PARTIDELE MAGHIARE ÎN VIAŢA POLITICĂ A TRANSILVANIEI

(1867-1919)

 

STELIAN MÂNDRUŢ

Institutul de Istorie “George Bariţ”  Cluj-Napoca

 

Pactul dualist încheiat în anul 1867 a fost impus ca o necesară modificare de structură globală în accepţia şi interpretarea factorilor conducători din Austria şi Ungaria, reflectând astfel un caracter şi un conţinut propriu intereselor reclamate mutual în ultimii ani ai crizei sistemului absolutist.                                

Înţelegerea realizată acum a menţinut şi conservat atât valorile fundamentale ale puterii centrale, aflată  în regres temporar (dinastia, birocraţia de sorginte burgheză/militară, marea proprietate funciară), cât şi supremaţia celor două elemente diriguitoare (germano-austriacă şi maghiară), interesate în statuarea unui dialog “paşnic” cu naţiunile/naţionalităţile aflate sub jurisdicţia “comună”, dar şi cu statele vecine. Nu se putea omite din calcul nici impactul unui factor extern relevant în stabilirea direcţiei compromisului dintre Viena şi Pesta, forţa centralismului imperial,  drept un vector concret al tendinţei generale pangermane, care a fost sensibil diminuată prin îndepărtarea Habsburgilor de Germania şi apropierea de rostul asumat geopolitic de Ungaria.

Din unghiul de percepţie specific celei din urmă, ţelul unic al claselor stăpânitoare maghiare a fost de a stăvili mişcările naţionale ale popoarelor din zonă, dar şi de a curma propensiunea Rusiei ţariste către Balcani, act strategic gândit numai cu sprijinul forţei armate a Monarhiei austriece. Calitatea şi caracteristicile generate intrinsec de atributul de “partener dualist”, au însemnat o teză constantă a concepţiei liderilor politici de la Pesta, în legătură cu menţinerea dominaţiei de clasă şi a hegemoniei faţă de nemaghiari, în virtutea alierii cu  Imperiul în a doua jumătate a secolului XIX. Ideea a fost subliniată continuu  şi a condus treptat la abandonarea căii strategice desuete care ţintea obţinerea independenţei depline, în favoarea celei referitoare la întărirea unei comune forme statale, unitară şi stabilă din mai multe privinţe în eşichierul politic european. Astfel că, în pofida unor serii de divergenţe ivite pe moment şi dezvoltate ulterior în spaţiu şi timp, soluţia finală acceptată/adoptată de cele două părţi “contractuale”,se referea la mezalianţa îndreptăţit solicitată dintr-un dublu unghi de reflecţie: de către dinastie şi clasele dominante întru menţinerea statului ca putere unică, dar şi de exigenţele evoluţiei interne/externe, în anumite limite autonome restrânse/extinse, îngăduite pe seama sistemului politic burghez şi a structurii capitaliste ramificate. Într-un atare context, “aliatul” maghiar (guvernul, parlamentul, partidele politice), care amenda public un punct de vedere rezultat în urma conlucrării dintre reprezentanţii aristocraţiei funciare şi cei ai burgheziei în formare, constituia un element determinant în aplanarea suite de chestiuni interne, de natură social-economico-politică etc.

Unul din sensurile “comuniunii” dualiste a atras după sine aplicarea în practică a abolirii complete a autonomiei Transilvaniei, prin înglobarea ei administrativ-politică la Ungaria, efectuată în gen de “restitutio in integrum”. Interferenţa evidentă acum între doi factori, unul care statua insistent ca bază sigură pentru reuşita compromisului tocmai revenirea la “uniunea” stipulată în 1848 şi urgentarea fuzionării propriu-zise, iar celălalt, rezultat după tratativele purtate întru definitivarea “legământului”, a condus la impunerea unor măsuri concrete privind restaurarea Constituţiei, dizolvarea Dietei de la Cluj, anularea deciziilor adoptate de cea de la Sibiu şi  impunerea legislaţiei oficiale(XII/1867 şi XLIII/1868). Toate acestea au stabilit configuraţia unor alte raporturi la nivele diferite în legătură cu libertatea de mişcare în zona istorico-geografică menţionată[1].

Menţinerea faptului de guvernare şi edificarea treptată a noii ordini de stat au implicat acum experimentarea unor metode adecvate, prin măsuri şi intensităţi echilibrate. Succesiunea unor reglementări augmentate pe tărâm administrativ şi juridic, a intenţionat să pareze din debut extinderea unui fenomen previzibil,  anume, recuzarea vădită a regimului, atât de către majoritatea populaţiei ungare, cât şi de naţionalităţile surprinse de anvergura şi turnura ‘uniunii” dualiste. Negocierile desfăşurate între liderii politici şi aureolate de tranzacţia finală, au fost receptate într-un spectru divers în Transilvania, provocând aprecieri şi atitudini exprimate pozitiv/negativ. Aceste formulări individuale/colective au concurat atât la regândirea ataşamentului nutrit cândva faţă de Viena, cât şi la reevaluarea critică a opiniei faţă de actul uniunii, acceptat/respins într-o dublă ipostază, de supunere necondiţionată ori de protest angajat în spaţiu şi timp. Variantele de comportament politic, conformist sau inadecvat, au survenit deopotrivă din partea majorităţii şi minorităţii, ca reacţie iminentă faţă de bulversarea produsă în mentalităţi şi conştiinţe, în plan general şi local.

Conform datelor recensământului efectuat în anul 1869, dispunerea populaţiei după naţionalitate şi confesiune a configurat predominanţa elementului românesc (58%), în raport cu cel maghiar (31%) şi german (11%) din Transilvania. Acest dat statistic a fost adeverit ulterior de practica încetăţenită la fiecare deceniu, care înregistra cuantumul procentual al fenomenului de asimilare naturală/forţată, perceptibil prin efectele negative asupra românimii, îndeosebi  în mediul urban. Cu siguranţă că gradul de modernizare a structurii sociale pe orizontală/verticală a urgentat acţiunea de maghiarizare, proprie şi propice zonei orăşeneşti, mai cu seamă că satul tradiţional românesc era minim conectat efortului de integrare şi mobilizare societală. Localităţile mari şi mijlocii au validat gradat forma de “contaminare” prin tocmai faptul ascensiunii dorite a burgheziei, a păturii de mijloc, în general, precum şi a intelectualităţii, în proporţii nebănuite, dar şi al segmentului de muncitorime imigrată.

Politica oficială faţă de nemaghiari, accentuată în intensitate până spre sfârşitul veacului XIX, a fost efectuată în coroborare cu practica “colonizării” din arealul rural transilvan, în tocmai intenţia declarată de a anihila “naţional” reţeaua de aşezări mici/mijlocii, de centre industrial/comerciale, socotite drept veridice puncte strategice în existenţa cotidiană a populaţiei majoritare locale.           

Raportul stabilit deseori mecanic între totalul populaţiei şi structura comunităţilor săteşti/urbane, a facilitat stocarea în memoria colectivă a trei fragmente distincte (majoritare/mixte/minoritare), dispuse astfel: a) un grup compact secuiesc, alcătuit geografic din patru comitate în partea de nord şi centrală, cu un procent general pe seama majorităţii (25% rural versus 75% urban); b)  un tronson desfăşurat în sudul zonei şi în Banat, pronunţat mixt; c) zona de centură, cea de munte, cu un minim procentual maghiar, de numai 10%, sporit consistent prin “implantările” umane făcute consecutiv în ani.

Românii majoritari numeric în ansamblu, şi-au dovedit primatul în 11 din cele 23 comitate, ca şi paritatea în alte trei unităţi administrative. Înregistrarea oficială efectuată la câte zece ani distanţă în timp pe fâşii de interferenţa etnică, arbitrar delimitate, a relevat totuşi superioritatea românească în partea de vest şi sud-vest, în comitatele Arad, Caraş-Severin şi Sălaj, la fel ca şi  starea de echilibru cu germanii (saşii/şvabii) în comitatele Târnava Mare şi Timiş. Conglomeratul de etnii şi limbi diferite s-a manifestat tolerant în plan spiritual, chiar dacă un indiferentism, greşit înţeles faţă de anumite confesiuni, a fost constatat drept  un gest reflex al clasei de mijloc şi intelectualităţii, în antiteză cu cel al păstrării datului tradiţional de către pătura micii burghezii şi ţărănime. Numai astfel putem motiva fenomenul accentuat  la cumpăna secolelor XIX şi XX, când  revigoarea mişcării de emancipare catolică a afectat sensibil dinamica partidelor politice din Transilvania[2].

Conjunctura economică prielnică  fazei de stabilitate relativă a sistemului dualist, a fost marcată de un avânt industrial cu influenţă efectivă în transformarea societăţii preponderent agrare. Clasele şi păturile sociale din Transilvania vremii se găseau acum într-un deplin proces de modernizare treptată, receptat pe două paliere distincte: primul, asumat de către aristocraţie şi nobilimea proprietară funciară, iar cel secund, acceptat de  nobilimea mijlocie, cu sau fără pământ, denumită îndeobşte ca “gentry”-ime. Cei din urmă au ocupat un loc şi au îndeplinit un rol important în cadrul administraţiei de rang comitatens sau orăşenesc. Ei au ilustrat categoria socială a funcţionărimii în evoluţie cantitativ-calitativă, acceptată drept pion esenţial al clasei de mijloc, dezvoltată amalgamat cu alte elemente asimilate, de obârşie mic burgheză ori rurală. Un alt nivel  al edificiului social era configurat de către burghezia şi intelectualitatea de intensităţi socio-profesionale variate, de ţărănimea cu extremităţile înstărite sau paupere, de proletariatul agrar şi de muncitorimea redusă cifric în aria rurală, dar extinsă  în cea urbană.

Aristocraţia (marii proprietari funciari) a adoptat în timp, datorită tradiţiei istorice şi a propriei situaţii materiale, o atitudine moderată şi o poziţie conformă în exercitarea actului politic. Angajarea ei cu sau fără restricţii în plan executiv, şansele de reuşită majoră/minoră, concretizate în funcţia dobândită la nivelul administraţiei centrale/locale, a depins însă de efectul prestanţei sociale, printr-un  algoritm ce facilita egalizarea totalei independenţe de acţiune politică cu cea statuată de existenţa averii imobiliare.

La polul opus se situa angrenarea nobilimii mijlocii, pătură mult mai eterogenă social, în cadrul aparatului comitatens sau orăşenesc. Dificultatea ei de  manifestare, în timp şi spaţiu, a fost motivată de faptul că fenomenul acut de sărăcire extensivă a contribuit la un aport politic mult mai dependent, în funcţie de resursele materiale limitate şi de utilizarea rosturilor proprii în folosul multor partide politice influente în zonă. Autoritatea a intervenit ades în potenţarea interesului urmărit, prin captarea financiară a“bunăvoinţei” acestei categorii sociale, mai ales într-un context economic grevat de confruntarea pentru pământ dintre nobilime şi ţărănime, cu repercusiuni în parcelările intensificate spre a polariza un extins electorat în plan local.

Un alt criteriu stabilit cu privire la starea materială şi modul de viaţă al burgheziei (mari/mijlocii), a intenţionat să-i legitimeze poziţia deţinută şi să-i determine originea diferită din punct de vedere material/cultural/spiritual. La fel ca şi cel aplicat în raport cu grupul de funcţionari de rang inferior,a micii burghezii, a liber profesioniştilor, între care intelectualitatea figura la loc de frunte. Asimilarea care a erodat lent şi eficient între nemaghiari, a implicat momente de ascensiune şi de competiţie în funcţie de situarea râvnită în ierarhia socială. Exemple semnificative au venit atât din partea burgheziei săseşti, de sorginte majoritar urbană, vădind orientări proguvernamentale în accepţia impusă de legitatea existenţei statului naţional unitar, cât şi din a celei româneşti, de obârşie rurală, situată în opoziţie faţă de regimul dualist şi conexată minim la viaţa politică centrală/locală.

