei zone într-o fortăreaţă inexpugnabilă pentru aviaţia inamică. Astfel, în cadrul unei întrevederi la nivel înalt româno-germană, care a avut loc la scurt timp după raid, la 19 iunie 1942, şi la care au asistat mareşalul Ion Antonescu, şeful Marelui Stat Major român – generalul Ilie Şteflea şi şeful Misiunii Militare Germane a Aerului – generalul-locotenent Alfred Gerstenberg, Conducătorul Statului a cerut generalului Gerstenberg întărirea urgentă a apărării antiaeriene a zonei petrolifere prin aducerea a noi piese de artilerie antiaeriană şi creşterea numărului de avioane de vânătoare[9]. Efectul raidului aerian din 12 iunie ca şi cererea părţii române în privinţa întăririi protecţiei antiaeriene a regiunii petrolifere nu au rămas fără urmări la nivelul conducerii germane. La 28 iunie 1942, Führer-ul a ordonat, la propunerea Reichsmareşalului Hermann Göering, ca planificata reducere a unităţilor de artilerie antiaerieană germane din România să fie oprită, urmând ca în perioada imediat următoare, efectivul de soldaţi germani, în România, aparţinând Luftwaffe să fie mărit la aproximativ 3.000 de oameni[10]. Mareşalul Ion Antonescu a salutat această decizie şi a reiterat cererea sa privind expedierea de către Germania a unor noi piese de artilerie antiaeriană care urmau să fie deservite de către personalul militar român, cerere care a fost aprobată, în aceeaşi zi, de către Adolf Hitler[11].

            În urma solicitărilor părţii române, într-o întrevedere avută cu Conducătorul Statului român, la 16 octombrie 1942, şeful Misiunii Militare germane a Aerului, generalul Gerstenberg a comunicat acestuia că, în perioada următoare, partea română urma să primească, în 3 etape, armament antiaerian suplimentar şi anume baterii de reflectoare şi artilerie antiaeriană, acestea urmând să fie deservite de militarii români[12]. Evident, acest armament era completat de cel destinat trupelor germane.

            Într-adevăr, în toamna anului 1942 şi în primăvara anului 1943, apărarea antiaeriană a zonei petrolifere a fost întărită permanent prin piese de artilerie antiaeriană, baterii de reflectoare, iar aviaţia de vânătoare de zi şi de noapte a sporit. La 25 iunie 1943, Misiunea Militară germană a Aerului a organizat un exerciţiu militar aviatic la care a asistat şi mareşalul Ion Antonescu şi care a avut ca scop prezentarea în faţa conducerii politice şi militare româneşti a capacităţii de apărare a zonei petrolifere. Exerciţiul a avut rezultate deosebite, Conducătorul Statului român fiind, la rândul său, pe deplin mulţumit de demonstraţia aviatică[13]. Ca urmare a  întăririi continue a apărării antiaeriene a zonei petrolifere Ploieşti, aceasta devenise una din zonele cele mai bine apărate din “Festung-ul” european al lui Adolf Hitler, justificând aprecierile vehiculate de istoriografia de specialitate de genul: “Ploieştiul era un colosal cuirasat terestru, armat pentru a rezista celui mai teribil atac aerian”[14] sau “Oraşul Ploieşti era unul din obiectivele cele mai bine apărate din Europa. Numai Berlinul şi regiunea industrială Ruhr beneficiau de o apărare mai puternică”[15].

            În pofida acestei apărări antiaeriene deosebit de puternice, regiunea petroliferă avea să sufere, la 1 august 1943, primul bombardament masiv executat de aviaţia americană, atac care a însemnat redeschiderea ofensivei aeriene aliate asupra României. În istoria celui de-al doilea război mondial, bombardamentul efectuat la 1 august 1943 de către aviaţia militară americană (denumire codificată a operaţiunii “Tidal Wave”) ocupă

un loc important din punct de vedere al pregătirii, execuţiei, forţelor participante, semnificaţiei politice, psihologice şi militare. Raidul din 1 august 1943 a fost pregătit extrem de minuţios de către americani care au folosit şi confecţionarea de machete ale obiectivelor ce urmau a fi atacate, precum şi studiul cărţilor poştale ilustrate din zona văii Prahovei. Executarea operaţiunii a fost încredinţată Forţei aeriene americane IX, comandată de generalul american Lewis H. Brereton, formată din 178 de bombardiere de tipul B.24–Liberator, împărţite în mai multe grupări (“Liberando”, “Traveling Circus”, “Pyramiders”, “Eight Balls”, “Sky Skorpions” etc.), fiecare dintre aceste grupări urmând să atingă o ţintă precisă[16]. Atacul urma să fie executat la mică înălţime, mizându-se foarte mult pe efectul surprizei (printre altele, factorul surpriză avea să fie obţinut şi prin faptul că bombardierele urmau să atace obiectivele venind dinspre nord-vest, ca urmare a unui zbor paralel cu Carpaţii, în vederea evitării zonei aflate la sud la Carpaţi, ce era puternic apărată de artileria antiaeriană). În pofida pregătirii minuţioase şi a păstrării secretului, avioanele americane au fost descoperite din timp şi, astfel, elementul surpriză a fost ratat. Raidul nu a avut rezultatele scontate iar pierderile americanilor au fost foarte grele. La 16 august 1943, F.D. Rooswelt comunica Congresului american că, în urma atacului, 53 de avioane au fost distruse, 37 grav avariate ajungând pe diferite aeroporturi şi numai 88 au revenit la bază, dar şi acestea fuseseră avariate în proporţie de 2/3. Pierderile umane s-au cifrat la 310 morţi, 130 răniţi, 108 prizonieri şi 790 internaţi în Turcia[17].

            În raport cu pierderile suferite, rezultatele atacului pot fi considerate ca fiind modeste. Primele evaluări efectuate de către legaţia germană din Bucureşti au arătat că fuseseră lovite următoarele rafinării: 1. serios – “Astra Română”, “Româno-americană”, “Steaua Română”, “Columbia”; 2. -  uşor: “Creditul Minier”, “Orion”, “Vega”. În urma atacului au mai fost avariate gara din Ploieşti (un tren de muniţii a explodat), oraşul propriu-zis a suferit pagube insignifiante, în schimb stricăciunile provocate de atac erau considerabile în oraşuil Câmpina[18]. În seara aceleiaşi zile, de 1 august 1943, legaţia germană a înaintat un nou raport Berlinului, care confirma faptul că pagubele provocate de atac erau moderate şi se arăta că rafinăria “Româno-Americană” nu fusese avariată[19]. Un raport înaintat o zi mai târziu, la 2 august 1943, confirma datele oferite în rapoartele anterioare şi concluziona că producţia putea continua cu unele neajunsuri[20]. Aceste neajunsuri erau în fapt diminuări ale capacităţii de rafinare la rafinăriile care fuseseră lovite şi care, împreună cu pierderile de altă natură - în conformitate cu o notă întocmită de expertul economic german Karl Schnurre la 3 august 1943 – se prezenta în felul următor: “Steaua Română” – 1.000.000 tone; “Columbia” – 540.000 tone; “Astra Română” – 700.000 tone; “Concordia” – 300.000 tone; “Creditul Minier” – 500.000 tone; “Xenia” – 290.000 tone. Aceeaşi notă aprecia că pierderea de carburanţi şi uleiuri minerale rezultate în urma arderii se cifra între 40.000-60.000 tone[21]. Totuşi, în pofida acestor pierderi, nota întocmită la 13 august 1943 de către directorul ministerial Karl Clodius considera – având la bază concluziile specialiştilor în domeniul petrolier, români şi germani – că până la 1 octombrie 1943 era posibilă restabilirea capacităţii de rafinare existentă înainte de atac[22].

            Semieşecul suferit i-a determinat pe Aliaţi să suspende bombardamentele aeriene până în luna aprilie a anului 1944, când ele au fost reluate şi continuate sistematic până la 23 august 1944.

