SUB PATRU DICTATURI.

ZECE ANI DIN VIAŢA UNEI COMUNITĂŢI EVREIEŞTI DIN TRANSILVANIA. ALBA IULIA 1940-1950

Ladislau Gyémánt

Institutul de Istorie „George Bariţ” Cluj-Napoca

Deceniul 1940-1950 – perioadă în care istoria României a înregistrat nu mai puţin de patru dictaturi ( dictatura regală, dictatura legionaro-antonesciană, dictatura antonesciană şi instaurarea dictaturii comuniste) – a reprezentat pentru evrei o perioadă de mari încercări şi suferinţe. Evoluţiile intervenite în situaţia lor pe plan general sînt tot mai bine cunoscute graţie mai cu seamă cercetărilor din ultimele două decenii[1].Considerăm însă tot atît de interesantă şi utilă reconstituirea modului în care marile evenimente şi răsturnări istorice s-au reflectat în viaţa cotidiană a unei comunităţi provinciale evreieşti, în speţă cea de la Alba Iulia, unde o arhivă comunitară bine păstrată oferă posibilitatea optimă pentru un astfel de demers[2].

Alba Iulia a reprezentat prima şi, pînă la 1848, singura comunitate evreiască legal recunoscută în Marele Principat al Transilvaniei, care concentra în 1785-1786, 98,7%, în 1813, 88,6%, iar în preajma revoluţiei de la l848, 42,5% din populaţia urbană evreiască a provinciei[3]. Odată cu liberalizarea accesului evreilor în oraşe după 1850, Alba Iulia, reşedinţa Şef-rabinului Transilvaniei, îşi pierde treptat importanţa primordială, devenind o comunitate provincială obişnuită, cu influenţă regională doar în zona centrală a Ardealului.

Străbătînd avatarurile comune evreilor ardeleni în decurs de circa un secol marcat de emanciparea civilă din 1867, tendinţele de asimilare în sfera limbii şi culturii maghiare pînă la primul război mondial, Unirea Transilvaniei cu România după 1918, reorientarea evreilor spre idealurile sioniste, ascensiunea extremei drepte şi a antisemitismului în perioada interbelică, în prima parte a anului 1940, perioadă cu care debutează analiza noastră, instituţiile comunitare funcţionau încă relativ normal, în conformitate cu autonomia garantată prin statutele Comunităţii. Adunarea generală din 17 martie 1940, ultima pentru o lungă perioadă de peste patru ani, aducîndu-şi obligatoriul omagiu pentru regele Carol al II-lea, adopta bugetul şi alegea noul Comitet de conducere avîndu-l în frunte ca preşedinte pe Filip Glück, însoţit de doi vicepreşedinţi, un jurist, un casier, un revizor, un econom, patru curatori, 25 de membri, 6 supleanţi, precum şi comisii de specialitate pentru impozite, apel, control şi probleme şcolare[4]. Comunitatea îşi concentra eforturile asupra activităţii de cult, a celei de asistenţă socială (ajutorarea refugiaţilor evrei, a copiilor săraci, a evreilor concentraţi în armată) şi a problemelor şcolare, elaborîndu-se, de pildă, programa analitică a cursului de religie pentru elevii de liceu evrei sub îndrumarea prim-rabinului Mauriţiu Krausz[5]. Dincolo de preocupările cotidiene răzbăteau însă tot mai ameninţător semnele rău prevestitoare ale dispariţiei stării de normalitate. Încă în noiembrie 1938, legionarii aruncaseră în aer sinagoga, ceea ce a determinat instituirea unei paze de noapte permanente la instituţiile comunitare. Condiţiile materiale ale activităţii Comunităţii erau tot mai dificile, ceea ce impunea restricţii severe la încălzirea şi luminarea sinagogilor şi şcolii. În august 1940, odată cu adoptarea primelor măsuri legislative de tip rasial prin guvernul progerman Gigurtu, apelul Comitetului de conducere la solidaritate şi sprijin material şi moral reciproc considera că “în situaţia extrem de critică a evreimii” se pune de-acum în cumpănă însăşi menţinerea existenţei instituţiilor comunitare[6].

Într-adevăr, odată cu instaurarea dictaturii comune a generalului Antonescu cu legionarii, decretul din 9 septembrie 1940 interzicea funcţionarea comunităţilor urbane cu mai puţin de 400 de familii[7]. Cum numărul familiilor contribuabile din Alba Iulia se situa în jur de 200, instituţiile comunitare îşi încetează activitatea pînă în ianuarie 1941, perioadă în care registrele Comunităţii nu înregistrează nici o întrunire a conducerii. Teroarea dezlănţuită de legionari se materializează, între altele, conform unor mărturii ulterioare, în confiscarea magazinelor evreieşti (de pildă, a preşedintelui de onoare al Comunităţii, Ferdinand Fuchs), închiderea şi jefuirea inventarului clubului evreiesc etc.[8].

