CÂMPUL PÂINII ÎNTR-UN MANUSCRIS DIN VEACUL AL XIX-LEA
ANTON DÖRNER
Institutul de Istorie „George Bariţ” Cluj-Napoca
În a doua jumătate a secolului al XV-lea, conflictele dintre Imperiul Otoman şi Ţările Române devin tot mai violente. Aria operaţiunilor militare se va extinde după anul 1463, o dată cu asediul cetăţii Jajce din Bosnia, în lupte fiind implicat şi regele Ungariei Mathia Corvin. Prin participarea acestuia s-a născut ideea necesităţii creării unui front comun antiturcesc al ţărilor dunărene. Îmbunătăţirea relaţiilor dintre Mathia Corvin şi Ştefan cel Mare, readucerea lui Vlad Ţepeş pe tronul Ţării Româneşti ca şi numirea lui Pavel Chinezul în funcţia de comite al Timişoarei şi comandant suprem al forţelor armate din ţinutul de sud al regatului maghiar (1478), contribuie la confirmarea acestor strădanii[1].
În contextul disputelor armate, Transilvania va juca un rol strategic major. Incursiunea turcească din anul 1479, concretizată prin marea bătălie de la Câmpul Pâinii, nu a fost decât un episod dintr-un lung şir de astfel de năvăliri începute din 1390 şi continuate aproape anual, cu o intensitate mai mare în anii 1420, 1436, 1438, 1441[2]. Momentele culminale ale acestor invazii au fost atinse în 1468, 1474 şi 1479[3]. Lupta de la Câmpul Pâinii, lângă Orăştie, din 13 oct. 1479, a însemnat un moment de cotitură în desfăşurarea luptelor antiotomane din ultimul sfert al veacului al XV-lea şi a trezit interesul atât al contemporanilor, cât şi a posterităţii. După data menţionată, atacurile turceşti se răresc şi devin mai puţin primejdioase în raport cu cele anterioare.
În bogata şi valoroasa colecţie de manuscrise a BCU din Cluj, se păstrează câteva din scrierile unui intelectual din părţile hunedorene, Leopold Nagy, una dintre ele fiind consacrată marii încleştări de pe Câmpul Pâinii[4]. Familia Nagy, originară din Brănişca[5], din apropierea Devei, s-a stabilit în cursul veacului al XVIII-lea în Orăştie, unde unii dintre membrii ei au îndeplinit funcţii de conducere în cadrul magistratului orăşenesc. Doi din familie, Nagy Lászlo (1776-1836)[6] şi Nagy Leopold[7] (1816-1869), tată şi fiu, ambii cu formaţie juridică, au manifestat un interes deosebit faţă de istorie în general şi faţă de trecutul local, în special, depunând eforturi deosebite în colectarea de date referitoare la trecutul aşezărilor de pe apa Grădiştei şi a ţinuturilor înconjurătoare. Rezultatele străduinţelor respective s-au materializat în mai multe lucrări cu caracter monografic referitoare la istoricul unor locuri din perimetrul Orăştiei[8]. Aceste încercări istorice au rămas în majoritatea lor numai sub formă de manuscris, prea puţine au văzut lumina tiparului[9]. Cu atât mai importante ni se înfăţişează ele astăzi, când multe dintre aspectele semnalate au trecut în uitare, iar valoarea informaţională locală păstrează amprenta ineditului.
Despre viaţa şi activitatea lui Leopold Nagy se cunosc extrem de puţine date biografice[10]. El s-a născut în anul 1816 la Orăştie. De timpuriu rămâne orfan de mamă. Acest fapt determină pe tatăl său care ocupa funcţia de avocat al comitatului Hunedoara, să renunţe la situaţia sa avantajoasă şi să se retragă la Orăştie unde se va consacra educării celor trei fiii ai săi. Leopold Nagy a urmat anii de şcoală în cadrul colegiului reformat din Orăştie sub oblăduirea tatălui său, care se angajase profesor de drept, latină şi istorie în instituţia respectivă. După absolvire îşi va îndrepta paşii, la fel ca şi părintele său, spre studiul dreptului şi va profesa apoi în cadrul comitatului Hunedoara, la Sibiu şi mai apoi la Cluj.
