ASPECTE ALE ATENTATULUI DIN 18 FEBRUARIE 1853 CONTRA ÎMPĂRATULUI FRANCISC IOSIF

Madly Lorand

Institutul de Istorie „George Bariţ” Cluj-Napoca

1. Condiţiile interne după 1849. Represaliile postrevoluţionare

Valul revoluţionar de la 1848-1849 a pus Imperiul în faţa unor probleme noi şi complicate, care i-au pus în pericol existenţa. Erau necesare măsuri deosebite pentru a se salva situaţia în care se afla. Constituţia de la Olmütz din martie 1849 viza temperarea revendicărilor revoluţionare prin acordarea unor drepturi, constituind un act pacificator, care însă nu a fost aplicat niciodată, fiind chiar denunţat de către împărat peste doi ani.

O poziţie deosebită în acest nou sistem de relaţii a avut-o Ungaria. Revoluţia maghiară s-a opus făţiş Imperiului pe calea armelor, prin lupta de eliberare (Szabadságharc), care a eşuat prin înfrângerea de la Şiria. Acestui fapt a urmat un val de represalii din partea autorităţilor austriece, prin care se urmărea anihilarea oricăror tendinţe îndreptate contra puterii centrale. De fapt, acest val de reprimare a mişcărilor revoluţionare nu a fost specific numai Ungariei, ci întregului Imperiu, fiind iniţiat chiar înainte ca mişcările revoluţionare să fi fost înfrânte complet.

În prima fază un rol important a revenit lui Haynau, comandantul civil şi militar al Ungariei şi Transilvaniei, care datorită cruzimii sale dovedite în timpul evenimentelor din Italia a fost denumit “hiena de la Brescia”, poreclă a cărei veritate o va confirma şi în Ungaria. Într-o proclamaţie din iulie 1849 el a întărit valabilitatea stării de asediu în Ungaria şi Transilvania, precum şi în celalalte provincii. Această stare de asediu prevedea judecarea de către tribunale statariale a tuturor celor care erau implicaţi în activităţi revoluţionare- inclusiv deputaţi ai adunărilor revoluţionare, comandanţi militari ori instigatori la rezistenţă[1].

Starea de asediu s-a concretizat printr-un număr mare de execuţii, condamnări la închisoare sau la muncă forţată, caracterizându-se şi printr-o atmosferă de nesiguranţă şi teroare în rândul populaţiei. În spatele represaliilor se afla acelaşi Haynau care declara într-o scrisoare către Radetzky: “ungurii sunt rebeli de trei sute de ani, provocând revoluţii sub câţiva împăraţi habsburgi. Eu sunt acel om care ca face ordine. Cu conştiinţa împăcată dau ordin să fie împuşcaţi sute, fiindcă sunt ferm convins că acesta este singurul mod în care pot da exemplu pentru viitoarele revoluţii”[2]. Puţin mai târziu, Schwarzenberg exprima o idee similară : “Ce este naţiunea maghiară ? Este nobilimea maghiară ! Aceştia au fost întotdeauna şi sunt rebeli, care trebuie nimiciţi, făcuţi inofensivi pentru totdeauna”[3].

În sângeroasa sa misiune, Haynau nu era însă singur. Era sprijinit de numeroşi demnitari de la curtea imperială, şi chiar de însuşi tânărul împărat, care era şi el adeptul represaliilor. Pentru împărat, revoluţia a însemnat o puternică perturbare a ordinii şi liniştii şi o umilire pentru dinastie, mai ales faptul că sub presiunea străzii puterea centrală a fost nevoită să emită constituţia din martie, considerată un compromis, la acea dată “nefiind timp pentru analizarea principiilor sale” după cum s-a exprimat mai târziu Schwarzenberg[4]. La argumentele pentru nevalabilitatea constituţiei se adaugă şi faptul că împăratul nu a depus jurământ pe aceasta, neavând astfel nici o obligaţie de a o respecta. Relevant e şi faptul că la 29 august, împăratul a cerut lui Haynau să-i comunice condamnările la moarte doar după ce execuţiile au avut loc. Într-o scrisoare către ţar, împăratul scria : “Dumnezeu îmi este martor, că faptele mele nu au alt scop decât bunăstarea popoarelor mele şi alt imbold decât conştiinţa mea”.

În septembrie 1849 Haynau a ordonat tuturor participanţilor la revoluţie să se prezinte benevol în faţa tribunalelor militare pentru a se începe procesele împotriva lor. Acestea puteau avea ca finalitate achitarea, dar şi pedeapsa capitală; în total erau vizate aproximativ 2000 de persoane. Contra acestor măsuri dure au reacţionat mulţi diplomaţi şi demnitari europeni, între care prim-miniştrii francez şi englez, precum şi ţarul Nicolae[5].

Primele execuţii au început în toamna anului 1849, cu Batthyány Lajos în Budapesta şi cei 13 generali la Arad. Numărul total al celor executaţi în primii ani nu se poate estima precis, situându-se pe la 120-130 de victime, numărul celor închişi depăşind cifra de 1500. Între aceştia s-au numărat foarte mulţi ofiţeri din armata revoluţionară; ofiţerii care nu au fost închişi au fost înrolaţi cu forţa în armata austriacă ca simpli soldaţi, pierzându-şi gradele şi deseori fiind trimişi la mare depărtare în misiuni periculoase[6]. Au avut de suferit mult şi clericii, mulţi fiind închişi pentru vina de a fi participat la revoluţie, cîţiva fiind chiar executaţi. Cercurile aulice au pus capăt represaliilor prin pensionarea forţată a lui Haynau în vara anului 1850.

Valul de represalii a avut un impact puternic în rândul societăţii, atât în Ungaria cât şi în Transilvania. Înfrângerea pe cale militară a revoluţiei şi evenimentele care au urmat au creat numeroase traume. Represaliile nu i-au afectat însă numai pe maghiari, efectul lor resimţindu-se asupra tuturor locuitorilor, manifestându-se prin panică, angoase şi frică. În aceste momente s-a născut în foarte multe suflete dorinţa de răzbunare, de rebeliune contra puterii celei nedrepte care acţiona dur şi arbitrar. Aici, în primii ani ai represiunii se află rădăcinile mişcărilor conspirative colective dar şi a unor iniţiative individuale. Dar represiunea nu s-a încheiat încă.

Odată cu dispariţia lui Haynau de pe scena politică a luat sfârşit teroarea de sorginte militară, fiind înlocuită de un sistem administrativ represiv, coordonat de către prinţul Albrecht, ministrul de interne Bach şi baronul Kempen, şeful poliţiei[7]. Figura definitorie a fost însă Bach, al cărui nume a şi fost folosit pentru definirea întregii perioade. Publicul a reactionat diferit faţă de noile schimbări; un fapt pozitiv este însă faptul că prinţul Albrecht s-a bucurat de o primire favorabilă în Budapesta la momentul ocupării noului său post[8].

Fără a exagera, se poate spune că în Imperiu s-a edificat un stat poliţienesc. Jandarmeria şi poliţia supravegheau toate segmentele societăţii, inclusiv pe demnitari, atât pe plan intern cât şi în afara graniţelor. O atenţie deosebită a fost acordată emigraţiei revoluţionare, considerată o sursă constantă şi periculoasă de conspiraţii menite a slăbi sau chiar distruge puterea Imperiului. Desigur, în spatele acestei politici se ascundea o puternică teamă a puterii vis-à-vis de amintitele conspiraţii, teamă care s-a şi confirmat în câteva rânduri. În teritoriu, un rol important a revenit jandarmeriei, care avea şi funcţia unei poliţii politice şi care a înlocuit vechiul sistem al pandurilor. Numeroşi astfel de jandarmi au fost aduşi din alte regiuni ale Imperiului şi încurajaţi să se amestece în problemele interne ale comunităţilor cu scop de intimidare. Numeroase exemple sunt cunoscute, iar urme ale atmosferei de teroare creată de noul sistem au rămas păstrate şi în folclor. Jandarmeria trebuia să fie, conform părerii autorităţilor “ o frână necesară contra libertăţilor politice acordate de constituţia imperială”[9].

S-a trecut şi la organizarea poliţiei, care urma să activeze mai ales în mediul urban. Străzile au început să fie patrulate de ofiţerii de poliţie îmbrăcaţi în uniformă verde închis cu pantaloni gri, înarmaţi cu puşti şi săbii scurte; patrulele erau de regulă alcătuite din doi ofiţeri[10]. Un rol esenţial a avut şi poliţia secretă, dar şi cohortele informatorilor plătiţi şi a denunţatorilor. După 1852 a fost organizată şi poliţia civilă, cu atribuţii similare jandarmeriei. Aceste forţe de ordine activau îndeosebi în oraşe, fiind îmbrăcaţi în civil, dar cu deosebire de ceilalţi nu erau angajaţi permanenţi. Toţi aceştia acţionau cu un zel sporit în condiţiile în care puteau primi recompense substanţiale în cazul în care identificau ori prindeau infractori, mai ales pe cei urmăriţi pentru cazuri politice. Atmosfera de teroare era foarte puternică şi în pofida numărului mare al forţelor de ordine infracţionalitatea era foarte crescută; a fost interzisă purtarea bărbilor ori a “pălăriilor Kossuth”, iar pentru întruniri, care în unele condiţii erau interzise, erau necesare numeroase autorizaţii deseori legate de plata unor taxe; s-au interzis numeroase cântece şi dansuri care aminteau de revoluţie ori aveau tentă naţională. Desigur, pentru nerespectarea acestor interdicţii erau prevăzute diferite pedepse, inclusiv corporale[11]. Procesele politice au mai continuat şi după anul 1849; la sfârşitul lunii septembrie 1851 numeroşi conducători ai revoluţiei maghiare care s-au refugiat în alte ţări au fost judecaţi în contumacie şi condamnaţi la moarte, numele lor fiind simbolic afişate pe spânzurători[12].

La fel de antipatici au fost şi funcţionarii administrativi, în general aduşi din Galiţia ori Cehia, supranumiţi “husarii lui Bach”. În selectarea acestor beamteri primau loialitatea politică şi cunoaşterea limbii germane. Ei au rămas un simbol al regimului Bach, fiind autori a numeroase abuzuri.