După rebeliunea legionară şi preluarea întregii puteri de către Ion Antonescu, viaţa comunitară îşi reia cursul în condiţiile unui control strict din partea autorităţilor. Adunarea generală nu se mai convoacă pînă în iunie 1944, iar Comitetul de conducere se întruneşte doar cu autorizaţia Chesturii. Funcţionarea şcolii comunităţii trebuie aprobată în fiecare an de către forurile oficiale. Primirea noilor membri este permisă doar cu acordul oficialităţilor. Din 1942, restrîngerea autonomiei comunitare devine şi mai severă prin instituirea Centralei Evreilor, care prin Oficiul Judeţean controlează şi direcţionează activitatea Comunităţii în toate domeniile. Comitetul de conducere este reorganizat sub forma a cinci secţiuni (de cult, şcoală, finanţe, statistică şi asistenţă socială), toţi membri acestora fiind numiţi. Secţiile şi prim-rabinul trebuie să prezinte lunar rapoarte de activitate Centralei. Se introduce un nou sistem de evidenţă şi contabilitate, gestiunea financiară fiind, de asemenea, sub un control strict centralizat. Activitatea şcolară, serviciul sanitar pentru evrei sînt subordonate Centralei, care are dreptul exclusiv al angajării şi concedierii învăţătorilor şi medicilor. Cererile către autorităţi pot fi înaintate doar prin Oficiul Judeţean al Centralei Evreilor. Cheltuielile de întreţinere ale Oficiului Judeţean şi ale Centralei Evreilor sînt suportate printr-o cotă parte a impozitelor, contribuţiilor şi taxelor şcolare comunitare[9].

Concomitent cu restrîngerea autonomiei Comunităţii prin centralizare şi control oficial strict, perioada dictaturii antonesciene este marcată şi de o neîntreruptă avalanşă de măsuri restrictive, extorcări materiale şi încălcări ale drepturilor umane. Evreii sînt excluşi din exercitarea profesiunilor liberale şi li se interzice angajarea creştinilor în serviciul lor. Se împiedică tăierea rituală a animalelor şi păsărilor prin “românizarea” măcelăriilor rituale. Călătoriile în afara localităţii sînt permise doar cu autorizaţii speciale. Evreii pot cumpăra în piaţa oraşului doar după ora 10. Odată cu izbucnirea războiului antisovietic, membrii comunităţilor din judeţ (Sebeş, Teiuş, Vinţu de Jos, Uioara, Ighiu) sînt concentraţi la Alba Iulia, comunitatea locală fiind obligată la cazarea şi întreţinerea lor. Eliberaţi după 6 luni, enoriaşii acestor comunităţi sînt readuşi la Alba Iulia în 1943. Imobilele comunitare sînt expropriate în 1943, trecînd în administrarea Centrului Naţional de Românizare. De fapt, ceea ce se întîmplă este extorcarea materială a Comunităţii, căreia i se lasă în folosinţă clădirile în schimbul unei chirii, cu obligaţia prealabilă a reparării lor pe cheltuială proprie. În aceeaşi ordine de idei, pe lîngă impozitele obişnuite, evreilor li se impun sarcini extraordinare în cadrul împrumuturilor forţate ale Reîntregirii şi ale Apărării Naţionale, donaţii obligatorii în bani pentru viitorul Palat al Invalizilor şi în obiecte de îmbrăcăminte, care toate se cifrează la Alba Iulia, între anii 1941-1943, la 40 de milioane lei, în condiţiile în care bugetul comunitar nu depăşea în 1943 suma de 3,7 milioane lei. Munca forţată impusă evreilor în cadrul unor detaşamente de muncă la Boju, Cînepişte, Brad, Deva, Focşani, cu echipamentul asigurat de Comunitate, putea fi răscumpărată prin scutiri acordate în schimbul unor taxe oneroase. Rechiziţionarea clădirii şcolii evreieşti, evacuarea rabinului sefard din locuinţa sa, impunerea unor taxe pe pîine de către Primărie, considerate abuzive chiar de către oficialităţi, întregesc imaginea acestui ansamblu represiv care-şi pune amprenta apăsătoare asupra vieţii Comunităţii din Alba Iulia în perioada 1941-1944[10].

În pofida condiţiilor deosebit de dificile, Comunitatea s-a străduit şi în aceşti ani să-şi îndeplinească menirea şi să menţină funcţionarea principalelor instituţii comunitare. Un deosebit accent a revenit activităţii de asistenţă socială, prin care s-a asigurat locuinţă şi hrană gratuită celor evacuaţi, ajutorarea săracilor, a celor concentraţi la muncă, a elevilor evrei fără mijloace materiale, prin alimente, îmbrăcăminte, încălţăminte, lemne de foc. S-au făcut colecte în îmbrăcăminte, medicamente şi bani pentru evreii deportaţi în Transnistria şi cei din detaşamentele de muncă. S-au donat pături, aşternuturi, saltele, perne pentru Crucea Roşie. S-a înfiinţat un cămin de zi pentru copii, o cantină populară gratuită pentru evacuaţi şi săracii Comunităţii proprii, au fost primiţi şi găzduiţi 25 de orfani repatriaţi în toamna anului 1943 din Transnistria. În suportarea sarcinilor materiale de loc uşoare ale acestei activităţi, pe lîngă resursele proprii, Comunitatea a beneficiat de sprijin şi din partea JOINT şi a Centralei Evreilor[11].