În anii 1848-1849 va lua parte activă la revoluţie, drept pentru care a fost condamnat la moarte prin spânzurătoare, iar averea confiscată. Ulterior pedeapsa i-a fost comutată la stabilirea domiciliului forţat, fiind deportat în ţinuturile sârbeşti de pe valea Dravei. Aici a trăit timp de 5 ani, până la obţinerea amnistiei din 24 aprilie 1854. După data menţionată se va întoarce în Transilvania şi se stabileşte la Cluj, funcţionând ca avocat. Se stinge din viaţă în anul 1869 în oraşul de pe malul Someşului[11].
Folosindu-se de bogatul material documentar strâns de tatăl său, căruia adaugă şi investigaţiile personale au rezultat o serie de lucrări precum: „Istoria cetăţii Orăştie”, „Istoria oraşului şi scaunului Orăştie – descrierea istorică, geografică şi statistică”, „Istoria bisericii reformate din Orăştie”, „Istoria bisericii evanghelice din Orăştie”, „Istoria monumentului de pe Câmpul Pâinii” etc. Toate acestea au rămas nepublicate.
Un manuscris interesant se constituie cel închinat monumentului de la Câmpul Pâinii. Textul este de fapt comunicarea lui Leopold Nagy pe care o făcuse la sesiunea Muzeului Ardelean din 29 ianuarie 1862 de la Cluj. Cu toate că a oferit materialul spre publicare revistei muzeului, consiliul ştiinţific al secţiei de istorie întrunit la 17 decembrie 1862 cu scopul de a aproba studiile publicabile, a respins oferta, dar nu din cauza lipsei valorii sale istorice.
Lucrarea nu este de o extindere mare, conţinând doar 8 file. În preambul autorul face o scurtă descriere geografică a ţinutului denumit Câmpul Pâinii, precum şi amplasamentul monumentului aflat aici. Chiar de la început se insistă asupra simbolului pe care îl reprezintă acesta, ca o expresie a luptei înfrăţite a locuitorilor români, maghiari şi saşi din sudul Transilvaniei împotriva turcilor: „Monumentul de pe Câmpul Pâinii este important nu numai prin faptul că depune mărturie pentru gloria noastră străveche, ci, în special, prin felul în care a făcut cunoscut că numai prin forţa comună ale celor trei naţiuni ale ţării – maghiari, saşi şi români – au putut fi dobândite strălucitele victorii asurpa turcilor”. În rândurile imediat următoare, autorul deplânge faptul că în sitoriografia vremii nu se insistă asupra rolului populaţiei româneşti în luptele antiotomane, „că maghiarii, saşii şi românii au luptat împreună pentru ţară şi măritul împărat”. Tot aici face şi unele consideraţii referitoare la bătălia din 1479 reflectate în scrierile istoricilor din veacul al XV-lea şi al XVI-lea, care sunt extrem de sumare şi lacunare. Toate acestea l-au detemrinat ca să însumeze aceste date şi să reconstituie mersul evenimentelor militare.
Partea cea mai importantă a manuscrisului este consacrată desfăşurării luptei de pe Cîmpul Pîinii. Prin construcţia sa, lucrarea încearcă o primă restituire monografică, realizată cu un sfert de veac înaintea cunoscutului studiu istoric al lui I.Ursu consacrat aceleiaşi bătălii[12]. În redarea acţiunilor de luptă regăsim descrierea pe care o dă cronicarul poonez A.Bonfini, cu toate că autorul nu îl citează în mod expres. Acesta încearcă să aducă şi unele clarificări textului de cronică prin localizarea în teren a acţiunilor de luptă, menţionând chiar şi unele toponimice din zonele respective, perspetuate până azi şi a căror origine datează din veacul al XV-lea, fiind legate de momentul luptei.
Cu toate că ocupă spaţiul cel mai important din lucrare, descrierea ostilităţilor nu constituie elementul istoric esenţial pentru noi azi, ci finalul acesteia unde Leopold Nagy tratează problema monumentului ridicat în cinstea victoriei armatelor creştine asupra turcilor[13].
