IMPORTANŢA CONSCRIPŢIEI CZIRÁKYENE PENTRU STUDIEREA SESIILOR IOBĂGEŞTI ŞI A OBLIGAŢIILOR ŢĂRANILOR ASERVIŢI DIN TRANSILVANIA ÎNTRE 1820-1848

LIVIU  BOTEZAN

Cluj-Napoca

            Conscripţia czirákyană a fost iniţiată de Curtea imperială de la Viena pentru a introduce şi în Transilvania o reglementare a raporturilor dintre proprietarii nobiliari şi iobagii lor. Iniţiativa se impunea în condiţiile în care Dieta Stărilor privilegiate a tergiversat adoptarea unei legi care să permită o reglementare urbarială asemănătoare cu cea din Ungaria, Crişana şi Banat, atât în 1790-1791, cât şi în 1810-1811. Reglementarea era necesară fiindcă actele conscripţiei din 1785-1786 au fost în cea mai mare parte distruse de autorităţile nobiliare comitatense, cu excepţia celor din scaunele şi districtele săseşti. Deoarece tratativele duse de Curtea imperială cu autorităţile nobiliare transilvănene între 1813-1817 au eşuat, în ianuarie 1819 împăratul Francisc a semnat rezoluţia care prevedea începerea conscripţiei în primăvara aceluiaşi an.

            Conducerea operaţiunilor cerute de efectuarea conscripţiei urbariale i-a fost încredinţată contelui Cziráky Antal, vicepreşedintele Camerei Aulice a Ungariei. De la acest demnitar îi vine numele conscripţiei care s-a înfăptuit în 1819-1820. Lui i s-au dat trei colaboratori recrutaţi tot din rândurile înalţilor demnitari aristocraţi ai Ungariei. În calitatea lor de comisari regeşti, fiecare din cei trei demnitari va ordona şi îndruma lucrările propriu-zise de conscriere în câte o circumscripţie formată din mai multe comitate, scaune şi districte.

            Circumscripţia întâia a fost constituită din comitatele Cluj, Dăbâca, Solnocul Interior, Solnocul de Mijloc şi Crasna, precum şi din districtul Chioar. Reşedinţa comisarului regesc pentru această circumscripţie s-a stabilit la Cluj.

            A doua circumscripţie îngloba comitatele Alba de Jos, Turda, Târnava, Zarand, Hunedoara din care făcea parte şi districtul Haţeg, precum şi micul scaun Arieş. Sediul comisarului regal în cazul ei a devenit Alba Iulia.

            Celei de a treia circumscripţii i s-au arondat comitatul Alba de Sus, districtul Făgăraş, scaunele şi districtele săseşti şi scaunele secuieşti, cu excepţia celui al Arieşului. Centrul ei administrativ, de unde comisarul regal îşi va exercita prerogativele, s-a fixat la Târgu Mureş.

            Lucrările propriu-zise ale conscripţiei trebuiau precedate de prelucrarea instrucţiunilor imperiale de către comisarii regeşti în faţa funcţionarilor ce urmau să efectueze conscripţia în fiecare din cele trei circumscripţii. Instrucţiunile prevedeau ca atât conscriptorii, cât şi membrii comisiilor însărcinaţi cu clasificarea localităţilor conscrise să fie aleşi de congregaţiile sau consiliile nobiliare ale comitatelor şi de reprezentanţii comunităţilor în cazul scaunelor secuieşti şi săseşti. Cu toate acestea, Stările privilegiate din comitate şi din scaunele secuieşti n-au acceptat să-şi desemneze conscriptorii, ci au pretins să se convoace, în octombrie 1819, Dieta, motivând că numai ea avea dreptul de a decide în problema urbarială. Excepţie au făcut reprezentanţii scaunelor şi districtelor săseşti, precum şi consiliul sau adunarea districtuală Făgăraş, care s-au conformat dispoziţiilor imperiale. Aşa se explică de ce pe cuprinsul lor conscriptorii şi-au început activitatea încă din ultimele luni ale anului 1819.

            Curtea imperială de la Viena a respins pretenţiile nobilimii ardelene de a se convoca Dieta şi a reînnoit ordinul de a se începe lucrările conscripţiei. Sperând să ajungă la înţelegere cu nobilimea opoziţionistă, contele Cziráky a solicitat-o pentru a doua oară, în decembrie 1819, să admită întrunirea congregaţiilor comitatense şi scăunale pentru a-i desemna pe conscriptori şi pe membrii comisiilor clasificatoare. Congregaţiile sau consiliile Stărilor privilegiate din comitate şi scaunele secuieşti s-au întrunit în ianuarie 1820, însă până în martie au tergiversat alegerea celor ce ar fi urmat să efectueze conscripţia. Această atitudine obstrucţionistă l-a determinat pe Cziráky să recurgă la împuternicirile pe care le avea, trecând la numirea directă a conscriptorilor pe baza recomandărilor făcute de comisarii regeşti ai celor trei circumscripţii menţionate. Şi astfel cei numiţi, după ce li s-au prelucrat instrucţiunile privind efectuarea conscripţiei de către comisarii regeşti, în primăvara şi-au început activitatea în satele ce le-au fost repartizate, pe care au încheiat-o în toamna aceluiaşi an 1820.

