DIMENSIUNILE VIOLENŢELOR DIN MEDIUL ŢĂRĂNESC
A SECOLULUI AL XVIII-LEA
Facultatea de Teologie Greco-Catolică Oradea
Priviţi cel mai adesea cu simpatie nedisimulată, alteori suspectaţi – mai mult sau mai puţin justificat – de cele mai cumplite fărădelegi, ţăranii au fost şi sunt în continuare actori agreaţi ai scenei istorice europene[1]. Nume celebre ale istoriografiei europene sunt asociate istoriei ţărănimii: Georges Lefebvre[2], Marc Bloch[3], Georges Duby[4], Emmanuel Le Roy Ladurie[5], Giovanni Cherubini[6], B. H. Slicher Van Bath[7], Wilhelm Abel[8], Robert Mandrou[9], Robert H. Hilton[10], Boris Porşnev[11] şi George Rudé[12] etc., pentru a-i aminti numai pe probabil cei mai cunoscuţi. Simpatia debordează, cu deosebire, în istoriografia română, în care a existat o curiozitate faţă de ţărănime ce uneori a depăşit cu mult limitele ştiinţifice normale, debuşând într-un veritabil cult al acestuia, care nu se poate justifica nici prin originea rurală a însăşi autorilor respectivi şi nici prin rolul şi greutatea economiei şi vieţii agrare în istoria românească. Un asemenea caz a fost şi istoricul omagiat de renuniunea noastră de acum, David Prodan, care nu s-a sfiit să-şi declare nici originea şi nici sensibilitatea ştiinţifică faţă de problema ţărănească[13]. Dar, spre deosebire de alţi istorici români care şi-au fixat ca principal obiectiv problema ţărănească, istoricul clujean a şi onorat-o, ca nimeni altul, lăsând în urmă o serie de lucrări fundamentale dintre care cele trei Iobăgii – din secolele al XVI-lea, al XVII-lea şi al XVIII-lea – sunt egalate doar de monumentala Răscoală a lui Horea, operă impersionantă prin dimensiunea travaliului ştiinţific şi adâncimea cercetării.
Rezultatul acestui punct de vedere general a istoriografiei româneşti, dominant mai ales în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, dar cu rădăcini în sămănătorismul din prima jumătate a a aceluiaşi secol, a fost o atitudine mai mult decât binevoitoare faţă de ţărănime, ceea ce a impus – volens, nolens – concluzii istoriografice unilaterale: atmosfera idilică a vieţii rurale, nevinovăţia actorilor lumii săteşti şi victimizarea lor nejustificată de către nobilime, stat şi chiar de către Biserică. Aceasta în ciuda unor demersuri ştiinţifice internaţionale, mai ales occidentale, care au pus la punct chestiunea subliniind existenţa quasi-permanentă, în toată lumea ţărănească europeană, a anumitor grade de violenţă, departe de a fi fost neapărat de sorginte exclusiv economică şi socială[14].
Natural, atenţia istoricilor s-a concentrat, cu deosebire, asupra răbufnirilor tensiunilor acumulate în lumea rurală, a răscoalelor şi războaielor ţărăneşti din epoca medievală, preindustrială şi chiar industrială, ca cele mai spectaculoase manifestări ale “lumii tăcute”, dar şi cele mai derutante prin cazuistica lor aparentă[15]. Numai că aceste manifestări de suprafaţă ale violenţei ţărăneşti au fost dublate de existenţa unei violenţe latente, de tensiunile cotidiene ale lumii rurale, prezente peste tot, de la coasta Atlanticului şi până în Carpaţi ori Urali. Concluzia generală a istoriografiei occidentale este că aceste tensiuni latente s-au acumulat în timp şi, de regulă, ele s-au detensionat incidental, nefiind obligatorie descărcarea lor prin izbucnirile violente de tipul răscoalelor. Cum nici exploatarea socială, mult clamată cu deosebire de istoriografia română, alături de istoriografiile Europei Centrale şi răsăritene, nu a fost o condiţie obligatorie, exclusivă, a izbucnirilor violente. Ele rămân, de cele mai multe ori, în fundal, motivaţii contextuale la care se poate apela oricând, mai ales din comoditate, în lipsa unor analize mai ample şi a unor evaluări complexe care să aibă în vedere şi stimulii exteriori realităţilor lumii ţărăneşti. Un asemenea caz este chiar al Răscoalei lui Horea, petrecută într-o lume rurală apreciată a fi cea mai bine situată din punct de vedere material în Transilvania.