Cu preţul a mari dificultăţi şi eforturi, s-a reuşit menţinerea în funcţiune a principalelor instituţii comunitare: cele două sinagogi, şcoala elementară de 7 clase cu trei cadre didactice, la care se adăuga un învăţător pentru religie şi unul pentru limba ebraică, baia rituală, forul de judecată prezidat de prim-rabin pentru reglementarea pricinilor interne. Au existat chiar şi iniţiative pentru dezvoltarea acestor instituţii prin proiectul unei şcoli de ucenici, al unui curs pentru învăţarea meseriei de legător de cărţi, al unui atelier electrotehnic, al unui cerc cultural pentru tinerii evrei[12]. Toate aceste propuneri s-au lovit însă de imensele dificultăţi materiale, concretizate într-un deficit cronic al bugetului comunitar, care se agrava în fiecare an. Soluţia unică era mărirea continuă a contribuţiei de cult şi de asistenţă socială, a taxelor şcolare, a celor pentru folosirea băii rituale, pentru închirierea scaunelor sinagogale, a gabelei. Se apelează cu mai mult sau mai puţin succes la donaţii şi colecte, concomitent cu reducerea drastică a cheltuielilor, menţinerea la un nivel scăzut a salariilor angajaţilor comunitari, de multe ori neplătite la timp şi rămase mult în urma inflaţiei, în pofida unor sporadice indemnizaţii de scumpete[13].

Dificultăţile uriaşe, imposibilitatea acoperirii necesităţilor şi obligaţiilor, grevează şi asupra stării de spirit din cadrul Comunităţii, accentuînd disensiunile şi conflictele care n-au lipsit niciodată. Comunitatea sefardă este nemulţumită datorită nerecunoaşterii oficiale a conducerii sale şi pentru că nu i se acordă un local propriu pentru slujbe, cu excepţia sărbătorilor mari. Există apoi un conflict latent între religioşi şi nereligioşi, cei din urmă fiind obligaţi la plata gabelei chiar dacă nu ţin gospodării cuşer. În 1943, Abraham Isac e respins de la numirea în fruntea secţiei şcolare pe motiv că “nu e un om religios”[14]. Din cauze obiective, dar şi subiective, încasarea contribuţiilor lasă mult de dorit, numeroasele restanţe agravînd şi mai mult problemele de ordin material. O parte din membri cu stare materială bună refuză plata contribuţiilor stabilite şi chiar participarea la activitatea comunitară pe motivul neincluderii lor în Comitetul de conducere. Alţii sînt nemulţumiţi de modul în care repartizarea sarcinilor se corelează cu starea materială a membrilor contribuabili, reproşînd conducerii comunitare neincluderea reprezentanţilor păturilor mai sărace în comisia de impunere. Mijloace coercitive pentru asigurarea încasării contribuţiilor nu pot fi aplicate decît în cazul celor care deţin scutiri de muncă forţată sau autorizaţii speciale pentru exercitarea profesiunii, pentru ceilalţi neexistînd decît posibilitatea unor nesfîrşite apeluri şi somaţii, respectiv ameninţarea recursului la autorităţi, la sancţiuni de ordin religios sau la boicot din partea celorlalţi membri ai comunităţii, modalităţi la care însă Comitetul de conducere ezită în cele din urmă să recurgă în mod efectiv[15].

Rezultatul este o creştere a deficitului bugetului comunitar de la 46% în 1942 la 60% în primăvara anului 1944, ceea ce duce la neplata salariilor, la neacoperirea cheltuielilor de asistenţă socială şi la imposibilitatea asigurării obligaţiilor faţă de stat. Pentru a dezamorsa situaţia, oficialităţile acceptă convocarea, după o lungă întrerupere, a adunării generale a comunităţii pentru 11 iunie 1944, la care însă participă doar 61 din cei 211 membri contribuabili, grupul opoziţionist în frunte cu Mauriţiu Schächter, care contestă tot mai vehement Comitetul de conducere, boicotînd această întrunire. Adunarea generală se transformă astfel într-un monolog al liderilor Comitetului (preşedintele Filip Glück, secretarul general Emil Finkel) şi Oficiului Judeţean (preşedintele Aladar Springer), care pledează pentru solidaritate şi spirit de sacrificiu din partea celor cu o stare materială mai bună, făcîndu-se pentru prima dată referire în actele oficiale ale Comunităţii la ceea ce “ în imediata noastră apropiere se întîmplă cu fraţii noştri”, apelîndu-se la conştientizarea faptului că “în ceasurile supreme bunurile materiale nu mai contează nimic /…/ că nenorocirea nu alege şi suntem cu toţii egali în faţa ei”. Cum nimeni dintre cei prezenţi nu ridică obiecţii sau critici, gestiunea Comitetului este declarată corectă şi conducerea este reconfirmată în deplinătatea atribuţiilor sale[16].

