Arad

Evenimentele desfăşurate pe teritoriul principatele dunărene în perioada următoare unirii de la 24 ianuarie 1859 au fost intens urmărite de presa vieneză. În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), cele mai multe relatări au aprăut în „“Neue Freie Presse”” şi în „Fremdenblatt”, ce aveau corespondenţi la Bucureşti şi Iaşi, oferind adesea informaţii de la faţa locului.

În jurul anului 1866, ziarele vieneze au acordat un spaţiu destul de întins frământărilor politice interne, ca şi urmărilor statutului (1864), considerat de corespondenţi drept lovitură de stat. Criza financiară acută, din cauza lipsei resurselor financiare necesare, ca şi stavilele puse de opoziţie domnitorului faţă de obţinerea unui credit extern considerabil, au constituit un izvor de îngrijorare. Faptul că s-a ajuns, în fine, la o soluţie parţială prin contractarea unui credit care să acopere necesităţile momentane, l-au determinat pe corespondentul din Iaşi de la „“Neue Freie Presse”” să considere acest câştig capabil să ducă la consolidarea poziţiei domnitorului Cuza. Totodată au fost semnalate şi alte probleme, ca de pildă apariţia holerei la Botoşani[1].

Atmosfera relativ optimistă privind evoluţia pozitivă a României a fost brusc întreruptă în coloanele ziarelor vieneze în ediţia de dimineaţă din 24 februarie, printr-o ştire lapidară privind detronarea lui Alexandru Ioan Cuza. “Neue Freie Presse” revine cu un amplu material în dimineaţa zilei de 25 februarie. Redacţia, prudentă, consideră că în jurul abdicării domneşte un anumit „întuneric” („Dunkel”), ceea ce, deocamdată, împiedică clarviziunea. Abia peste câteva zile se află că în jurul domnitorului s-au ţesut intrigi iar el momentan este captiv. O întrebare majoră priveşte poziţia puterilor europene, deoarece desfăşurările amintite fac parte din problema orientală, respectiv procesul de formare a statului român de sine-stătător. În perioada următoare, “Neue Freie Presse” conclude, ca şi „Frendenblatt”, că singurul element concret rămâne desemnarea lui Filip de Flandra, sau eventual o altă personalitate. În anul 1859 a fost vorba de prinţul de Leuchtenberg, susţinut de Rusia[2].

Peste câteva zile, după abdicarea lui Cuza, “Neue Freie Presse” reiterează că abdicarea s-a efectuat prin metode „orientale”, deşi guvenrul provizoriu isntaurat la Bucureşti susţine că abdicarea a fost semnată de bunăvoie. Sunt date câteva surse care caută să clarifice schimbările intervenite în raportul de forţe de pe arena politică internă, menţionându-se faptul că mulţi din cei care l-au sprijinit pe Cuza cu ocazia evenimentelor din 2 mai 1864, acum s-au dovedit a fi potrivnici. Redacţia este uimită că poporul capitalei, care până acum a fost alături de el, nu i-a sărit în ajutor. O problemă nodală a constiuit-o faptul că la unirea din 1859 nu s-a putut realiza dezideratul formulat de unionişti, de a aduce un prinţ european pe tronul Principatelor Unite. Se menţionează că din acest motiv s-a recurs la Filip de Flandra, fără să fi fost întrebat în prealabil. Proclamarea lui ca domnitor a fost sărbătorită la Bucureşti cu o mare iluminare[3].

În numărul din 28 februarie, “Neue Freie Presse”, în ediţia de seară cât şi de dimineaţă din 3 martie, oferă noi completări despre desfăşurările amintite. S-a reiterat incertitudinea privind valabilitatea actului de abdicare a lui Cuza, dar şi spulberarea speranţelor sale de a putea reveni la tron. De aceea, resemnat, a plecat sub escortă spre graniţa Transilvaniei. Soţia lui este găzduită deocamdată de generalul Davilla, iar după alte ştiri e în drum spre Ruginoasa, moşia familiei[4].