Societatea a reacţionat în mare parte pasiv la noua politică a puterii. Maghiarii au resimţit puternic trauma înfrângerii revoluţiei, noua stare de lucruri fiind reflectată şi în literatură ori artă. Naţiunea parcă a încremenit. Pentru această stare sunt sugestive versurile lui Vörösmarty:

„Acum este iarnă şi linişte şi zăpadă şi moarte,

Pământul a încărunţit…”[13]

Sau cele ale lui Arany János:

„Pun jos lăuta. Să se odihnească

De la mine nimeni să nu aştepte un cântec

Nu mai sunt acela, care am fost odată,

Din mine a murit partea mai bună”[14].

Cultura a constituit una dintre cele mai fertile terenuri de manifestare a spriritualităţii, dar a fost deseori obstrucţionată de cenzură. Totuşi s-a reuşit deseori să se treacă de vigilenţa puterii în materie de cenzură, cu toate riscurile ce comporta o asemenea iniţiativă.

Rezistenţa pasivă s-a manifestat şi prin refuzul intelectualităţii maghiare de a colabora cu puterea centrală. Elocvent este exemplul liberalului Deák Ferenc, care a refuzat în aprilie 1850 invitaţia ministrului de justiţie Anton Schmerling de a face parte dintr-o comisie care urma să discute detaliile introducerii în Ungaria a legislaţiei civile austriece[15].

În rândurile populaţiei antipatia faţă de reprezentanţii puterii austriece s-a manifestat deseori prin diverse forme ale boicotului. Deseori, impozitele nu erau declarate la timp, fiind plătite doar când statul recurgea la executarea silită. În “epoca Bach” restanţele la plata impozitelor se ridicau în medie la 52% în Transilvania şi 67% în Ungaria[16]. Muncile în interes public nu erau efectuate ori erau făcute incomplet, se refuza folosirea limbii germane şi se evitau contactele cu funcţionarii austrieci, care erau trataţi “ca nişte ciumaţi”[17]. Soldaţii austrieci au fost de multe ori batjocoriţi şi uneori s-a ajuns la conflicte cu autoritatea datorită acestui comportament manifestat de către populaţie. De exemplu, în anul 1850, la Pesta, cu ocazia zilei onomastice a împăratului, imnul austriac a fost primit de publicul din teatru cu fluierături, motiv pentru care s-au făcut arestări şi s-a dispus aplicarea a numeroase pedepse corporale[18]. Pe lângă numeroase obiecte sau obiceiuri care aminteau de revoluţie (haine, pălării, bancouri Kossuth) s-a compus din iniţialele numelor celor 13 generali executaţi la Arad chiar o expresie deseori uzitată în epocă şi gravată pe brăţări ori alte obiecte: “Pannonia vergiss deine Toten nie, als Kläger leben sie“ (Pannonia nu-ţi uita morţii, fiindcă ei trăiesc ca şi acuzatori). În crâşme retrase ori în conace nobiliare se cântau frecvent cântece din timpul revoluţiei iar obiectele amintite mai sus se bucurau de o adevărată veneraţie[19].

În epocă a circulat o întreagă literatură a manifestelor care răspândeau idei împotriva regimului. Unele manifeste erau semnate, altele erau anonime. Între cele mai importante putem aminti scrierile canonicului Fejér György care au fost interzise datorită conţinutului lor, sau manifestul baronului Kemény Zsigmond - „Forradalom után” (după revoluţie). Nu numai intelectualitatea maghiară a produs astfel de opere. Austriacul Franz Schuselka, de exemplu, în “das provisorische Österreich” (Austria provizorie) atacă sistemul politic existent, cerând egala îndreptăţire a naţiunilor din Imperiu, pronunţându-se împotriva politicii lui Schwarzenberg şi în favoarea maghiarilor. Drept pedeapsă a fost extrădat din Viena. Un alt austriac cu păreri similare a fost Anton Springer, care a publicat un manifest în Leipzig[20]. În afară de cei enumeraţi au mai fost mulţi alţi intelectuali europeni care au atacat deschis politica dusă de puterea imperială.

Deosebit de activă a fost însă emigraţia revoluţionară în frunte cu Kossuth. Emigranţii revoluţionari din toată Europa s-au aflat în contact permanent, plănuind noi mişcări. În cadrul mai largului plan iniţiat de Mazzini, Kossuth l-a însărcinat pe Mack (Makk) József să organizeze şi să conducă o organizaţie secretă în Ungaria. Mack a înfiinţat primul centru al organizaţiei în vara anului 1851 în Bucureşti, desemnând ca organizator al mişcării pentru Secuime pe Török János, care a trecut la rândul lui în toamna aceluiaşi an la organizarea conspiraţiei; s-au făcut demersuri şi pentru procurarea de arme. În mare, organizarea respecta modelul mazzinian, bazându-se pe o coordonare disciplinată, structurată pe sistemul anotimpurilor. Teritoriul pe care activa era împărţit în 12 sectoare denumite luni. Acestea erau la rândul lor împărţite pe săptămâni, zile, ore şi minute. Minutele erau deja soldaţii[21]. Sistemul se baza pe contacte personale directe, fiecare membru cunoscându-şi doar şeful şi subalternul, pentru a se putea evita deconspirarea. Totuşi, în organizaţie au pătruns informatori plătiţi prin care s-a aflat că se intenţiona iniţierea unei revolte în primăvara anului 1852. La sfârşitul anului 1851 autorităţile au deconspirat mişcarea întâi la Budapesta, unde la 3 martie 1853 au fost executaţi zece dintre conspiratori. Acţiunea a fost începută mai târziu în Transilvania (în noaptea de 24 ianuarie 1852), mersul anchetelor fiind puternic influenţat şi de atentatul lui Libényi contra împăratului la 18 februarie 1853. La 10 martie 1854 cei trei conspiratori principali din Transilvania au fost executaţi lângă Târgu-Mureş, mai mult de 60 de alţi participanţi fiind condamnaţi la diferite pedepse cu închisoarea. Aflându-se în Bucureşti, Mack a reuşit să scape în Statele Unite, unde a devenit ofiţer de artilerie în războiul civil.

Un aspect interesant al acestei complexe conspiraţii a fost activitatea lui Noszlopy Gáspár. Acesta a avut încă de la început neînţelegeri cu Mack şi Kossuth şi cu modul în care aceştia înţelegeau să organizeze mişcarea. El a elaborat un plan mai simplu şi mai eficient care prevedea capturarea împăratului în timpul vizitei din Transilvania în vara anului 1852 şi eliberarea sa doar în schimbul acordării unor concesii de către puterea centrală. Cu toată opoziţia manifestată de Kossuth faţă de acest proiect Noszlopy a trecut la organizarea loviturii. Demersurile au durat însă foarte mult şi vizita imperială a survenit prea repede, ei nefiind încă pregătiţi să acţioneze[22]. Conspiraţia a fost descoperită, membrii capturaţi şi materialele confiscate. Noszlopy a fost prins mai târziu în Budapesta unde se ascundea sub un nume fals[23]. Aşa s-a încheiat primul val de conspiraţii cu care s-a confruntat regimul neoabsolutist.

Vizita împăratului întreprinsă în Ungaria şi Transilvania în vara anului 1852 avea şi menirea de a facilita succesul politicii imperiale. Vestea avestei vizite a produs o impresie favorabilă populaţiei, dând prilej pentru numeroase forme de exprimare a loialismului faţă de împărat şi Casa de Austria. Ca o mică concesie, pe timpul vizitei s-a îngăduit arborarea drapelelor naţionale, în multe picturi de epocă realizate cu această ocazie împăratul poartă haine ungureşti. Vizita, care s-a remarcat printr-o bună organizare dar şi o reacţie favorabilă din partea supuşilor a creat o impresie foarte bună împăratului însuşi[24]. Totuşi, în unele locuri a fost nevoie de intervenţia forţelor de ordine pentru a potoli unele manifestări de antipatie. Împăratul a vizitat şi celulele unor deţinuţi politici, unde condiţiile de existenţă a acestora, conform spuselor contemporanilor, l-ar fi impresionat profund. Dar se pare că primirea nu a fost peste tot la fel de călduroasă. La Cluj, autorităţile temându-se că vor fi reacţii de antipatie în rândul populaţiei a dispus ca un număr mare de poliţişti să se îmbrace în civil şi să se amestece în mulţime, primind suita imperială cu urale[25]. Această mulţime era însă în mare măsură alcătuită din funcţionari şi şcolari şi primirea nu a fost foarte călduroasă. Aristocraţia maghiară a lipsit de la manifestaţii, invocând diferite pretexte[26].

Noua lege a presei din vara anului 1852 păstra multe reglementări care aminteau de represiunea postrevoluţionară. Publicaţiile puteau fi înaintate spre cenzură cu 3 zile şi ziarele chiar cu o oră înainte de momentul apariţiei, fiind analizate de comisiile care, în Transilvania, funcţionau în oraşele Sibiu, Braşov şi Timişoara, şi care puteau da aviz favorabil apariţiei dar puteau suspenda sau chiar interzice o publicaţie. Toate redacţiile trebuiau să aibă o autorizaţie de funcţionare, iar cele care publicau scrieri politice trebuiau să consemneze o cauţiune. Această lege restrictivă venea în spiritul noului cod penal adoptat anterior, care, sub impulsul condiţiilor interne existente conţinea reglementări la fel de drastice, introducând de exemplu pedepsele corporale care fuseseră suspendate în 1848[27]. Aplicarea acestor pedepse corporale a devenit ceva obişnuit în acele vremuri, fiind folosită mai ales pentru abateri mai mici cu conotaţii politice- de exemplu un individ care a jignit într-o crâşmă culorile naţionale austriece a primit 30 de lovituri de bâtă iar un elev de 15 ani care a desenat soldaţi austrieci într-o postură defavorabilă a primit 15 lovituri de bici. Deosebit de des erau folosite aceste pedepse la secţiile de poliţie în scop de intimidare ori pedeapsă[28].

În urma reformei administrative din ianuarie 1853 a fost introdusă noua reglementare numită definitivum, care însă, în ciuda aşteptărilor păstra numeroase elemente ale vechilor reglementări provizorii. A crescut importanţa organelor locale de conducere iar funcţionarii erau în continuare aduşi din alte provincii[29]. Noua organizare pare astfel a fi mai degrabă o reconfirmare a relităţilor existente.