Din datele de care dispunem azi, putem afirma că pentru comemorarea strălucitei izbânzi, din dispoziţia regelui Mathia Corvin a fost construită din banii visteriei o capelă pe locul unde au fost înhumaţi eroii transilvăneni. Anual aici se oficiau slujbe din dispoziţia aceluiaşi rege, iar de întreţinerea edificiului se îngrijea magistratul Orăştiei, care aloca în fiecare an suma de 100 de florini[14]. Cu toate acestea, starea capelei în veacul al XVII-lea se degrada continuu. La 9 mai 1696, teztaurarul Apor Istvan se adresa printr-o scrisoare, conducerii Orăştiei, cerând în termeni imperativi restaurarea monumentului[15]. Manuscrisul de faţă aduce anumite completări la datele deja cunoscute, cu unele aspecte inedite referitoare la destinul ei. Aflăm astfel că edificiul a fost refăcut şi a supravieţuit încă un veac. În anul 1780, clădirea, ajungând din nou în ruină, Eperjesi Gergely, judele regal al Orăştiei, a dispus demolarea acesteia[16]. Din materialele rezultate a fost ridicat podul de peste apa Sibotului. Din strădania unor intelectuali locali, în anul 1818, pe locul vechii capele s-a construit uzn monument din paitră, de proporţii modeste, cu următoarea inscripţie „Locul cladis Stephani Bathori et Pauli Kinisi turcis datae”. În partea de jos a inscripţiei au fost gravate numele împăratului Francisc I şi a guvernatorului Transilvaniei Gh. Banffy II, precum şi anul 1819. Autorul reproduce in extenso şi corespondenţa legată de înălţarea monumentului. Din conţinutul acesteia aflăm că iniţiatorul a fost preotul reformat Alexandru nagy, care la 6 februarie 1818 s-a adresat guvernului transilvănean pentru a solicita aprobările de rigoare. Prin scrisoarea din 12 martie, acelaşi ani, guvernatorul Banffy aprobă iniţiativa pastorului, asigurându-l de tot sprijinul său. O altă scrisoare, datată 22 februarie 1820, a fost adresată şi împăratului austriac în legătură cu aceeaşi problemă, obţinând şi consimţământul acestuia, prin dispoziţia din 19 mai 1820. Viaţa noului monument a fost însă de scurtă durată, el fiind distrus cu prilejul evenimentelor revoluţionare din anul 1848 din Transilvania.
La sfârşitul comunicării susţinute în 1862 şi totodată a manuscrisului de faţă, Leopold Nagy face propunerea pentru construirea unui alt edificiu pe locul celui vechi „care să reprezinte fraternitatea maghiară, cu fraţii saşi şi fraţii români şi astfel strânşi uniţi vom avea gloria înaintea noastră”. În acest scop oferă din bugetul său modest suma de 10 florini, solicitând ajutorul auditorilor săi pentru strângerea de fonduri în acest scop. Planul său nu a avut nici un ecou. Dar nu s-a bucurat de mai mult succes nici încercarea episcopului Transilvaniei care a intenţionat ridicarea unei alte capele în locul celor doi mari eroi ai lutpei, Ştefan Bathori şi Pavel Chinezul. Va trece aproape un secol până la dezvelirea monumentului actual; amplasat în gara Sibot, acesta depune şi astăzi mărturie pentru vremurile glorioase ale trecutului.
BIBLIOGRAFIE
Albert Amlacher, Die Türkenschlacht auf dem Brotfeld, Hermannstadt, 1879
Ballun Ernö, A kenyérmezei diadal Bonfini Dekasaiban , în, A Hunyadmegyei történelmi és Régészeti
Értesitö, XVI, fasc. 2, Deva, 1916, p. 23-82
Dévai György, Kenyérmezö okt. 20., în , Erdélyi Hiradó, 19, Cluj, 1846, p. 704
Döbrentei Gábor, A kenyérmezei diadal, în, Aurora, I, Pesta, 1828, p. 83-111
Gyulai Pál, Kenyérmezei tor, în , Pesti Divatlap, 2, Pesta, 1848
Ioan Haţegan, Bătălia de pe Cîmpul Pîinii ( 13 octombrie 1479), în Apulum , XVI, Alba Iulia, 1978,
p. 261-264
XXX, Historia Melyben az Felséges Bathori Sigmondnak Erdelyi fejedelemnek 1595 Esztendöben
viselt dolgai irattatának megh. Az Kenyérmezei diadalomról való Éneknek notavara , Bathory István és Kinizsi Pál mikoron Ali –béket 60.000 magával megverték , în, Heltai Gáspár, Mühelyében, Cluj, 1596
XXX, Históriás ének a gyözelemröl a Kenyérmezején, în , Heltai Gáspár, Magyar Krónika, Cluj, 1574
XXX, Históriás ének a kenyérmezei viadalról 1568-ból, editat de Pékár Károly , în, A Budapest VII.