Stratificarea ţărănimii pe câteva direcţii distincte în arealul rural, a subliniat tocmai locul important ocupat de pătura bogată în administraţia sătească, factorul de echilibru întruchipat de cea mijlocie şi rolul deţinut de cea mică (în proporţie de peste 50%), în calitate de element social frecvent manipulat pe durata campaniilor electorale. Tentativa de clasificare pe suprafeţe geografice şi dimensiuni etnice, relevă astfel nete diferenţieri procentuale între maghiari şi români, în conivenţă cu datul de participare constantă al saşilor/şvabilor. Un exemplu concludent îl reprezintă, tot acum,  răspândirea maximă a proletariatului agrar (circa 40%), pe axa din vestul Transilvaniei, dintre Banat şi  Maramureş; ca şi diversitatea proprietăţii funciare ţărăneşti, ilustrată de anumite rate variabile şi comparabile, în raport cu dispunerea lor în interiorul comitatelor şi cu moştenirea din trecut, precum în Zona Grănicerească ori Pământul Crăiesc.

Specificul societăţii agrare a fost marcat de faptul că, poziţia ei socială  şi funcţia cumulată în eşichierul politic, au fost condiţionate de relaţia fundamentată pe interferenţa dintre factorul material şi cel al puterii efective.  Varianta socială urbană a fost edificată primordial pe aportul burgheziei mari şi mici, aflate într-un real progres, în pofida inerţiei temporare a celei mijlocii, dar şi pe contribuţia muncitorimii provenită din lumea sătească, caracterizată de interdependenţa dintre mobilul social şi cel politic.

Tabloul  categoriilor şi păturilor sociale din Transilvania ultimului sfert de veac XIX a inclus, astfel, aristocraţia bazată de forţa generată de relaţia dintre proprietate şi privilegiu, aflată în competiţie cu burghezia industrială/financiară în direcţia condensării antagonismului economic în sfera politică. Conexarea burgheziei mijlocii, minim semnificativă, a însemnat doar participarea sa efectivă la tranşarea disputei finale dintre reprezentanţii aristocraţiei şi cei ai marii burghezii, prin marja electorală utilizată conform algoritmului în vigoare. Fapt pecetluit deseori de compoziţia ei eclectică, prin segmentele de întreprinzători, liber profesionişti, intelectuali, aflaţi în funcţii publice şi depinzând automat de voinţa autorităţii oficiale. Nobilimea de odinioară, lipsită de proprietate şi deţinând arbitrar un titlu generic, a învederat atitudini neconcludente în definirea raportului de forţă  în confruntarea politică. Efortul de modernizare economică şi de remodelare a vieţii sociale a presupus  demersul conjugat al burgheziei mici, de obârşie rurală/urbană, al muncitorimii, sporită numeric şi bine organizată, ca şi al ţărănimii proprietare, în propensiune faţă de  anumite obiectivele sugerate de puterea centrală/locală. Gestul de aprobare/condamnare a sistemului dualist a fost gradat exprimat, în măsuri şi intensităţi variabile, de majoritate/minoritate, indiferent de opţiunea etnică/confesională. Faptul a determinat implicarea a/comprehensivă a paletei de partide, fondate şi extinse într-o reţea consolidată şi cu rezultate decisive în planul strict local, prin activităţi parlamentare de tip burghez[3].

Forţele reprezentative ale politicii interne maghiare dintre anii 1867-1918 au exprimat anumite tendinţe faţă de sistemul dualist. Ele au fost redate de către două formaţiuni dispuse bipolar: “67”-iştii şi “48”-iştii, forţa de guvernare (partidul Liberal, din 1875) şi cea de opoziţie(partidul Independent, unit ulterior cu cel “48”-ist), fără să neglijeze un factor intermediar, cel de mijloc şi de compromis în tactica asumată, indiferent de titulatura adoptată 1(partid de Mijloc Stânga, de Opoziţie Unită, partid Naţional etc.). Acest spectru politic menţionat într-o eşalonare simplificată, a conţinut şi validat exprimarea multor intenţii şi interese, afişate programatic şi pragmatic de taberele aflate într-un dialog amiabil. Astfel, partidul Liberal se baza pe forţa aristocraţiei, nobilimii şi a marii burghezii, cel Independent grupa majoritar capacitatea de manifestare a intelectualităţii, burgheziei mijlocii/mici, ţărănimii bogate/paupere, ca şi a muncitorimii.

Programele expuse au avut un conţinut social-economic oarecum identic în debut şi au subliniat primatul tezelor liberale despre actul unei modernizări  proprii în teritoriu. Ele au suferit apoi modificări vizibile în răstimpul dintre anii 1875-1890, în paralel cu încercarea de a conceptualiza şi aplica în practică ideea hegemonică a statului naţional unitar. Tot acum se supralicita deliberat argumentul reclamării totalei independenţe faţă de Viena, în detrimentul validării unor transformări structurale, a reformei sociale şi a democraţiei reale pe teren politic. Acest paleativ a concurat în timp ca, încercările de colaborare dintre partidele opoziţiei şi formaţiunile naţionalităţilor să eşueze şi să conducă la schimbări fireşti de atitudine, amendate promt de multe aspiraţii electorale divergente.  

Evoluţia politică în ansamblu a fost stânjenită de limitele unei legislaţii voit liberale, ca şi de ingerinţele puterii executive, tradiţional patriarhală. Astfel că, în timp şi spaţiu s-au acumulat şi exprimat o sumedenie de contradicţii şi antinomii, evidente în formă şi fond, fără să se ţină deloc cont de apartenenţa de partid sau de succesiunea grupurilor de presiune la conducerea ţării. În mod concret şi eficient, “modelul” descris a fost concretizat la nivelul microteritorial, comitatens/orăşenesc/comunal, de elita administrativă locală, compusă din aleşii nobilimii funcţionăreşti şi intelectuale, drept factor de decizie imediată a politicii oficiale. Membrii ei se manifestau scutiţi de influenţa multor teze răspândite în provincie de forţele aflate în rotativa guvernamentală, cu privire la anumite modalităţi de unire/separare, definitive/temporare, de acceptare a interpretării consensului “opoziţiei naţionale” faţă de existenţa statală împlinită la 1867, ca şi a principiului, minim extensibil/maxim reductibil, adoptat de Ungaria în relaţia sa de compromis cu Austria.

Cele două mari partide politice au fost convergente în exprimările practice faţă de grupările reprezentative nemaghiare, la fel ca şi în aplicarea concretă a câtorva procedee punitive/restrictive, în funcţie de specificităţi şi interese aparte pentru intervale temporale distincte: de la faza iniţială de supraveghere, urmată de cea a conlucrării “cenzurate”, în funcţie de contextul marcat de interrelaţia dintre teorie şi practică,  apoi de cea a supunerii prin înregimentare în cadrele unuia/altuia dintre partidele enunţate, până la sistarea definitivă a autonomiei politice pe bază etnică, precum în actul  premeditat săvârşit  în finalul anilor `70 ai secolului XIX. Momentul respectiv a coincis cu generalizarea progresivă a tacticii pasive adoptată de românii din Transilvania, ca modalitate eficientă de apărare/parare/protest faţă de sistemul dualist, forţat instituit şi incompatibil cu principiile naţionale afirmate în revoluţia de la 1848-1849.

Existenţa şi acţiunea organismelor de partid, aflate la guvernare sau în opoziţie, cuprinse într-o reţea inconstantă valoric/numeric de filiale la nivel comitatens şi de localităţi mari/mijlocii/mici, a constituit un reper însemnat în  strădania de a preciza afluenţa şi mobilitatea mesajului politic transmis de oficialitate/opoziţie spre toate nivelele de receptare, indiferent de gradul conştiinţei electorale. Reprezentarea într-un atare palier a fost grăbită de înfiinţarea unor asociaţii, casine, cercuri cetăţeneşti sau economice, cu un accent  pe importanţa relaţiei de rudenie/prietenie/societate în atribuirea calităţii de membru ori simpatizant. Cei în cauză se grupau de regulă în jurul funcţionărimii conducătoare în comitat (lider tocmai comitele suprem) sau în oraş (primarul), a altor notabilităţi şi personalităţi culturale/spirituale (avocaţi, medici, profesori/învăţători, ziarişti, preoţi etc.). Presa centrală/locală de partid  a avut acum o menire adecvată în a propaga multe din tezele liderilor partidului Liberal ori ai  Opoziţiei. O pildă elocventă astfel a fost  periodicul “Ellenzėk”, apărut la Cluj (1880-1905).

Structura organizatorică schiţată în plan teritorial/local a fost extinsă eficient în cel local/comunal, prin intermediul societăţilor “naţionale/populare” de lectură, subvenţionate prin contribuţii oficiale sau particulare. Sursa de venit numită avere a însemnat un indiciu sigur în stabilirea viitoarei cariere politice, indiferent de genul activităţii sociale profesate. Multe discrepanţe evidente în timpul campaniilor electorale prin raporturile deseori inversate valoric dintre candidaţii reuşiţi şi cei învinşi, au fost mereu alimentate de susţinerea materială avantajoasă din partea uneia/alteia din taberele contributorilor-electori: magnaţi, proprietari funciari, bancheri, industriaşi, clerul superior, care au conlucrat într-un devotat partizanat la triumful partidului respectiv.

O altă modalitate de intervenţie directă în mediul civic local a constat în itinerarea unor conferinţe pe teme politice specifice partidelor implicate în dialogul electoral, prin subiecte elaborate în ideea de a capta adeziunea membrilor comunităţilor umane urbane/rurale. Un alt scop imediat se referea la stabilirea unui număr precis de participanţi, ca şi la discutarea alcătuirii conducerii la diverse eşaloane. Un atare raport înfiripat şi verificat prin structura existentă între alegeri, a evidenţiat primatul legăturii ierarhice dintre temelie şi lideri: grupul de fundal din aria comitatensă, urbană/rurală, elementul de liant, formaţiunea de partid, şi, propria facţiunea parlamentară. Toate cele trei paliere au demonstrat funcţionalităţi remarcabile în preajma şi pe durata campaniilor electorale. Cel dintâi suport enunţat avea menirea să  influenţeze disputa pentru  designarea componenţei administraţiei locale. Aceasta însemna un factor orientativ în consemnarea dinamicii politice, prin implicarea filialelor în rezolvarea antagonismelor tradiţionale dintre guvern şi opoziţie. Mai ales că, prin câştigarea majorităţii funcţiilor vitale în reţeaua comitatensă/orăşenească, informaţia transmisă de la centru se putea lesne interpreta într-un  unghiu propice confirmării anumitor interese partinice. Acest dat istoric a fost utilizat în egală măsură de ambele partide angrenate în competiţia, cu un net avantaj faptic, în zona istorico-geografică transilvană, pe seama partidului Liberal, între anii 1875-1892[4].