După cum se poate observa din aspectele mai sus prezentate, perioada de până la atentatul din 1853 a fost caracterizată de o atmosferă de teroare în toată Transilvania. Noua stăpânire nu a reuşit în aceşti ani să satisfacă aşteptările niciuneia dintre naţiunile din provincie. Românii şi saşii, care au avut un comportament loial faţă de puterea centrală în timpul revoluţiei, văzând că cererile lor nu sunt îndeplinite, au asediat puterea cu numeroase petiţii în care cereau îndeplinirea acestora, dar nici acestea nu au fost luate în seamă, situaţia dând naştere la reacţii negative şi nemulţumiri, care au dus chiar la o criză a loialismului dinastic, la o puternică dezamăgire.

Maghiarii din Transilvania şi Ungaria, “marii înfrânţi” ai luptei revoluţionare au fost supuşi cel mai puternic represiunii pornite de către autorităţi. Prima reacţie a fost o încremenire, o intimidare manifestată în societate, dublată şi de un număr mare de emigranţi politici. Focarele vieţii sociale s-au mutat din oraşele aflate acum sub un control strict în reşedinţele nobiliare, mai izolate, unde exista o libertate mult mai mare şi o supraveghere mai puţin strictă din partea autorităţilor; la acestea se adaugă şi faptul că autorităţile ezitau deseori să se amestece în viaţa nobilimii. Aristocraţia s-a bucurat, astfel, chiar de un respect din partea puterii, permiţându-şi deseori manifestări neconforme regimului, ca de exemplu absenţa masivă de la manifestările ocazionate de vizita împăratului. Totuşi, numeroşi nobili au căzut victime represiunilor postrevoluţionare.

Chiar dacă la suprafaţă sunt evidente elementele unei pasivităţi, în străfunduri au existat numeroase speranţe legate de o victorie şi de înlăturarea regimului existent. Această stare de lucruri este dovedită de existenţa a numeroase conspiraţii îndrepate contra puterii. În general, aceste iniţiative se înscriu în marea reţea conspirativă care împânzea la acea dată întreaga Europă. În Ungaria şi Transilvania însă, aceste conspiraţii au fost descoperite iar organizatorii pedepsiţi, nereuşind să pună în practică nici măcar parţial planurile atât de minuţios concepute. Singurul “succes” al epocii a fost atentatul comis de Libényi contra împăratului, un moment controversat al perioadei, un eveniment care a şocat pe contemporani, care nu au reuşit să conceapă cum a fost posibil aşa ceva.. Răspunsul este relativ simplu. O conspiraţie masivă poate fi mai uşor descoperită şi distrusă; un terorist singuratic dispune însă de cea mai eficientă armă: efectul surprizei. Nimeni nu-l cunoaşte şi nimeni nu ştie când şi unde va acţiona. Acest lucru s-a întâmplat şi în cazul nostru. Atentatul avea şanse mari de reuşită şi împăratul a avut într-adevăr un noroc providenţial, scăpând cu viaţă infamei încercări.

2. Desfăşurarea atentatului. Primele reacţii.

Atentatul comis de Libényi János contra vieţii împăratului constituie un moment controversat al perioadei de după revoluţia paşoptistă. Reacţiile contemporanilor au fost foarte puternice, opinia publică, şocată, a putut cu greu concepe că aşa ceva este posibil. Desigur, au existat şi implicaţii pe planul relaţiilor internaţionale, acestea constând şi în înrăutăţirea raporturilor dintre Austria şi Ungaria. Împăratul a căzut victimă practic obiceiurilor izvorâte din caracterul său deschis, fiind cunoscut că în Viena îi plăcea să apară în public cu diferite ocazii, nefiind înconjurat de o gardă personală foarte numeroasă. Aşa a reuşit atentatorul să se apropie de el şi să încerce asasinarea lui. Dar să lăsăm faptele să vorbească.

În data de 18 februarie 1853, pe la orele 12 şi jumătate, conform obiceiului său, împăratul se plimba pe aleea bastionului care înconjura centrul Vienei. Fiind la aproximativ şaizeci de metri de poarta carintiană, auzind tobele şi comenzile strigate jos, în “groapa oraşului” s-a apropiat de zid, sub care o trupă de soldaţi făceau manevre, şi s-a oprit privind în jos către aceştia. Împăratul era însoţit de adjutantul său, generalul Maximilian Karl O`Donell. Deja de două săptămâni aştepta neobservat la această oră, pe o bancă din apropiere, un tânăr scund şi bine îmbrăcat[30]. Acesta s-a apropiat de ei cu paşi repezi, şi prinzând pe împărat de umăr, trase cu mâna cealaltă un cuţit de bucătărie ascuţit pe ambele părţi şi a lovit cu acesta atât de puternic ceafa împăratului încât cuţitul s-a îndoit. Cuţitul s-a oprit practic în gulerul tare al uniformei, reuşind doar puţin să pătrundă în ceafă. Se pare însă că împăratul şi-ar fi întors capul auzind strigătul unei femei, fapt care a determinat alunecarea cuţitului. După un scurt moment de ezitare, împăratul trase sabia şi s-a năpustit împreună cu generalul asupra atentatorului care a încercat să se apere de ei dar şi să mai lovească odată cu cuţitul, strigând “trăiască republica”[31]. Cu ajutorul unor trecători, Josef Ettenreich şi se pare Josef Englisch[32], s-a reuşit imobilizarea şi dezarmarea făptaşului şi doar o trupă de soldaţi care a intervenit a reuşit să-l salveze pe acesta de mânia celor prezenţi[33]. Împăratul, acoperindu-şi cu o batistă ceafa puternic sângerândă s-a dus în apropiatul palat al prinţului Albrecht, unde a primit primele îngrijiri medicale. De aici a fost dus cu trăsura în palatul imperial care a fost înconjurat de o mulţime de curioşi. S-a constatat repede că rana nu pune în pericol viaţa monarhului; starea sănătăţii acestuia era comunicată periodic către populaţie prin depeşe telegrafice. Seara s-a ţinut o slujbă de mulţumire în biserica Sf. Ştefan şi capitala a fost iluminată. Generalul Donnell descrie impresia evenimentelor într-o scrisoare către mama sa: “Oamenii l-au imobilizat pe criminal, eu m-am grăbit spre împărat, care era rănit la cap şi gât, dar era un împărat, şi un împărat atât de mare, de liniştit, de nesperiat şi de curajos ca odinioară Carol cel Mare care fu pe tron. Cu tot sufletul său mare şi sângele său rece a dat ordinele necesare pentru supravegherea ucigaşului, şi m-a luat de braţ, şi eu l-am condus în palatului prinţului Albrecht, unde i-am făcut comprese reci până când au sosit medicii şi contele Grünne…”[34]

Se pare că iniţial atentatorul a vrut să-l apuce pe împărat, care în acel moment era aplecat peste parapet şi să-l arunce peste zid, dar totuşi a recurs la folosirea cuţitului. În palatul lui Albrecht, împăratul ar fi afirmat că acum s-a încercat împotriva lui “povestea din Milano”. Grünne, alertat de către prinţul Albrecht s-a făcut alb ca varul când a auzit de atentat şi era atât de şocat încât a rămas fără cuvinte. Împăratul, adus cu trăsura în Burg, a povestit: “Am primit o lovitură ca o împuşcătură de pistol în cap, încât mi-a fulgerat în faţa ochilor, şi am văzut, când m-am întors, pe Donell luptându-se cu acel om.”[35]

Împăratul a acceptat cu seninătate cele întâmplate, exprimându-şi chiar bucuria că poate împărtăşi soarta bravilor săi soldaţi atacaţi mişeleşte cu cîteva zile înainte la Milano: “Fiţi liniştiţi, nu este nici un necaz; împărtăşesc doar soarta bravilor mei ostaşi”, a declarat el mulţimii[36]. Totuşi, starea sănătăţii sale nu era strălucită; din cauza loviturii şi a complicaţiilor produse, vederea tânărului împărat a fost pusă în pericol, fapt care a îngrijorat puternic pe medicii care-l tratau. Doar la 24 februarie a intervenit o cotitură favorabilă în evoluţia sănătăţii monarhului, vindecarea completă survenind peste mai mult de o lună.

Încă din prima zi după producerea atentatului a pornit un val de scrisori şi de delegaţii, care exprimau bucuria pentru norocul monarhului dar şi loialitatea faţă de acesta. Însuşi ţarul afirma într-o scrisoare către monarh: “Viaţa ta nu îţi aparţine ţie ci aparţine ţării tale şi nouă tuturora. Doamne, ce s-ar întâmpla cu ţara ta dacă te-ar pierde şi mai ales într-un asemenea moment !”[37]

Într-o poziţie deosebită se aflau maghiarii, care se temeau că vina atentatului va fi imputată asupra lor, motiv pentru care o delegaţie formată din peste o sută de persoane între care erau numeroşi aristocraţi s-au deplasat la Viena în data de 20 februarie pentru a-şi exprima loialitatea, fiind iniţiată şi construirea unei biserici pe locul atentatului; acest lăcaş sfânt fu terminat peste 26 de ani şi poate fi considerat una dintre cele mai frumoase construcţii ale epocii. La curtea vieneză fuseseră primite până la această dată 180 de delegaţii similare[38]. Totodată, au fost înfiinţate cu această ocazie aproape 500 de asociaţii caritabile şi doar în câteva zile s-au strâns aproape 1,5 milioane fl. pentru construirea bisericii. Efecte ale atentatului s-a resimţit şi pe plan politic; din jurnalul soţiei lui Metternich putem deduce că s-a produs o puternică perturbare: “aparatul guvernamental s-a oprit, fiindcă cei însărcinaţi, în groaza lor, au lăsat lucrurile să curgă după voia lor”. Totuşi, doar la începutul lunii martie împăratul l-a desemnat pe prinţul Wilhelm ca locţiitor al său[39].