            În primăvara şi vara anului 1944, în conformitate cu evoluţia operaţiunilor militare pe fronturile de luptă din Europa, regiunea petroliferă Ploieşti a rămas un obiectiv primordial pentru aviaţia militară anglo-americană. Numeroase documente de natură politică şi militară, elaborate de către cele mai înalte foruri decizionale aliate, au reiterat caracterul prioritar al obiectivului reprezentat de către regiunea petroliferă Ploieşti. Câteva exemple credem că sunt edificatoare. La 11 aprilie 1944, într-un mesaj destinat preşedintelui S.U.A. – F.D. Roosvelt - se arată că poziţiile economice deţinute de către germani în România erau “de cel mai mare interes”[23], la 15 mai 1944 se considera că “petrolul de la Ploieşti era cel mai important obiectiv din Balcani, mai important decât comunicaţiile Axei şi oricare alte centre”[24], iar la 13 iunie 1944, în contextul în care regiunea petroliferă fusese deja intens bombardată, Washingtonul a ţinut să reitereze, într-un mesaj adresat Cartierului General al forţelor Aeriene Aliate din Mediterana că: “Obiectivele petrolifere rămân cea dintâi prioritate pentru bombardamentele în sud-estul Europei. Dacă toate rafinăriile de la Ploieşti vor fi scoase din acţiune, atacurile se pot orienta asupra rafinăriilor din Austria şi Ungaria”[25]. În lumina celor prezentate anterior, se poate afirma că scopurile urmărite de aliaţi, prin bombardamentele efectuate în perioada 4 aprilie 1944 – 20 august 1944, au fost economice, politice şi militare şi anume: distrugerea poziţiilor economice deţinute de cel de-al III-lea Reich în România, sprijinirea invaziei terestre în Normandia (operaţiunea “Overlord”) şi scoaterea României din războiul dus alături de Germania nazistă. De asemenea, credem că se cuvine subliniat încă un aspect care a fost trecut cu vederea de istoriografie, cele cinci luni în care au avut loc bombardamentele aliate coincid cu perioada de “stabilitate” a frontului germano-sovietic în sectorul sudic – unde luptau şi armatele române.

            Bombardamentele au fost executate în această perioadă de către Flota a 15-a Aeriană americană, comandată de generalul Nathan T. Ining, având bazele în regiunea Foggia. Încă din septembrie 1943, după ocuparea sudului Italiei de către aliaţi, această flotă aeriană a primit misiunea de a acţiona şi de a ataca centrele industriale din sudul Europei, de a distruge zona petroliferă Ploieşti, ca şi nodurile de cale ferată din Balcani[26]. Ca urmare, încă din luna februarie 1944, Flota a 15-a aeriană americană, dispunând de peste 2.000 bombardiere strategice de tip B-24 Liberator şi B-17 Flying Fortress, de peste 2.000 avioane de vânătoare de tipul P-38 Lightning, P-51 Mustang şi P-47 Thunderbolt, a demarat atacurile aeriene asupra obiectivelor fixate, înregistrându-se raiduri masive şi repetate  asupra obiectivelor aflate în sudul Franţei, în Austria, Slovenia, Bulgaria, Ungaria şi, în cele din urmă, în România.

            În ceea ce priveşte bombardamentele aeriene întreprinse deasupra României, în conformitate cu datele existente, în perioada aprilie-august 1944, au avut loc 50 de raiduri ale aviaţiei americane şi britanice, cu 83 de atacuri asupra obiectivelor de pe teritoriul României (cea mai vizată zonă fiind, evident, Ploieşti-Prahova), din care 67 atacuri de zi şi 16 atacuri de noapte[27]. Pe luni calendaristice şi tipuri de acţiuni aeriene, situaţia se prezintă în felul următor: 

            1. Raiduri: aprilie – 7; mai – 9; iunie – 11; iulie – 12; august – 11;

 Total: 50.

2.  Atacuri: aprilie – 11; mai – 15; iunie – 22; iulie – 18; august – 17;

Total: 83.

 3.  Atacuri de zi: aprilie – 10; mai – 11; iunie – 18; iulie – 14; august

        14; Total: 67.

 4.  Atacuri de noapte: aprilie – 1; mai – 4; iunie – 4; iulie – 4; august

        3; Total: 16[28].

Aceste cifre scot în evidenţă faptul că cea mai mare intensitate a bombardamentelor a fost atinsă în cursul lunii iunie 1944 - credem că acest amănunt nu este întâmplător, ţinând cont de începutul operaţiunii “Overlord” – dar şi menţinerea, relativ constantă, a numărului de atacuri de zi şi de noapte lunare, cu o medie de aproximativ un atac la două zile calendaristice.

            Documentele germane şi maghiare cercetate, atât cele de natură diplomatică (ne referim la rapoartele diplomatice emanate de legaţiile şi consulatele germane şi maghiare) sau cele de natură militară – în speţă, rapoartele Înaltului Comandament al Wehrmacht-ului (O.K.W.) şi ale Misiunii Militare germane în România – furnizează informaţii precise şi deosebit de interesante privind durata raidurilor, forţele participante, pagubele umane şi materiale cauzate, reacţia autorităţilor române, a populaţiei, efectele psihologice şi cele politico-militare ale bombardamentelor etc.

            Atacurile aeriene au demarat la 4 aprilie 1944. Primul atac a vizat capitala, aproximativ 150-170 de bombardiere B-24 Liberator au atacat, în 5 valuri, între orele 13,45-14,15[29]. Atacul aerian a coincis cu momentul culminant al crizei prin care trecea sectorul sudic al frontului sovieto-german, ca urmare a ofensivei sovietice lansate în această parte a frontului[30] şi a luat prin surprindere totală atât autorităţile cât şi populaţia Bucureştiului[31]. Raidul a vizat distrugerea reţelei feroviare, ţinta predilectă fiind zona de nord-vest a capitalei. Au fost lovite atelierele C.F.R. şi Gara de Nord, dar şi alte obiective fără importanţă militară: de exemplu, au fost lovite hotelurile “Splendid” şi “Athenée Palace”. Numărul victimelor, conform datelor oferite de documentele maghiare şi germane, s-a ridicat la aproximativ 2.000 de morţi şi răniţi[32].

            În opinia Legaţiei maghiare, numărul neobişnuit al victimelor s-a datorat faptului că apărarea antiaeriană nu a funcţionat la parametrii normali, dar şi ca urmare a faptului că, în dimineaţa zilei de 4 aprilie, avusese loc un exerciţiu de alarmă antiaeriană iar în momentul în care s-a declanşat alarma reală (în jurul orei 13,30), populaţia capitalei a considerat că era vorba de un nou exerciţiu[33].

            A doua zi, 5 aprilie 1944, aproximativ 200 de bombardiere de tip B-24 Liberator şi B-17 Flying Fortress au atacat, în cinci valuri eşalonate, între orele 14,30-15,15, oraşul şi rafinăriile din Ploieşti. Acest atac a provocat pagube neînsemnate în cadrul rafinăriilor – estimările germane, efectuate imediat după atac, arătau că avariile produse erau mai reduse în comparaţie cu bombardamentul din 1 august 1943 şi că producţia normală putea fi restabilită într-un timp foarte scurt[34] – în schimb, oraşul Ploieşti a suferit distrugeri materiale considerabile. Deşi rafinăriile au reuşit să supravieţuiască atacului din 5 aprilie 1944, totuşi, reprezentanţii Reich-ului acreditaţi la Bucureşti nu au ezitat să tragă un serios semnal de alarmă, atrăgând atenţia conducerii superioare germane asupra vulnerabilităţii regiunii petrolifere – în mod deosebit a rafinăriilor – şi asupra pericolului reprezentat de atacurile aeriene inamice care, neîndoielnic, aveau să urmeze: “Trebuie să ne aşteptăm la noi atacuri masive. De acum înainte, rafinăriile de la Ploieşti sunt extrem de periclitate”[35].

            Raidurile executate la 4 aprilie asupra capitalei şi la 5 aprilie asupra oraşului Ploieşti şi a rafinăriilor au reprezentat cele mai puternice acţiuni militare de acest gen din luna aprilie, chiar dacă cele două obiective au mai fost bombardate -  fără a suferi, însă, pagube însemnate – în această lună, mai exact la 15, 21 şi 24 aprilie 1944[36]. Atacurile aeriene au vizat şi alte obiective, în primul rând centrele industriale, porturile la Dunăre, nodurile de comunicaţii etc. Astfel, la 15, 16 şi 21 aprilie 1944, a fost bombardat Turnu Severin, fiind lovite grav portul, instalaţiile portuare, gara, distrugerile fiind apreciabile: tancuri cu benzină incendiate, parcul de vagoane şi locomotive distrus în proporţie de 2/3 etc.[37].

            Iar la 16 aprilie a fost rândul Braşovului să suporte efectele bombardamentelor, suferind pierderi materiale şi umane însemnate, fiind lovite grav gara, anexele şi fabricile din zonă[38].