Examinînd lumea rurală transilvăneană din secolul al XVIII-lea şi violenţele ei, la a cărei cercetare David Prodan a contribuit, fără îndoială, într-o manieră decisivă, ne simţim îndatoraţi să introducem în discuţie câteva nuanţări pe care le găsim semnificative. Ca unul care a cercetat o anumită cantitate de documente – niciodată îndestulătoare – relative la realităţile ţărăneşti transilvănene din epoca preindustrială şi, înarmat cu rezultatele cercetărilor anterioare, nu putem trece cu vederea faptul că această lume a fost marcată, în grade variabile, de violenţă. Că locuitorii satelor erau marcaţi, chiar abrutizaţi, în primul rând de viaţa cotidiană dură este un truism. Nevoia de a supravieţui condiţiilor dificile de mediu, tehnologiei agrare rudimentare, nesiguranţei alimentare, lipsei de securitate a persoanei, a familiei şi a mediului habitual, catastrofelor climatice, imperfecţiunilor reglementărilor juridice, a severităţilor excesive impuse – mai mult sau mai puţin justificat – de Biserică, agresiunilor militare şi ale autorităţilor locale şi domeniale etc., cumulate toate, explică în bună măsură, violenţa cotidiană rurală, chiar dacă pe seama omului de la începutul secolului al XXI-lea, obişnuit cu violenţe mai rafinate şi mai subtile, nu o justifică în întregime.
Dacă ne luăm după istoriografia de la noi sau de aiurea, cu cât înaintăm dinspre Evul de mijloc spre lumea modernă, fenomenul violenţelor ţărăneşti s-a accentuat, atingând forme şi nivele de-a dreptul paroxistice. În Franţa epocii Vechiului Regim au fost relevate atât de multe, aşa zisele rumori sociale încât nici nu au mai fost înregistrate statistic, iar participanţii, de regulă, nu au fost privaţi de libertate, preferându-se menţinerea lor în ciclul de producţie ca fiind mai eficient din punct de vedere social. O primă definire realistă a violenţelor sociale provine tot din istoriografia franceză. Yves Marie Bercé a definit în 1974 revolta populară drept constituirea unei trupe înarmate ce a reunit în rândurile sale participanţi din mai multe comunităţi, dintr-o anumită arie geografică şi care s-a menţinut gata de acţiune mai mult de o zi[16]. Şi dacă avem în vedere această definiţie, atunci datele problemei violenţelor ţărăneşti de la noi se schimbă radical, ele nemaifiind chiar atât de numeroase şi mai ales de importante din punct de vedere social, de cum s-a afirmat frecvent.
În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, violenţele ţărăneşti s-au menţinut mai mult în plan personal. Locuitorii satelor nu protestează niciodată împotriva a însăşi obligaţiilor ţărăneşti, ci a executării lor, a modului de impunere a lor şi a procedurilor de taxare. Pentru că în mentalitatea comună a societăţii medievale de la noi, precum şi a celei preindustriale, impozitele şi taxele au avut o aură religioasă indiscutabilă, niciodată pusă sub semnul întrebării decât de mişcările millenariste care la noi au fost prea puţine şi nesemnificative. Doar în cursul războiului rákoczian dintre 1703 – 1711, ţăranii au ajuns, la un moment dat, în jurul anului 1705, să refuze să mai plătească dările, dar şi atunci fiindcă li s-a sugerat, din motive propagandistice de atragere a lor alături de curuţi, că nu mai era cazul să plătească impozitele. Referinţa a fost îndreptată limpede împotriva habsburgilor, căci a fost vorba numai de impozitele către stat. Însă propagatorii ei şi-au regretat imediat imprudenţa, descoperind repede că fără contribuţia ţărănimii nu mai erau în stare să-şi susţină propriul efort militar. Pe de altă parte, reclamaţiile ţărăneşti nu depăşesc nivelul local: al domeniului, al districtului, eventual al comitatului. Respectul faţă de autoritate, indiferent la care nivel era situată, era atât de mare, încât cazurile de apel la puterea centrală au fost infime. Acest nivel a fost depăşit doar dacă în chestiune era amestecată o personalitate din sfera elitei, care a intermediat drumul spre Curtea imperială cu propriul său prestigiu. Cazul episcopului blăjean Inocenţiu este numai unul dintre cele mai ilustre.