Viaţa parlamentară ungară a reflectat după 1867 doar atitudinea celor două formaţiuni politice sus amintite. Opţiunea electorală a naţionalităţilor şi a multor categorii sociale a fost deformată prin handicapul material surmontat şi prin defavorizarea resimţită în corecta lor reprezentarea, îndeosebi după intrarea în vigoare a legii XXXIII/1874 şi a aplicării unor metode cu caracter restrictiv/punitiv. Un  alt element coercitiv  s-a referit acum  la adresabilitatea sever restrânsă a dreptului de vot şi la conservarea stării de fapt prin extinderea unui sistem cenzitar  în cinci categorii existenţiale. Anumite criterii generale şi speciale au fost menţinute şi aplicate în conformitate cu paragrafele legii electorale anterioare (V/1848), conducând treptat la discriminări  exersate practic îndeosebi în campaniile din anii 1869 şi 1872, decise în favoarea partidului aflat la cârma ţării. Proiectul de reformă electorală dezbătut în februarie 1872 de  reprezentanţii parlamentari ai naţionalităţilor şi opoziţiei,a fost promt invalidat, pentru că admiterea sa ar fi pericilitat prestigiul claselor interesate în statuarea unei marje stabile de voturi,  necesare în asigurarea dominaţiei proprii în eşichierul politic. Legea electorală pomenită mai sus(XXXIII/1874), a rămas în vigoare până în 1918(alte două , XIII/1913 şi XVII/1918, nefiind valabile!), cu toate alte soluţii paleative avansate acum(1905, 1908, 1912). Aceasta a statuat un cens mult mai mare în Transilvania şi un drept electoral sensibil diminuat. Paragrafele ei au urmărit să  reducă forţa de manifestare a unui electorat, minim agreat din cauza unei disponibilităţi numerice în plan etnic şi social.. Extinderea sistemului de votare“deschisă/pe faţă”, acceptat iniţial pentru nobilimea şi electoratul din mediul urban, a cauzat dese manevre şi influenţe electorale în varianta tradiţională de la 1848. Categorii şi pături sociale diferite au fost astfel avantajate/discreditate în accepţia răstălmăcită de paragrafele legii. În localităţile mari/mijlocii/mici, de pildă, dependenţa de anumite funcţii practicate în structura statală atrăgea după sine fie înregimentarea voluntară în tabăra guvernamentală a grupului de funcţionari, profesori/învăţători, avocaţi, medici, fie afrontul deschis exprimat prin trecerea de partea opoziţiei şi riscarea poziţiei sociale deţinute. Intelectualitatea din aria rurală avea un drept de vot raportat la censul special stabilit pe seama preoţimii şi a dăscălimii. O identică stare limitată caracteriza în deopotrivă măsură mica burghezie, muncitorimea urbană/sătească, micii proprietari  funciari şi ţărănimea minim avută.

Toate aceste elemente coroborate, au conturat statistic un treptat regres numeric/valoric, prin micşorarea cifrei totale a electoratului la scara întregii Transilvanii. Zona abordată cumula un set de atribute datorat unui drept de vot special şi a stării sociale aparte a alegătorilor. Aria geografică a relevat tocmai interdependenţa dintre structura societăţii şi împărţirea circumscripţiilor electorale, în funcţie de orientarea politică şi de relaţia stabilită între principalele partide politice. Componenta socială şi cea regională/provincială, îngemănate în cadrul sintagmei electorale, au contribuit la validarea disproporţiei evidente între procentul  alegătorilor agrari şi urbani în suita campaniilor successive (de 3, 5 ani), cu o marjă de efectivă neîmplinire din pricina absenţei masive a naţionalităţilor, în urma tacticii pasiviste adoptate. Anumite schimbări ale legislaţiei amintite (V/1848, XLIII/1868, XXVII/1873, XXXIII/1874), au fost aplicate odată  cu noua reorganizare administrativă din anul 1876, creând un făgaş propice acţiunii de fraudă şi corupţie efectuată de guvern şi opoziţie, prin  implicarea corpului de funcţionari fideli în plan local. Aceştia au operat meritocratic drept instrumente utile în practicarea maximei/minimei rearondări a cercurilor electorale şi în stabilirea locului de votare în avantajul/detrimentul celor două grupări politice concurente.

“Geometria” alegerilor întreprinsă acum în virtutea legii X/1877, a aflat un debuşeu concret în Transilvania, prin tocmai redistribuirea anumitor circumscripţii locuite majoritar de către saşi/şvabi şi secui, în consens cu intenţia autorităţii de a anihila atât capacitatea de manifestare a electoratului românesc, cât şi reacţia opoziţiei faţă de ingerinţa oficialităţii în zonă. Acest element de diseminare voită a avut un revers scontat, prin grila sporită a “abstinenţei” în alegeri a unor categorii sociale şi grupuri etnice. Procedeul coroborat cu cel al votării publice şi al statuării triumfului majorităţii, a constituit un pion vital pe seama puterii, după impunerea sistemului excesiv centralizat, prin legea XV/1899. Toate aceste constituente ale exerciţiului electoral au contribuit gradat la instaurarea corupţiei, la intimidarea prin şantaj şi teroare, la supravegherea efectivă a desfăşurării campaniei electorale, îndeosebi după introducerea ciclului parlamentar de cinci ani (1886). Scopul imediat urmărit a fost de a favoriza dominaţia politică a partidului Liberal, prin anumite practici de conlucrare/negociere/tranzacţionare cu alte formaţiuni, de nuanţe maxim/minim oneroase în plan etic/moral, ori de cedări şi presiuni care să motiveze multe strădanii de a capta atenţia electoratul săsesc, proguvernamental,  sau a celui românesc şi sârbesc, aflat  în pasivitate. Mesajele de colaborare adresate opoziţiei s-au concretizat temporar acum într-o alianţă strategică referitoare la stăvilirea unui posibil aflux politic din partea naţionalităţilor[5].

Încercarea de analiză sociologică a eşichierului electoral transilvan se referă tocmai la interpretarea cuantificată a unui dat statistic înfăţişat în eşalonarea pe circumscripţii/cercuri şi comitate/municipii/oraşe în intervalul dintre 1869-1892. Cele două repere extreme au fost caracterizate de prima campanie parlamentară de după instituirea dualismului, menită să confirme/infirme legitimitatea actului întreprins de liderul politic Deák Ferenc şi partizanii săi în consolidarea puterii unice, ca şi de acţiunea opoziţiei, aptă să contracareze eficient fundamentul compromisului din 1867. Acest răstimp temporal a fost marcat de multe reorganizări  interne reclamate de faza evolutivă a sistemului bipartidist, fuziunea reuşită în 1875 consemnând  apariţia partidului Liberal, consolidat prin existenţa de durată a cabinetului Tisza Kálmán. Epoca denumită generic, de “stabilitate calmă”, avea să prefigureze debutul crizei de încredere din anii `90 ai secolului XIX, urmat de echilibrul vremelnic al balanţei de forţe prin demersul îndrăzneţ al opoziţiei în plan tactico-strategic.

Sondajul efectuat acum în gen cantitativ/comparativ cu privire la segmentele/tronsoanele comune/diferite ale celor două mari partide politice, tinde să creioneze anumite linii componente ale dinamicii electorale, determinate de raportul dintre afinităţi elective/subiective, dintre mobilităţi/ oportunităţi, de relaţia dintre structuri aparente/disparente, reunite la nivel global/local şi definite în circumscriere spaţială/temporală. Investigaţia urmăreşte să zugrăvească anumite valenţe specifice ariilor de interferenţă şi reciprocitate interpartide, ca şi măsura aproximativă a gradului de a/comprehensiune nutrit de alegători în funcţie de multe atitudini explicabile numai din punct de vedere material/moral. Se verifică, astfel, concurenţa născută între candidaţi în diverse spaţii distincte economic/social/politic/etnic/confesional, dar şi procentul estimat pentru grupări politice admise/refuzate, în conformitate cu seriile de deputaţi valizi pe parcursul celor şapte cicluri electorale. Cu un prim amendament, că nu am detaliat concret participarea românilor din Transilvania, rămaşi în pasivitate faţă de sistemul dualist, tactică extinsă odată cu ralierea celor din Banat, Crişana şi Maramureş[6].

Datele cifrice rezultate din lectura tabelului incluzând cele 23 de comitate şi 146 de cercuri electorale (ANEXA I)[7], indică un total de 1143/1073 de deputaţi consemnaţi în intervalul menţionat. Dispunerea mandatelor în cazul celor două partide mari relevă structura ierahică de mai jos, chiar dacă participarea opoziţiei a fost contabilizată pe fracţiunile ei constitutive: un primat al  formaţiunii guvernamentale, cu o majoritate absolută/relativă în 18 comitate, respectiv un număr de 581 (54,12%) deputaţi; un eşec sigur pentru opoziţie, ocupanta locului secund, ilustrat de numai 231 (21,53%) poziţii. Un triumf minim al celei din urmă a fost certificat, totuşi, în alte 5 comitate: Arad (31), Sălaj (23), Mureş-Turda (22), Sibiu (21) şi Braşov (15) prin cifra de 112 (11,37%) deputaţi, în comparaţie cu regresul partidului rival, cumulând doar 77 (7,17%) parlamentari. Din motive dependente de reorganizările efectuate în plan administrativ-teritorial, care au influenţat însă procedura de rearondare electorală, un număr de 48 circumscripţii au rămas vacante pe durate temporale semnificative între anii 1869-1892. Mai subliniem faptul că, totalul de 193 (17,17%) moderaţi şi 123 (10,62%) radicali înregistrat pe seama celor două direcţii de acţiune politică ale opoziţiei, a nuanţat echilibrul fragil demonstrat pe întinderea celor şapte campanii electorale. În raport cu expunerea paletei de succese obţinute de ambele competitoare în mediul rural, analiza victoriei dobândite în cel urban a dezvăluit preeminenţa partidului aflat la guvernare, în 117 situaţii, în raport cu procentul ilustrat de opoziţie, prin gruparea de centru stânga (32), şi cea de extremă stângă (21).

În contextul vieţii politice interne din ultimul pătrar al veacului XIX, marcat de ascensiunea şi impunerea partidului iniţiat de către Deák Ferenc (gruparea “`67”-istă), întărit considerabil şi cunoscut ulterior sub o  titulatură modificată, schiţa reprezentării electorale în Transilvania indica  impunerea în majoritate a formaţiunii politice liberale în ariile locuite de nemaghiari şi în cele mixte. Fenomenul a comportat  înlănţuirea câtorva motivaţii explicabile: a) aplicarea legilor electorale din 1848 şi 1874 cu privire la dreptul de vot şi la delimitarea circumscripţiilor, a avut un ecou imediat în stimularea “abţinerii” electorale şi în continuarea pasivismului naţionalităţilor; b) contribuţia directă, convinsă/constrânsă, a reprezentanţilor administraţiei locale la izbânda partidului aflat la guvernare; c) cointeresarea gradată a unui segment important de votanţi din rândul populaţiei maghiare, captat de unele  avantaje ale sistemului dualist şi premeditat timorat în legătură cu dezideratul menţinerii integrităţii teritoriale, a“unirii” Transilvaniei cu Ungaria, în eventualitatea unei victorii politice a populaţiei majoritare etnic/confesional. 

Atitudinea elementului alogen se ralia detaşat opţiunii exprimate de  putere în tocmai nevoia resimţită de a-şi menţine starea hegemonică garantată numai de autoritatea statală, chiar dacă, în dese rânduri, actul săvârşit în 1867 era recuzat direct/voalat, drept un atentat la restrângerea privilegiilor naţionale. Expresivă se manifesta acum, în mod spontan/virtual, cantitatea/calitatea loialităţii acumulată în timp şi din motive diverse, de anumite pături sociale favorizate de regim. Multe atribute specifice unei bune părţi mari/mici a electoratului rural transilvan, au fost similare cu cele înfăţişate de alegătorii din mediul urban, în proporţii egale pe durata alegerilor parlamentare.