În urma plecării domnitorului din ţară, ziarele vieneze devin purtătorii de cuvânt ai unor păreri critice referitoare la domnia lui Cuza. Astfel, i se impută că a început să adopte stilul dictatorial de guvernare a lui Napoleon al III-lea, iar în jurul lui s-au cuibărit unele elemente dubioase. În urma eliberării persoanelor deţinute în noaptea de 23-24 februarie, singurul rămas în detenţie a fost faimosul Librecht. “Neue Freie Presse”, la 8 martie, aducea vestea că la locuinţa lui au fost găsite bunuri în valoare de 2 milioane piaştri, acumulate de pe urma afacerilor cu monopolul tutunului, concesiilor feroviare şi organizării poştei şi telegrafului[5]. „Fremdenblat” s-a ocupat mai pe larg cu aceste probleme ale afacerilor făcute de Librecht, constatând că el a activat intens în domeniile sus-amintite. În perioada următoare, justiţia l-a condamnat la 10 ani închisoare şi o despăgubire de 1.568.000 piaştri, anulându-se concesiile încredinţate lui. Ziarul amintit, ca şi “Neue Freie Presse”, menţionează situaţia financiară deplorabilă a ţării, arătând şi măsurile guvernului provizoriu pentru redresare[6].

Considerând încheiată prima parte a desfăşurărilor, ziarele vieneze şi-au îndreptat atenţia spre soluţiile politice care urmau să fie abordate. În primul rând, au cătutat să informeze cititorii despre evoluţia problemelor legate de Principatele Dunărene. Atât “Neue Freie Presse” cât şi „Fremdenblatt” au evocat perioada Regulamentului Organic şi cele următoare, vorbind apoi elogios despre realizarea istoricului act din 1859. “Neue Freie Presse” a calificat ca deosebit de dibace dubla alegere a lui Cuza întrucât iniţiatorii au valorificat momentul prielnic. Poartea era în incapacitate de a acţiona realmente, forţele sale armate fiind angajate în Balcani. La fel, Cuza, în mod gradat, a realizat unirea deplină a principatelor, încheiată prin dizolvarea comisiei de la Focşani (5 februarie 1862).

Cititorii au fost puşi la curent de faptul că cele patru milioane de locuitori vieţuiesc pe un pământ roditor. În antiteză, se deplânge influenţa boierimii „corupte” şi „lacome”, ca şi situaţia nemulţumitoare a mănăstirilor închinate. Avertizează şi faptul că progresele interne au fost confirmate de Poartă doar pe durata domniei lui Cuza, valabilitatea lor devenind nesigură în urma abdicării lui[7].

Autorul articolului recapitulează faptul că Locotenenţa Domnească, după ce a preluat puterea, fiind conştientă de pericolul amintit, s-a adresat guvernelor ţărilor garante, justificând cele întâmplate. O anumită îngrijorare a stârnit faptul că consulatul Austriei a boicotat noul guvernământ, cele ale Franţei şi Angliei au fost reţinute, iar ale Rusiei, Prusiei şi Italiei au considerat relaţiile în curs doar provizorii. În schimb, Poarta a cerut convocarea unei conferinţe europene.

Ziarele vieneze au urmărit şi reacţiile interne, în primul rând ale Moldovei care ar putea recuza guvernământul din Bucureşti. Chiar în ziua de 24 februarie, la Iaşi, a avut loc o manifestare a bucuriei, iar seara oraşul a fost iluminat[8]. La 7 martie se semnalează propunerea instalării la Iaşi, ca domnitor, a lui A.D.Sturza, iar la Bucureşti a lui Dimitrie Ghica. În opoziţie stă partida lui Nicolae Golescu, care stăruie pentru statul unitar. La 13 martie, „Remdenblatt” a citat „animozităţile crescânde moldovene împotriva uniunii cu Walachia”. Totuşi, demonstranţii nu vor ca un boier să devină domnitor.

Guvernământul de la Bucureşti caută să salveze situaţia, trimiţând la Iaşi pe Nicolae Golescu şi Lascăr Catargi.

Mişcările separatiste au culminat în evenimentele din 15 aprilie 1866, regizate de cneazul Constantin Morusi şi mitropolitul Calinic Miclescu, încercând să proclame domnitor pe Nicolae Rosetti-Roznovanu[9]. Corespondentul din Iaşi a ziarului “Neue Freie Presse” aprecia la vreo 200 numărul demonstranţilor. Numărul victimelor din încăierarea ce a avut loc, era apreciat la 12 morţi şi 16 răniţi. Ulterior au fost reproduse diverse cifre, mai mult sau puţin controlabile. Corespondentul a subliniat că la demonstraţia separatistă nu a participat masele, iar ostaşii care au reprimat mişcarea au fost ostaşi moldoveni.

În zilele următoare au mai sosit la Viena informaţii despre câteva mişcări separatist.e La 18 aprilie, “Neue Freie Presse” informa despre desfăşurările similare de la Dorohoi. La 12 aprilie au apărut date provenite din judeţele Dorohoi şi Bacău. Se relatează faptul că separatiştii din Iaşi au făcut apel la regimentele moldoveneşti staţionate în Ţara Românească, să revină „acasă”, contribuind la eliberarea Moldovei. Se subliniază că eşecul intronizării lui Filip de Flandra a fost încurajator pentru separatişti. Împotriva lor, guvernământul din Bucureşti a luat măsuri severe, trimiţând în Moldova noi trupe[10].