Desigur, lumea rurală şi-a avut propriile mijloace de detensionare a acumulărilor de violenţe încă din secolele anterioare, ale Evului mediu clasic. Fără îndoială că cel mai eficient şi mai la îndemână mijloc a fost fuga de pe domenii. Dar şi acest mijloc a fost unul indus; era necesar ca cineva să-l fi primit pe fugar pe propriul său domeniu, un nobil care a făcut uz de privilegiile sale de imunitate în faţa legii, care pedepsea în principiu atât pe fugar, cât şi pe cel care îl accepta. Din această cauză, fuga era mai rar folosită şi numai în cazuri – limită. Pe de altă parte, fuga nu trebuia să aibă la origine neapărat nemulţumiri economico – sociale ţărăneşti. Ele au servit uneori doar interesele unui stăpân, interesat în popularea sau repopularea domeniilor proprii. De aici obiceiul specific al autorităţilor, în cazul unor tulburări de proporţii mai mari, de a căuta instigatori, de fapt recrutori de forţă de muncă, după modelul recrutorilor militari.
Recrudescenţa violenţelor ţărăneşti din secolul al XVIII-lea poate fi pusă mai degrabă pe seama tulburărilor de natură religioasă decât pe cele sociale. Respingerea Unirii religioase de la 1700, mai ales începând cu deceniul al treilea, a fost sugerată din exteriorul mediului ţărănesc şi poate fi pusă în legătură cu derapajul spre politică al episcopului Inocenţiu Klein. Micile proteste s-au coagulat mai întâi în mişcarea lui Visarion Sarai, mai apoi în cea a lui Sofronie, care au exersat indisciplina în mediul ţărănesc. Foarte probabil că contribuţia tacită a nobilimii transilvănene, majoritar protestantă a fost decisivă. Pentru că şi elita nobiliară a văzut în ţărănime un instrumentum regni, ce putea fi îndreptat, ocazional, împotriva stăpânirii austriece care avea în Transilvania alte planuri politice. Recursul la forţă, la opoziţia deschisă a intrat în inventarul ţărănesc cu aceste prilejuri.
Începuturile manifestărilor deschise ale violenţei sociale rurale din Transilvania pot fi destul de precis datate: 1751, când Maria Tereza a permis – ba chiar invitat, neoficial, pe căile oculte ale aparatului cameral – ţărănimii să-i adreseze direct plângeri. Ţăranii din alte provincii ale Imperiului austriac aveau acest drept de mai demult: Austria din 1539, Cehia şi Boemia din 1717, Ungaria din 1715 şi încă odată din 1723, Silezia din 1728[17]. Iar pentru a facilita ca ţăranii – îndeobşte analfabeţi – să se poată plânge la Curte, a introdus şi aici instituţia avocatului iobagilor, care exista deja în Boemia din 1659, iar în Silezia din 1728. Din păcate, nu există studii privind această instituţie în Transilvania. Istoriografia noastră a clamat frecvent marea cantitate de plîngeri ţărăneşti, dar nimănui nu i-a trecut prin minte că ele trebuiau totuşi redactate de cineva. Iar aceştia au fost avocaţii iobagilor, funcţionari de stat, plătiţi de acesta.