Oraşele din zonă au reprezentat un factor important în politica electorală a partidului Liberal pe tărâm extins/restrâns administrativ/economic/social/cultural, îndeosebi în părţile locuite de populaţia mixtă sau de cea majoritar nemaghiară. Obedienţa exersată fructuos de  funcţionărime în raporturile cu oficialitatea a fost exploatată deseori ca un mijloc facil de manevră politică, îndeosebi în faza preliminară menită a recruta şi stabili un procent sigur de alegători dispuşi să participe la proiectata manipulare electorală. Scopul imediat urmărit era de a  consolida/remonta un ascendent vital pe seama partidului aflat în confruntare cu opoziţia şi de a bara/neutraliza posibilitatea de acţiune a naţionalităţii, incriminată deseori  ca o potenţială concurentă în disputarea puterii în plan local.

Avansul minim obţinut de opoziţia unită în cele 5 comitate şi în alte câteva municipii/oraşe, s-a bazat pe interpretarea unui program logic elaborat, care sublinia primatul unor chestiuni de drept public, în raport cu cele de natură socială pe seama electoratului recrutat majoritar din ariile demografice mixte şi  maghiare. Desemnarea în bloc a candidaţilor proprii a fost mult mai evidentă în mediul rural (93), faţă de cel urban (32), prin totalul voturilor acordate grupării moderate şi celei radicale.Ambele au deţinut iniţial o poziţie centrală în cadrul partidului Opoziţiei, pentru ca anumite metamorfoze ulterioare să genereze câteva trasee distincte pragmatic, subsumate însă unicei responsabilităţi acceptate în   controlarea şi echilibrarea demersurilor  formaţiunii aflată la conducerea ţării.

Lectura critică a cifrelor incluse în tabel atrage atenţia asupra unui principiu frecvent uzitat, cel al continuităţii validei politici electorale într-un   spaţiu geografic circumscris. Multe din voturile decisive obţinute în comitatele Arad, Braşov, Mureş-Turda, Sălaj şi Sătmar pot fi lesne corelate cu datul de origine al multor lideri de partid sau conducători de filiale, care au conlucrat la mobilizarea unui procent însemnat de membri/simpatizanţi, tocmai în calitatea  de mari proprietari funciari ori personalităţi culturale/spirituale, uzând astfel de dubla independenţă avută în plan material şi oficial. Atitudinea exprimată de  alegători, în bloc compact ori separat, faţă de mulţi dintre candidaţi, permite înţelegerea unor aspecte generate de interferenţa anumitor factori diverşi  în configurarea situaţiei opoziţiei unite. Deseori se sugera astfel teza conform căreia electoratul de confesiune reformată/protestantă era stăpânit de opinii mai liberale în strădania sa singulară/colectivă, în antiteză cu cel de religie catolică, marcat de idei învechite, de nuanţă conservator/tradiţionalistă, datorită reminiscenţelor unui  trecut  istoric,  relativ apropiat în  spaţiu şi timp.

Fracţiunea radicală a fost etichetată din debut drept “stângă extremă”,  ca expresie a frondei afişată  faţă de pactul dualist. Programul de reformă devenise public acum ca un gest reflex pentru dezideratele exprimate în favoarea propriei baze sociale, având în frunte nobilimea mijlocie. Aceasta s-a validat minim numeric/valoric pe teren electoral, în comparaţie cu succesul obţinut de gruparea moderată în aceaşi zonă transilvană. Astfel că, într-o primă fază, numai prin cumularea mandatelor în interiorul forţei comune a opoziţiei, s-a reuşit  echilibrarea câştigului deţinut de partidul Liberal  în mediul urban/rural, între anii 1869-1872.

Schiţa procentuală a tendinţelor politice concurente pe durata celor şapte legislaturi, a indicat anii 1875 şi 1887 drept culminanţi pe seama biruinţei partidului Liberal. Evoluţia în paralel a celor două orientări programatice, reunite final în cadrul opoziţiei, a fost vizibilă până în 1881, moment în care fenomenul “radicalizării” în extindere a pecetluit cursul dialogului electoral, cu rezultat scontat în eşecul cabinetului Tisza Kálmán (1890) şi în promulgarea de noi alegeri(1892, fapt ce a generat regruparea şi reorientarea tactico-strategică a ambelor tabere.

Analiza compoziţiei sociale a partidului Liberal şi a celui Independent, prin liderii de frunte şi membrii/simpatizanţii de rând implicaţi în campaniile electorale desfăşurate în Transilvania, uşurează încercarea de departajare a deputaţilor clasificaţi în opt categorii de aptitudine/vocaţie: 1) funcţionari (statali/comitatenşi/orăşeneşti); 2) avocaţi; 3) proprietari funciari (mari/mijlocii/mici); 4) personalităţi clericale; 5) medici, farmacişti, ofiţeri etc.; 6) reprezentanţi ai marii burghezii (comerciale/financiare/industriale); 7) intellectuali şi liber profesionişti   (redactori/ziarişti/scriitori/profesori/învăţători etc.);  8) muncitori şi alţii.

O primă ierarhizare a fost estimată în conformitate cu funcţiile deţinute şi a sugerat tocmai rolul important asumat de proprietarii funciari, la fel ca şi de intelectualitate (2, 5, 7); şansa a marcat participarea unor valori proclamat independente (7) ori dependente (1) în structura societăţii, fapt invalidat în cazul celor proveniţi din ultima pătură socială menţionată (8). O altă tentativă de eşalonare grafică a constat în ilustrarea raportării concrete la oferta electorală dezvăluită de cele două partide principale, cu diferenţe notabile exprimate în aria rurală şi cea urbană. Acum s-a manifestat un aflux de deputaţi rezultaţi din rândul segmentului dependent, un dat specific pentru partidul Liberal, pe câtă vreme opoziţia a făcut apel la mulţi candidaţi originari din pătura total independentă. Ambele formaţiuni politice au dezvoltat un echilibru firesc în reprezentarea lor în mediul urban, stabilită în mod direct prin aleşii proprii, designaţi atât din grupul independent (2, 5, 7), cât şi din cel dependent (1, 4, 8).

Sondajul statistic creionat pentru intervalele electorale dintre anii 1869-1892 şi structurile funcţionale desemnate, a reflectat un inegal raport de forţe în plan general transilvan între deputaţii partidului majoritar (peste 50%)/minoritar, respectiv între tabăra politică liberală şi cea a opoziţiei unite. Dinamica rezultată a însemnat un indiciu semnificativ pentru o relativă stabilitate, marcată totuşi de surse conflictuale, care au inclus elemente vizibile ale unui pronunţat decalaj apărut între mişcarea de suprafaţă şi cea de profunzime. Interesele reclamate insistent de anumite categorii sociale şi grupuri etnice discriminate pe tărâm politic, revendicarea dreptului de vot universal, de forţele progresiste, pe fondul unei acute crize de sistem, au condus inevitabil la regândirea programatică şi pragmatică a acţiunii realizate de cele două partide la graniţa dintre veacurile XIX şi XX[8]. 

Spectrul politic dezvoltat în sfertul de secol scurs după 1867, ca urmare a disputei dintre liberali şi opoziţie, a suportat un moment de cumpănă dintr-un dublu unghi de vedere: atât valoric, semnificat de câteva partide nou apărute, cât şi numeric, datorat suitei de regrupări şi augmentări într-o extensie triplă faţă de datul iniţial de 2-4 formaţiuni. Rocada treptată petrecută astfel în viaţa internă ungară şi-a găsit justificarea în faptul că pârghiile vitale în stat, care au aparţinut partidului de guvernământ, prin reprezentanţii săi din rândul aristocraţiei şi ai marilor proprietari funciari, au fost reclamate imperativ de concurenţii proveniţi din cadrul marii burghezii, coalizaţi în strădania de a prelua competenţele executive ale puterii.

Unitatea de interese şi principii comune majorităţii intelectualităţii, indiferent de modalitatea de exprimare, moderată sau radicală, a fost similară cu cea a funcţionărimii de rang inferior/superior şi a burgheziei mijlocii/mici. Acest fapt a contribuit în timp la închegarea şi întărirea taberei opoziţiei, care vădea disponibilităţi deschise faţă de o opţiune programatică modificată, în sensul că setul de deziderate de natură scoial-economică se găsea într-un raport invers proporţional cu cel tradiţional-naţional. O dată cu acţiunea de regrupare specifică celor două mari partide, scena politică a dezvăluit şi alte variante de organizare proprie, instituţionalizate gradat spre mijlocul deceniului ultim al veacului XIX. Un exemplu elocvent îl constituise tocmai încercarea muncitorimii şi a ţărănimii, aflate într-un stadiu evolutiv aparte. Ea se desfăşurase în paralel cu tentativa de reluare a activismului politic de către popoarele nemaghiare. Rolul de lider a fost conştient asumat de burghezia bancară, preocupată de extinderea unei pături mijlocii, de sorginte rurală, bine consolidată şi necesară în sprijinirea electorală a emancipării gândite în baza unui program democratic.

În acest context, regimul politic din Ungaria dualistă a fost definit prin  rigiditatea sa conceptuală şi lipsa de înţelegere mutuală în tratarea multor probleme esenţiale pe tărâm intern/extern. Drept consecinţă imediată în spaţiu şi timp, existenţa cotidiană era traumatizată de recesiunea evoluată în formă/fond a sistemului consacrat bipolar, agravată prin multiplele acte de sciziune temporară/de durată, localizate la diferite nivele de partid şi cauzate de anumite stări dihotomice proprii. Dintre ele se detaşa, prin conotaţiile semnificate, rivalitatea dintre agrarieri şi mercantilişti, dintre opoziţia  reflectând interesele  categoriilor în ascensiune, şi formaţiunea aflată la guvernare, care valida opţiunea  păturilor consacrate ale societăţii maghiare.

Grupat în jurul unor personalităţi de valoare, partidul Liberal a traversat un lent proces de regrupare a forţelor proprii, datorat atât crizei lăuntrice, cât şi responsabilităţii asumată în guvernarea internă şi în dialogul cu partenerul austriac. Disidenţele sale lăuntrice, apărute treptat într-un dublu plan, vertical/orizontal, de nuanţă conservatoare/moderată/radicală, au proclamat anumite idei programatice (social/economic/politic), conforme cu structura înregistrată la etaje mentale diferite, centrale sau marginale, ce au concurat apoi la tergiversarea validării suitei de restructurări acceptate ori contestate. Câteva repere  fundamentale  în existenţa sa au fost generate de fuziunea cu partidul Naţional (fondat în 1892 de un segment al opoziţiei moderate), pe durata dintre 1899-1903, de separarea unei grupări independente, sub denumirea de partidul Constituţional (lider Andrássy Gyula, cu aportul marilor proprietari funciari şi al funcţionărimii), între 1905-1910, şi de un regres survenit între 1906-1910, prin sistarea totală a activităţii politice, urmat de reapariţia drept grupare majoritară, sub titulatura de partidul Naţional al Muncii (februarie 1910). Seismele ivite acum în plan organizatoric au fost resimţite în deopotrivă măsură la scara redusă a zonei istorico-geografice transilvane, prin intermediul reţelei de filiale a partidului Liberal, compusă din mulţimea de membrii şi simpatizanţi, recrutaţi îndeobşte dintre cei  integraţi în aparatul birocratic local.