Victoria aceasta în spiritul status-qoului de la fruntea Comunităţii s-a dovedit însă de foarte scurtă durată, evenimentele istorice majore care au rezultat prin actul de la 23 August şi răsturnarea regimului antonescian aducînd schimbări de anvergură şi în microcosmosul comunitar de la Alba Iulia. Desfiinţarea Centralei Evreilor şi organizarea Federaţiei Uniunilor Comunităţilor Evreieşti din România este urmată, în octombrie 1944, de dispoziţia generală a înlocuirii vechilor Comitete de conducere cu Comisii interimare, alese în conformitate cu ponderea partidelor politice existente în rîndul evreilor din localităţile respective. Cum în Alba Iulia nu existau partide politice evreieşti, la 1 ianuarie 1945 Comisia interimară este desemnată prin alegerea celor 33 de membri din rîndul categoriilor socio-profesionale (comercianţi, meseriaşi, liber-profesionişti, angajaţi), la care se adaugă cîte doi reprezentanţi ai sefarzilor şi ai sioniştilor. În fruntea Comitetului prezidenţial de trei persoane este ales prin vot secret Mauriţiu Schächter, fostul preşedinte Filip Glück devenind preşedinte de onoare. În discursul său inaugural, preşedintele interimar, devenit apoi în adunarea generală din 4 martie 1945 preşedinte cu drepturi depline, anunţă un program ambiţios de schimbări în spiritul “concepţiei democratice de astăzi”, prin cooptarea în elaborarea deciziilor şi a altor membri dinafara Comitetului de conducere, prin diferenţierea sarcinilor materiale conform categoriilor sociale cu autonomia internă a acestor categorii privind repartizarea obligaţiilor între membrii lor, majorarea salariilor angajaţilor comunitari, înlocuirea imediată a membrilor conducerii care nu participă efectiv la activitatea Comitetului[17].

Prima preocupare a noii conduceri a fost punerea în aplicare a măsurilor reparatorii pentru prejudiciile suferite de Comunitate în perioada dictaturilor anterioare. Începînd cu 1 noiembrie 1944, sînt retrocedate imobilele comunitare expropriate. Sînt restituite, de asemenea, sumele de bani şi obiectele de îmbrăcăminte adunate pentru detaşamentele de muncă, precum şi matricolele şcolii evreieşti confiscate în anul 1942. Se recuperează mobilierul şi inventarul clubului evreiesc, jefuite de legionari în 1940. Sînt preluate bunurile fostelor comunităţi de la Vinţu de Jos, Teiuş, Ighiu şi Sebeş. Se autorizează din nou tăierea rituală şi se redă dreptul de publicitate al şcolii comunitare. Se solicită descoperirea şi urmărirea făptaşilor care au aruncat în aer sinagoga în 1938 şi se elaborează o listă a legionarilor din oraş care s-au făcut vinovaţi de pagube şi suferinţe cauzate locuitorilor evrei. Se eliberează, de asemenea, acte de bună purtare faţă de evrei celor ce solicită acest lucru. Este instituită o comisie de anchetare a fostei conduceri a Comunităţii şi a Oficiului Judeţean, în care intră 5 membri (un inginer, doi contabili, un tîmplar şi un tapiţer). Rezultatul anchetei, în mai 1945, degrevează de orice răspundere conducătorii fostului Oficiu Judeţean al Centralei Evreilor, iar fostul preşedinte Filip Glück îşi neutralizează numeroşii adversari şi critici, cedînd Comunităţii cinci iugăre de pămînt spre a fi lucrate de tineri evrei[18].