            Dacă în luna aprilie bombardamentele au fost executate de către aviaţia americană, pe timp de zi, noutatea lunii mai o constituie bombardamentele efectuate deopotrivă pe timp de zi şi pe timp de noapte, cele de zi fiind întreprinse de aviaţia americană, iar cele de noapte de către R.A.F.

            În afara obiectivelor atacate în cursul lunii aprilie, ca Ploieşti, Braşov, Bucureşti, Turnu Severin şi care sunt bombardate în continuare, pe lista ţintelor atacate se regăsesc obiective care nu erau foarte importante din punct de vedere economic sau militar, ca de exemplu: Piteşti şi Craiova. De asemenea, se mai poate remarca faptul că atacurile aeriene, începând cu luna mai, se succed cu o frecvenţă mult mai mare iar numărul avioanelor participante creşte semnificativ – fiind însoţite de aviaţia de vânătoare –, la unele raiduri luând parte peste 500 de avioane. Ca şi în luna aprilie, cele mai des atacate obiective au rămas:

1). Capitala care a fost supusă de 3 ori bombardamentelor, în 4, 7 şi 18 mai 1944[39];

2). Zona petroliferă Ploieşti care a fost bombardată în 5, 6 şi 31 mai 1944[40]. Au mai fost atacte şi lovite, mai mult sau mai puţin grav, Braşov – în 6 mai 1944[41], Turnu-Severin – 5 mai 1944[42], Craiova şi Piteşti – 6 mai 1944[43].

            Lunile iunie şi iulie au adus cu sine elemente noi în dinamica bombardamentelor anglo-americane. Astfel, în cursul lunii iunie, atacurile au atins intensitatea maximă, ceea ce se explică prin lansarea operaţiunii “Overland” – debarcarea în Normandia –, bombardamentele executate în întreaga arie aflată sub dominaţia/influenţa Reichului având ca scop susţinerea efortului de război aliat, pe frontul de vest, slăbirea capacităţii de rezistenţă germane, stoparea livrărilor de carburant către Germania şi împiedicarea transferului de trupe din est spre teatrul de război din Franţa etc.

Elementele de noutate în luna iulie le-au reprezentat extinderea bombardamenteleor asupra întregului teritoriu al României şi efectuarea aşa-numitelor “shute raids” pe traseul Italia-România-URSS (zona sud-est Kiev, aerodromurile de la Poltava, Mirgorod şi Piryatin). În acestă perioadă au fost atacate atât obiectivele prioritare ca: Bucureştiul, zona petroliferă, Braşov, cât şi oraşe ca: Arad, Timişoara, Giurgiu, Slatina etc.[44]

Bombardamentele au continuat şi în cursul lunii august 1944, cele mai grave atacuri desfăşurându-se în zilele de 17-19 august[45], acestea constituind, în fapt, preludiul la marea ofensivă sovietică declanşată în sectorul grupului de armate “Ucraina de sud”, la 20 august 1944 – operaţiunea Iaşi-Chişinău. Se cuvine menţionat faptul că, în afara scopurilor economice, politice şi militare, loviturile aeriene executate de aviaţia aliată au urmărit intimidarea şi demoralizarea populaţiei civile. S-au semnalat numeroase cazuri în care au fost bombardate obiective fără importanţă militară sau economică, mai ales cartiere de locuinţe, iar aviaţia de vânătoare americană a mitraliat trenurile de călători ori vehiculele aflate pe drumuri.

Documentele germane şi maghiare cercetate surprind şi alte aspecte importante şi în acelaşi timp interesante, referitoare la efectele campaniei militare aeriene aliate din primăvara şi vara anului 1944. Un prim aspect, la care ne vom referi în cele ce urmează, este reacţia societăţii româneşti. În primul rând, se observă, în mod evident, faptul că societatea românească nu a fost pregătită pentru eventualitatea unor atacuri aeriene continue şi masive. Este adevărat că, în aparenţă, cel puţin din a doua jumătate a anului 1943, guvernul român a lansat o campanie propagandistică intensă, în vederea popularizării mijloacelor de protecţie şi apărare în faţa atacurilor aeriene, însă această campanie s-a dovedit total insuficientă[46] şi nu a fost urmată de măsuri practice ca de exemplu construirea – într-un număr suficient de mare – de adăposturi antiaeriene care să permită refugierea unei cât mai mari părţi a populaţiei în faţa atacurilor aviaţiei inamice. Această stare de nepregătire a fost amplificată şi mai mult de convingerea populaţiei că anglo-americanii vor cruţa, pe cât posibil, România, convingere care izvora din sentimentele de prietenie şi solidaritate nutrite faţă de Anglia şi S.U.A. şi ostilitatea făţişă şi nedisimulată vis-ŕ-vis de cel de-al III-lea Reich şi regimul Antonescu. Aceşti factori explică, credem, starea de şoc şi consternare generală a opiniei publice provocate de către declanşarea ofensivei aeriene aliate, stare care s-a reflectat, îndeosebi, în luările de poziţie ale opoziţiei intelectualităţii şi presei. Totuşi, la scurt timp, această stare de şoc a fost înlocuită de un sentiment de panică care a cuprins întreaga opinie publică, dublată de o ură fără margini faţă de regimul politic patronat de mareşalul Ion  Antonescu şi “aliaţii” germani, aceştia fiind consideraţi principalii vinovaţi de tratamentul la care era supusă România de către aliaţi[47].

Atacurile aeriene au afectat şi compromis grav funcţionarea normală a instituţiilor statului, a administraţiei şi a întreprinderilor.  Pentru a evita distrugerea lor, multe instituţii, ministere, etc. au trebuit să fie evacuate în locuri mai sigure, aflate – uneori – la mare distanţă de capitală şi celelalte zone periclitate, ceea ce a îngreunat, în mod evident, funcţionarea lor. Prin urmare – aşa cum inspirat observa un diplomat maghiar –, chestiunile a căror rezolvare necesita în mod normal câteva zile, în noile condiţii, create de efectele bombardamentelor, puteau fi reglementate în câteva săptămâni[48].

În ceea ce priveşte întreprinderile, situaţia era mult mai gravă, activitatea lor fiind pur şi simplu paralizată de teama angajaţilor faţă de atacurile aeriene. Cele mai grave neajunsuri s-au semnalat, evident, în domeniul industriei petrolului şi anume în cazul rafinăriilor. Ca urmare a distrugerilor provocate, producţia şi exportul de petrol şi produse petroliere s-a redus dramatic, ajungând la cea mai scăzută cotă în cursul lunilor iunie-august 1944[49].

Reacţia factorilor decizionali români şi germani la loviturile aeriene aliate a fost una tardivă şi întârziată. Îngrijorat de consecinţele ce rezultau în urma atacurilor, guvernul român a solicitat O.K.W.-ului, la 28 aprilie 1944, întărirea apărării antiaeriene a regiunii petrolifere. Această cerere a fost aprobată de către conducerea Reich-uluui şi, prin urmare, la începutul lunii mai, numărul de avioane de vănătoare - de zi şi de noapte – a fost suplimentat. Mai mult, conducerea germană s-a angajat să livreze – în afara cantităţilor prevăzute în acordurile economice şi militare bilaterale – 40 de avioane de vânătoare şi 17 baterii de artilerie[50].

În pofida acestor livrări, guvernul român a considerat că măsurile luate nu erau suficiente şi a revenit cu o notă verbală, la 11 mai 1944, prin care reitera cererea de ajutor în vederea unei mai bune protecţii antiaeriene. Nota a provocat iritare şi nervozitate la Berlin şi, datorită situaţiei militare (debarcarea în Normandia), guvernul Reich-ului a fost în stare să elaboreze o notă de răspuns abia către sfârşitul lunii iunie. Nota guverului german enumera măsurile luate de către Reich în vederea ajutorării României şi constituia, în acelaşi timp, un rechizitoriu sever la adresa politicii şi a măsurilor promovate de către guvernul român[51], dar nota nu a mai fost predată ca urmare a intervenţiei ministrului plenipotenţiar german – von Killinger – care a atras atenţia Berlinului că forma şi conţinutul notei puteau avea repercusiuni negative asupra relaţiilor româno-germane[52]. Deşi livrările de artilerie antiaeriană şi avioane de vânătoare destinate trupelor Luftwaffe din România, cât şi unităţilor româneşti s-au intensificat[53], apărarea antiaeriană a României şi, în mod special, a regiunii petrolifere a fost, literalmente, surclasată de către aviaţia aliată. La 19 august 1944, într-un raport ultrasecret adresat Berlinului, von Killinger a lansat un ultim apel disperat, arătând faptul că apărarea regiunii petrolifere nu mai era în stare să facă faţă atacurilor aliate. El îşi argumenta opinia relevând că, în data de 18 august, doar 50 de avioane

de vânătoare germane şi române au putut interveni în faţa a 1.100 de avioane inamice şi avertiza că: “în cazul în care nu sunt aduse mai multe avioane de vânătoare şi artilerie antiaeriană de o calitate superioară, zona petroliferă nu mai poate fi menţinută”[54]. Previziunea diplomatului german avea să se adeverească în scurt timp, evenimentele consumate la 23 august 1944 însemnând nu numai ieşirea României din războiul - dus alături de Germania – împotriva Naţiunilor Unite ci şi pierderea bătăliei pentru petrolul românesc de către cel de-al III-lea Reich, ceea ce a constituit un nou dezastru economic şi militar pentru maşina de război germană[55].