O serie de informaţii comunică renunţarea la candidatura ducelui bavarez Otto, ca şi lipsa de sprijin la iniţiativa lui Cezar Boliac de a introniza un pământean. Unele voci au pronunţat şi numele colonelului Haralambie[11].

Un material abundent relatează străduinţele bucureştene de a soluţiona problema domniei în sensul hotărârii Divanurilor ad-hoc. Astfel, la 10 aprilie, “Neue Freie Presse” publică un reportaj despre deschiderea parlamentului nou ales, ironizând discuţiile interminabile şi fără conţinut rostite de reprezentanţii „ciocoilor”[12]. S-a evidenţia faptul că forul legislativ a luat poziţie pe linia desăvârşirii cerinţelor formulate de Divanurile ad-hoc şi menţinerea realizărilor anilor 1859-1866, sub lozinca „România unică şi indivizibilă”.

În ziarele citate se expun informaţiile privind plebiscitul din 1-8 aprilie, hotărând intronarea lui Carol de Hohenzollern, recomandat de Dimitrie Ghica şi Ion Brăteanu, protejat şi de împăratul Napoleon al III-lea. Deosebit de interesante sunt menţiunile referitoare la majoritatea poziţiei votanţilor în acest sens, chiar şi în Moldova[13]. La 20 aprilie, “Neue Freie Presse” relatează proclamarea domnului. La 7 mai, aceeaşi foaie informa că delegaţia românească deplasată la Düsseldorf a obţinut consimţământul candidatului, cu acordul regelui Prusiei. Informaţii suplimentare apar la 9 mai[14].

Atât “Neue Freie Presse” cât şi „Fremdenblatt” erau preocupate de poziţia marilor puteri, ai căror delegaţi s-au întrunit la Paris, unde au mers şi împuterniciţii din Bucureşti. Din relatări reiese că Poarta insista pentru păstrarea neştirbită a suveranităţii sale. Mai mult, emisarul turc Ali paşa a echivalat abdicarea lui Cuza cu anularea unirii Principatelor. Totodată, Poarta căuta să asigure greutate poziţiei sale, concentrând trupe. “Neue Freie Presse” , la 6 martie, ştia de primele concentrări la Rusciuk. Interesul Rusiei pentru deznodământul din Principate s-a manifestat în acelaşi fel: prin mişcări de trupe în direcţia Prutului. Ziarele vineze au menţionat că românii pot opune doar vreo 10.000 de combatanţi, dintre care 7.000 au fost concentraţi într-un „lagăr” constituit lângă Bucureşti[15].

„Wiener Zeitung”, “Neue Freie Presse” şi „Fremdenblatt” au subliniat în numerele lor, apărute în primele săptămâni din mai, că conferinţa din Paris, practic nu a dus la nici o intervenţie palpabilă în problemele apărute în contextul succesiunii lui Cuza. Este adevărat că “Neue Freie Presse”, la 24 aprilie, menţiona că la conferinţa din Paris s-au obiectat nereguli săvârşite cu ocazia plebiscitului favorabil lui Carol de Hohenzollern. Aceeaşi foaie, la 13 mai, făcea cunoscută nota colectivă semnată de Franţa, Rusia şi Italia, ce insista pentru respectarea stipulaţiilor din 1858, cerând ca deputaţii moldoveni să comunice poziţia lor faţă de unire[16].

În realitate, conducătorii din Bucureşti au continuat să meargă pe drumul lor propriu. “Neue Freie Presse”, cel mai bine informat dintre gazetele vieneze, considera că diriguitorii din Bucureşti practică „o şcoală diplomatică înaltă”. În calculele lor ei se bazau pe faptul că toate ameninţările şi presiunile din partea unor mari puteri sunt inoperante, Turcia rămânând singură mai ales după eşuarea unui plan de intervenţie militară comună ruso-otomană[17].

În paralel, s-a trecut la instalarea domnitorului ales, conştientizând faptul că se materializează dezideratul formulat în Divanurile ad-hoc, de a avea în fruntea statului un descendent al unei dinastii europene, formulă practicată de unele state naţionale constituite în ultima perioadă.