Nici opoziţia nu a fost scutită de anumite demersuri novatoare în plan tactic/strategic interior, venite dinspre partidul Independent şi cel “48”-ist, la fel ca şi în exterior, referitoare la soluţia alianţei vremelnică/stabilă cu alte formaţiuni politice, mai mult /puţin extinse/restrânse în spaţiu şi timp. Unul din motivele oportune enumerat, a vizat tocmai necesara conlucrare în alegeri pentru  a asigura o scontată majoritate parlamentară. Dat adeverit ulterior de reuşita coaliţiei de partide din anul 1905, când opoziţia a devenit forţa politică guvernantă şi a beneficiat astfel de o majoritatea absolută pentru ciclul electoral dintre 1906-1910. Această ultimă fază din istoria fiinţării sale pe tărâm organizatoric a fost compusă  din anumite segmente cronologice dezvoltate pentru un interval aproximat la un deceniu şi jumătate. Fenomenul în ansamblu a fost generat tocmai de clivajul dintre anumite procedee legate de fondări, fuziuni şi dispariţii ale unor facţiuni/grupări de calibre şi intensităţi diferite în eşichierul politic maghiar din debutul secolului XX.

Câteva momente de un interes deosebit au jalonat traiectoria evolutivă/regresivă manifestată acum de opoziţie în aria centrală şi locală. Astfel, partidul Independent şi “48”-ist a suportat consecinţele fragmentării intervenite în cadrul propriei disidenţe transilvane, fapt ce a afectat programul susţinând interesele economice ale marii proprietăţi funciare (Ugron-Bartha). Desprinderea partidului Naţional a însemnat un alt gest voluntar făcut pentru  a exprima unele delimitări de nuanţă programatică. Încercarea tardivă de a recompune unitatea de ansamblu a formaţiunii politice, în viziunea unui lider cu experienţă, precum Justh Gyula (1893), a condus la un alt  temporar eşec , marcat de anumite separări organizatorice în timp. Astfel, în 1895, a apărut atât gruparea condusă de Justh Gyula şi Kossuth Ferenc, în baza unui program politic redactat în ideea de a sprijini ascensiunea păturii mijlocii , cât şi cea diriguită de Ugron Gábor, fondată pe o platformă de conţinut economic (agrar) şi legislative (electoral). Anul 1909/1910 a fost crucial prin consecinţa divizării petrecută în interiorul primei formaţiuni citate. Aceasta s-a datorat atât interpretării unilaterale a planului de expresie democrat-economică, iniţiat de Justh Gyula, care a reuşit să capteze atenţia burgheziei mici/mijlocii, a ţărănimii, intelectualităţii şi funcţionărimii , cât şi utilizării unui alt proiect, în varianta sugerată de Kossuth Ferenc, care intenţiona să blocheze validarea unor deziderate progresiste în plan social. Cristalizarea gradată a celor două tendinţe programatice, ce au reflectat în deopotrivă măsură teza majorităţii liberal-radicale şi cea a minorităţii moderate din cadrul formaţiunii principale a opoziţiei, a favorizat conturarea anumitor dileme tactico-strategice în cursul tratativelor purtate cu liderii liberali şi ai naţionalităţilor, îndeosebi în preajma alegerilor din anii 1905, 1906 şi 1910. Nerezolvarea lor imediată şi amânarea dezbaterii publice vizând unele chestiuni stringente, mai cu seamă în perioada celei dintâi conflagraţii mondiale, a contribuit la eşecul politic al grupării respective şi la dispariţia ei odată cu destrămarea edificiului dualist.

Multe alte partide au fost evaluate drept minore numeric şi cu un aport minim valoric în viaţa politică transilvană. Dintre ele pot fi înfăţişate într-o succintă ordonare cronologică: cel democrat-burghez (1894), reprezentând năzuinţele categoriei sociale preocupată de validarea unor reforme generale, şi, cel numit “Nou” (1903), aflat sub conducerea fostului premier Bánffy Dezső, afişând un program naţional propriu unui eşantion semnificativ de membri/simpatizanţi, provenit majoritar din cadrul intelectualităţii locale. Un fapt specific constatat acum într-o dublă percepţie, extinsă zonal/restrânsă local, a fost generat de acţiunea unor emisari meniţi să intermedieze dialogul dintre cele două mari partide, între adepţii “67”-işti şi cei “48”-işti din ambele tabere, între liberali/conservatori, între moderaţi/radicali, ca şi între “opoziţia naţională” şi formaţiunile nemaghiare, în strădania de a atenua starea de tensiune şi de a contribui la întronarea unui necesar compromis, mai cu seamă atunci când se tindea spre un  iluzoric comun mesaj electoral.

Schimbările ce au afectat continuu structura organizatorică şi programele grupărilor politice în cauză, au preliminat agravarea unor controverse resimţite în ansamblul statului bipolar. Efectul lor pe durata campaniilor electorale dintre anii 1892-1910, a pecetluit dinamica politică exprimată de clasele şi păturile sociale din Transilvania. Delimitarea întreprinsă cu privire la sferele de influenţă ce au corespuns unor interese multiple ale anumitor partide angrenate în cucerirea puterii supreme, a avut în vedere panoplia de metode/strategii, de tactici/sisteme, utilizate premeditat/spontan în ideea de a facilita un câştig dorit, prin serii de negocieri şi alianţe vitale în diminuarea posibilităţii rivale de acţiune. Demersul a fost gândit printr-un efort reciproc, pentru a neutraliza existenţa unui factor care periclita stabilitatea politică în plan local. Partidul Naţional Român era vizat cu precădere, la fel ca şi revirimentul social/economic, cultural/spiritual şi democratic/naţional al populaţiei mandatată[9].

Un prim element concret a rezultat din analiza unor vectori de forţă specifici pentru fiecare partid în parte pe harta electorală a Transilvaniei între anii 1892-1910. Cele 23 de comitate înseriate într-un total nemodificat de 146 cercuri/circumscripţii, au încorporat un număr de 875 deputaţi pe durata celor şase campanii[10]. Statistica făcută pe baza  materialului interpretat după selecţia riguroasă a datelor din presa vremii, s-a referit în principal la cele două mari formaţiuni politice şi la cifrele evidente pentru candidaţii reuşiţi  în mediul rural/urban.

Astfel, segmentul puterii, reprezentat de partidul Liberal (1892-1905),  Progresist (1905-1906) şi Naţional al Muncii (1910), a obţinut o majoritate relativ absolută în 16 comitate, prin cei 402 (45,98%)aleşi, în ierahizarea geografică şi numerică de mai jos: Torontal (53), Timiş (41), Caraş-Severin (32), Alba (31), Maramureş şi Solnoc-Dăbâca (29), Arad (27), Cluj (25), Sibiu (24), Hunedoara (23), Târnava  Mare (19), Braşov şi Odorhei (16), Turda-Arieş (15), Târnava Mică (12) şi Bistriţa-Năsăud (10). Examinarea defalcată pe cele trei formaţiuni sus citate, a relevat primatul aripii liberale (311, 35,50%), facilitat de răstimpul lung de guvernare, urmat de debutul important pentru cea fondată în 1910 (89, 1,15%), ca şi de aportul minim al celei “progresiste” (2, 0,22%), impropriu numită, dar semnificând un  paleativ  temporar al cabinetului Fejėrváry Gėza, în intenţia de a schimba configuraţia parlamentară. Partidul Liberal s-a aflat în minoritate în alte  şase comitate, prin cele trei facţiuni amintite, fapt demonstrat de cei 106 (12,10%) reuşiţi, într-o eşalonare conformă cu scala nemodificată a triadei enumerate: Liberal (77, 8,78%), Naţional al Muncii (28, 3, 19%) şi  Progresist (1, 0, 11%). Un unic caz de paritate a fost înregistrat în 1910, în comitatul Făgăraş, unde s-a constatat un număr egal de câte 6 (0, 68%) deputaţi pentru liberali şi opoziţie. Situarea geografică a celor 16 comitate, aflate în portofoliul electoral al  partidului de guvernare, a rămas neschimbată şi comparabilă oarecum cu cea configurată de evidenţa dintre 1869-1892. Cu un amendament privitor totuşi la faptul că opoziţia a trebuit să cedeze un număr de trei comitate (Arad, Braşov, Sibiu), drept compensaţie pentru câştigarea altor patru comitate (Bihor, Ciuc, Sătmar, Trei Scaune). Acţiunea se desfăşurase simultan în limitele unui algoritm politic, motivat în legătură cu zonele populate de români ori mixte, dar şi prin angrenarea unui electorat eclectic, format din maghiari, germani, sârbi etc. Strategia gândită acum de anumite grupări/formaţiuni,a fost dezvoltată în situaţii diferite în plan local, în funcţie de impactul unor motive interne/externe, care au favorizat/dezavantajat evoluţia lineară a partidului Liberal între 1892-1905, până la eşecul total în alegerile parlamentare. Acest moment culminant al crizei de structură şi al lipsei de viabilitate a formei de guvernare, a trenat deliberat  prin fiinţarea altor cabinete ministeriale, menite să urgenteze încheierea unui   compromis necesar cu forţele concurente întru salvgardarea integrală a capacităţii liberalilor de validă putere conducătoare în stat.

Opoziţia a fost deseori supusă anatemei în calitate de virtuală “tabără adversă” şi a resimţit, ca atare, un accentuat declin în pragul secolului XX, fapt ce se repercutase vizibil asupra variantei proprii de organizare şi manifestare politică. Partidul s-a confruntat cu practica unor disidenţe consecutive şi cu primejdia unei iremediabile fărămiţări, care îi prejudiciau unitatea pe tărâm tactic/programatic, exprimată  într-un adecvat spirit democratic şi pragmatic. Activitatea practică se desfăşurase anevoios până într-un final oportun din noiembrie 1904, care avea să definitiveze, prin conlucrarea amplă şi efectul imediat în plan electoral, un contur definit pentru destinul ulterior al “coaliţiei opoziţioniste”. Formaţiunile/grupările reunite sub acest comun generic,  au devenit gradat o forţă esenţială de guvernare în anii 1905 şi 1906,  tocmai datorită  tranşantei victorii parlamentare. Acest interval din existenţa şi acţiunea coaliţiei de până în 1910, a fost cel în care, în mod paradoxal, solitarele “ puteri de opoziţie”, categorisite ca atare, erau cele reprezentate pe baze etnice, în conjugare cu prezenţa unor lideri politici de nuanţă “independentă”. Cei din urmă au apărut după dizolvarea partidului Liberal, dintre cei reorientaţi în direcţia amintită, dar numai în urma unei faze de diseminarea intermediară din cadrul altor  formaţiuni. Cu toţii au contribuit însă la refacerea unei alte ecuaţii valorice, dezvoltată şi evidentă prin consecinţele din anul 1910, prin renaşterea şi impunerea unei autorităţi guvernante în majoritate, chiar şi în arealul istorico-geografic transilvan.

Acest tronson secvenţial pentru durata micşorată a acţiunii opoziţiei unite în deceniul prim al secolului XX, a indicat o majoritate deplină doar în 6 comitate, într-un total de 164 (18,72%) deputaţi, în dispunerea geografică următoare: Bihor (45), Sătmar (30), Mureş-Turda (28), Trei Scaune (25), Sălaj (19), Ciuc (17). Starea de netă inferioritate numerică constatată faţă de cea a partidului Liberal, în cele 16 comitate, a fost ilustrată prin cifra de 192 (21,91%) candidaţi reuşiţi. Simetria amintită în anul 1910, în comitatul Făgăraş, a îngăduit  exprimarea la urne a celor fără de partid (3, 0, 34%), a reprezentanţilor Partidului Naţional Român (2, 0, 22%), ca şi a unicului parlamentar desemnat din partea grupării Constituţionale (1, 0, 11%).