Un ultim aspect pe care îl abordăm în studiul nostru, se referă la rolul jucat de bombardamentele anglo-americane în privinţa pregătirii şi executării actului de la 23 august 1944. În unele lucrări, apărute îndeosebi în ultimii 12 ani, s-a încercat acreditarea opiniei potrivit căreia România ar fi putut rezista o perioadă îndelungată ofensivei sovietice, pe linia fortificată Focşani-Nămoloasa-Galaţi, rezistenţă ce ar fi permis obţinerea unor condiţii de armistiţiu avantajoase din partea Moscovei şi, astfel, evitarea ocupării întregului teritoriu al ţării de către Armata Roşie. Fără a mai insista asupra substratului mai mult sau mai puţin politic al acestei opinii istoriografice, vom remarca doar că analiza raportului de forţe existent în sectorul sudic al frontului sovieto-german nu a ţinut cont de un factor determinant – superioritatea aeriană zdrobitoare a aliaţilor. În acest sens, credem că este relevant ceea ce s-a întâmplat în bătălia Normandiei, care a fost pierdută de către Wehrmacht tocmai datorită superiorităţii aeriene, de aproximativ 7/1 în favoarea forţelor aeriene anglo-americane. Desfăşurarea ostilităţilor în cursul celui de-al doilea război mondial a demonstrat elocvent că o bătălie terestră a putut fi adjudecată doar în condiţiile existenţei şi menţinerii superiorităţii în spaţiul aerian.

Privind din această perspectivă, raportul de forţe existent pe frontul din România în vara anului 1944, considerăm că armatele germane şi române nu aveau nici o şansă de rezistenţă pe aliniamentul Focşani-Nămoloasa-Galaţi, în condiţiile în care supremaţia aeriană aparţinea aliaţilor şi, prin urmare, actul întreprins de regele Mihai, la 23 august 1944, a fost unul de salvare naţională, singurul în măsură să împiedice transformarea României într-un teatru de război pustiitor.


Anexa 1                                                                                                            C o p i e

 

Nr. 103/pol.

      1944

                                                                                    Timişul de Jos, 10 iunie 1944

 

Obiect: Situaţia din Romania

ca urmare a atacurilor aeriene

 

Excelenţei Sale, domnului Sztójay Döme, consilier secret regal maghiar, preşedintele Consiliului de Miniştri regal maghiar, însărcinat ad-interim cu îndeplinriea atribuţiilor ministrului de externe

                                                                                                  Budapesta

 

La două luni după primul bombardament efectuat asupra Bucureştiului, considerăm că este oportun să aruncăm o privire de ansamblu asupra situaţiei create de cele 8 atacuri aeriene care s-au abătut asupra capitalei.

Primul bombardament, cel din 4 aprilie, coincide, din punct de vedere al momentului ales, cu cea mai gravă perioadă de criză a sectorului de sud al frontului sovieto-german, evenimente despre care – la momentul potrivit – a raportat cu certitudine ataşatul nostru militar. Potrivit unor informaţii care provin din surse bine informate şi – în repetate rânduri – verificate, ruşii ar fi putut înainta, fără a întâlni rezistenţă, până la Ploieşti, în cazul în care ar fi dispus de efectivul necesar de trupe. În acele ore tragice, când din Transnistria, Basarabia şi Moldova se revărsau valurile de refugiaţi, asupra capitalei s-a năpustit duşmanul, despre care se crezuse până atunci că va cruţa România, respectiv, duşmanul anglo-saxon.

Este adevărat că, aparent, în Bucureşti se desfăşura o campanie propagandistică, intensivă, în ceea ce priveşte protecţia în faţa atacurilor aeriene. De exemplu, înaintea fiecărui spectacol, în cinematografe, era difuzat apelul – însoţit de o imagine jalnică, de slabă calitate – intitulat “Evacuaţi copii dumneavoastră la sate în caz de pericol aerian”; peste tot se construiau adăposturi antiaeriene. Înaintea primului bombdardament, a fost difuzat şi un apel care cerea locuitorilor să se aprovizioneze cu apă şi alimente, dar, se pare că, nimeni nu s-a gândit să trimită în regiunile – cele mai afectate de bombardamentele teroriste – din Reich personal calificat, care s-ar fi specializat, la faţa locului, în operaţiuni de salvare, în stingerea incendiilor cauzate de bombele incendiare sau în repunerea în funcţiune a reţelelor de apă potabilă şi a mijloacelor de transport, iar aceştia, ulterior, ar fi putut transmite mai departe cunoştinţele acumulate – în Bucureşti –, în calitate de personal de specialitate sau instructori.

În opinia mea, numărul îngrozitor de victime omeneşti cauzat de primul atac aerian asupra Bucureştiului – cifrele oficiale estimează numărul victimelor ca fiind în jur de 2.000, în schimb alte surse credibile consideră că ele se ridică la cifra de 8.000 – se explică prin faptul ca, în dimineaţa zilei respective, avusese loc un exerciţiu de alarmare antiaerian, iar oamenii nu mai au acordat importanţa cuvenită alarmei antiaeriene reale; totodată, cu acest prilej a reieşit că oraşul – extrem de aglomerat – dispunea doar de câteva adăposturi antiaeriene. Bombardamenul a lovit cu precizie punctele importante ale reţelei de apă, astfel că – de exemplu – hotelul Athénée Palace sau hotelul Splendid, situat lângă cel dintâi, au ars ore în şir, fără ca pompierii să poată interveni.

Din fericire, în ziua respectivă nu s-au semnalat vânt sau furtună şi flăcările nu s-au extins. Zilele următoare atacului au fost răcoroase şi astfel corpurile neînhumate, respectiv, lispa apei nu au creat – în conformitate cu informaţiile de care dispun -  probleme mai serioase. Pe de altă parte, primul bombardament a provocat un număr atât de mare de victime şi datorită faptului că bombele au lovit două trenuri, unul cu refugiaţi şi un tren de muniţie, aflat lângă acesta, provocând pierderi uriaşe.

Mulţimea, care şi-a revenit din consternare, a început să părăsească în grabă Bucureştiul, acest lucru fiind uşurat de guvern prin măsura suspendării achiziţionării de benzină, prin tichete de combustibil, în schimb, preţul benzinei fiind majorat. Neîndoielnic, la început , această măsură nu a putut fi aplicată întrucât aprovizionarea cu benzină a capitalei – în perioada imediat următoare bombardamentului – a încetat , iar stocurile de carburant avute la dispoziţie s-au epuizat rapid.

Cine a călătorit în acele zile, de la Bucureşti spre alte regiuni ale ţării, a putut vedea mulţimile care părăseau orasul cu cele mai bizare lucruri, folosind orice mijloc de transport avut la dispoziţie.

Aprovizionarea cu apă şi energie electrică a Bucureştiului a fost întreruptă zile în şir. S-au aflat amănunte dramatice: oameni îngropaţi de vii, în pivniţe sua adăposturi subterane, care nu au supravieţuit deoarece operatiunile de salvare nu au fost demarate la timp. De exemplu, corpul neînsufleţit al unui locotenent, îngropat de viu în urma unui atac aerian desfăşurat într-o zi de sâmbătă, a fost scos abia joi, lângă el fiind găsit un bileţel, pe care locotenentul scrisese “marţi eram încă în viaţă”. Astfel de întâmplări tragice s-au consumat şi în alte oraşe, de exemplu, în Braşov.

Întrucât combustibilul folosit la încălzirea locuinţelor din capitală este păcura,mulţi oameni nu au avut curajul de a se refugia în adăposturile antiaeriene din pivniţe, temându-se că în cazul avarierii conductelor de păcură ori se sufocă ori ard de vii. Interesant este faptul că, până la această dată, nu am informaţii care să ateste că păcura să fi provocat – prin explozie sau ardere – pagube mai importante în locuinţele din Bucureşti.