Activitatea Comunităţii se concentrează şi în perioada 1945-1947 asupra asistenţei sociale şi a bunei funcţionări a instituţiilor comunitare. Se asigură ajutorarea evreilor reveniţi din detaşamentele de muncă, a refugiaţilor din Transilvania de Nord din perioada operaţiunilor militare desfăşurate acolo, a foştilor deţinuţi politici, a deportaţilor repatriaţi. Se adună fonduri pentru caravanele Crucii Roşii care îşi propun găsirea evreilor deportaţi din Transilvania de Nord. Se fac colecte pentru evreii din Budapesta şi se organizează cazarea şi întreţinerea unui grup de copii orfani din Transilvania de Nord şi Budapesta. Se continuă ajutorarea săracilor şi a copiilor de şcoală nevoiaşi din propria Comunitate. Cantina populară asigură hrană gratuită în mai 1946 unui număr de 185 persoane. Se acordă indemnizaţii de scumpete pentru anagajaţii comunitari. Se organizează un ambulatoriu al Comunităţii cu asigurarea gratuită a medicamentelor. Se înfiinţează o bancă populară de împrumut “pentru ajutorarea micilor existenţe”. Sînt refăcute instituţiile comunitare: se repară sinagogile şi casa prim-rabinului, se angajează un subrabin, haham şi sameş, se asigură funcţionarea şcolii elementare, a Talmud Torei, a băii rituale, a scaunului de judecată al Comunităţii pentru problemele interne. Chevra Kadisha şi Reuniunea Femeilor Israelite îşi aduc, de asemenea, contribuţia la activitatea comunitară[19].

În pofida sprijinului consistent al JOINT-ului, situaţia materială a Comunităţii devine în curînd extrem de precară datorită repercusiunilor evoluţiei situaţiei economice generale. Inflaţia galopantă infirmă orice previziuni bugetare, iar salariile şi ajutoarele băneşti îşi pierd treptat o mare parte din valoarea lor efectivă. Reforma monetară din august 1947 dă lovitura de graţie finanţelor Comunităţii prin blocarea la Banca Naţională a peste 212 milioane lei, care nu sînt recuperate niciodată. La cheltuielile obişnuite se adaugă solicitări extraordinare, cum ar fi participarea la obligaţiile rezultate din executarea Convenţiei de armistiţiu cu Naţiunile Unite sau contribuţia de două milioane lei pentru ridicarea a două monumente în onoarea Armatei Roşii şi a Armatei Române. În schimb, în vara anului 1946, la repartizarea subvenţiilor de 20 milioane lei în favoarea şcolilor din Alba Iulia, şcoala evreiască primeşte doar suma de 360000 lei, calificată de conducerea comunitară drept "derizorie”. Legea Cultelor din acelaşi an dispune trecerea proprietăţilor comunităţilor filiale desfiinţate în proprietatea statului[20].

Pentru a face faţă dificultăţilor de ordin material, conducerea Comunităţii este nevoită să recurgă la mijloace similare celor mult criticate din perioada anterioară: mărirea continuă a taxelor, introducerea de obligaţii noi (de pildă, pentru invitarea la Tora), majorarea preţului cărnii cuşer, revizuirea listei celor îndreptăţiţi la asistenţă, sancţiuni împotriva restanţierilor. La nemulţumirile cauzate de aceste măsuri se adaugă resuscitarea periodică a conflictelor interne vechi cu sefarzii, cărora li se retrage dreptul la o casă de rugăciuni proprie, iar rabinul lor, Nachman Kahan, este nevoit să părăsească localitatea. Se înfiinţează, în schimb, o organizaţie Agudat Israel, care revendică un local propriu de cult şi înfiinţarea unei comisii care să decidă asupra tuturor problemelor rituale. În 1947, Comunitatea din Alba Iulia rămîne fără prim-rabin, prin plecarea în străinătate a lui Mauriţiu Krausz, ca şi fără haham şi învăţător religios[21].

La deteriorarea continuă a situaţiei economice şi a climatului intern din Comunitate se adaugă presiunile politice externe tot mai evidente. Încă din ianuarie 1945, şedinţele Comitetului de conducere sînt deschise de preşedintele Mauriţiu Schächter prin omagii aduse lui Stalin, Aliaţilor, regelui Mihai, actului de la 23 August. Din aprilie 1945 se acceptă în Comitetul de conducere doar membri ai unei organizaţii a Frontului Naţional Democrat (înfiinţat şi dirijat de comunişti), iar enoriaşii sînt îndemnaţi insistent să se înscrie în masă în aceste organizaţii “pentru a evita repetarea ororilor fasciste”. Ca o procedură pe care o vom întîlni şi mai tîrziu, odată cu preluarea treptată a controlului Comunităţii de către organizaţia paravan a comuniştilor – Comitetul Democratic Evreiesc (CDE) – cel care face aceste propuneri este tocmai fostul secretar general Emil Finkel, şantajabil prin rolul de conducere deţinut în perioada războiului. Comunitatea este mobilizată la festivităţile organizate de FND, participă la gărzile cetăţeneşti instituite de acesta pentru paza de noapte[22].