În acest context mai putem sublinia că, dincolo de un infim procent numeric, aflat într-un raport invers proporţional cu cel majoritar în plan general , însăşi spaţiul electoral a suportat anumite modificări de substanţă (Bihor, Ciuc, Sătmar, Trei Scaune). Tot acum trebuie relevat un fapt de continuitate sub un dublu aspect, temporal/teritorial, specific şi altor două comitate (Mureş-Turda, Sălaj), drept indiciu de statornic partizanat. Un relativ handicap de natură cantitativă/calitativă, a fost remarcat constant în ambele intervale analizate (1869-1892-1910),  ca produs al conjuncturii politice total improprii, al stării sociale deosebite şi al influenţei conjugate asupra electoratului din Transilvania. Nu este de neglijat acum nici implicarea deliberată a unor particularităţi de ordin organizatoric la nivelul de activizare al electoratului, fenomen receptat diacronic/sincronic de toate partidele aliate în coaliţia făptuită între anii 1905-1910.

Conotaţii aparte denotă şi anumite date referitoare la un dezechilibru evident între părţile formative ale opoziţiei unite în două paliere distincte; a) opţiunea dezvoltată în cele 16 comitate în care partidul de guvernământ obţinuse majoritatea; b) atitudinea afişată în starea de minoritate efectivă în restul de 6 comitate.  Schiţa expusă încearcă să exemplifice tocmai aportul fiecărei grupări din zona transilvană, în conjugare cu înfăţişarea adecvată,  sub forma unui raport procentual comparativ.

Un alt sens al cercetării grafice a vizat surprinderea câtorva direcţii de manifestare teritorială a celor două mari partide, ca şi consemnarea unor grade de stabilizare a seriei de valenţe cantitative/calitative. O altă observaţie este făcută  în intenţia de a localiza anumite evoluţii certe într-un interval strict circumscris, determinate de cifra deputaţilor impuşi de votul unor categorii şi pături sociale, mai mult/mai puţin convinse/reticente faţă de promisiunile electorale exprimate de cei implicaţi în bătălia pentru putere la nivel central/zonal.

În cea dintâi situaţie (a), totalul estimat a fost de 186 (21,23%)  deputaţi în următoarea înşiruire pe partide: Independent (57, 6,50%), Constituţional (56, 6,30%), Naţional Român (26, 2,96%). Cel din urmă a triumfat potrivit tacticii activiste inaugurate în 1905 şi a ocupat o poziţie distinctă în eşichierul politic local, fiind unica forţă de emendare făţişă a guvernării. Ordonarea făcută îi mai include pe cei fără de partid, Independenţii (23, 2,62%), în baza unui statut propriu, pe reprezentanţii partidului Naţional (15, 1,71%), Naţional Sârb (5, 0,57%), eficace în comitatele Timiş şi Torontal, ca şi al altora, mai neînsemnate, partidul “Nou” (4, 0,45%), Democrat (3, 0,38%) şi Naţional German (2, 0,22%). Cifra insignifiantă pentru acesta reflecta atât sentimentul proguvernamental nutrit de către saşi/şvabi, cât şi trecerea lor în bloc compact de partea celor amintiţi  fără de partid.

În a doua variantă (b), totalul de 165 (18,83%)reuşiţi a accentuat un  avans considerabil pe seama partidului Independent (146, 16,66%), urmat de cei fără de partid (10, 1,14%), de partidul Naţional (4, 0,45%), Constituţional (3, 0,34%) şi de cei ai partidelor Democrat şi “Nou”, cu câte un reprezentant (1, 0,11%). În cazul  majorităţii/minorităţii procentuale constatate, durata temporală asociată cu alţi factori a avantajat formaţiunea guvernamentală şi a defavorizat cea a opoziţiei, care a izbândit final numai între anii 1906-1910. Faptul a fost validat de curba statistică referitoare la un tronson important de alegători originari din mediul urban. Cifrele cumulate acum au ilustrat un primat sigur pe seama partidului Liberal şi al aliaţilor proprii,  într-un total de 92 candidaţi, în comparaţie cu cei ai opoziţiei (57), desemnaţi succesiv de grupările: Independent (32), Constituţional (13), Naţional, cei fără de partid (8), şi “Nou” (2). Ipostaze ale parităţii au existat în multe localităţi, municipii/oraşe, care  au exprimat o serie de diferenţieri specifice în propria raportare la spectrul electoral al zonei. Acesta nu evidenţia nici măcar aproximativ anumite indicii de alterare valorică moştenite din campaniile anterioare. Cum a fost, de exemplu, la Arad, Dumbrăveni, Satu Mare, Târgu Mureş (3/3) sau la Breţcu, Sfântu Gheorghe, Târgu Secuiesc (9/9). Se poate afirma totuşi că un anume dat general/particular, existent comparativ la nivelul macrocomunităţii (comitatens),a persistat în cel microcomunitar (orăşenesc), odată cu acceptarea influenţei şi a rolului asumat de către un comun tipic validat. Aria urbană a rămas pe mai departe un indicator expresiv al tentativelor întreprinse pentru echilibrarea balanţei de forţe dintre partide. Ele au fost totuşi măsurat ilustrate, într-un procent ridicat/scăzut, în funcţie de reacţia electoratului şi de “oferta” structurii sociale eclectice, mult mai mobilă şi mai aptă spre modernizare, faţă de cea veche/tradiţională, edificată major în lumea satului  transilvan.

Ideea exprimată a fost certificată în vreme prin modificarea treptată a stabilităţii unor valori profesionale în operaţia de restructurare ierarhizată. Desemnarea a avut loc în funcţie de grupa funcţională, asimilată vocaţiei iniţiale, de atribuţia ulterioară şi de apartenenţa de partid, în aria rurală şi urbană. Un aflux înmulţit de deputaţi din rândul marii burghezii şi un procent de circa 1/3 de candidaţi victorioşi (avocaţi, funcţionari, intelectuali etc.) în cadrul opoziţiei, se pot lesne ilustra schematic în încercarea de a concretiza direcţia de acţiune a celor două partied (a=guvernamental; b=opoziţie) pe şase cicluri electorale; 1) funcţionarii comitatenşi şi cei de rang superior, 5a/1b (1892, 1896, 1901, 1905, 1910/1906); 2) burghezia comercială/financiară/industrială, 4a/2b (1892, 1896, 1901, 1910/1905, 1906); 3) clerul, funcţionarii administraţiei orăşeneşti, proprietarii funciari, 3a/3b (1892, 1896, 1901/1905, 1906, 1910); 4) avocaţii şi liber profesioniştii, 2a/4b (1906, 1910/1892, 1896, 1901, 1905 şi 1901, 1906/1892, 1896, 1905, 1910); 5) medicii, farmaciştii, ofiţerii etc., 1a/5b (1892/1896-1910); 6) muncitorii şi ţăranii, aflaţi  într-un raport de egalitate, a=b (1905), şi, 3b(1901, 1906, 1910).

Aceste valenţe reflectate în eşantioane pe un dublu tărâm, profesional/politic, au subliniat interferenţa dintre starea de in/dependenţă social-economică şi cea de opţiune electorală la un nivel minim/maxim. Un dat concret a fost resimţit totuşi pentru anumite valori sensibil apropiate, cu un caracter repetabil în spaţiu şi timp, indiferent de turnura ivită în angrenajul inter-partide şi de decizia programatic/pragmatic asumată într-un mod major/minor. Totul se dezvoltase odată cu acţiunea gândită de a influenţa un posibil efect de variabilă audienţă în viaţa internă maghiară şi cea local transilvană. Aportul majorităţii alegătorilor din arealul teritorial menţionat se fundamenta pe un progres economic, continuu şi specific câtorva pături sociale, aflate mereu într-un raport diametral opus prin opinia politică exprimată. Astfel că, în contextul evocat, desemnarea şi izbânda seriei de candidaţi locali a avut drept sorginte atât baza moral-materială extinsă, cât şi adeziunea electoratului faţă de un/alt anumit partid. Concurenţa de natură profesional-politică se interferase acum celei născută  între alte elemente rivale. Triumful parlamentar  însemna astfel un câştig benefic pe seama partidului mandatat să preia puterea, de durată variabilă, în funcţie de multe pricini sigure ori imprevizibile din raţiuni interne/externe.

În conjunctura relativ stabilă ce a prefaţat/postfaţat campaniile electorale, funcţionarii administraţiei locale au reprezentat intrinsec autoritatea în stat. Ei au constituit unul din factorii esenţiali ai mobilizării executate într-o dublă calitate, de grup masiv participant la urne, dar şi de candidaţi propuşi în alegeri din partea forţei guvernamentale. Contribuţia dovedită de aceşti membri/simpatizanţi,  manevraţi politic în cadrul electoratului, din multe cauze obiective/subiective, a condus deseori la acceptarea punctului de vedere caracteristic partidului majoritar, cu consecinţe pe măsură în reorganizări diferite ale instituţiilor executive locale în intervalul parlamentar legal.

Un scop identic a fost urmărit de marea burghezie, interesată a se alia cu formaţiunea politică ajunsă la putere, ca să-şi poată asigura şi consolida un trainic debuşeu economic zonal, favorizat prin impunerea unei legislaţii propice, prin tocmai grupul de reprezentanţi preocupat de validarea intereselor proprii. Într-o direcţie similară se manifesta acum prezenţa marilor proprietari funciari şi a funcţionărimii urbane. Ambele categorii sociale îşi simţeau privilegiile iminent ameninţate de ascensiunea rapidă a păturilor mic burgheze. Acelaşi fenomen a fost acut perceput  de către “gentry-mea” tradiţională şi clerul superior, ataşate în egală măsură de factorul putere, în baza unui dovedit instinct de necesară şi durabilă păstrare a supremaţiei în plan strict local. Totul se conjuga benefic cu acţiunea promtă a bisericii catolice şi reformate, în a menţine neschimbat avantajul deţinut  numai prin sprijinul efectiv al statului.

Un alt tronson, mult mai dens sub raport cantitativ/calitativ, a fost  reprezentat de pleiada de avocaţi şi intelectuali, care a alcătuit în timp osatura opoziţiei, atât prin compoziţia socială, cât şi prin dezideratele cuprinse în programele politice. Cele două straturi ale structurii societăţii transilvane au urmărit în fond tocmai accelerarea faptului de modernitate şi  progresul general pe seama burgheziei. Ideea a fost potrivit exersată programatic la nivel orizontal/vertical, îndeosebi spre extremităţile electoratului din zonă, alcătuite din multe grupuri defavorizate în varii domenii. Girul de încredere dezvoltat procentual acum în favoarea opoziţiei,a constituit un argument de netăgăduit în favoarea unei conlucrări politice intensificate în cursul deceniului prim al veacului XX. Colaborarea dintre liderii celor două direcţii amintite a avut drept ţel să susţină validarea unui set de doleanţe de natură profund democratică şi radicală. Au fost vizate astfel reformarea stării de fapt existente, ca şi remedierea unui inechitabil raport de forţe, în beneficiul opţiunii exprimate de majoritatea alegătorilor din Transilvania. Electoratul respectiv a avut un rol însemnat în ansamblul evoluţiei sociale locale şi a suportat discriminările legislaţiei în vigoare, tentată să forţeze diminuarea capacităţii ei de exprimare reală pe teren social-economic. Cel din urmă aspect a fost evident îndeosebi în timpul guvernării partidului Liberal, iar mai târziu, de durata existenţei formaţiunii politice conduse de Tisza István între anii 1910-1918[11].

Dinamica rezultată drept consecinţă a confuntării dintre cele două mari grupări implicate în viaţa politică a Transilvaniei în răstimpul abordat, a reverberat atât mobilizarea efectivă a ambelor tabere aflate în disputa pentru câştigarea numărului de voturi necesare în stabilirea configuraţiei favorabilă în parlament, cât şi manevrarea electoratului local dispus să contribuie la cunoaşterea şi aprofundarea unor direcţii de acţiune circumscrise teritorial, prin anumite segmente edificate sub formă de filiale, activizate în mod predilect  în preajma şi  în timpul campaniilor.