            Conscripţiei din 1819-1820  i se spune urbarială, deoarece, cu prilejul efectuării ei, s-au consemnat, în toate localităţile unde existau iobagi şi jeleri, numai informaţii privind posesiunile pe care aceştia le aveau în folosinţă, precum şi obligaţiile faţă de stăpânii lor, în calitate de proprietari feudali. Informaţiile au fost consemnate de conscriptori cu ajutorul: juzilor sau primarilor săteşti,  juraţilor care alcătuiau consiliul comunal şi al unui număr variabil de martori aleşi dintre locuitorii mai vârstnici, consideraţi cunoscători ai realităţilor din localităţile conscrise. După ce au fost puşi să jure că vor spune adevărul, împreună au trebuit să răspundă mai întâi la nouă întrebări, pe care conscriptorii le-au citit în faţa lor. Din cele nouă întrebări, cinci se refereau direct sau indirect la cuantumul obligaţiilor iobagilor şi jelerilor faţă de stăpânii lor şi la modul cum le îndeplineau. Celelalte întrebări priveau posesiunile individuale şi obşteşti aflate în folosinţa ţăranilor aserviţi şi anume: suprafaţa pământurilor arătoare şi a fânaţelor extravilane ce aparţineau sesiilor iobăgeşti; dacă acestea erau sau nu întregi; dacă puteau sau nu să fie vânduite; dacă unele din sesii erau pustii; dacă dispuneau sau nu de păşuni şi păduri obşteşti îndestulătoare.

            După ce conscriptorii consemnau integral răspunsurile la cele nouă întrebări în scris, aveau obligaţia de a le citi în faţa întregului sat. În eventualitatea că nu se formulau obiecţii, răspunsurile trebuiau întărite cu sigiliul primăriei sau cu semnătura tuturor celor ce au colaborat la formularea lor. La consemnarea răspunsurilor putea participa orice locuitor al satului conscris; la fel şi proprietarii nobiliari în persoană ori prin intermediul administratorilor sau a juzilor domeniali. Aceştia din urmă nu aveau însă dreptul să intervină în timpul formulării răspunsurilor pentru a nu-i intimida şi influenţa pe reprezentanţii satelor. Li se dădea totuşi posibilitatea să-şi prezinte observaţiile în scris, în cazul că nu erau de acord cu afirmaţiile sătenilor. Observaţiile se anexau de către conscriptori după răspunsurile date de reprezentanţii ţăranilor, împreună cu eventualele contracte încheiate de stăpâni cu iobagii lor.

            Răspunsurile la cele nouă întrebări n-au constituit însă decât prima parte a conscripţiei czirákyene. A doua parte a constat din completarea a patru formulare-tip, tot pe baza informaţiilor date conscriptorilor de către juzii primari, juraţi şi martori. Cel mai important formular-tip consemna mai întâi numele şi prenumele fiecărui iobag, iar în dreptul lui întinderea intravilanului sesiei pe care o folosea în măsuri vieneze şi apoi suprafaţa arabilelor şi fânaţelor extravilane ale acesteia în iugăre şi stânjini pătraţi. După conscrierea tuturor iobagilor urmau jelerii care posedau numai intravilane. Apoi subjelerii care nu dispuneau de casă proprie, ci locuiau pe lângă iobagi, numiţi de aceea şi „lipitori”. În rândurile ultimilor unii conscriptori au trecut însă şi părinţii bătrâni care au cedat sesia fiului mai mare, precum şi fraţii mai mici, atunci când foloseau totul în comun.

            În următoarele două tabele vor fi conscrişi acei iobagi care aveau în plus terenuri cultivate cu viţă-de-vie, precum şi pământuri arătoare sau fânaţe obţinute prin defrişare. Al patrulea tabel se refera la censualişti, adică la acei ţărani care primeau de la proprietari arabile sau fânaţe urbariale ori alodiale în schimbul unei sume băneşti numită cens, dar ea putea fi combinată cu obligaţii în muncă.

            Ambele categorii de răspunsuri permit conturarea unui tablou atotcuprinzător la scara întregii Transilvanii, valabil pentru toată perioada dintre 1820-1848: pe de o parte pentru că reflectă amploarea şi multitudinea obligaţiilor iobăgeşti; pe de altă parte fiindcă oferă informaţii veridice despre sesiile ţăranilor aserviţi sau părţile urbariale ale proprietăţilor nobiliare, inclusiv despre categoriile sociale ce formau lumea satelor, precum şi despre potenţialul lor economic în preajma revoluţiei din 1848-1849[1].