Intervenţia factorului politic în treburile interne comunitare este evidentă şi prin imixtiunea în componenţa conducerii. Secretarul general Tiberiu Neumann este demis în mai 1945 pentru că “nu lucrează în conformitate cu principiile democratice”. Preşedintele Mauriţiu Schächter, care demisionează în repetate rînduri datorită dificultăţilor materiale, este reconfirmat de fiecare dată de majoritatea covîrşitoare a adunării generale a Comunităţii, care îi acordă încredere. Cu toate acestea, în mai 1947 el este înlocuit, împreună cu tot Comitetul, printr-o Comisie interimară condusă de Ernest Lőwe, ca un preludiu al schimbărilor radicale ce urmau a fi adoptate curînd în întreaga viaţă evreiască prin instaurarea regimului comunist. La înlăturarea lui Schächter a contribuit, fără îndoială, elogiul pe care l-a adus, în aprilie 1945, preşedintelui american Roosewelt la dispariţia acestuia, calificîndu-l drept “un prieten sincer al evreimii din toată lumea”, ca şi ataşamentul său la cauza sionistă, el susţinînd “sprijinirea oricărei munci ce are ca scop reclădirea Eretzului”, cu promovarea în şcoală a “spiritului religios naţional”. Schächter afirma cu curaj în adunarea generală din noiembrie 1945 că “evreimea atît de mult încercată în ultimii ani /…/ şi azi trebuie să-şi apere singură interesele şi nu poate aştepta ajutor din nici o altă parte”, iar în 1946 făcea apel la susţinerea şi dezvoltarea “instituţiilor noastre străvechi”[23].

Primul semnal prevestitor al cotiturii radicale în viaţa comunitară în urma instaurării noului regim comunist apare încă în 2 noiembrie 1947, cînd Comunităţii i se impune obligaţia de a raporta la Chestură orice ajutor primit din străinătate. La sfîrşitul aceleiaşi luni, preşedinţii de comunităţi din ţară sînt convocaţi la sediul CDE din Bucureşti, unde li se aduce la cunoştinţă înlocuirea lui Wilhelm Filderman în fruntea Federaţiei Uniunilor Comunităţilor Evreieşti cu avocatul Rosenkranz şi hotărîrea schimbării Comitetelor de conducere din întreaga ţară. În noile Comitete vor trebui incluse obligatoriu femei. Şcolile comunitare vor fi inspectate şi se va controla modul de aplicare a programei de învăţămînt, mai ales în privinţa limbii ebraice şi idiş, a istoriei evreilor şi a religiei. Nu se vor mai accepta ajutoare de la JOINT cu excepţia sprijinului pentru cantinele menţinute exclusiv pentru copii săraci, bolnavi şi cei incapabili de muncă. Se declară principiul încadrării obligatorii a tuturor în “cîmpul muncii”, meseriaşii urmînd a constitui cooperative bazate pe “un program de muncă colectivă”. Pentru a face mai uşor acceptabile noile realităţi, se promite că “schimbarea de eră nu va afecta autonomia comunitară” şi religia nu va avea de

suferit. Se pune, de asemenea, în vedere posibilitatea recuperării fondurilor comunitare blocate în perioada stabilizării şi se acordă o subvenţie pentru şcoală[24].

Pasul următor îl reprezintă, în februarie 1948, hotărîrile şedinţei cu preşedinţii de comunităţi la Federaţia de la Bucureşti, care instituie principiul unei centralizări stricte, a controlului CDE privind raporturile evreilor cu forurile oficiale şi activitatea culturală, ca şi încadrarea tuturor în muncă în domeniul industrial sau agricol. În luna martie, se lansează lozinca "restratificării”, ceea ce înseamnă, după explicaţiile date de Ludovic Leeb, reprezentantul CDE-ului local, că “doar cei ce vor munci vor avea parte de hrană”. Se instituie subsecţii de restratificare pentru încadrare în muncă, organizarea de şcoli tehnice şi ateliere şcolare, înfiinţarea cooperativelor de producţie şi agricultură, din care fac parte cîte 12 reprezentanţi ai Comitetului de conducere comunitar şi ai CDE, precum şi 8 cadre didactice[25].

În aprilie 1948 se impune controlul Ministerului Educaţiei Naţionale asupra bugetului şcolii, iar în luna următoare se introduce un sistem nou de evidenţă contabilă şi se trece la verificarea cetăţeniei tuturor evreilor[26].

În faţa avalanşei schimbărilor, conducerea Comunităţii face încercări disperate pentru salvarea măcar a unor elemente de autonomie comunitară şi identitate spirituală. Se depun eforturi pentru angajarea unui nou prim-rabin sau cel puţin avansarea hahamului Zoltan Markovits ca subrabin, dar ambele tentative eşuează. Se resping insinuările după care azima primită din America nu ar fi “cuşer”. La îndemnul Biroului Central Ortodox Izraelit din Cluj, se ţine post în mai 1948 “pentru îmbunătăţirea situaţiei din Israel”[27].