Reacţiile au fost unanime şi în rândul populaţiei. Relevantă este aici poziţia baronului Jósika Miklós, care, deşi a avut mult de suferit în urma activităţii revoluţionare- a fost condamnat la moarte şi bunurile i-au fost confiscate- a condamnat ferm şi vehement atentatul: “crima unui bandit rămâne o faptă josnică în toate vremurile…încercările de tip Libényi sau Ravaillac sunt acele lucruri, de la care nu aştept salvarea şi de la care mă întorc cu scârbă, oricât de sfânt şi bun ar ieşi dintr-un izvor atât de putred”. Relevantă este şi poziţia mai târzie a lui Széchenyi: “nu este nici un maghiar care să nu se fi scârbit de acest atentat, fiindcă nici un maghiar nu doreşte să-şi salveze pe această cale naţia, patria, nici chiar onoarea”[40].

Fericita scăpare de moarte a contribuit şi la creşterea prestigiului tânărului împărat, fiindu-i de acum atribuit un noroc providenţial. În acest sens grăitoare este exprimarea poetului german Friedrich Hebbel:

“Deşi ucigaşul, care orbit

te-a lovit mişeleşte cu un cuţit de oţel

A fost un trimis însuşi al iadului,

Care i-a stricat sufletul;

Totuşi cerul, precum unui apostol,

Îi împodobeşte capul cu o coroană;

Căci prin el a venit judecata Domnului:

Sigur, căci sfântă e viaţa împăratului .“

La începutul lunii martie, împăratul şi-a revenit, mergând împreună cu părinţii la biserica Sf. Ştefan, peste câteva zile apărând şi la teatru. I-a decorat pe salvatorii vieţii sale, conferind de exemplu lui Ettenreich titlul nobiliar[41].

Una dintre efectele imediate ale atentatului a fost înăsprirea controlului exercitat de poliţie, dar şi înmulţirea proceselor politice, caracterizate acum de o duritate sporită. La această stare de lucruri au contribuit şi recentele evenimente din Milano[42]. Încă imediat după atentat s-a pus totul în mişcare, porţile Vienei au fost închise şi gările ocupate de numeroşii soldaţi care au împânzit imediat capitala. Represiunea dură a contribuit la crearea unui climat internaţional foarte defavorabil pentru Austria. Mazzini, artizanul evenimentelor de la Milano, a dorit ca acestea să fie punctul de pornire a unei mişcări de anvergură europeană, cerând şi ajutorul lui Klapka, care a primit vestea prea târziu şi nu a putut să întreprindă nimic[43].

În acest context, dată fiind şi teama autorităţilor de izbucniri similare şi în Ungaria, s-a dispus întărirea pazei, îndeosebi în Budapesta, unde au fost mobilizaţi în acest scop şi soldaţi austrieci. S-a întărit controlul poliţienesc, s-au efectuat percheziţii şi arestări, prevederile prohibitive fiind aplicate cu şi mai mult zel. Totuşi, nu s-a întâmplat nimic din cele prevăzute; populaţia a primit vestea atentatului cu stupoare, îndreptându-se în masă spre biserici, dând astfel dovadă de ataşament faţă de monarh[44]. La Nagykőrős, la o serbare a gimnaziului reformat s-a cântat “Gott-Erhalte” în semn de loialism faţă de monarh iar Bach a primit cu replici în limba maghiară delegaţiile ungare sosite cu prilejul însănătoşirii monarhului[45]. Însă nu peste tot a fost atmosfera atât de favorabilă. Pe uşa bisericii din centrul Pestei a fost lipit un afiş în care se promitea revenirea lui Kossuth şi eliberarea ţării de sub jugul străin; această ştire a fost propagată şi în alte părţi, existând chiar şi atitudini mai dure contra regimului.

Şi în Transilvania s-a înrăutăţit situaţia; pasivitatea intelectualităţii maghiare a fost privită aici ca o manifestare a dezaprobării lor faţă de regim, interpretată fiind şi ca o aşteptare a unor evenimente destabilizatoare[46].

O altă urmare a evenimentelor a fost reorganizarea “serviciului de lojă” (Logendienst) cunoscut şi sub denumirea de cabinet noir, sub conducerea lui Schweiger. Acest organ a devenit direct dependent de ordinele împăratului şi urma să desemneze un număr de persoane “suspecte”. Corespondenţa acestora era interceptată şi citită, redactându-se şi o copie a conţinutului (interceptum), care era trimisă la birourile lui Kempen ori Grünne. Iniţial, astfel de servicii au fost organizate la Pesta, Bratislava, Caşovia şi Sibiu, apoi şi la Oradea, Zagreb, Timişoara, Braşov, Zemun şi Orşova. În 1854, la Viena au fost interceptate 630 de scrisori, la Pesta 456, la Oradea 14, la Timişoara 8, la Sibiu 6 şi la Braşov abia 5. Din concluziile lui Kempen putem deduce că activitatea emigraţiei europene era slabă, doar emigraţia americană exprima idei antidinastice[47].

O altă urmare nefastă a fost amânarea ridicării stării de asediu în Ungaria şi Transilvania. Acest lucru era în dezbaterea guvernatorului şi a ministerului de interne încă din toamna anului 1852, dar în condiţiile date era inoportună această soluţie, care a fost aplicată abia peste doi ani[48].

Persoana lui Libényi János a devenit în scurtă vreme obiectul a numeroase controverse. Iniţial, autorităţile au pornit de la ideea că el este doar o piesă în angrenajul unei conspiraţii mai mari, dar ulterior au trebuit să constate că a acţionat de unul singur, dar influenţat de unele medii prorevoluţionare pe care le-a frecventat. Relativ repede a fost exclusă şi posibilitatea ca el să fi fost nebun ori să fi acţionat din ordinul cuiva. S-a constatat însă că era un adept înfocat al ideilor revoluţionare şi că era foarte dezamăgit de nereuşita evenimentelor din Milano şi de execuţia unei părţi din conspiratorii reţelei Mack, motive care se pare că l-au determinat să acţioneze. Singurele reflecţii personale ale atentatorului sunt cuprinse în interogatoriul său luat de către autorităţi[49].

Libényi s-a născut în decembrie 1831 la Csákvár[50] în comitatul Székesfehérvár, într-o familie catolică, tatăl său fiind croitor şi în afară de János mai avea un fiu şi două fiice. În timpul revoluţiei, neputând fi încorporat într-o unitate combatantă, Libényi a fost repartizat ca şi croitor. După sfârşitul revoluţiei, în martie 1851 ajunge în Viena, unde a lucrat în mai multe ateliere de croitorie, ultimul loc de muncă fiind la Samuel Mayer, la periferia Leopoldstadt-ului. Ultimul domiciliu a fost tot în Leopoldstadt, în gazdă la un anume Rephamer, unde locuia împreună cu alte cinci persoane, dar cu care nu prea comunica din cauza faptului că ajungea târziu acasă şi pleca dimineaţa devreme.

Autorul îşi descrie fapta însă cu multă seninătate: „Acum sunt arestat, fiindcă în după-amiaza asta l-am lovit pe împărat cu un cuţit”, enunţând şi motivul faptei sale: „Acel tratament, de care are parte patria mea sub guvernarea actualului împărat, m-a cutremurat profund”. După acestea afirmă că îşi iubeşte ţara mai presus decât viaţa sa şi că a fost nevoit să vadă cum compatrioţii săi, cei mai mari nobili au fost executaţi, spânzuraţi şi condamnaţi la închisoare. Neputând suporta această situaţie, şi văzând că nu apare nici o schimbare în bine, Libényi s-a decis să acţioneze: „deja în 1850 am hotărât că îmi voi elibera patria din servitutea actuală într-un alt mod, şi anume prin acela că îl voi asasina pe împărat”. De asemenea, el afirmă că această hotărâre a constituit motivul pentru care a plecat în 1851 la Viena. Despre intenţia sa nu ştia nimeni, şi nimeni nu l-a determinat s-o facă. Cu aproximativ şase săptămâni înainte s-a decis şi asupra modului în care va proceda, şi anume folosirea unui cuţit, şi în acest scop a cumpărat de pe piaţa de vechituri un cuţit mare de bucătărie cu 30 de crăiţari, pe care peste două zile l-a dus la ascuţit, pentru care a mai plătit 10 crăiţari. Din acest moment a avut întotdeauna asupra sa arma fatală, ascunsă bine într-un buzunar special confecţionat în interiorul părţii stângi a paltonului său. A început să-l pândească pe împărat, dată fiind şi libertatea sa de a părăsi oricând atelierul, astfel aflând că monarhul obişnuia să se plimbe pe bastion după prânz aproape în fiecare zi. În acel loc l-a pândit de vreo douăsprezece ori, dar niciodată nu a avut ocazia favorabilă pentru a acţiona. A fost acolo şi cu o zi înainte de atentat dar nu l-a văzut pe monarh. În ziua de 18, Libényi a plecat pe la orele 12 din atelier şi fără să mai mănânce, s-a dus direct pe bastion, în dreptul porţii carintiene, lângă care aproximativ 200 de soldaţi făceau manevre. S-a uitat în jos peste parapet, şi în acel moment s-a apropiat împăratul însoţit de un domn în uniformă şi s-au uitat şi ei în jos la soldaţi. Atentatorul se afla în dreapta lor la vreo opt paşi, şi profitînd de faptul că se uitau în jos, a scos cuţitul şi l-a lovit pe împărat în ceafă. S-a creat zarvă, s-au apropiat mai multe persoane iar Libényi a fost imobilizat şi dus iniţial la camera de gardă a porţii carintiene, apoi la poliţie.

Pe tot parcursul interogatoriului atentatorul a subliniat că a comis această faptă din patriotism şi că a acţionat singur, neavând nici un complice, negând că ar fi avut relaţii cu alţi conspiratori căutaţi în acea vreme. Interogatoriul a luat sfârşit în ziua atentatului la ora 6 seara.

În timpul detenţiei, Libényi a refuzat deseori mâncarea şi băutura, şi în ultimele zile a dat semne că îşi regretă fapta. Procesul a fost scurt şi execuţia prin spânzurare a avut loc la 26 februarie pe locul denumit „Spinnerin am Kreuz” de lângă Viena.[51] În semn de bunăvoinţă, împăratul a acordat o pensie mamei lui Libényi, fapt mult lăudat de opinia publică[52].