„Wiener Zeitung” şi “Neue Freie Presse” au relatat amănunţit despre desfăşurarea intronării domnitorului Carol. El a pornit incognito prin Viena, însoţit de Ion Brăteanu, spre ţară. Sosind la Turnu Severin, a fost primit în mod selmen, apoi la Bucureşti a fost şi intronat la 10/22 mai. În zilele următoare au continuat eforturile pentru neutralizarea Porţii, domnitorul Carol înaintând la Istambul o scrisoare în care asigura menţinerea legăturilor de suzeranitate existente[18].

Relatările, în special în „Wiener Zeitung” urmăresc frământările Porţii, care îşi concentrase 40.000 de oameni la sud de Dunăre, sub comanda lui Omer paşa, de altfel un militar excelent, care s-a remarcat în Războiul Crimeii. Nehotărârea Porţii a fost determinată de răscoala din Creta, mişcările din Herţegovina şi mai ales de perspectiva rezistenţei române[19]. Ca urmare a acestor factori, Poarta, în esenţă, s-a resemnat în faţa faptului împlinit.

[1] “Neue Freie Presse” (în cont. N.F.P., Morgenblatt (în cont. M) nr. 526 din 16.II, p. 2, nr. 530 din 20.II, p. 4.

[2] “Fremdenblatt”, nr. 72 din 15.III, p. 3; N.F.P. nr. 534 M din 24.II, p. 7, nr. 535 M din 25.II, p. 1.

[3] Ibidem, nr. 534, Abendblatt (în cont. A), din 24.II, p. 3; nr. 537 M din 27.II, p. 1, 3, 7; nr. 541 A din 3.III, p. 1.

[4] Ibidem, nr. 538 din 28.II, p. 1-2; nr. 541 M din 3.III, p. 5.

[5] Ibidem, 533 M din 23. II, p. 4; “Fremdenblatt”, nr. 65 din 8.III, p. 2-3.

[6]Ibidem, nr. 69 din 13.III, p. 7; nr. 77 din 20.III, p. 2; nr. 78 din 28.III, p. 3 anexa; nr. 85 din 28.III, p. 7, N.F.P., nr. 541 M din 3.III, p. 7; nr. 544 M din 6.III, p. 2; nr. 545 M din 7.III, p. 5; nr. 582 M din 14.IV, p. 3.

[7] Ibidem.

[8] N.F.P. nr. 536 A din 26.II, p. 1-2.

[9] “Fremdenblatt”, nr. 70 din 13.III, p. 2-3; N.F.P. 582 M din 14.IV, p. 6; nr. 585 M din 17.IV, p. 6; nr. 589 A din 21.IV, p. 2.

[10] Ibidem, nr. 586 M din 18.IV, p. 6-7; nr. 589 A din 21.IV, p. 2; nr. 595 A din 27.IV, p. 2; nr. 598 M din 30.IV, p. 3.

[11] Ibidem, nr. 544 A din 6.III, p. 1; nr. 592 A din 24.IV, p. 3.

[12] Ibidem, nr. 578 M din 10.IV, p. 4.

[13] Ibidem, nr. 583 M din 15.IV, p. 6; nr. 585 M din 17.IV, p. 6; nr. 586 M din 18.IV, p. 2; nr. 588 A din 20.IV, p. 3.

[14] Ibidem, nr. 605 M din 7.V, p. 4; nr. 607 M din 9.V, p. 3; nr. 618 A din 20.V, p. 2.

[15] “Fremdenblatt”, nr. 66 din 9.III, p. 7; nr. 68 din 11.III, p. 3; nr. 70 din 13.III, p. 2-3; N.F.P. , nr. 539 A din 1.III, p. 2; ne. 544 M din 6.III, p. 3; nr. 545 M din 7.III, p. 1; nr. 618 A din 20.V, p. 2.

[16] “Wiener Zeitung” nr. 119 din 20.V, p. 593; N.F.P., nr. 592 A din 24.IV, p. 1; nr. 605 M din 7.V, p. 4; nr. 611 M din 13.V, p. 4.

[17] Ibidem, nr. 605 din 7.V, p. 4; nr. 615 M din 17.V, p. 181; nr. 618 M, 20.V, p. 2.

[18] “Wiener Zeitung”, nr. 120 din 22.V, p. 601; nr. 121 din 23.V, p. 616; N.F.P., nr. 605 M din 7.V, p. 4; nr. 609 a din 11.V, p. 3; nr. 620 M din 23.V, p. 2.

[19] “Wiener Zeitung”, nr. 130 din 2.VII, p. 721; nr. 136 din 8.VI, p. 791; nr. 139 din 11.VI, p. 829; nr. 151 din 23.VI, p. 957; nr. 155 din 27.VI, p. 1000; nr. 157 din 29.VI, p. 1026.