Ca urmare a neîndemânării manifestate de populaţie în privinţa operaţiunilor  de salvare şi de stingere a incendiilor, au ars multe locuinţe, ce ar fi putut fi salvate dacă locuitorul în cauză ar fi demarat operaţiunile de salvare la momentul potrivit. Doar formaţiunile aparţinând Hitlerjugendului prestează anumite servicii de apărare pasivă, cu rezultate remarcabile.

Având în vedere faptul că România este din nou bine aprovizionată cu benzină /se vorbeste despre existenţa unor rezerve secrete uriaşe/, în fiecare zi se pot observa – în Bucureşti şi în oraşele mai periclitate – în faţa uzinelor şi a unor întrepridneri, autocamioane de mare capacitate, în care se urcă oamenii, în caz de pericol aerian şi părăşesc oraşul. În asemenea momente, este de-a dreptul contraindicat să părăseşti Bucureştiul, întrucât toate drumurile care duc în afara oraşului sunt extrem de aglomerate şi accidentele sunt inevitabile. Putem să ne închipuim că randamentul productiv al acestor muncitori s-a diminuat considerabil, deoarece în momentele critice aceştia îşi concentrează atenţia asupra alarmei pentru a-şi asigura astfel un loc cât mai bun în autocamioane.

De fiecare dată m-am refugiat în adăposturi antiaeriene diferite şi am constatat că oamenii care s-au adăpostit în aceste adăposturi, din cei care nu au reuşit să părăsească oraşul, se comportau deosebit de calm şi sentimentul de panică, care putea fi observat cu câteva minute înainte pe străzi, dispărea cu desăvârşire.

În repetate rânduri, poate fi admirată dorinţa de a trăi a românilor, care se manifestă imediat la supravieţuitorii bombardamentelor .Evident, moralul se poate transforma extrem de rapid: într-un anumit restaurant, unde cu câteva zile înainte nu se mai găseau locuri libere la ora 21, după atacul din 7 mai – înfăptuit cu bombe incendiare – se puteau vedea doar câţiva clienţi, aşezaţi la două mese.

Bombardamentele, care au produs pagube considerabile în gări – acestea fiind considerate obiective militare – dar care au cauzat mari distrugeri şi în cartierele locuite de oameni obişnuiţi, şi-au atins scopul, deoarece au paralizat activitatea oficiilor centrale şi a ministerelor. De exemplu, arhiva ministerului de externe a fost transportată la Băile Herculane şi în câteva localităţi mai mici, astfel că, cu prilejul unei intervenţii intreprinse de mine, secretarul ministerului plenipotenţiar Bercianu – referindu-se la  câteva note verbale cu diferite numere de înregistrare – a menţionat neputincios că este zadarnic să facem referiri la documente înregistrate anterior, întrucât el nu le poate căuta şi găsi în timp util. Rezumând, mecanismul aparatului administrativ al statului român funcţionează, în prezent, de 10 ori mai încet în raport cu modalitatea de funcţionare de până acum.

Distrugerea unui mare număr de întreprinderi şi rafinării, coroborată cu avarierea serioasă a nodurilor feroviare – făcând abstracţie de situaţia militară gravă – plasează România în faţa unei ierni deosebit de grele şi problemele care vor rezulta din această situaţie nu vor mai putea fi rezolvate numai prin prisma politicii confortabile practicate până acum de marjare a preţurilor.

În această imagine sumbră există doar un singur aspect care pare favorabil, atât poporului maghiar cât şi celui român: slăbirea accentuată temporară a sectorului de sud al frontului de est, abandonarea polonezilor de către anglo-saxoni, respectiv, bombardamentele aliate, fapte care le-au reamintit românilor că sunt izolaţi, că ar fi, poate, mai bine să-şi revizuiască relaţiile cu Ungaria. La apropierea sufletească a contribuit şi primirea – fără gânduri ascunse – de care au beneficiat refugiaţii moldoveni şi basarabeni atunci când au traversat teritoriul maghiar. Efectul combinat al acestor motive a fost apariţia sentimentului de nevoie reciprocă, pe care – cel mai mult – au început să o cultive – nu în foile ci în discuţiile lor – ziariştii ardeleni. Din nefericire, acest sentiment nu s-a regăsit în atitudiena cercurilor oficiale româneşti.

Acalmia intervenită – de o lună – pe frontul de est, precum şi rărirea atacurilor aeriene anglo-americane au ca efect faptul că în ceea ce priveşte relaţiile româno-maghiare a intervenit , din nou, o anumită stare de răceală, ce se poate constata prin recenta polemică radiofonică şi sărbătorirea semicentenarului procesului intentat memorandiştilor.

s.s. Megyesi Schwartz, secretar de legaţie, însărcinat cu afaceri ad-interim

Pentru veridicitatea copiei

Timişul de Jos, 10 iunie 1944

s.s. indescifrabil

Sursă: M.O.L., K. 63-1944-27-272, 2597. pol.


Anexa 2.

                                                            Telegramă

                                                  (Teleimprimator G)

 

Tren special, la 30 iunie 1944, ora 19.00.

Sosire, la 30 iunie 1944, ora 21,00.

 

Nr. 1400 din 30.6.’44.

Diplogerma Bucureşti

Telegramă cifrată (cu cifru secret)

Menţiune secretă pentru problemă secretă a Reichului

 

Observaţie

Transmisă mai departe.

Sub nr. 1671 diplogerma

Bucureşti

Telko: 1.7.’44.

 

            La cerere, sunt  încă o dată transmise telegramele nr. 1666 şi 1792, după cum urmează:

 

Nr. 1666 –   Problemă secretă a Reichului

                        Personal ministrului plenipotenţiar

 

Vă rog să-l vizitaţi urgent pe vicepreşedintele Consiliului de miniştri şi să-i predaţi următoarea notă verbală, considerată secretă:

           

                                                Notă verbală

 

Guvernul Reichului a luat la cunoştinţă conţinutul notei verbale a guvernului român, din 11 mai, în care sunt prezentate efectele atacurilor teroriste inamice asupra României. În consecinţă, guvernul Reichului are onoarea de a comunica următoarele:

Intensificarea atacurilor teroriste asupra României a atras, de la bun început, atenţia cuvenită a guvernului Reichului şi i-a oferit ocazia de a întări – între timp – în mod continuu, în lunile scurse, apărarea antiaeriană a României. În România, momentan, se află următoarele unităţi de artilerie antiaeriană germane: 34 baterii grele, 16 baterii mijlocii şi uşoare, 7 baterii de proiectoare şi 4 baterii de ceaţă. Aceste baterii germane vor fi parţial modernizate şi transformate în baterii cu calibre superioare. Acum se repartizează 2 baterii de 10,5 cm; începând cu luna iunie şi până în luna august vor fi repartizate tunuri pentru alte 3 baterii de 10,5 cm sau 12,5 cm. Bateriile de artilerie antiaeriană germane, care vor deveni libere în urma acetor modernizări, rămân în folosinţa armatei române. Aviaţia de vânătoare germană, aflată în România a fost întărită până la nivelul de 12 escadrile. Potenţialul de război al acestor unităţi de aviaţie germane va fi menţinut la nivelul maxim, prin repartiţiile constante de avioane de rezervă. În afară de aceasta, se va încerca – din alte surse alte Luftflotte 4 şi ale comandamentelor învecinate ale Luftwaffe – întărirea apărării antiaeriene deasupra României. Mai mult, de partea germană se fabrică cu urgenţa maximă material pentru repararea şi extinderea reţelei feroviare româneşti. Totodata, va fi acordată, de fiecare dată, o mână de ajutor căilor ferate române, prin mobilizarea de personal calificat – din surse germane proprii – şi livrarea de material.

Guvernul Reichului este, totuşi, de părere că aceste măsuri germane cuprinzătoare având ca scop întărirea apărării României,  în faţa atacurilor aeriene, pot şi trebuie să fie completate – într-o măsură mult mai mare decât până acum – prin măsurile proprii ale guvernului român. Cu prilejul ultimelor atacuri teroriste, adăposturile antiaeriene, construite de serviciile germane din România, au corespuns foarte bine. Dimpotrivă, măsurile iniţiate de guvernul român în vederea protecţiei oamenilor şi a clădirilor, ca şi în vederea îndepărtării efectelor , s-au dovedit până acum insuficiente. În special, apare necesar ca, prin alocarea unor mijloace financiare substanţiale, adăposturile antiaeriene să fie mărite şi extinse cu scopul protejării salariaţilor din întreprinderi. De asemenea, autorităţile româneşti ar trebui să se implice mai energic şi mai activ pentru a repune rapid în folosinţă întreprinderile avariate şi a asigura existenţa unei apărări antiaeriene pasive suficiente pentru toate sectoarele importante, îndeosebi pentru industria petrolieră şi căile de comunicaţii.