Raţiunea înaintării către Curtea imperială a plângerilor ţărăneşti a fost destul de simplă. În provinciile răsăritene al imperiului Curtea nu avea dreptul să se amestece în interiorul domeniilor şi, prin urmare, nici în raporturile dintre stăpâni şi ţărani, doar dacă primea de aici reclamaţii care ar fi putut duce la tulburarea ordinii publice. Ideea a fost a consilierului Borié, din cadrul Consiliului de Stat, care a şi organizat primele campanii de plângeri ţărăneşti[18]. Dacă ţăranii de pe un domeniu oarecare se plângeau de raporturile dintre ei şi stăpâni, Curtea era justificată legal să intervină, trimiţând o comisie de anchetă care investiga raporturile şi, mai apoi, putea impune nişte reglementări noi. Am văzut în altă parte care a fost rezultatul final al acestei proceduri[19]. Acum ne interesează faptul că primul rezultat al acordării dreptului ţăranului de a se plânge la suveran, pe termen mediu, a fost imediata demonizare a stăpânirii domeniale, care a fost contrapusă bunei suverane, “maicii noastre” şi, mai apoi, derivată din aceasta, punerea sub semnul întrebării a autorităţii locale, tot mai frecvente spre sfârşitul secolului.
Chiar şi aşa, protestele ţărăneşti, justificate sau nu, au rămas totuşi între anumite limite: în general s-a protestat la orice schimbare în serviciile ţărăneşti, după cum a ilustrat însuşi David Prodan. Nu a avut vreo importanţă prea mare dacă întâmplător, schimbările survenite în servicii au adus chiar beneficii. În buna tradiţie paseistă a lumii rurale, a fost contestată orice schimbare, orice încercare de renunţare la vechile raporturi, considerate în toate cazurile mai bune decât cele noi.
Nu întâmplător, s-a creionat şi un scenariu al actelor de violenţă, invariabil acelaşi. Ele debutează cu ocazia unor întruniri populare – târguri, evenimente religioase, convocări ale unei autorităţi domeniale pentru reâmpărţirea hotarului etc. – la care un grup ţărănesc restrâns a provocat o agitaţie a spiritelor mulţimii, până atunci liniştită. Primele dezordini sunt cele mai periculoase, manifestându-se prin scene violente – bătăi, incendieri, prădarea unor bunuri – după care, de cele mai multe ori tulburările s-au liniştit, mulţimea împrăştiindu-se întrucât tensiunile s-au descărcat subit. În cazuri mai rare, mulţimea întărâtată şi-a continuat acţiunea în cursul aceleiaşi zile, până spre seară, când participanţii s-au retras la casele lor. Odată ajunşi acasă, ţăranii nu au mai reluat acţiunea, întrucât efectul psihologic al mulţimii întrunite, care induce sentimentul de forţă şi înlătură orice autocenzură, dispare. Instigatorii fug, refugiindu-se în locuri necunoscute, greu accesibile, de regulă în păduri ori în munţi. Rar ei se constituie în grupuri de haiduci, care cad victimă, cu destulă uşurinţă, oamenilor înarmaţi ai comitatelor, nefiind necesară intervenţia armatei regulate.
Pentru ca un grup să se poată constitui în mulţime şi ca aceasta să fie menţinută în acţiune timp mai multe zile a fost totdeauna necesară o idee – forţă, alta decât nemulţumirile personale. O asemenea idee a fost punerea sub semnul întrebării a mântuirii personale prin Biserica Unită, ca în cazul mişcărilor religioase, ori un ordin al suveranului ca în cazul Răscoalei lui Horea şi a mişcărilor din anul 1792. Inducerea ideilor – forţă în conştiinţa ţărănească s-a realizat prin instigatori, care au fost recrutaţi dintre funcţionarii de stat, ofiţerii imperiali, preoţi, unele elemente ale ţărănimii care s-au distins anterior ca lideri de comunităţi. În toate împrejurările, mulţimile agitate apar ca simple mase de manevră, fără voinţă şi conştiinţă proprie, al căror control a fost realizat de lideri de suprafaţă, posesori temporali ai unei autorităţi transmise dinspre personalităţi de foarte mare prestigiu: patriarhul Bisericii sârbe, împărat etc. Căci fără o investire cu o autoritate de asemenea anvergură către personalităţile care transmit ideile – forţă, masele nu au putut fi scoase niciodată din inerţia obişnuită.