3. Ecourile din presa transilvăneană

Presa acestei epoci constituie o oglindă fidelă a stărilor existente în Imperiu, cu toate că a avut foarte mult de suferit din pricina reglementărilor la care a fost supusă. Legislaţia privind cenzura a îngreunat foarte mult activitatea publicistică, fiind foarte greu de publicat articole cu conţinut politic. O altă condiţie a fost consemnarea unei cauţiuni de către redacţie, care putea fi confiscată în caz de abateri; de asemenea, fiecare organ de presă putea fi suspendat sau chiar desfiinţat. Din aceste motive, în periodicele de epocă apar foarte puţine articole care comentează evenimentele politice; mai mult, dominant este caracterul oficial al presei, care citează numeroase ştiri preluate din diferite surse.

Pentru Transilvania, presa naţiunilor “loiale” este destul de bine reprezentată- prin Siebenbürger Bote pentru saşi şi prin Telegraful Român şi Gazeta de Transilvania pentru români. Toate aceste organe de presă prezintă pe larg detalii şi reacţii ale atentatului din februarie, timp de aproape două luni evenimentul constituind o prioritate în conţinutul acestora. Situaţia este mai complicată în cazul presei în limba maghiară, supusă unei cenzuri mai puternice având în vedere presupusa poziţie politică a redacţiilor. Presa din Ungaria prezintă şi comentează pe larg evenimentele în organele de presă reprezentative, precum Pesti Napló. În Transilvania însă nu avem pentru această perioadă un periodic reprezentativ. Koloszvári Lap, care şi-a început apariţia în anul 1850, a încetat să mai fie tipărit în anul 1852, presa transilvăneană în limba maghiară fiind la această oră reprezentată de periodice mai puţin importante, care relatează sporadic despre evenimentul care ne interesează.

Gazeta de Transilvania este unul dintre cele mai reprezentative organe de presă a opiniei publice româneşti din Transilvania, şi, tocmai din acest motiv comentează pe larg evenimentul. Este şi firesc ca o naţiune care a dovedit loialitate alături de tronul imperial în cursul evenimentelor din 1848-49 să fie atât de pătrunsă de ceea ce s-a întâmplat. Pe coloanele ziarului amintit, timp de aproape două luni detaliile, dar mai ales reacţiile culese din toate mediile constituie tema prioritară. Cu o intensitate similară s-a manifestat atât indignarea faţă de josnicia faptei produse cât şi marea bucurie ocazionată de scăparea cu viaţă a împăratului, locul expresiei acestor simţăminte fiind biserica, fapt caracteristic pentru mentalitatea preponderent religioasă a epocii. La aflarea ştirii, care a ajuns în provincie cu o oarecare întârziere, toată lumea, cu mic cu mare, s-a îmbulzit în biserici să participe la slujbele oficiate cu această ocazie.

Prima ştire privitoare la atentat apare în ziua de 11/23 februarie 1853[53] şi este o “ştire telegrafică”, care informează pe scurt cititorii asupra producerii atentatului din Viena, în data de 18 februarie, la orele 12 şi jumătate, când împăratul se plimba pe bastion, unde un individ l-a atacat hoţeşte din spate şi l-a rănit în partea dreaptă a capului cu un cuţit de bucătărie. Se mai menţionează şi faptul că atentatorul a fost prins, iar la ora 6 seara s-a oficiat un Te Deum în biserica Sf. Ştefan din Viena în cinstea “fericitei scăpări” a Majestăţii Sale.

Următorul număr al ziarului, din 14/26 februarie[54] prezintă mult mai pe larg atât noi detalii, cât şi primele reacţii ale opiniei publice. Apare o povestire mai detaliată a celor întâmplate, din care putem afla că împăratul îşi făcea în acea zi plimbarea obişnuită pe bastion, însoţit fiind de către adjutantul său de aripă Donell. Cînd a fost lovit, a tras sabia dar între timp adjutantul său l-a imobilizat pe făptaş, care a fost capturat de o patrulă de soldaţi. Pentru prima dată se comunică şi numele atentatorului- Libeny Johann, calfă de croitor.

Pe prima pagină a ziarelor din primele săptămâni de după atentat apar şi informări privind starea sănătăţii împăratului, transmise de la Viena sub formă de depeşe telegrafice. Aceste informări sunt denumite “buletine” şi sunt numerotate, fiecare număr al ziarului conţinând mai multe astfel de informări, al căror conţinut era afişat şi pe străzi.

Foarte important este un amplu articol din Braşov, datat 25 februarie, în care este prezentă profunda indignare: “Cumplita ştire despre cea mai spurcată din toate crimele a sosit la noi alaltăieri dimineaţa. Cei care o auziră ori o citiră, mai întâi nu voi a-şi crede auzului şi ochilor săi, după aceea publicul întreg fu pătruns de spaima şi de scârba cea mai profundă care apoi făcu loc celei mai fierbinţi mulţumiri către Dumnezeul puterilor, care a scăpat pe Monarhul nostru de un pericol pregătit de către furia şi turbăciunea unei lepădături de oameni, a unui proclet întru cel mai strâns înţeles al cuvântului“[55]. Este prima luare de poziţie din acest ziar, foarte importantă pentru a înţelege modul în care cele întâmplate au fost receptate de public. În aceeaşi zi, la ora 8 dimineaţa s-a ţinut un Te-Deum în biserica ortodoxă din Braşov, unde, alături de un numeros public au fost prezenţi şi reprezentanţi ai autorităţilor locale. Slujba, oficiată de trei preoţi şi un diacon a fost încheiată “cu descântarea imnului popular prin un horu ales dintre tinerimea scolastică“. La ora 9 s-a ţinut o slujbă şi în biserica luterană din oraş, care fu încheiată cu o predică, iar la ora 10 s-a oficiat un Te-Deum şi la biserica parohială romano-catolică. La aceste manifestări, numeroase persoane au ridicat portrete ale monarhului, însoţite şi de alte simboluri- săbii ori coroane. În concluzie, se exprimă faptul că ziua de 18 februarie a fost una fatală, evenimentul acestei zile “nu s-a mai pomenit nici o dată la popoarele Austriei şi de care se înfioară nu numai tot austriacul ci şi tot sufletul în care viiază simţul de om“. Seara, oraşul a fost iluminat.

În rubrica de ştiri externe este reprodus un articol preluat din ziarul german Deutsche Post, care începe astfel: “Noi, scriind acestea suntem străbătuţi de fiori”. Alături de descrierea atentatului se subliniază că ziua de 18 “va fi însemnată pe veci cu culoare neagră” şi că simţămintele ocazionate de aceasta sunt greu de exprimat prin cuvinte.

Următorul număr al periodicului[56] prezintă pe scurt legătura existentă între evenimentele din Milano şi cele din Viena, concluzionând: “conducătorii partidei răsturnătoare încă tot nu mai înceată a mişca tot pentru înaintarea înrăutăţitelor sale planuri“. În continuare este publicată integral o proclamaţie a lui Schwarzenberg prin care se comunică înăsprirea legilor privind infracţiunile politice precum deţinerea ori răspândirea de manifeste, deţinerea de arme, pedepsele putând ajunge până la cea capitală.

Tot acest număr prezintă şi reacţii din Ungaria, unde ştirea fu primită “cu cea mai mare scârbire”. Sub depeşele telegrafice afişate pe străzi se formează cozi, iar “întărâtarea din cauza acestei crime nemaiauzite în istoria Austriei crescu în deseară când sosi ştirea că asasinul ar fi un maghiar“. Este reprodus un articol din Pesti Napló, care glăsuieşte astfel: “orice pom poate să aibă şi poame viermoase. Fiecare maghiar adevărat şi nobil va protesta împreună cu noi sărbătoreşte…Providenţa dumnezeiască a mântuit viaţa junelui împărat, aceeaşi Providenţă sfântă va da şi maghiarului tărie şi unire, pentru ca împreună cu celelalte popoare să apere tronul…”. Aflăm că şi la Budapesta s-au ţinut slujbe, iar prima delegaţie care a plecat la Viena să-l salute pe Monarh era formată din 80 de magnaţi şi nobili maghiari.

Reacţiile nu au fost însă peste tot favorabile. Dintr-o proclamaţie a poliţiei capitalei ungare, pomenită într-un articol al ziarului aflăm că s-au lipit pe pereţi afişe care conţineau provocări revoluţionare, împotriva autorilor fiind luate măsuri aspre. Mai aflăm că Josef Ettenreich a fost decorat pentru fapta sa şi că numeroase curţi europene transmit tânărului monarh expresii ale ataşamentului lor sincer.

Numărul din 21 februarie s.v.[57] de descrie manifestările care au avut loc la Blaj, unde la 15/27 februarie a avut loc o “sărbătoare mare, de o parte foarte dureroasă“, pentru primejdia în care a fost pusă viaţa împăratului “de o mână afurisită…a unui prea blestemat individ”. Un Te-Deum foarte pompos a fost ţinut de Şuluţiu, la care au participat numeroşi oameni, unde “până şi pruncii nevinovaţi s-au aplecat cu rugăciuni“.

Pe coloanele ziarului[58] se prezintă şi detalii despre viaţa lui Libényi, subliniindu-se faptul că acesta frecventa cercuri antimonarhice, care se aşteptau ca împăratul să fie asasinat în timpul vizitei sale din Transilvania. Atentatorul “fu însă înşelat în aşteptarea sa“şi decise să îl asasineze singur pe împărat, pe care l-a pândit timp de 12 zile până când a găsit momentul favorabil pentru a acţiona. Tot aici aflăm că la 15 februarie s.v. Şaguna a oficiat o slujbă de mulţumire la Sibiu, rugându-se în genunchi pentru sănătatea împăratului.

În numărul din 28 februarie s.v. aflăm că starea sănătăţii monarhului este tot mai bună, motiv pentru care nu se vor mai emite de acum încolo depeşe telegrafice privind starea sănătăţii sale. Tot aici este subliniat caracterul fatal al lunii februarie, în care două evenimente nefaste au zguduit Monarhia: cele din Milano şi cele din Viena. Mai putem citi şi despre provocarea arhiducelui Ferdinand de a se ridica o biserică în cinstea salvării providenţiale a împăratului, pentru care a început imediat colectarea de fonduri[59].