Reacţia CDE este însă promptă, în 30 mai 1948 solicitîndu-se imperativ demisia preşedintelui Lőwe şi a întregului Comitet, reprezentantul CDE, Ludovic Leeb, vorbind despre plenipotenţa CDE de a controla chestiunea evreiască "asemenea unui Mare Stat Major”. Comitetul încearcă să reziste, dar în 15 iunie este înlăturat mai întîi jurisconsultul Ferdinand Jozsef, iar în 28 iunie preşedintele Ernest Lőwe demisionează “din motive de sănătate şi alte obligaţii”. Adunarea generală din 11 iulie 1948, prezidată de Ludovic Leeb, alege noua conducere, avînd ca preşedinte pe Izidor Schlesinger, iar vicepreşedinte pe Adolf Ganz, şeful nou createi comisii de restratificare. În fruntea Comisiei de apel este ales Ladislau Dukasz, secretarul general al CDE-ului local, iar revizor devine omniprezentul Ludovic Leeb. Ca o concesie, pentru liniştirea eventualelor îngrijorări, în Comitet este inclus şi un reprezentant al evreilor religioşi[28].

Noul Comitet trece la accelerarea măsurilor de schimbare radicală a vieţii comunitare. Se înfiinţează o comisie pentru verificarea tuturor angajaţilor Comunităţii. Contribuţia obligatorie este înlocuită cu donaţii voluntare. Se revizuieşte lista celor ce beneficiază de asistenţă şi gratuităţi în cadrul cantinei şi a băii rituale, îndemnîndu-se la angajarea foştilor asistaţi în uzinele de la Hunedoara şi Cugir. Se desfiinţează măcelăria rituală. În septembrie 1948, şcoala trece în patrimoniul statului şi se elimină predarea limbii ebraice şi a religiei. Se desfiinţează casa de rugăciuni Agudat Israel, iar căminul de copii este reorganizat, Ladislau Dukasz reproşînd “spiritul naţional-şovin” nesănătos care a dominat în educaţie. Pentru “lămurirea maselor sărace şi religioase” privind necesitatea “distrugerii naţionalismului, sprijinirea democraţiei şi importanţa ajutorului acordat de URSS”, la iniţiativa CDE se trece la organizarea unui program de conferinţe politico-culturale. După modelul sovietic, se promovează limba idiş ca o contrapondere la ebraica privită ca un mijloc de propagare a “spiritului naţionalist”. În adunarea generală din 29 august 1948, se permite pentru prima oară luarea de cuvînt în această limbă, iar conferinţele ideologice se preconizează a se ţine şi în idiş. Ca semnale exterioare, de ordin formal, dar grăitoare, apelativul de “domn” este înlocuit în comunicaţiile şi actele oficiale ale Comunităţii cu cel de “prieten”, iar din iunie 1949 apare termenul de “tovarăş”. Convocatorul pentru adunări se încheie cu formula “Trăiască Republica Populară Română!”[29].

În realizarea acestor mutaţii se uzează de serviciile celor care prin rolul din trecut puteau fi şantajaţi. Astfel, fostul preşedinte al Oficiului Judeţean al Centralei Evreilor, Aladar Springer, era nevoit, în adunarea generală din 29 august 1948, să elogieze noua conducere şi CDE-ul care “ depun un lucru admirabil” pentru “înlăturarea relelor şi lipsurilor”. Reprezentantul evreilor religioşi, Ilie Herşcovici, îşi exprima cu acelaşi prilej bucuria de a putea vorbi în idiş şi că “religia nu este în pericol”. Alinierea la spiritul unanimităţii reclamate de noul regim se vădeşte cu claritate în noiembrie 1949, cînd donaţiile impuse pentru construirea Casei Scînteii sînt acceptate “cu bucurie” de către toţi cei prezenţi – conform mărturiei procesului verbal al şedinţei[30].

Procesul de instrumentalizare a instituţiilor comunitare în vederea încadrării evreilor în noul sistem se încheie în februarie 1950 prin adoptarea unui Statut, a “actului constitutiv” elaborat de Federaţia de la Bucureşti. După ce în locul celor minimum 50 de semnături, actul este semnat de toţi cei 200 de membri ai comunităţii, este instituită noua conducere, avînd ca preşedinte pe Henrik Bruckman, iar ca secretar general pe Ludovic Leeb[31].

După zece ani de frămîntări, suferinţe şi lupte pentru prezervarea autonomiei instituţionale, a identităţii spirituale şi chiar a existenţei fizice, Comunitatea evreiască din Alba Iulia devine astfel o rotiţă depersonalizată a mecanismului centralizator şi uniformizator al regimului comunist, care-şi pune amprenta nefastă asupra evoluţiilor din următoarea jumătate de secol.