Rămâne de văzut în ce măsură condiţiile de viaţă, mai mult sua mai puţin vitrege, au putut fi cauzele violenţelor ţărăneşti. După opinia noastră, în secolul al XVIII-lea, ceea ce îndeobşte este definit ca abuz, opresiune, exploatare, luptă de clasă etc., nu au dus la izbucniri majore de violenţă ci numai la tensiuni minore, care s-au descărcat instantaneu. Este dovada respectului absolut al oamenilor epocii faţă de autoritate, de orice natură şi de nivel. Dovadă extrem de numeroasele cazuri de izbucniri violente din istoria Transilvaniei, dar care nu au durat decât de la câteva minute la cel mult câteva ore. Ele au fost atât de numeroase încât ele par a fi fost fireşti. În schimb, marile izbucniri de violenţă nu au avut resorturi sociale şi economice, ci idei – forţă care au fost impuse lumii rurale din exterior. Iar din această perspectivă, violenţele ţărăneşti de la noi nu se deosebesc cu nimic de cele similare din celelalte ţări ale Europei.
[1] Nu întâmplător în volumele din seria de monografii apărute în îngrijirea Editurii Polirom din Iaşi (colecţia Plural) dedicate unor epoci istorice (pe noi ne interesează cu deosebire Omul medieval coordonat de Jacques Le Goff, apărut în 1999, Omul bizantin coordonat de Guilielmo Cavallo, Omul Renaşterii coordonat de Eugenio Garin, Omul baroc coordonat de Rosario Villari şi Omul Luminilor coordonat de Michel Vovelle, toate apărute în 2000) regăsim câte un capitol dedicat ţăranului şi lumii sale doar în volumele referitoare la epoca bizantină şi la cea medievală
[2] La révolution française et les paysans, în Études sur la Révolution française, Paris, 1954
[3] Les caractčres originaux de l’histoire rurale française, Paris, I, 1952, II, 1956
[4] L’economie rurale et la vie des campagnes dans l’Occident médiéval, ediţia a II-a, I-II, Paris, 1962; Guerriers et paysans, VII-e – XII-e sičcles, Paris, 1969; Histoire de ls France rurale, coordonată împreună cu Armand Wallon, I-II, Paris, 1975
[5] Montaillou, village occitan, de 1294 ŕ 1324, Paris, 1985; The French Peasantry, 1450-1660, Berkeley-Los Angeles, 1987
[6] L’Italia rurale nel basso Medioevo, Roma-Bari, 1984
[7] The Agrarian History of Western Europe A. D. 509-1850, Londra, 1963
[8] Agrarkrisen und Agrarkonjunktur (XIII – XX Jh.), Berlin, 1966
[9] Les soulévements populaires et la société française, în „Annales ESC”, 1959, 14, nr. 4, p. 756-765
[10] The English Peasantry in the Later Middle Ages, Oxford, 1975
[11] Les soulčvements populaires en France de 1623 ŕ 1648, Paris, 1963
[12] Ideology and Popular Protest, Chapel Hill-London, 1995
[13] Vezi Memorii, Bucureşti, 1993, passim. Ba chiar realizează câteva pagini foarte calde despre satul copilăriei (5-17)
[14] Această realitate istoriografică europeană ne-a fost semnalată întâia dată de regretatul nostru profesor Pompiliu Teodor, căruia îi suntem recunoscători şi astăzi
[15] Vezi pentru aceasta Bibliografia abreviată a lucrării noastre Reformismul austriac şi violenţele sociale din Europa Centrală 1750 – 1800, Oradea, 1998 unde se regăsesc o parte semnificativă a acestora
[16] Yves Marie Bercé, Histoire des croquants. Etude des soulevements populaires aux XVII-e sičcle dans le sud – ouest de la France, Paris – Geneve, 1974, II, p. 674-681
[17] Marczali Henrik, Mária Terézia, Budapest, 1885, p. 200
[18] Gheorghe Gorun, Reformismul austriac şi violenţele sociale din Europa Centrală 1750 – 1800, Oradea, 1998, p. 115-116
[19] Ibidem, passim.