În data de 22 februarie s-au ţinut şi la Arad slujbe în toate bisericile, la toate luând parte numeroşi participanţi, care au exprimat “profunda durere şi scârbă pentru perpatratul atentat“[60]. O sărbătoare mare pentru scăparea cu viaţă a monarhului s-a ţinut şi la Piskolt în Ungaria, unde s-au oficiat slujbe de mulţumire[61]. Noi slujbe ocazionate de însănătoşirea împăratului au mai fost oficiate la Blaj, Haţeg, Chioar, Sibiu, Baia Mare. Cu ocazia însănătoşirii sale, împăratul a primit în dar din partea Papei odoare sfinte, între care şi un dinte al Sf. Petru, păstrat într-un pocal de aur.[62]

Cealaltă foaie românească importantă din Ardeal, Telegraful Român prezintă în conţinutul său numeroase referiri la atentat şi la urmările sale, însă pe o mai mică întindere decât Gazeta de Transilvania, insistându-se mai mult pe ştirile punctuale decât pe comentarii. Prima referire apare în numărul din 11 februarie s.v.[63] prin publicarea unei depeşe telegrafice în conţinutul căreia se dă publicităţii, “spre încongiurarea ştirilor false” a săvârşirii unui “atentat infam…asupra prea înaltei persoane a Majestăţii Sale”. Se prezintă şi primele reacţii: “Cetatea este plină de cea mai mare indignaţiune pentru acest atentat, toate clasele arată cea mai profundă compătimire…”. Se ţin peste tot slujbe, una este convocată şi pentru data de 23 februarie. Pe coloanele ziarului apar şi primele depeşe telegrafice anunţând periodic starea sănătăţii împăratului. Unul dintre cele mai semnificative documente este însă scrisoarea lui Şaguna către împărat[64]. Înaltul ierarh exprimă durerea pricinuită de aflarea veştii atentatului: “Faima cea foarte tristă şi cutrierătorie despre infama întreprindere…a deşteptat în inima-mi simţirea celei mai profunde dureri”. În continuare, arată că “inima fieşte cărui patriot loial trebuie să se umple de cel mai sincer doliu, când cugetă, că încă tot se mai poate afla cineva care să poarte în cugetul său nişte scopuri atât de afurisite…”. Totodată exprimă ataşamentul faţă de împărat, căruia “avem de-a mulţumi glorioasa regenerare a întregii noastre patrii întrunite”, şi consideră că norocul împăratului este divin, că “providenţa lui Dumnezeu priveghează peste Unsul său, şi amorţeşte mâna acelora care n-au Dumnezeu”. La sfârşit, asigură pe împărat de loialitatea poporului faţă de tron, de participarea acestuia la rugăciuni pentru sănătatea monarhului.

În numerele următoare continuă publicarea depeşelor privind evoluţia sănătăţii monarhului, dar apar şi numeroase rapoarte din celelalte oraşe despre oficiarea unor slujbe în amintirea atentatului. Ultimul articol semnificativ este trimis din Viena, din 26 februarie şi prezintă ultimele zile de viaţă ale atentatorului[65]. Întâi se aminteşte că “ziua de 18 februarie s-a făcut…însemnată printr-o crimă, care fiind necunoscută în istoria popoarelor Austriei trebuie să umple pieptul fiecărui cetăţean de omenie cu groază, greaţă, şi cu cea mai adâncă durere”.

După încheierea cercetărilor, sentinţa a fost citită în “odaia de examinare a direcţiei de poliţie”, unde acest moment a fost marcat de dobaşi, care “au dat în curte semnul obişnuit prin dobe”. La început, Libényi a primit cu curaj cele scrise în sentinţă, dar “curând după aceea începu a tremura cu tot trupul, şi curajul i se pierdu”. I s-a adus la cunoştinţă că sentinţa va fi aplicată sâmbătă, până când trebuie să se pregătească pentru moarte. A fost trimis un preot “care curând îi muiă inima, şi în inima lui cea împietrită stârni cea mai intimă părere de rău pentru spurcata faptă”. În continuare, “Libényi cunoscu acum urâciunea faptei sale, şi blăstămă pe aceia, care l-au făcut să comită o crimine atât de mare, şi l-au dus la moarte. El zicea că doreşte, ca fiecare tânăr să ia pildă de la moartea lui”. Sâmbătă dimineaţa, la ora 7 dimineaţa a fost dus pe un car descoperit, împreună cu preotul, la locul execuţiei, “unde ajungând la 8 ore îşi luă răsplata pentru fapta cea spurcată”.

Siebenbürger Bote, ziarul cel mai reprezentativ al opiniei publice săseşti, relatează pe larg detalii ale atentatului precum şi reacţiile interne şi internaţionale. Prima ştire apare în data de 23 februarie[66] şi citează o telegramă oficială conform căreia s-a produs un atentat infam contra împăratului, în timpul unei plimbări a acestuia pe bastion, în preajma porţii carintiene. Se menţionează şi faptul că rana provocată de un cuţit de bucătărie nu pune în pericol viaţa monarhului, şi că atentatorul a fost prins. Seara s-a oficiat o slujbă în biserica Sf. Ştefan din Viena.

Primele reacţii sunt prezentate în câteva articole din Sibiu, unde ştirea nelegiuitului atentat a provocat o “participare peste măsură şi mâhnire, dar totodată şi cea mai adâncă indignare împotriva urzitorului acestuia”. În dimineaţa zilei de 23 februarie au fost oficiate slujbe la toate bisericile din oraş. În continuare[67], după risipirea puternicei emoţii pricinuite de şocul evenimentului, opinia publică îşi dă seama că grozăvia faptei nu poate fi exprimată în cuvinte- “ceea ce noi am considerat că este imposibil, ceea ce am fi vrut să fie o nălucire a unei puteri infernale, s-a întâmplat din păcate: o mână infamă s-a găsit să încerce să nimicească bunul de nepreţuit şi cel mai sfânt a mai mult de 36 de milioane de oameni, viaţa preaiubitului şi stimatului nostru stăpânitor, al părintelui patriei, al Majestăţii Sale Împăratului.” Totodată, se exprimă indignarea profundă faţă de cele întâmplate, care vor fi o pată de ruşine în istoria Austriei, iar ziua de 18 februarie va fi o zi de doliu pentru fiecare austriac, dar şi una de mulţumire, pentru că providenţa divină a vegheat asupra ţării şi monarhului, şi astfel pericolul a trecut peste capetele tuturor cu bine. În însănătoşirea împăratului se va găsi şi “dovada că rugăciunile şi binecuvântările mai multor milioane, care au fost trimise către Cer pentru binele monarhului au fost ascultate”.

Aproape în fiecare număr, asemănător celorlalte ziare, sunt publicate depeşele telegrafice conţinând informările privitoare la sănătatea monarhului. Apar şi detalii despre criminal, care şi-a recunoscut fapta, fiind un individ fără pregătire, dezordonat, obraznic şi aspru. De asemenea, se apreciază că nu îi plăcea să lucreze, nefiind angajat prea multă vreme la acelaşi meşter, şi că plănuia de mai multă vreme atentatul.

Ştirea atentatului a provocat indignare şi la Milano[68], unde timp de trei zile s-au oficiat slujbe, iar la Viena fapta este considerată a fi “un fruct al depravării şi al blestematei învăţături a partidei revoluţionare”, scopul fiind destabilizarea statului, iar situaţia creată fiind neliniştitoare. În Praga, ştirea despre infama faptă a fost comunicată la teatru, publicul cerând intonarea imnului. Numeroase fundaţii caritabile au fost create, s-au împărţit bani la săraci.

Primăria Vienei a adresat o scrisoare împăratului, în care este exprimată atitudinea întregii urbe: “Ceva nemaiauzit şi incredibil s-a întâmplat ! Un criminal infam a îndrăznit să ridice mâna sa mişelească împotriva sacratei persoane a majestăţii voastre…Un strigăt al spaimei şi a celei mai mari indignări a pătruns întreaga populaţie a Vienei la aflarea acestei imense crime, care întristează un întreg imperiu…Pulsul unui domnitor iubit este perceput în inima fiecărui supus al său”. Idei similare sunt exprimate şi în scrisoarea oraşului Sibiu către împărat, căruia îi este promis că locuitorii se vor ruga de acum şi mai fierbinte pentru monarhul lor, în încheiere fiind date asigurări privind loialitatea lor: “printre cei mai fideli, ne numărăm noi, supuşii locuitori ai oraşului Sibiu”.

Un alt document important este şi scrisoarea din partea naţiunii săseşti din Transilvania. Acesta începe cu reacţia la aflarea ştirii în rândurile saşilor transilvăneni, care, văzând miraculoasa scăpare a monarhului, au simţit că “ochiul lui Dumnezeu veghează asupra Austriei”, protejând pe împărat de lovitura ucigaşă. Cu ocazia rugăciunilor ridicate spre Cer, naţiunea săsească se simte obligată să “aşeze în faţa tronului binecuvântările şi omagiile sale precum şi o nouă asigurare a credinţei sale păstrată timp de şapte secole”. Saşii au dăruit lui Ettenreich, unul dintre salvatorii monarhului, un pocal de argint cu inscripţia: “Salvatorului vieţii iubitului împărat Francisc Iosif I, Ettenreich, în amintirea recunoscătoare a binecuvântatei sale fapte din 18 februarie 1853, dedicat de credincioasa comunitate civică din Sibiu, Transilvania.”

Într-o şedinţă a camerei de comerţ şi industrie din Braşov, în data de 2 martie, deputatul Karl Maager a rostit un discurs despre evenimentele recente, subliniind puternica impresie lăsată de acestea, dar şi impactul lor atât intern cât şi extern. Şi aici este incriminată partida revoluţionară: “…că toţi concetăţenii bine intenţionaţi îşi exprimă puternic şi deschis scârba faţă de un partid, care strecurându-se în întuneric, plănuieşte crimă şi ruină…”.

Un alt număr al ziarului[69] continuă publicarea de detalii despre Libényi, care ar fi fost influenţat de anumite medii pe care le frecventa, medii formate îndeosebi din muncitori nemulţumiţi, atent dirijaţi de către agitatori secreţi, unde s-a format părerea că singura cale spre îndeplinirea idealurilor acestora este asasinarea monarhului. Sub această influenţă s-a hotărât ucigaşul să-şi pună în aplicare intenţia, cumpărând un cuţit lung de 10 ţoli şi un sfert cu care să poată duce la îndeplinire mârşavul plan.