Obligaţiile iobăgeşti în muncă, în natură şi în bani oglindite în actele conscripţiei czirákyene şi în inventarele unor proprietăţi nobiliare

            Conscripţia czirákyană relevă că şi la 1820 ţăranii aserviţi continuau să fie datori să presteze stăpânilor proprietari ai moşiilor, în schimbul folosirii posesiunilor lor individuale şi obşteşti, zile de robotă sau slujbă iobăgească şi daturi în muncă, dijme şi daturi în natură, iar într-o proporţie mai redusă taxe băneşti.

            1. Robota sau slujba iobăgească reprezenta cea mai importantă şi mai împovărătoare formă a rentei în muncă, moştenită din epoca feudală. Povara slujbei iobăgeşti se explică, după cum s-a subliniat mai sus, prin faptul că în Transilvania stăpânirea habsburgică n-a reuşit să impună o reglementare urbarială, ca în Ungaria, Crişana şi Banat, datorită opoziţiei nobilimii. Încercarea Mariei Tereza din 1769 concretizată în „Certa puncta” s-a soldat numai cu reducerea robotelor de la 4 la 3 zile pe săptămână pentru iobagi şi de la 3 la 2 zile săptămânale pentru jelerii urbariali cu extravilane, atunci când se efectuau cu animalele de tracţiune. Cele pretinse de stăpâni cu braţele sau palmele rămâneau la 4 şi respectiv la 3 zile pe săptămână. Fiul şi urmaşul Mariei Tereza, Iosif al II-lea, a întreprins a doua încercare prin patenta imperială din 22 august 1785 care prevedea pe lângă desfiinţarea legării de glie şi o diminuare a robotelor de la 3 la 2 zile pe săptămână cu vitele şi de la 4 la 3 zile cu palmele pentru iobagi, iar pentru jelerii urbariali cu extravilane de la 2 la 1 zi cu animalele de tracţiune şi de la 3 la 2 zile săptămânal cu braţele[2].

            Nobilimea ardeleană a considerat că ambele încercări ale puterii imperiale nu aveau un caracter obligatoriu, ci numai unul relativ, pretextând că ele n-au fost legiferate de Dieta Stărilor privilegiate. Totuşi, cei mai mulţi proprietari feudali le-au acceptat, spre sfârşitul secolului al XVIII-lea şi la începutul veacului următor, pentru a evita repetarea răscoalei din 1784-1785, în condiţiile influenţei revoluţiei franceze care a zdruncinat poziţiile nobilimii în aproape toată Europa. Aşa se explică de ce conscripţia czirákyană va consemna în numeroase sate iobăgeşti câte 3 zile de robotă pe săptămână cu palmele şi câte 2 zile cu vitele pentru iobagi şi câte o zi mai puţin în cazul jelerilor urbariali cu extravilane. Semnificativă în acest sens poate fi considerată următoarea declaraţie din 1820 a reprezentanţilor sătenilor din Stenea (c. Alba de Sus): „Noi aşa am apucat obiceiul că am făcut şi facem şi azi slujba cu boi 2 zile, iar cu palmele 3 zile ăi care ne numim iobagi; ăia care s-au numit până acum jeleri fac cu vitele 1 zi, iar cu palmele 2 zile pe săptămână”.

            Cu ocazia conscripţiei czirákyene au recunoscut că după 1785 li s-a redus într-o oarecare măsură povara slujbei iobăgeşti locuitorii din Criş, Felţa, Grânari, Stejăreni (c. Alba de Sus), Fărău, Gusu, Şard, Şpălnaca (c. Alba de Jos), Bobâlna, Dobric, Maia, Oşoi (c. Solnoc Interior). De exemplu, iobagii din Dobric au relatat: „În vremea iobăgiei mai grea slujbă am avut; de atunci până în 1816 câte 3 zile; din acest an până acuma 2 zile facem pe săptămână, ori cu boii, ori cu palmele”. Referindu-se la oamenii familiei Teleki, reprezentanţii comunei Şard au precizat: „Excelenţa sa groful Teleki Samu are aici 13 iobagi care mainainte cu 36 de ani [deci până în 1784] făceau cu palma câte 4 zile; cine a avut boi cu 4 boi 3 zile; de aici încoace mai uşurându-se slujba acum fac pe săptămână cu palma câte 3 zile, cu marhale 2 zile; cine are 4 boi cu 4, cine are 2 cu 2”.