Dintr-o prezentare exactă a pierdelor umane şi materiale, aşa cum a fost ea pusă în vedere de către guvernul regal român în nota din 11 mai, guvernul Reichului nu s-ar putea aştepta la nici un avantaj. Ca urmare, guvernul Reichului roagă să se renunţe la expedierea unei asemenea prezentări. Poporul german şi cel român stau umăr la umăr în cea mai grea luptă existenţială din istoria lor. Este neîndoielnic, că această luptă, de care depinde nu numai soarta ambelor popoare, ci şi destinul Europei, împreună cu toate statele naţionale şi culturile sale populare, pretinde cele mai grele sacrificii. Guvernul regal român ştie că guvernul Reichului şi poporul german au acordat întotdeauna o recunoaştere deplină realizărilor şi jertfelor pe care România le aduce în interesul comun al conducerii de război. Dar, guvernul regal român ştie, de asemenea, că în această luptă înverşunată, poporul german a adus şi aduce încă, în mod constant, cele mai mari jertfe, atât din punct de vedere al sângelui vărsat, cât şi din punct de vedere material, aşa cum nu a adus încă nici un popor în Istorie. În plus, guvernul Reichului este de părere că acum se ajunge de la sine la situaţia în care guvernele aliate angajează, într-o campanie decisivă, toate forţele de care dispun, că ele colaborează strâns şi plin de încredere una faţă de cealaltă, şi că sprijină, în toate domeniile şi în toate modalitătile posibile, conducerea războiului, pentru a asigura victoria cauzei comune.

                                                Sfârşitul notei verbale

Vă rog, ca la predarea notei verbale să comunicaţi verbal, faptul că nouă nu ne este foarte clar ţelul pe care îl urmăreşte guvernul român atunci când ne trimite în această fază a războiului, asemenea note verbale. Guvernului român îi este, totuşi, cunoscut faptul că, până la această dată, în privinţa ajutorului militar german acordat României, întotdeauna s-a făcut ceea ce a fost posibil şi se face ce se poate face. Pe de altă parte, şi noi credeam că va trebui să aducem la cunoştinţă, cu acest prilej, aşteptările noastr,e ca aliatul nostru român să întreprindă la rândul său, tot ceea ce reclamă necesităţile războiului. Acest lucru este valabil, în mod special, în ceea ce priveşte măsurile româneşti în domeniul aprovizionării, ca şi a sprijinirii armatei noastre, în măsura în care ea este prezentă în România, în domeniile care intră în calcul, în acest sens în primul rând al finanţării.

Vă rog să raportaţi telegrafic în urma îndeplinirii însărcinării dumneavoastre.

                                                                                                            Ribbentrop

Nr. 1792 –    Problemă secretă a Reichului

                        Personal, ministrului plenipotenţiar

 

Domnul ministru de externe vă roagă să reformulaţi propoziţia – din nota verbală adresată guvernului român – pe care dumneavoastră o consideraţi inoportună, după cum urmează; “Dar, guvernul regal român ştie, de asemenea, că în această luptă înverşunată, poporul german a adus şi aduce în mod constant cele mai mari jertfe, atât din punct de vedere al sângelui vărsat, cât şi din punct de vedere material, şi anume jertfe pe care nici un popor nu le-a adus în istorie”.

Domnul ministru de externe vă roagă să predaţi cât mai repede posibil nota verbală – cu această schimbare – vicepreşedintelui Consiliului de miniştri şi să raportaţi telegrafic în urma îndeplinirii însărcinirii dumneavoastre.

                                                                                                                            Altenburg

                        Sfârşitul ambelor telegrame cifrate

                                                                                                               Biroul ministerial

 

Sursă: P.A.A.A. Berlin, Handakten Ritter, Akten betreffend Rumänien vom

1944, R.27801, E.449145-449147. Telegramm nr. 1400 vom 30.06.1944, gez. Ribbentrop, Altenburg

 



[1] Pentru importanţa petrolului românesc, vezi în mod deosebit Maurice Pearton, Oil and the Romanian State, Oxford, 1971; Gheorghe Buzatu, O istorie a petrolului românesc, Bucureşti, 1998.

[2] Vezi în acest sens Philippe Marguerat, Le III-e Reich et le pétrole roumain, 1918-1949. Contributions ŕ l’étude de la pénétration économique allemande dans les Balkans ŕ la veille et au début de la Seconde Guerre Mondiale, Leiden-Genčve, 1977, passim; Andreas Hillgruber, Hitler, regele Carol şi mareşalul Ion Antonescu. Relaţiile germano-române (1938-1944), Bucureşti, 1944, p. 114-120, 193-202, 240-248; Horia Brestoiu, Impact la paralela 450. Incursiune în culisele bătăliei pentru petrolul românesc, Iaşi, 1986, passim; Maurice Pearton, Oil and the Romanian State, p. 223-263; Idem, British Intelligence in Romania. 1938-1941, in Romanian and British Historians on the Contemporary History of Romania, edited by: George Cipăianu and Virgiliu Ţârău, Cluj, 2000, p. 187-203; Gheorghe Buzatu, op. cit., p. 314 şi următoarele; Eugen Preda, Miza petrolului în vâltoarea războiului, Bucureşti, 1983, passim. Dintre lucrările cu caracter memorialistic se remarcă în mod deosebit Hermann Neubacher, Sonderauftrag Südost. 1940-1945. Bericht eines fliegenden Diplomaten, ediţia a 2-a revăzută, Berlin-Frankfurt, 1957, p. 38 şi următoarele (capitolul intitulat sugestiv “Rumänien. Kampf und das Erdöl” (România. Lupta pentru petrol).

[3] Directiva OKW nr. 41 din 5 aprilie 1942 a fixat ca obiectiv primordial al campaniei din vara anului 1942, cucerirea câmpurilor petrolifere din sudul URSS. Cf. Hitlers Weisungen für die Kriegführung 1939-1945. Dokumente des Oberkommandos der Wehrmacht, Herausgegeben von Walther Hubatsch, Frankfurt am Main, 1962, p. 183-188. (Directiva OKW nr. 41 din 5 aprilie 1942).

[4] James Dugan, Carroll Stewart, Ploieşti. The Great Ground-Air Battle of 1943, New York, 1963, p. 89; vezi şi Eugen Stănescu, Iulia Stănescu, Gavril Preda, Petrol şi bombe la Ploieşti, Ploieşti, 1944, p. 45-47.

[5] James Dugan, Carroll Stewart, op. cit., p. 8.

[6] James Dugan, Carroll Stewart, op. cit., p. 62-64; Alexandru Duţu, Florin Constantiniu, Un episod puţin cunoscut al celui de-al doilea război mondial, în “Revista de Istorie”, nr. 7/1989, p. 723-727.

[7] Numele de “Halpro” provine de la numele generalului Henry (“Hap”) H. Arnold (1886-1950), şeful forţelor aeriene americane.

[8] James Dugan, Carroll Stewart, op. cit., p. 64; Alexandru Duţu, Florin Constantiniu, Un episod puţin cunoscut al celui de-al doilea război mondial, în “Revista de Istorie”, nr. 7/1989, p. 726-727.

[9] Politisches Archiv des Auswärtigen Amtes Berlin. Büro des Staatseckretärs, Akten betreffend Rumänien, Band 9, R. 29704, E.159908-159909. Telegramm nr. 2618 vom 19.06.1942, gez. Killinger, Gerstenberg. (În continuare se va cita P.A.A.A. Berlin).

[10] Kriegstagebuch des Oberkommandos der Wehrmacht (Wehrmachtführungsstab), Band II: 1 Januar 1942 – 31 Dezember 1942, Zusammengestellt und erläutert von Andreas Hillgruber, Frankfurt am Main, 1963, p. 456. (Însemnarea din 28 iunie 1942).

[11] Ibidem.

[12] P.A.A.A. Berlin, Büro des Staatssekretärs, Akten betreffend Rumänien, Band 11, R. 29707, E.160586-160587. Telegramm nr. 5116 vom 16.10.1942, gez. Killinger, Gerstenberg.