Alte ştiri ne parvin despre manifestările organizate la Cluj. Şi aici, vestea a fost răspândită pe 23 februarie; numeroşi oameni s-au dus la slujbele oficiate în biserici, iar seara la teatru s-a prezentat opera “Belisar”, unde, sub cortina care s-a ridicat era un portret al monarhului flancat de două genii. Din toată Transilvania se trimit scrisori şi adrese către împărat, aşa şi din partea populaţiei Braşovului[70]. O altă scrisoare aparţine arhiducelui Ferdinand Maximilian, în care se exprimă indignarea produsă de acest eveniment inedit pentru istoria Imperiului, dar şi bucuria pentru trecerea pericolului. Arhiducele propune ridicarea unei biserici în amintirea evenimentului, care să exprime recunoştinţa şi bucuria Austriei[71].

Vestea însănătoşirii complete a monarhului a declanşat un nou val de reacţii, desigur de bucurie de data aceasta. Ştirea, conţinută într-o depeşă telegrafică, a ajuns în Transilvania la 18 martie[72], fiind primită în Sibiu cu bucurie mare, sărbătoare şi iluminarea oraşului. Totodată s-au oficiat slujbe de mulţumire în toate bisericile din oraş, la unele dintre ele cântându-se îmnul în încheiere. În data de 14 martie, la Viena s-a răspândit zvonul că monarhul va apărea seara la teatru, unde fu aşteptat de un public numeros care l-a primit cu urale, toţi cei prezenţi cântând imnul cu lacrimi în ochi. Slujbe ocazionate de însănătoşirea împăratului au fost oficiate şi la Cluj, la care au participat numeroşi aristocraţi, clerici şi funcţionari[73]. Pe una din casele din strada turzii interioară a fost amplasat un portret imens al monarhului însoţit de o inscripţie votivă în limba latină. Aceste slujbe şi sărbători au fost organizate peste tot în imperiu, toţi supuşii bucurându-se pentru trecerea completă a pericolului.

Mult mai puţine detalii sunt însă prezentate în ziarul “Hetilap” care apărea la Cluj, dar acest lucru este de explicat şi prin faptul că acest periodic era mai mult destinat problemelor economice, gospodăreşti ori meşteşugăreşti. Totuşi, un eveniment atât de senzaţional nu putea să treacă neobservat. Primul anunţ apare pe data de 24 februarie[74], în care cititorii sunt anunţaţi că monarhul a scăpat unui atentat “infam şi dezgustător”, dar că viaţa acestuia este în afara pericolului. La aflarea ştirii, numeroşi cetăţeni s-au grăbit să-şi exprime bucuria pentru scăparea miraculoasă a monarhului în faţa comandantului Carol Chavanne. Mulţimea nu putea să încapă în nici o sală iar comandantul a coborât în faţa porţii ca să primească acolo omagiile celor prezenţi, care îl aclamau pe împărat. La ora 10 s-a oficiat în biserica din centru “un Te-Deum cu mare sărbătoare”, iar seara, “spre exprimarea bucuriei” la teatru a fost prezentată opera “Belisar”, sala fiind plină, toţi cei prezenţi fiind îmbrăcaţi în haine de sărbătoare. Când cortina a fost ridicată, “a fost surprinzător să se vadă tabloul în mărime naturală a Majestăţii sale imperiale şi regale apostolice, împodobit frumos şi protejat de două genii”, alături stând toţi actorii îmbrăcaţi de sărbătoare. După aclamaţii şi urale, imnul a fost cântat de trei ori. La sfârşitul acestui articol apare exclamaţia: “Dumnezeu, Regele Regilor, să apere şi binecuvânteze preţioasa viaţă a împăratului nostru iubit, cel care aduce fericire poporului !”.

A doua ştire şi ultima din acest ziar legată de urmările atentatului descrie bucuria tuturor la aflarea ştirii despre însănătoşirea completă a monarhului. Şi oraşul Cluj, cu această ocazie, a trimis o scrisoare în care exprimă bucuria locuitorilor[75]. Dar, se mai precizează în acelaşi articol, vestea că “deja executatul atentator, Libényi János, era născut în Ungaria, a provocat şi aici cea mai mare senzaţie”. Se mai aminteşte că se va ridica o biserică în Viena în amintirea fatidicei zile, în acest scop fiind strânşi deja mulţi bani.

După cum s-a putut observa din paginile anterioare, organele importante de presă din Ardeal prezintă destul de temeinic reacţiile provocate de atentatul din februarie, fapt care subliniază încă o dată puternica impresie a evenimentului amintit asupra opiniei publice transilvănene. Cu toate că în provincie ştirile au ajuns cu o oarecare întârziere, acest lucru nu a împiedicat ca reacţiile să se manifeste în deplinătatea lor. Detaliile furnizate în presă ne dezvăluie câte ceva din mecanismele unei lumi complexe şi interesante, permiţându-ne să înţelegem modul în care un eveniment atât de inedit poate fi receptat şi trăit.

ANEXA

Întocmit la Viena, la 18 februarie 1853, după-masa la ora 2

Interogatoriu rezumativ[76]

Efectuat la ordinul înaltului comandament militar imperial şi regal al capitalei Viena, în problema mai jos-numitului arestat la locul atentatului cu mână mârşavă contra majestăţii sale apostolice şi sfinţite Francisc Iosif I, la tribunalul militar imperial şi regal.

Arestatul a fost dus în faţa comisiei de audiere, şi după ce a fost atenţionat efectiv să spună numai adevărul curat, a fost interogat; unde a declarat următoarele:

La întrebările generale

Mă numesc Libényi János, m-am născut în comitatul Fejér, la Zsakár[77], în decembrie 1831, am 21 de ani, sunt catolic, necăsătorit, de ocupaţie croitor, în timpul revoluţiei maghiare am fost luat în comitetul pentru îmbrăcăminte, unde am şi fost înrolat în iulie 1849; şi de aceea niciodată nu am ajuns în situaţia să slujesc vreun ordin cu arma în mână contra armatei imperiale regale austriece.

Tatăl, Libényi János, este meşter croitor la Zsakár, în comitatul Fejér, unde mai trăieşte şi mama mea.

Mai am un frate şi două surori, care sunt mai tineri de 15 ani şi locuiesc la părinţi. Dar trebuie să adaug că una dintre surorile mele, care are cam 23 de ani, s-a căsătorit cu meşterul croitor Berkes Pál în localitatea Vál, în acelaşi comitat.

După predarea insurgenţilor maghiari de la Şiria am mers la Pesta, apoi după o vreme la Vác, şi în martie 1851 am venit aici la Viena, în toată această perioadă am trăit din exercitarea profesiei mele.

Aici am venit cu o carte de călător emisă de autoritatea locului de naştere, m-am anunţat la poliţie, şi de atunci am lucrat ca şi calfă, şi anume la croitorul Hodny din Bäckerstrasse, la Gunkel şi Prohaska în Graben. Acum sunt de trei luni angajat la meşterul croitor Samuel Mayer din Josephi-Gasse, la periferia Leopoldstadtului, nu mai ştiu numărul casei. Cazare mi-am găsit aproape în acelaşi timp, la vreo două săptămâni după ce m-am angajat la Mayer, la un anume Rephamer, în Leopoldstadt-Schmidt-gasse. Nu pot să dau numărul casei, gazda mea, din câte ştiu, conduce un magazin de consignaţie, este căsătorit şi are patru copii mai mari. În afară de mine, la Rephamer mai locuiesc alte cinci persoane, şi dormim cu toţii în aceeaşi cameră. Între aceştia este o calfă de croitor, două calfe de tapiţeri, un brutar localnic şi un evreu. Nu pot să vă spun numele lor, nu am avut multe de-a face cu ei niciodată, pentru că ajungeam numai seara acasă şi mă culcam imediat, şi a doua zi mă duceam la lucru devreme. Actualmente eram singura calfă a meşterului Mayer, care nu avea ucenici. Nu am fost niciodată la o şedinţă de judecată şi niciodată nu am fost pedepsit.

Despre întrebările speciale

Actualmente sunt arestat, pentru că am lovit pe împărat cu un cuţit în această după-amiază.

Acel tratament, de care are parte patria mea sub guvernarea actualului împărat, m-a cutremurat adânc.

Îmi iubesc patria mai mult ca pe orice, mai presus chiar decât viaţa mea, şi a trebuit să văd, cum compatrioţii mei, cei mai înalţi nobili au fost executaţi, spânzuraţi, împuşcaţi în cap şi condamnaţi cu grămada la închisoare, că în ţară a dispărut orice libertate.

Nu am fost capabil să suport această stare, şi deoarece am întrevăzut că sub actuala supraveghere severă din partea armatei, jandarmeriei şi poliţiei era imposibil a se vedea în raporturile din patria mea o schimbare favorabilă, încă în 1850 am hotărât că voi elibera patria mea din servitutea actuală într-un alt mod, şi anume prin acela, că îl voi asasina pe împărat.

Oriunde mă duceam, aveam în gând acest plan, şi acesta a fost cauza şi motivul faptului că am venit aici în martie 1851, pentru a câştiga o ocazie favorabilă realizării intenţiei mele.

Această intenţie, cum am hotărât eu însumi, nu am dezvăluit-o până acum nimănui, şi am ţinut-o secretă în faţa tuturor.

La această faptă nu m-a îndemnat nimeni, şi nimeni nu ştie despre ea.

Iniţial nu eram hotărât în ce mod să atac şi să ucid împăratul, şi doar în ultimul timp, aproximativ de şase săptămâni am constatat că doresc realizarea intenţiei mele printr-o lovitură de cuţit aplicată împăratului.

La acest lucru m-a determinat împrejurarea că în condiţiile actuale aici nu se găsesc arme de foc.

Condamnările, pe care le citeam tot mai des în ziare, mai ales ultimele, când au fost condamnaţi treizeci, şi aceste condamnări împotriva compatrioţilor mei au fost comunicate în ziare, m-au întărit tot mai mult în intenţia mea.

M-am pregătit de executare, şi cam cu şase săptămâni înainte de aceasta am cumpărat de pe piaţa de vechituri de la o femeie care face comerţ cu tot felul de obiecte de fier, un cuţit de bucătărie destul de lung şi ascuţit cu mâner de lemn, cu 30 de crăiţari.