Kerületi áll. Fögimnázium 1904/1905 Értesitöjéböl, Budapesta, 1905
Kenyérvizi, A. A Kenyérmezei emlék ügyében, în, Magyar Sajtó, I, Budapesta, 1.10.1855, p. 2
Lukacs Béla, A kenyérmezö, în, Vasárnapi Ujság, 14, Buda, 1867, p. 124-125
Nemes Tothi Szabo Pal, A Kenyérmezei Diadal.Eredeti hazai vitézi játék ( szinmü), Carei, 1825
Temesvári István, Históriás Ének.Az jeles gyözelemröl, mint verte meg Mátyás király üdejében , Báthory István , Erdáli Vayda, és az Erdélyi és Magyarországi hadával , az Alibeket Hatvan ezer
törökkel Erdélyben a Kenyér mezöjén, Mikoron Ivnáknak 1479 Szent Kálmán napján. Az Cirusnak nótáira , în Heltai Gáspár, Cancionale , az az históriás énekeskönyv, Cluj, 1574, partea a IV-a , nr. 1
Ioan Horea Ursu, Bătălia de la Cîmpul Pîinii (1479) extras din „Revista pentru Istorie, Arheologie şi
Filologie”, IV, 1, Bucureşti, 1913
Vahot Imre, Kenyérmezei emlék , Magyar nép képtára, în , „Budapesti Képes Kalendárium 1856
szökö Évre”, Budapesta, 1855, p. 204
[1] Ioan Haţegan, Bătălia de pe Cîmpul Pîinii (13 Octombrie 1479), în, „Apulum”, XVI, 1978, p. 261
[2] Gustav Gündisch, Siebenbürgen in der Türkenabwehr, 1395-1526,în, „Revue Roumaine d’Historie“, 1, XIII, Bucureşti, 1974, p. 415-445
[3] Göllner Carol, Türkenabwehr in südosteuropa in des zweiten hälfte des 15.Jahrhunderts. Illusion und Wirklichkeit , în, „Forschungen zum Volks und Landeskunde“, LXIX., Bucureşti, 1976, nr. 2, p. 52-59
[4] Nagy Lipot, A kenyérmezei emlşkszobor t0rtşnelme (mss B.C.U. Cluj-Napoca).
[5] Nagy Iván, Magyarország családai, czimerekkel és nemzékrendei táblákkal, VIII, Pest 1861, 78-79
[6] Szinnyei József, Magyar irók élete és munkái, IX, Budapest, 1903, p. 699-700
[7] Ibidem, p. 712-713
[8] Collorarium ex industria Ladislai Nagy eductum, 1792; Nagy Laszló, Üdvözlöverse Puj Zsigmond és Váradi Borbara lakodalmára; Idem, Üdvözlöverse Bosnyák Márton neve napjára, 1802; Idem, Szotár /latin-magyar/, XIX sz; Idem, [A] Szász nemzetröl, XIX sz; Idem, Descriptio vitae Sttephnari Verböczi, 1816; Idem, Schriftliche Abhandlung ueber das in den Sachsischen Municipal Gesetzen begründete Nächerrecht bei dem Verkaufe beweglicher und unbeweglicher Gtler, 1843; Idem, Szászváros várossa és széke történeti, földrajzi és statistikai leirása, 1846; Idem, A szászvárosi helvetiai hitfelekezetű egyház történelme, XIX sz; Idem, A Százsvárosi magyarokra vonatkozó adatok; Idem, A szászvárosi reformata ecclesia története, XIX sz; Idem, A szászvárosi vár történelme, XIX sz; Idem, Verbőczi István életrajza, 1839; Idem, A kenyérmezei emlékszobor történelme, XIX sz; Idem, A kenyérmezei emlék ügyében, XIX; Idem, „Szászváros” egy mutatványban.
[9] Nagy Ladislaus, Jus Transsilvanico-Saxonum Nagy Leopold, Historische Skizze über die Denksäule auf dem Brotfelde , în, „Blätter für Gemüth“, 15, 1845; A kenyérmezei ütközet és emlékszobra , în „Vasárnapi Ujság”, 1863
[10] Szinnyei József, op. cit., p.699-700
[11] Ibidem, p.712-713
[12] Ioan Horia Ursu, Bătălia de la Câmpul Pîinii ( 1479) , extras din „Revista pentru Istorie , Arheologie şi Filologie”, IV, 1, Bucureşti,1913
[13] Kövári László, Erdély régiségei és történelmi emlékei, Kolozsvár, 1862, p. 320-323
[14] Nagy Leopold, A kenyérmezei emlék ügyeben.
[15] Ibidem.
[16] Ibidem.