[1] Jean Ancel, Documents concerning the Fate of the Romanian Jewry during the Holocaust, I-XII, New-York-Jerusalem, 1985-1986; Martiriul evreilor din România. Documente şi mărturii, Bucureşti, 1991; Evreii din România între anii 1940-1944, I-IV, Bucureşti, Editura Hasefer, 1993-1998; Jean Ancel, Antonescu and the Jews, în “Yad Vashem Studies”, 1993, XXIII, p. 213-280; Moshe Carmilly-Weinberger, Istoria evreilor din Transilvania (1623-1944), Bucureşti, Edit. Enclopedică, 1994; Idem, Drumul vieţii, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 1996 ( ediţia engleză, New York, 1994; ed. maghiară, Cluj-Napoca, 1999); Vasile T. Ciubăncan, Maria I. Ganea, Ion V. Ranca, Drumul Holocaustului, Cluj-Napoca, 1995; Victor Neumann, Istoria evreilor din România, Timişoara, Edit. Amarcord, 1996; Carol Iancu, La Shoah en Roumanie, Montpellier, 1998; Radu Ioanid, The Holocaust in Romania, Chicago, 2000; 1941. Dureroasa fracturare a unei lungi convieţuiri, Bucureşti, 2001; Lya Benjamin, Prigoană şi rezistenţă în istoria evreilor din România 1940-1944, Bucureşti, Edit. Hasefer, 2001. Pentru perioada comunistă se află în pregătire o amplă cercetare a lui Liviu Rotman.

[2] Arhiva Comunităţii evreieşti din Alba Iulia se păstrează în prezent în Biblioteca din Bucureşti a Centrului pentru studierea istoriei evreilor din România. O parte selectată a acestei arhive se găseşte în xerocopii la Institutul de iudaistică şi istorie evreiască “Dr. Moshe Carmilly” din Cluj-Napoca. Se află în pregătire un volum selectat de documente în regeste privind Comunitatea din Alba Iulia, aparţinînd lui Eugen Glück. Pentru referiri la aceeaşi perioadă în viaţa altor comunităţi din Transilvania, vezi: Moshe Carmilly-Weinberger (ed.), Memorial Volume for the Jews of Cluj-Kolozsvár, New York, 1988; Istoria evreimii arădene, Tel-Aviv, 1996; Tereza Mózes, Evreii din Oradea, Bucureşti, Edit. Hasefer, 1997; Csirák Csaba (ed.), Szatmári zsidó emlékek, Satu Mare, 2001.

[3] Ladislau Gyémánt, Evreii din Transilvania în epoca emancipării. The Jews of Transylvania in the Age of Emancipation 1790-1867, Bucureşti, Edit. Enciclopedică, 2000, p. 19-20; 29; 129-133; 225-226; 236.

[4] Arhiva Comunităţii din Alba Iulia, dosar 310, f. 118-122.

[7] V. Pantelimonescu, Statutul evreilor din România, Bucureşti, 1941, p. 93-98.

[8] Arhiva Comunităţii din Alba Iulia, dos. 310, f. 224-231.

[9] Ibid., f. 130-133; 175-177; 179-181; 183-187; 202-205; 219-220.

[10] Ibid., f. 153-160; 164-165; 168-175; 185-193; 210-216; 219-220; 228-231; 237-249; 267-269; 276-277; 285-289; 291-293; 312-321; dos. 311, f. 134-152.

[11] Ibid., dos. 310, f. 130-133; 153-171; 176-177; 181-182; 185-202; 210-216; 221-223; 240-242; 261-263; 272-275; 285-289; 294-297; 310-312; 316-338.

[12] Ibid., f. 130-133; 179-187; 276-277; 339-342; 351-353.

[13] Ibid., f. 130-133; 157-158; 166-167; 176-177; 179-180; 210-214; 224-226; 237-239; 245-249; 252-264; 301-305; dos. 311, f. 134-152.

[14] Ibid., dos. 310, f. 190-193; 228-230; 250-252; 272-275; 298-300; 354-362.

[15] Ibid., f. 130-133; 161-165; 168-169; 181-182; 210-212; 224-226; 253-260; 263-264; 266-267; 278-281; 301-305; 316-321; dos. 311, f. 134-152.

[17] Ibid., dos. 310, f. 185r-186v; 189v-194r; 197r-203r; 216v-220r.

[18] Ibid., f. 185r-188r; 189v-195v; 209v-213v; 224r-235r; 241r-244v; 245v-248r; 288r-289v; 295r-296v.

[19] Ibid., f. 185r-196v; 209v-216r; 220r-226v; 231r-244v; 248v-252r; 253v-258v; 269v-271r; 278r-283r; 286v-289v.

[20] Ibid., f. 203v-207r; 209v-213v; 235v-238v; 256r-271r; 283r-285r; 288r-294v; 305v-307r; dos. 317, f. 11r-l3r; 22r-23r.

[21] Ibid., dos. 310, f. 196r-v; 203v-209r; 239r-241r; 248v-252r; 255v-271r; 280v-285r; 286v-299r; dos. 317, f. 11r-15r; 18r-22r; 23r-27r.

[22] Ibid., dos. 310, f. 203v-204r; 227r-235r; 241r-244v.

[23] Ibid., f. 227r-231r; 245v-248r; 269v-275v; 283v-285r; 293v-302v; dos. 317, f. 11r-v; 19r-20r; 25v-26v.