Acest fragment de istorie politică a subliniat o serie de instabilităţi cu urmări notabile în plan doctrinar şi practic pe seama partidului  aflat la putere şi a celui din opoziţie, în perspectiva oferită de rezultatele alegerilor dintre anii 1892-1910. Multe sinuozităţi inerente curbelor evolutive în plan ascendent/descendent pentru fiecare grupare în parte şi pe durate temporale diferite, au fost generate de conjuncţia unor factori globali şi specifici. Dintre aceştia putem cita atât existenţa unui conglomerat etnic/confesional, surprins în manifestare proprie, originată de anumite opţiuni social-economice, cât şi fiinţarea unui nucleu de disfuncţionalităţi, moştenite şi dezvoltate în direcţia voită de  administraţia locală, îndeosebi în intenţia de a preîntimpina şi anihila activismul politic românesc din debutul deceniului prim al secolului XX. Alte elemente constitutive ale crizei politice interne de după anul 1910, au fost motivate de un context local marcat de fisuri ivite în organizarea multor partide mari/mici, cu repercusiuni pe măsură în structura reţelei de filiale urbane/rurale. Fenomenul a fost atestat acum de o succesiune de facţionări şi reunificări durabile/temporare în spaţiu şi timp. Procedeele utilizate au vizat deopotrivă un plan atitudiţional-opţional, dublat de cel programatico-pragmatic pentru fiecare partid separat. Întreg segmentul istoric tratat a avut parte de augmentări, delimitate strict de izbucnirea primului război mondial, implicarea României în august 1916, starea de spirit generală din toamna anului 1918 şi de iminenţa disoluţiei sistemului dualist. Evenimentele subliniate au fost receptate în mod conştient şi lucid de conducerile tuturor partidelor, obligate să efectueze anumite”cosmetizări” în formă şi fond, sub multe titulaturi modificate, care mascau însă aceleaşi realităţi desuete, exersate de principalele formaţiuni politice în aria unui electoral complet debusolat, atât de turnura faptelor diplomatico-militare, cât şi de evoluţia mişcării emancipative a naţionalităţilor în ansamblu. În această conjunctură, cele două mari partide maghiare au supravieţuit sub anumite denumiri formal schimbate, care au ilustrat tocmai starea de accentuată dezorganizare, evidentă atât pe seama formaţiunii aflată la guvernare (Constituţional şi “48-ist”), cât şi a celei reprezentând opoziţia (Independent Unit). Ambele “instituţii” de tradiţie ale vieţii politice interne ungare, aflate într-un declin ireversibil, au trebuit să recunoască legitimitatea actelor săvârşite în lunile noiembrie-decembrie 1918 şi să asiste la validarea în practică a voinţei naţiunilor/naţionalităţilor de pe cuprinsul “fostei” Monarhii, spre o nouă formă de existenţă statală independentă, între care se situa şi unirea Transilvaniei cu România.


ANEXA I

  I

   II          

  III         

   IV        

   V

   VI

   VII

  VIII

   IX

  1

Alba

  7

    46

   42

     4

     4

 

     3

 

Abrud

 

 

 

 

 

 

 

 

Alba Iulia

 

 

 

 

 

 

 

 

Ocna Sibiu

 

    21     

    19

      2

      2

 

 

  2

Arad

  8 

    56

    25

    31

    22

      9

 

 

Arad

 

      7

      4        

      3

      2       

      1

 

  3

Bihor          

  13

    91

    51

    40

    17

    23

 

 

Oradea

 

      7

      5

      2

      2

 

 

  4

Bistriţa Năsăud

  2

    14

    10

      4

      3

      1

 

  5

Braşov

  4

    22

      7

    15

    14

       1

      6

 

Braşov/a-b

 

      8

      2

      6

      5

       1

      6

  6

Caraş-Severin

  7

    48

    37

    11

       1

     10

      1

  7

Ciuc

  4

    25 

    15

    10

       4

       6

      3

  8

Cluj

  6

    39

    35

      4

       1

       3

      3

 

Cluj/a-b

 

    14

    11

      3

       1

       2

 

  9

Făgăraş

  2

    14

    13     

      1  

 

       1

 

10

Hunedoara

  6

    39

    27

    12

       8

       4

      3

11

Maramureş

  6

    42

    33

      9

       8  

       1

 

12

Mureş-Turda

  7

    40

    18

    22

     15

       7

      9

 

Târgu Mureş/a-b

 

    14

      6  

      8

       1

       7

 

13

Odorhei

  5

    32

    20

    12

       3

       9

      3

 

Odorheiu Secuiesc

 

 

 

 

 

 

 

 

Vlăhiţa

 

    14

    10

      4

       2

       2

 

14

Sălaj

  5

    35

    12

    23

       9

     14

 

15

Sătmar

  9

    63

    39

    24

     11

     13

 

 

Satu Mare

 

      7

      5

      2

 

       2

 

16

Sibiu

  6

    36

    15

    21

     21

 

      6

 

Sibiu/a-b

 

      8

      2

      6

       6

 

      6

17

Solnoc Dăbâca

  7

    49

    45

      4

       4

 

 

 

Gherla

 

 

 

 

 

 

 

 

Sic

 

    14

    12

      2

       2

 

 

18

Târnava Mare

  4

    28

    19

      9

      9

 

 

19

Târnava Mică

  3

    21

    16

      5

 

 

 

 

Dumbrăveni

 

      7

      6

      1

      1

 

 

20

Timiş

    11

    76

    65

    11

 9

       2

      1

 

Timişoara

 

 

 

 

 

 

 

 

Vârşeţ/Serbia

 

    14

    11

      3

3

 

 

21

Torontal

13

 87

63

24

11

     13

      4

 

Becicherecu Mare/Zrenjanin/Serbia

 

 

 

 

 

 

 

 

Kikinda/Serbia

 

14

  8

  6

 2

       4

 

22

Trei Scaune

   7

46

31

15

12

       3

      3

 

Breţcu

 

 

 

 

 

 

 

 

Sfântu Gheorghe

 

 

 

 

 

 

 

 

Târgu Secuiesc                         

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

              

Târgu Secuiesc                          21        16          5         3               2

23       Turda-Arieş                      4      25        20          5         2               3        3

 

 

 

ANEXA II

 

 

 

I/II

III

IV

V

L

P

NM

VI

C

D

G

fP

I

Na

No

R

S

1

  7

42

31

24

 1

  6

11

 4

 

 

 

 3

  2

 

  2

 

1/b

 

18

13

10

 

  3

  5

 4

 

 

 

 

  1

 

 

 

2

  8

48

27

20

 

  7

21

 1

 

 

  2

 6

  4

 

  8

 

2/b

 

  6

  3

  2

 

  1

  3

 

 

 

 

 2

  1

 

 

 

3

13

78

33

22

 

11

45

 

 

 

 

45

 

 

 

 

3/b

 

  6

  4

  3

 

  1

  2

 

 

 

 

  2

 

 

 

 

4

  2

12

10

  8

 

  2

  2

  2

 

 

 

 

 

 

 

 

5

  4

24

16

12

 

  4

  8

  3

 

  2

  3

 

 

 

 

 

5/b

 

12

  8

  6

 

  2

  4

  2

 

 

  2

 

 

 

 

 

6

  7

42

32

24

 1

  7

10

  2

 

 

  1

  1

 

 

  6

 

7

  4

24

  7

  5

 

  2

17

 

 

 

  4

13

 

 

 

 

8

  6

36

25

19

 

  6

11

  1

  1

 

  2

  5

  2

 

 

 

8/b

 

12

  8

  6

 

  2

  4

 

 

 

  2

 

  2

 

 

 

9

  2

12

  6

  6

 

 

  6

  1

 

 

  3

 

 

 

  2

 

10

  6

36

23

18

 

  5

13

  4

 

 

  1

  1

  1

 

  6

 

11

  6

36

29

23

 

  6

  7

  3

 

 

  1

  2

  1

 

 

 

12

  7

42

14

11

 

  3

28

 

 

 

  2

24

  2

 

 

 

12/b

 

12

  3

  2

 

  1

  9

 

 

 

 

  8

  1

 

 

 

13

  5

30

16

13

 

  3

14

 

 

 

 

10

  2

  2

 

 

13/b

 

12

  7

  6

 

  1

  5

 

 

 

 

  3

  1

  1

 

 

14

  5

30

11

  8

 

  3

19

 

 1

 

  1

16

 

  1

 

 

15

  9

54

24

17

 1

  6

30

 3

 

 

  3

24

 

 

 

 

15/b

 

  6

  3

  2

 

  1

  3

 

 

 

 

  3

 

 

 

 

16

  6

36

24

18

 

  6

12

 6

 

 

  5

 

 

 

  1

 

16/b

 

12

  8

  6

 

  2

  4

 2

 

 

  2

 

 

 

 

 

17

  7

41

29

23

 

   6

12

  2

  2

 

  2

  3

 

 

  3

 

17/b

 

12

  9

  7

 

   2

  3

 

 

 

  1

  1

 

  1

 

 

18

  4

24

19

15

 

   4

  5

  4

 

 

  1

 

 

 

 

 

19

  3

18

12

  9

 

   3

  6

  4

 

 

 

  1

  1

 

 

 

19/b

 

  6

  3

  2

 

   1

  3

  2

 

 

 

 

  1

 

 

 

20

11

66

41

30

 

11

25

16

 

 

  2

  4

  2

  1

 

 

20/b

 

12

  7

  5

 

  2

  5

  3

 

 

  2

 

 

 

 

 

21

13

78

53

53

 

10

25

  4

 

 

  3

13

 

 

 

 5

21/b

 

12

  7

  5

 

  2

  5

 

 

 

  1

  3

 

 

 

 1

22

  7

42

17

14

 

  3

25

 

 

 

 

23

  1

  1

 

 

22/b

 

18

  9

  7

 

  2

  9

 

 

 

 

  8

  1

 

 

 

23

  4

24

15

12

 

  3

  9

 

 

 

 

  9

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

            BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

 

1          Beėr, János. Választási rendszerek a felszabadulás előtti Magyarországon. In: Jogtudomány Közlöny, IV, 1949, nr. 9-10, p. 177-179.

2          Berindei, Dan. Die Rumänen und die Habsburger Monarchie, 1867-1918. In: Regional Contact, 1991/2-1992/1-2, p. 155-165.

3          Borcea, Liviu. Partidele politice din Oradea până la sfârşitul primului război mondial. In: Familia, XXX, 1994, nr. 2, p. 63-69.

4          Boros, Zsuzsanna, Szabό, Dániel. Parlamentarizmus Magyarországon(1867-1944). Budapest, 1999.

5          Botezan, Liviu. Organizarea administrativă a Transilvaniei şi politica antiromânească în perioada dualismului austro-ungar. In: Istoria Transilvaniei. Vol. II(1867-1947), Cluj-Napoca, 1999, p. 151-164.

6          Din istoria Transilvaniei. Vol. II, Bucureşti, 1963.

7          Erdėly törtėnete. Vol.III, Budapest, 1986.

8          Erdödy, Gábor.  Das Parteienwesens Österreich-Ungarns. Budapest, 1987.

9          Firoiu, Dumitru. Dreptul la vot şi situaţia politică a românilor din Transilvania şi Banat în timpul dualismului austro-ungar. In: Istoria Transilvaniei. Vol.II(1867-1947), Cluj-Napoca, 1999, p. 165-174.