Pentru a face acest cuţit mai ascuţit şi mai adecvat intenţiei mele, peste două zile după ce l-am cumpărat, cum veneam din oraş dinspre podul Ferdinand, pe strada Tabor, la a doua casă pe dreapta, l-am dus la ascuţit, de unde l-am luat peste două zile, pentru aceasta plătind 10 crăiţari. Din acest moment am purtat cu mine acest cuţit tot timpul, dar l-am ascuns privirilor străine, mai ales faţă de cei cu care aveam locuinţa comună.

În interiorul paltonului, la piept în stânga am confecţionat dintr-un material tare un toc în care am ascuns cuţitul astfel încât mânerul de lemn, care în jos se îngroşa, s-a agăţat de el.

Am purtat paltonul tot timpul încheiat, astfel încât nimeni să nu poată observa cuţitul, aşa cum nimeni nici nu l-a observat.

Astfel înarmat, am pândit ocazia favorabilă pentru a-mi realiza intenţia.

La meşterul meu lucram în acord, şi puteam părăsi atelierul când doream.

Ştiam că imediat după prânz, împăratul obişnuia să se plimbe pe bastion, şi eu fiind aici deja de doi ani, l-am văzut deseori în aceste plimbări, şi persoana sa a devenit cunoscută pentru mine.

Din momentul în care cuţitul bine ascuţit era la mine, după cum puteam, în diferite zile am fost aproximativ de douăsprezece ori pe bastion la amiază, pentru a-l aştepta pe împărat şi, după posibilităţi, să-mi ating scopul.

În acest timp l-am văzut pe împărat de mai multe ori pe bastion, dar nu am avut ocazia să mă apropii de el atât de mult ca să-l pot ataca.

Şi ieri la amiază am fost pe bastion, dar nu l-am văzut acolo pe împărat.

În dimineaţa aceasta, după cum obişnuiam, m-am sculat la şapte dimineaţa şi la ora opt m-am dus la meşterul meu.

Am lucrat acolo până la amiază, şi era cam ora 12 când am plecat de la meşter, şi fără să mai mănânc ceva, am venit direct în oraş, şi am urcat pe bastion la poarta Turnul Roşu, am cotit spre stânga, şi ajungând aproximativ până la poarta Kärtner la groapa oraşului, în faţa porţii stăteau cam 200 de soldaţi, comandaţi de un subofiţer.

Eu am rămas la parapetul bastionului, şi m-am uitat în jos la groapa oraşului, şi chiar atunci a venit dinspre Burg împăratul împreună cu un alt domn în uniformă.

Cam la opt paşi de mine s-au oprit şi ei, şi împăratul, împreună cu celălalt domn s-au uitat în jos spre groapă.

Iniţial, împăratul era la dreapta mea, şi lângă el stătea celălalt domn.

Cum amândoi s-au aplecat peste parapetul bastionului şi s-au uitat spre groapă, am găsit ocazia favorabilă pentru înfăptuirea intenţiei mele, am desfăcut paltonul, am scos cuţitul, am sărit la împărat şi l-am lovit din spate, cred, direct în ceafă.

Imediat cum am făcut aceasta, oamenii aflaţi în apropiere au fugit acolo, mai multe persoane m-au apucat şi mi-au smuls din mână cuţitul, şi dinspre poarta Kärtner a venit o patrulă de poliţie, care m-a adus imediat aici la închisoare.

Trebuie să corectez, după capturarea mea m-au dus în camera de gardă a porţii Kärtner, unde m-au percheziţionat pe tot corpul, de acolo m-au dus la inspectoratul de poliţie, unde am fost timp de un sfert de oră în camera de gardă, în fine m-au adus aici cu trăsura.

Când împăratul a fost lovit, a sărit în spate şi s-a îndepărtat împreună cu celălalt domn.

Nu mai pot să spun dacă am aruncat eu cuţitul cu care am săvârşit fapta sau l-a luat altcineva de la mine, dar cred s-a întâmplat cea din urmă.

De asemenea nu ştiu ce s-a întâmplat cu cuţitul.

În camera de gardă a inspectoratului de poliţie am fost dezbrăcat până la cămaşă şi izmene, de ce, asta nu ştiu.

În buzunarul de la piept al paltonului erau aproximativ treizeci de litere de tipar, din cele folosite de culegători, dar la camera de gardă a porţii carintiene şi acestea mi-au fost luate.

Aceste litere provin de la un culegător din Pesta, care lucra la o tipografie din Leopoldstadt şi locuia împreunp cu mine la Rephamer, şi a fugit de aici acum trei săptămâni din cauza datoriilor.

Era evreu, aproximativ de douăzeci de ani, după nume Samuel, numele de familie nu îmi este cunoscut, şi despre alte detalii despre el ştiu la fel de puţine.

La acest culegător, de multe ori în camera noastră erau mai multe sute de astfel de litere, pe care le tot aranja, o parte dintre acestea au rămas acolo şi le-am pus în buzunarul de la piept al paltonului, şi după aceea am uitat de ele.

Oricât v-aţi strădui să mă întrebaţi, nu pot să spun mai multe despre fapta mea comisă astăzi împotriva împăratului, ci doar să repet din nou, şi să dovedesc în cel mai solemn mod, că gândul acestei fapte este străin de orice dirijare sau sfat exterior şi izvorăşte din dragostea mea faţă de ţară, cu intenţia de a o elibera din servitutea actuală, şi acest gând, precum şi proiectul construit pe acesta nu l-am spus nimănui, ci l-am ţinut într-un secret adânc până la ultimul moment.

Niciodată nu am avut camarazi, pe care să-i fi iniţiat în relaţiile şi ideile mele, întotdeauna am trăit singur şi pentru mine, şi am ţinut legături obişnuite cel mult cu ucenicii de croitor cu care lucram împreună.

Ştiu că vorbesc doar în paguba mea dacă iau singur asupra mea fapta, din păcate nu pot să mă ajut, nu am avut complici, şi astfel nu pot să numesc pe nici unul.

Observaţie. La această comisie au sosit pe cale rapidă de la înaltul comandament militar imperial şi regal şi au fost ataşate la procesul-verbal:

No.1. Procesul verbal de astăzi întocmit cu domnul general conte Maximilian O`Donell.

No.2. Copia denunţului inspectoratului de poliţie, fără dată

Despre persoanele menţionate în denunţul din urmă, acuzatul declară:

Nu îl cunosc pe domnul S. Mayr, nici pe Switten, Schlesinger sau Reiz, nu ştiu dacă există persoanele cu aceste nume, şi de altfel am aici foarte puţine cunoştinţe.

Nu mai am altele de comunicat.

Libényi János pm

După ce procesul-verbal a fost citit şi declaraţia a fost legitimată cu semnătura proprie, acuzatul a fost dus din faţa comisiei, interogatoriul a fost încheiat seara la ora 6 şi a fost semnat de comisie.

[1] Estók János, Magyarország története 1849-1914, Bp. 1999, p. 15

[3] Friedrich Teutsch, Geschichte de Siebenbürger Sachsen, Hermannstadt, 1910, p. 303

[4] Berzeviczy Albert, Az abszolutizmus kora Magyarországon, p. 259

[19] 19. Századi magyar történelem (szerk. Gergely András), Budapest, 1998, p. 302.

[28] Ürmössy Lajos, Tizenhét év Erdély történetéből, Temesvár, 1894.

[30] Egon Corti, Kaiser Franz Josef, Graz-Wien-Köln, 1985, p. 91

[31] Berzeviczy Albert, Az Abszolutizmus kora,vol II., p. 9

[32] Márki Sándor, I. Ferencz József Magyarország királya, Bp., 1907, p.70

[36] Berzeviczy Albert, op. cit., p. 11 şi Márki Sándor, op. cit., p. 70

[37] Joseph Redlich, Kaiser Franz Joseph von Österreich, Berlin, 1928, p. 127.

[42] În ceea ce priveşte situaţia din zona veneto-lombardă, cercurile aulice aveau cunoştinţă de destulă vreme de existenţa în continuare, după înfrângerea mişcărilor din Veneţia şi Mantua, a unor conspiraţii îndreptate contra autorităţii austriece. Propaganda revoluţionară a continuat în toată această perioadă, existând numeroase manifeste care avertizau populaţia că înfruntarea dintre armatele austriacă şi piemonteză este inevitabilă şi victoria celei din urmă este sigură, dar că aceasta trebuie pregătită prin slăbirea treptată a armatei austriece, de exemplu prin eliminarea ofiţerilor. Astfel pregătită, la 6 februarie a izbucnit o revoltă, numeroşi ofiţeri şi soldaţi au fost asasinaţi şi s-au ridicat chiar şi baricade. Austriecii au pierdut 10 soldaţi, în urma demersurilor care au urmat numeroşi conspiratori au fost prinşi şi 13 executaţi, majoritatea lor neavând altă vină decât că aveau arme asupra lor. Numeroşi participanţi au emigrat iar oraşul a fost supus execuţiei militare.

[49] Textul integral al interogatoriului în A Föld megőszült. Bp., 1985, p. 469-474

[50] Totuşi, Ürmössy Lajos în Tizenhét év Magyarország történetéből afirmă că Libényi s-a născut la Cluj.

[53] Gazeta de Transilvania, nr. 12 din 11/23 februarie 1853

[56] Ibidem, nr. 14 din 18 februarie/ 2 martie 1852

[57] Ibidem, nr. 15 din 21 februarie/ 5 martie 1853

[58] Ibidem, nr. 16, din 25 februarie/ 9 martie 1853

[61] Ibidem, nr. 22-23 din 21 martie/ 3 aprilie 1853

[63] Telegraful Român, nr. 12 din 11/ 23 februarie 1853

[64] Ibidem, nr. 14 din 17 februarie/ 1 martie 1853

[65] Ibidem, nr. 15 din 21 februarie/ 4 martie 1853

[66] Siebenbürger Bote, nr. 30 din 23 februarie 1853

[69] Ibidem, nr. 36 din 4 martie 1853

[76] Textul în limba maghiară în A föld megőszült. Bp., 1985, p. 469-474

[77] Ortografiere incorectă a locului naşterii- Csákvár