[13] Ibidem, Band 13, R.29709, E.186201. Telegramm nr. 3545 vom 26.06.1943, gez. Killinger.

[14] James Dugan, Carroll Stewart, op. cit., p. 34.

[15] Max Axworthy, R.A.F. deasupra României, în “Aeronautica”, nr. 5/1993, p. 34.

[16] Vezi John Sweetmann, Ploieşti: Oil Strike, New York, 1974, p. 143-154.

[17] Eugen Stănescu, Iulia Stănescu, Gavril Preda, op. cit., p. 48-49.

[18] P.A.A.A. Berlin, Büro des Staatssekretärs, Akten betreffend Rumänien, Band 14, R. 29710, E.182429.. Telegramm nr.4387 vom 1.08.1943, gez. Killinger.

[19] Ibidem, E.182431-182433. Telegramm nr. 4390 vom 1.08.1943, gez. Killinger, Klugkist. Pentru viziunea românească privind pagubele bombardamentului a se vedea “Darea de seamă asupra atacului aerian inamic din ziua de 1 august 1943”, elaborată de Secţia a II-a din Statul Major al Aerului publicat de Alexandru Duţu, Florin Constantiniu, Raidul american asupra Ploieştiului din 1 august 1943. Mărturie inedită, în “Revista istorică”, nr. 7-8/1991, p. 412-424. Acest raport confirmă evaluările germane.

[20] P.A.A.A. Berlin, Büro des Staatssekretärs, Akten betreffend Rumänien, Band 14, R. 29710, E.182438. Telegramm nr. 4411 vom 2.08.19423, gez. Killinger, Klugkist.

[21] Ibidem, E.182449-182450. Aufzeichnung zum Drahtbericht aus Bukarest vom 2.08.1043, nr. 4411 vom 3.08.1943, gez. Schnurre.

[22] Ibidem, E.182479-182485. Aufzeichnung des Ministerialdirektors Clodius vom 13.08.1043, über die Lage im Erdölgebiet von Ploieşti und die zu ergreifenden Massnahmen. Documentul este publicat şi în Akten zur deutschen Auswärtigen Politik. 1918-1945. Serie E: 1941-1945, Band VI, 1 Mai bis 30 September 1943, Göttingen, 1979, documentul nr. 223, p. 393-397.

[23] Apud, Ghe. Buzatu, op. cit., p. 365.

[24] Ibidem.

[25] Aurel Pentelescu, Bombardamentele aeriene anglo-americane asupra teritoriului româniei în perioada aprilie-august 1944. Atitudinea lui Gheorghe Brătianu faţă de acestea, în vol. Istoria şi teoria relaţiilor internaţionale. Studii, Coordonator Cătălin Turliuc, Iaşi, 200, p. 310.

[26] Aurel Pentelescu, Bombardamentele aeriene anglo-americane asupra teritoriului României în perioada aprilie-august 1944. Atitudinea lui Gheorghe I. Brătianu faţă de acestea, în vol. Istoria şi teoria relaţiilor internaţionale. Studii, Coordonator Cătălin Turliuc, Iaşi, 2000, p. 310.

[27] Ibidem, p. 311.

[28] Ibidem.

[29] Bundesarchiv-Militärarchiv, Freiburg im Breisgau, R.H.31-I/v.140. Kriegstagebuch der Deutschen Heeresmission in Rumänien, Band 5, Begonnen: 1.01.1944; Abgeschlossen: 30.06.1944. Însemnarea din 4 aprilie 1944. (În continuare se va cita B.M.F., R.H.31-I/v.140. K.T.B.D.H.M.)

[30] Magyar Országos Levéltár, Külügyministerium, K.63 – 1944 - 27 tétel - 272 csomó, 2597 pol. Raportul Legaţiei maghiare din România, 10 iunie 1944, semnat Megyesi Schwartz. (Arhivele Naţionale Maghiare, Ministerul de Externe, K.63 – 1944 - Tema 27 - pachetul 272, 2597 pol. În continuare se va cita M.O.L., K.63-1944-27-272).

[31] Surpriza autorităţilor şi a populaţiei credem că se explică prin convingerea fermă, existentă la acea dată, că Aliaţii vor cruţa capitala. Relevant în acest sens este următorul pasaj din jurnalul generalului Constantin Sănătescu: “A fost o mare surprindere pentru noi acest bombardament, fiindcă ne obişnuisem cu ideea că Bucureştii nu vor fi bombardaţi”. Cf. Constantin Sănătescu, Jurnal, cu o prefaţă de Simona Ghiţescu-Sănătescu, Bucureşti, 1993, p. 146. (Însemnarea din 4 aprilie). De asemenea, există indicii documentare care ne permit să afirmăm că guvernul Antonescu – şi în speţă Mihai Antonescu – a negociat şi a încercat să obţină acordul aliaţilor ca oraşul Bucureşti să fie cruţat de bombardamente. Astfel, la 21 iunie 1943, ministrul plenipotenţiar german von Killinger raporta Berlinului despre o vizită întreprinsă de rectorul Universităţii din Bucureşti, Horia Hulubei, în Turcia. Potrivit informaţiilor de care dispunea Legaţia germană, Hulubei a avut misiunea de a transmite aliaţilor cererea ca România să nu fie slăbită prin bombardamente pentru a putea face faţă pericolului sovietic. Killinger mai informa că, după reîntoarcerea lui Hulubei, Mihai Antonescu afirmase că: “Ceva am atins. Bucureştiul nu va fi bombardat”. Cf. P.A.A.A. Berlin, Büro des Staatssekretärs, Akten betreffend Rumänien, Band 13, R.29709, E.186160. Telegramm nr. 3412 vom 21.06.1943, gez. Killinger.

[32] Killinger raporta la 7 aprilie 1944 că atacul din 4 aprilie a provocat următoarele pagube umane şi materiale: 700 case distruse total, 900 parţial, 68 incendii din care 15 extinse, 984 morţi şi 1.056 răniţi: Cf. P.A.A.A. Berlin, Akten betreffend Rumänien, Band 15, R.29711, E.187445. Telegramm nr. 1355 vom 4.04.1944, gez. Killinger; Legaţia maghiară raporta la 10 iunie că numărul victimelor se cifra la aproximativ 2.000, deşi în unele cercuri se avansau cifre de până la 8.000: Cf. M.O.L., K.63-1944-27-272, 2597 pol. Raportul Legaţiei maghiare din 10 iunie 1944, semnat Megyesi Schwartz. În opinia noastră cifra de 8.000 este total exagerată, cea mai plauzibilă cifră fiind de 2.000 de victime, morţi şi răniţi.

[33] Cf. M.O.L., K.63-1944-27-272, 2597 pol. Raportul Legaţiei maghiare din 10 iunie 1943, semnat Megyesi Schwartz.

[34] B.M.F., R.H.31-I/v.140, K.T.B.D.H.M. Însemnarea din 5 aprilie; P.A.A.A. Berlin, Büro des Staatssekretärs, Akten betreffend Rumänien, Band 15, R.29711, E.187434. Telegramm nr. 1325 vom 5.04.1944, gez. Killinger; E.187438. Telegramm nr. 1326 vom 5.04.1944, gez Killinger; E. 187450-187451. Telegramm nr. 1374 vom 7.04.1944, gez. Neubacher, Killinger; E.187452. Telegramm nr. 1379 vom 8.04.1944, gez. Neubacher, Killinger.

[35] Idem, E.187451. Telegramm nr. 1374 vom 7.04.1944, gez. Neubacher, Killinger.

[36] Vezi în acest sens, B.M.F. R.H.31-I/v.140, K.T.B.D.H.M. Însemnările din 15, 21, 24 aprilie 1944.

[37] Ibidem, însemnările din 15, 16 şi 21 aprilie 1944. Însemnarea din 15 aprilie menţionează un bombardament executat de aproximativ 150 de bombardiere care au lovit gara, anexele, portul, distrugând parcul de locomotive şi vagoane, incendiind tancurile de benzină. Bombardamentul din 16 aprilie executat de 100 de bombardiere a vizat aerodromul iar cel din 21 aprilie a avut ca obiectiv centrul oraşului, provocând daune materiale şi, implicit, un număr de victime umane considerabil.