10         Gerő, András. Az elsöprő kisebbsėg. Nėpkėpviselet a Monarchia Magyarországán. Budapest, 1988.

11         Idem. Die Rolle Siebenbürgens und der Nationalitäten gelegentlich der Wahlen vom Jahre 1869 und in der allgemeinen Debatte über das Wahlrecht im Jahre 1872. In: Annales. Sectio Historica, XXI, 1981, p. 117-146.

12         Hitchins, Keith. Die Rumänen. In: Die Habsburgermonarchie. 1848-1918. Vol. III/1, Wien, 1980, p. 585-625.

13         Idem. Studii privind istoria modernă a Transilvaniei. Cluj, 1970.

14         Horváth Rόbert. A magyarországi választások a statisztikák tükrėben. In: Állam ės igazgatás, V, 1953, nr. 7-8, p. 367-373.

15         Jόnás, Károly. Pártpanoptikum. 35 választás, 256 párt Magyarországon. 1848-1990. Budapest, 1990.

16         Katus Lászlό. Die Magyaren. In: Die Habsburgermonarchie. 1848-1918. Vol.III/1, Wien, 1980, p. 411-488.

17         Kemėny, G., Gábor. Iratok Mocsáry Lajos karánsebesi mandátumának törtėnetėhez. In: Századok, LXXXV, 1951, nr. 3-4, p. 486-524.

18         Kėpviselőházi jegyzőkönyvek. Vol. I, Budapest, 1912.

19         Kėpviselőházi Naplό. Vol.I, Budapest, 1910.

20         Lugossy, Endre, Paraszthy, Pál.  A kėpviselőház a jelenben ės a múltban. 1892-1911. Budapest, 1906.

21         Lupaş, Ioan. The Hungarian Policy of Magyarisation. Cluj-Napoca, 1992.

22         A magyar Országgyülėsek törtėnete. 1848-1998. Budapest, 1998.

23         Magyar Statisztikai Ėvkönyv. Új Fόlyam. Vol. XVIII, Budapest, 1910.

24         Magyarország törtėnete. 1848-1890. Vol.VI/1-2, Budapest, 1979.

25         Idem. 1890-1918. Vol. VII/1-2, Budapest, 1978.

26         Mândruţ, Stelian. Mişcarea naţională şi activitatea parlamentară a deputaţilor PNR din Transilvania între anii 1905-1910. Oradea, 1995.

27         Mėrei, Gyula. A magyar polgári pártok programjai. 1867-1918. Budapest, 1971.

28         Mόricz, Pėter. A magyar országgyülėsi pártok küzdelmei. Vol.I-II, Budapest, 1982.

29         Neamţu, Gelu, Cordoş, Nicolae. The Hungary Policy of Magyarisation in Transylvania(1867-1918). Cluj-Napoca, 1994.

30         Pascu, Ştefan. Siebenbürgen, die Bukowina im Rahmen des Reiches. Geographische, ökonomische und ethnodemographische Grundlagen. In: Die Habsburgermonarchie. 1848-1918. Vol.III/2, Wien, 1980, p. 1339-1351.

31         Păcăţian, T., V. Cartea de Aur. Vol. V-VIII, Sibiu, 1909-1915.

32         Rėvėsz, Lászlό. Die  Anfänge des ungarischen Parlamentarismus. München, 1968.

33         Idem. Nationalitätenfrage und Wahlrecht in Ungarn(1848-1918). In: Ungarn Jahrbuch, III, 1971, p. 88-123.

34         Idem. Parteipolitik, parlamentarizmus und Nationalitätenpolitik im liberalen Ungarn. In: Idem, IX,, 1978, p. 123-158.

35         Românii din Transilvania împotriva dualismului austro-ungar. Cluj-Napoca, 1978.

36         Ruszkai, Miklόs. Az 1945 előtti választások statisztikája. In: Törtėneti Statisztikai Közlöny, III, 1959, nr. 1-2, p. 11-57.

37         Ruszoly, Jόzsef. A választási biráskodás Magyarországon(1848-1948). Budapest, 1980.

38         Idem. Az Országgyülėsi nėpkėpviselet hazai kezdetei. 1848-1874. Országgyülėsi kėpviselő-választások Magyarországon. 1861-1868. Budapest, 1999.

39         Suciu, Dumitru. Aspects of the Policy of National Oppression on Forced Magyarisation and its Impact of the Romanians of Transylvania during the Period of  Dualism. In: Transylvanian Review, I, 1992, nr. 2, p. 87-97.

40         Szabό, Csaba, P. A századelő magyar választási rendszerėnek nėhány problėmája. In: Aetas, 1986, Supplement, p. 66-116.

41         Szabό, Dániel. Egy választás Erdėlyben(1869). In: Századok, CXXVI, 1992, nr. 3-4, p. 449-464.

42         Idem. A magyar társadalom politikai szerveződėse a dualizmus korában. In: Törtėnelmi Szemle, XXXIV, 1992, nr. 3-4, p. 199-230.

43         Idem. A Nėppárt az 1896-ėvi országgyülėsi választásokban. In: Századok, CXII, 1978, nr.4, p. 730-756.

44         Idem. Választás ės csalás Magyarországon a századfordulόn. In: Histόria, VII, 1985, nr. 5-6, p. 44-46.

45         Idem. Wahlsystem und Gesellschaftsstruktur in Ungarn in den beiden letzten Jahrzehnten des Dualismus(1896-1910). In: Acta Historica, XXXV, 1989, nr. 1-4, p. 181-204.

46         Tόth, Adalbert. Parteien und Reichstagwahlen in Ungarn. 1848-1892. München, 1973.

47         Választási olvasόkönyv. Szemelvėnyek a hazai Országgyülės ės helyhatosági választások törtėnetėből. 1848-1994. Budapest, 1996.

48         Vörös, Antal. Helyi kėpviselet 1867-1945. In: Histόria, VII, 1985, nr. 5-6, p. 58-59.

49         Zsuppán, Ferenc. A fegyveres erők ės a parlamenti választások Magyarországon(1867-1914). In: Törtėnelmi Szemle, XXXI, 1989, nr. 1-2, p. 49-59.


[1]  Din istoria Transilvaniei, p. 199, 266;  Hitchins, K., 1970, p. 59-117; Românii din Transilvania, p. 84-158; Magyarország törtėnete, VI/1, p. 758-768; Idem, VI/2, p. 777-779; Erdėly törtėnete,  p. 1506-1507, 1624-1625; Botezan, L., p. 151-164; Firoiu, D., p. 165-174.

[2] Katus, L., p. 411-488; Pascu, Şt., p. 1339-1351; Erdėly törtėnete, III, p. 1571-1578.

3  Erdėly törtėnete,  p. 1570-1571, 1578, 1623; Gerő, A., 1988, p. 133-189, 229-255; Boros, Zs., Szabό, D., p. 28-40, 58-62, 62-86.

[4] Mėrei, G., p. 357-375; Tόth, A., p. 14, 15, 17, 25-28, 38-42, 45-52, 62-81; Magyarország törtėnete, VI/2, p. 823-826, 829, 1219; Idem, VII/1, p. 166, 167, 169-170; Erdėly törtėnete, p. 1627, 1628, 1633:exemple de filiale înfiinţate de cele două mari partide, în martie 1875, în Transilvania.

[5] Beėr, J., p. 177-179; Horváth, R., p. 367-373; Ruszkai, M., p. 17, 24-25, 31, 32, 36; Rėvėsz, L., 1971, p. 98-110; Tόth, A., p. 42-45, 81-89; Rėvėsz, L., 1978, p. 128-131; Magyarország törtėnete, VI/2, p. 863, 864, 1212, 1233; Erdėly törtėnete,  p. 1630-1637; Szabό, D., 1989, p. 181, 186, 191-192.

[6]   Păcăţian, T., V., vol. V, p. 59-60, 132; Idem, VI, p. 103, 501-502, 519, 669, 738-740; Idem, VII, p. 39, 142-144, 204, 354; date exacte pentru anii 1869(25 deputaţi români, indiferent de nuanţa politică), 1872(22), 1875(14), 1878(13), 1881(1), 1884(3), 1887(1); Botezan, L., p. 151-146; Firoiu, D., p. 165-174.

[7]  Vezi înserieri detaliate la Tόth, A., p. 164-172; Ruszoly, J., 1980, p. 55-282, 504-544; Gerő, A.,  1988, p. 34, 56-57, 58, 76-77, 137; Jόnás, K., p. 24-26, 126-189;  tabelul este ordonat alfabetic/cronologic, astfel: 1869/1872, 1872/1875, 1875/1878, 1878/1881, 1881/1884, 1884/1887, 1887/1892; cifrele romane sunt echivalente pentru termenii I=nr. curent; II=comitat/municipiu/oraş; III=cercuri electorale; IV=nr. deputaţi; V=partidul de guvernământ; VI=opoziţia; VII=opoziţia moderată; VIII=opoziţia radicală; IX=circumscripţii electorale ulterioare, cu/fără candidaţi ori neocupate din varii motive.

[8]  Ruszkai, M., p. 37, 38, 43, 52, 53; Tόth, A., p. 89, 92-93, 98-99, 106-107, vezi şi tabelul detaliat, p. 216-343; Magyarország törtėnete, VI/2, p. 830, 858, 1169-1170, 1196-1197, 1214; Katus, L., p. 469; Gerő, A., p. 117-119, 121-123; Erdėly törtėnete, p. 1630-1637; Gerő, A., p. 58, 60-61, 64-65, 66, 70, 76-77, 137, 190-228; Jόnás, K., p. 26-28, 126-189.

[9]  Mėrei, G., p. 357, 362, 369, 370-371, 373-374, 375; Tόth, A., p. 31-34; Rėvėsz, L., 1978, p. 146-147, 148; Magyarország törtėnete, VII/1, p. 65-68, 104, 170, 174; Idem, VII/2, p. 666, 785-786; Katus, L., p. 468, 470, 475; Erdėly törtėnete, p. 1642-1646; Szabό, D., 1989, p. 183-185.

[10]  Vezi şi nota 4. Tabel ordonat alfabetic/cronologic pe comitate/municipii/oraşe şi pe campanii electorale: 1892/1896, 1896/1901, 1901/1905, 1905/1906, 1906/1910. Cifrele romane semnifică: I/II= nr. crt. şi comitate/municipii/oraşe; III=cercuri electorale; IV=nr. deputaţi; V=partidul de guvernământ; L=p. Liberal; P=p. Progresist; NM=p. Naţional al Muncii; VI=opoziţia; C=p. Constituţional; D=p. Democrat; G=p.Naţional German; fP=cei neînregimentaţi politic; I=p. Independent(facţiuni Justh, Kossuth, Ugron); Na=p. Naţional; No=p. Nou; R=p. Naţional Român; S=p. Naţional Sârb.

[11]  Magyar Statisztikai Ėvkönyv, p. 424-427; Kėpviselőházi Naplό, p. 95-97; Kėpviselőházi Irományok, p. 40-45; Păcăţian, T., V., vol. VIII, p. 3, 4, 24, 94, 99, 174-175, 223-224, 229, 856-858: vezi deputaţii români în anii 1892(6), 1896(9), 1901(10), 1905(15), 1906(18), 1910(5); Ruszkai, M., p. 37, 43, 46, 47; Magyarország törtėnete, VII/1, p. 64, 71, 210, 233, 558-560, 615, 616, 788, 789; Idem, VII/2, p. 1015; Szabό, D., 1978, p. 730-756; Erdėly törtėnete, p. 1674, 1675, 1680; Szabό, D., 1989, p. 185, 200-204; Idem, 1992, p. 199-230; Mândruţ, S., p. 75-82, 93-97, 150-154.