[38] Ibidem, însemnarea din 16 aprilie 1944 informează despre un atac executat de aproximativ 40-60 de bombardiere cvadrimotoare, între orele 11.05-11.15, şi care s-a soldat cu pagube materiale considerabile şi un mare număr de victime, întrucât populaţia a fost alarmată prea târziu – practic după începerea atacului – şi, prin urmare, nu a reuşit să se adăpostească la timp. Informaţiile conţinute de jurnalul de război al Misiunii Militare germane sunt confirmate şi completate de  raportul Consulatului maghiar din Braşov, datat 28 aprilie 1944, intitulat “Efectele psihologice ale atacurilor aeriene”. M.O.L. K.63-1944-271b-272, 1980 pol. Raportul Consulatului maghiar din Braşov din 28 aprilie 1944, semnat Luby.

[39] B.M.F., R.H.31-I/v.140. K.T.B.D.H.M. Însemnarea din 4 mai menţionează un atac de noapte, derulat între orele 00,17-01,45, care nu a provocat pagube însemnate. Însemnarea din 7 mai face referire la un bombardament executat atât ziua cât şi noaptea, care a vizat în primul rând Gara de Nord, dar şi cartierele de locuinţe. Însemnarea din 18 mai se referă la un atac executat de aproximativ 300-400 de bombardiere americane, ţintele vizate fiind zonele industriale şi obiectivele miltiare din capitală.

[40] Ibidem, însemnările din 5, 6 şi 31 mai 1944. Distrugerile cele mai importante au fost provocate de atacurile din 5 şi 6 mai, care au lovit, avariat sau distrus aproape toate rafinăriile.

[41] Ibidem, însemnarea din 6 mai menţionează un atac care a lovit 6 uzine pentru care I.A.R. şi care a provocat un mare număr de victime omeneşti.

[42] Ibidem, însemnarea din 5 mai face referire la un bombardament care a vizat portul şi instalaţiile portuare şi spaţiile de depozitare, provocând distrugeri considerabile.

[43] Ibidem, însemnarea din 6 mai se referă la atacul asupra Craiovei care a vizat gara, fără a provoca pagube însemnate şi la bombardamentul asupra Piteştiului, care a lovit, de asemenea, gara, distrugând materialul rulant.

[44] Vezi în acest sens, Die geheimen Tagesberichte der deutschen Wehrmachtführung im zweiten, Weltkrieg, 1939-1945. Die gegenseitige Lageunterreichtung der Wehrmacht – Heeres – und Luftwaffenführung über alle Haupt – und Nebenkriegsschauplätze: “Lage West” (O.K.W. – Kriegsschauplätze Nord, West, Italien, Balkan), “Lage Ost” (O.K.H.) und “Luftlage Reich”, Herausgegeben mit Unterstützung des Arbeitskreises für Wehrforschung von Kurt Mehner, Band 10: 1 März 1944 – 31 august 1944, Osnabrück, 1985, p. 290 (Tagesmeldungen vom 23 Juni 1944); p. 293 (Tagesmeldungen vom 24 Juni 1944); p. 303-304 (Tagesmeldungen vom 28 Juni 1944); p. 315 (Tagesmeldungen vom 3 Juli 1944); p. 317 (Tagesmeldungen vom 4 Juli 1944); p. 329 (Tagesmeldungen vom 9 Juli 1944); p. 348 (Tagesmeldungen vom 15 Juli 1944); p. 369-370 (Tagesmeldungen vom 22 Juli 1944); p.  373 (Tagesmeldungen vom 23 Juli 1944); p. 385 (Tagesmeldungen vom 27 Juli 1944); p. 388 (Tagesmeldungen vom 28 Juli 1944); Jurnalul de război al O.K.W. face, de asemenea, referiri la atacurile aeriene executate la sfârşitul lunii iulie, îndeosebi asupra regiunii petrolifere Ploieşti şi asupra capitalei. Cf. Kriegstagebuch des Oberkommandos der Wehrmacht. (Wehrmacht führungsstab), Band IV: 1 Januar 1944 – 22 Mai 1945, Eingeleitet und erläutert von Percy Ernst Schramm, Frankfurt am Main, 1961, p. 801; M.O.L., K.63-1944-27/a-272, 49 pol; 2980 pol.; 2981 pol. (Rapoartele Consulatului maghiar din Arad din 17 iunie, 7 şi 8 iulie 1944, referitoare la bombardamentele aliate asupra oraşelor Timişoara şi Arad).

[45] Die geheimen Tagesberichte der deutschen Wehrmachtführung im zweiten Weltkrieg, Band 10, p. 451 (Tagesmeldungen vom 17 August 1944); p. 457 (Tagesmeldungen vom 19 August 1944).

[46] Cf. M.O.L., K.63-1944-27-272, 2597 pol. Raportul Legaţiei maghiare din 10 iunie 1944, semnat Megyesi Schwarts.

[47] Ibidem, 81 pol. Raportul din 29 aprilie 1944 al Legaţiei maghiare, semnat Traub: “În general, populaţia este nemulţumită, se pot auzi critici dure la adresa Mareşalului şi a politicii promovate de el şi este extrem de puternică dorinţa de pace care se manifestă pretutindeni”. Într-un raport german, din 12 iunie 1944, privind situaţia generală, se arată că: “lipsa de combativitate şi demoralizarea populaţiei şi a guvernului au atins un asemenea nivel că nu mai poate fi vorba, sub nici o formă, de un stat  guvernat”. Cf. P.A.A.A. Berlin, Inland II geheim, Band 320, Waffen S.S. Rumänien, Werbeaktion und Einberufung Volksdeutschen, R.101008, E.393467. Inland II 1212 g., Monatsbericht Mai 1944 – referat Rumänien, gez. Schmidt: În urma unei vizite, efectuate la scurt timp după bombardamentul din 15 aprilie 1944 pe străzile capitalei, generalul Sănătescu nota că: [..] Lumea, înspăimântată, blestema în gura mare pe Mareşal, pe care-l făcea responsabil de nenorocirile ce s-au abătut asurpa oraşului”. Cf. Constantin Sănătescu, op. cit., p. 149.

[48] Însărcinatul cu afaceri ad interim al Ungariei, Megyesi Schwartz, arăta în raportul său din 10 iunie că: “mecanismul aparatului administrativ al statului român funcţionează, în prezent, de 10 ori mai încet în raport cu modalitatea de funcţionare de până acum”. Cf. M.O.L. K.63-1944-27-272, 2597 pol. Raportul Legaţiei maghiare din 10 iunie 1944, semnat Megyesi Schwartz.

[49] Vezi în acest sens Andreas Hillgruber, op. cit., p. 292; Maurice Pearton, Oil and the Romanian State, p. 257; Hermann Neubacher, op. cit., p. 46.

[50] Cf. Hitlers Lagebesprechungen. Die Protokollfragmente seiner militärischen Konferenzen 1943-1945.. Herausgegeben von Helmut Heiber, Stuttgart, 1962, p. 571 (nota 5).

[51] P.A.A.A.A. Berlin, Handakten Ritter, Akten betreffend Rumänien vom 1944, R.27801, E.449145-449147. Telegramm nr. 1400 vom 30.06.1944, gez. Ribbentrop, Altenburg.

[52] Ibidem, E.449144. Telegramm nr. 2086 vom 5.07.1944. gez. Killinger.

[53] Ibidem, E.449091-449093. Abschrift des Oberkommandos der Wehrmacht vom 22.07.1944 an das Auswärtiges Amt über die beabsichtigte Lieferungen von Flakgerät und Jagdflugzeugen an Ungarn und Rumänien, gez. Warlimont. Vezi şi Kriegstagebuch des Oberkommandos der Wehrmacht, Band IV, p. 801.

[54] P.A.A.A.A. Berlin, Handakten Ritter, Akten betreffend Rumänien vom 1944, R.27801, E.370518. Telegramm nr. S.57  vom 19.08.1944, gez. Killinger; Documentul este publicat şi în Akten zur deutschen Auswärtigen Politik 1918-1945. Serie E: 1941-1945, Band VIII, 1 Mai 1944 bis 8 Mai 1945, Göttingen, 1979, documentul nr. 165, p. 331.

[55] Situaţia disperată în care s-a aflat Germania, în ceea ce priveşte aprovizionarea cu carburanţi după 23 august 1944, este reflectată de un raport secret înaintat O.K.W.-ului, la 13 octombrie 1944, potrivit căruia producţia de carburanţi din octombrie în comparaţie cu producţia ultimei luni “normale” (aprilie) scăzuse cu 95% la cherosen, 61% la benzină şi 40% la motorină. Cf. B.M.F., R.W. 19/3168. Beitrag zum Moratsbericht, 13.10.1944, geheim.