            În opoziţie cu aceste afirmaţii, locuitorii din Posmuş (c. Cluj) şi Roandoala (c. Alba de Sus) şi-au exprimat în faţa conscriptorilor nemulţumriea că slujba iobăgească li s-a redus doar temporar, stăpânii reintroducând-o după câţiva ani pe cea veche. Nemulţumirea celor din prima comună a fost formulată astfel, în iunie 1820: „Slujba o facem cum am apucat din bătrâni; pe vremea împăratului Iosif al II-lea oamenii grofilor Teleki au îndeplinit-o timp de doi ani numai câte 2 zile”. Locuitorii din Roandoala au povestit că au fost aserviţi comunităţii armene din Dumbrăveni (Ebeşfalău) pe timpul Mariei Tereza, când li s-au impus câte 4 zile cu braţele şi câte 3 zile pe săptămână cu boii. Pe vremea împăratului Iosif al II-lea robota s-a redus 3-4 ani la 3 zile cu palmele şi la 2 zile pe săptămână cu vitele. Dar după aceea au fost siliţi să accepte reintroducerea vechii slujbe iobăgeşti[3].

            Din exemplele menţionate reiese că slujba iobăgească diferea de la iobag la jeler, precum şi de la iobag la iobag în sensul că robotele care se pretindeau cu vitele erau mai reduse, de regulă, cu o zi pe săptămână în raport cu acele ce se îndeplineau cu braţele. La fel erau mai reduse, în general, cu o zi pe săptămână pentru iobagii care le efectuatu cu 4 sau 6 boi faţă de cei ce le prestau cu 2 vite, aceştia fiind obligaţi să se asocieze cu alţii aflaţi într-o situaţie similară.

            Diversitatea prestării robotelor se manifesta însă sub forma multor altor aspecte. De pildă, dacă prestarea ei în hotarul satului propriu era posibil să se efectueze câte două-trei zile săptămână de săptămână, atunci când se pretindea în localităţi mai îndepărtate se putea opta pentru varianta îndeplinirii alternative. Alternanţa putea permite îndeplinriea slujbei iobăgeşti continuu timp de o săptămână într-o altă localitate, unde stăpânul avea alodiu, pentru ca săptămâna viitoare iobagii să o rezerve pentru a-şi lucra pământurile proprii. La atari alternanţe s-au referit, la 1820, ţăranii aserviţi din Luminişu, Sălniţa, Prislop (d. Chiaor), Săula, Iuriul de Câmpie (c. Cluj), Hobiţa, Livezeni, Măgura (c. Hunedoara), Petrilaca (c. Alba de Jos). Astfel, iobagii văduvei nemeşului Pogány Elek din ultima localitate s-au confesat conscriptorilor că „de o bucată de vreme” erau trimişi la lucru în hotarul Sâncraiului de Mureş. Acolo, în loc de trei zile stăteau o săptămână, însă „în aialaltă ne lucrăm nouă”. Sâncraiul fiind situat lângă Aiud, iar Petrilaca în apropierea Luduşului, cu deplasarea până acolo pierdeau o zi, iar cu revenirea acasă alta.

            Mult mai dezavantajoasă era varianta în care stăpânii impuneau oamenilor lor să-şi petreacă săptămâni la rând departe de casă. Dezavantajul se reflectă în plângerea din 1815 a iobagilor din Blidăreşti (c. Solnoc Int.) ţinuţi în arendă de baronul Huszár József de la familia grofului Haller. Din spusele lor rezultă că erau trimişi la Mociu (c. Cluj), unde rămâneau la „slujbă trei-patru săptămâni”. În acest timp acasă lucrul stagna, deoarece aproape toţi erau „oameni singuratici fără ajutor”. Ei îşi încheiau lamentarea subliniind că la Blidăreşti „găzduşagu mergea cu multă trudă şi sudoare”, întrucât hotarul era foarte slab şi reclama muncă tenace pentru cultivarea oricăror cereale.

            De regulă, deplasarea până la locul de muncă şi reîntoarcerea acasă nu se socoteau în zilele de robotă obligatorii nici când se îndeplineau în localităţi învecinate. Oamenii baronului Huszár Károly din Mesteacăn (d. Chioar) au relatat, la 1820, că erau trimişi la o depărtare de patru ceasuri pe alodiul de la Năpradea (c. Solnocul de Mijloc) câte trei zile pe săptămână, „mersura şi întorsura neluându-se în sus”. În acelaşi an iobagii contelui Rhédei Adám din Baba (c. Solnoc Int.) au arătat că şi ei prestau câte trei zile pe săptămână în comuna învecinată Câţcău (c. Dăbâca), însă nici în cazul lor „mersul şi vinitul nu se ştia în slujbă”. Declaraţii asemănătoare au mai făcut, cu prilejul conscripţiei czirákyene, reprezentanţii satelor Arpaşteu, Batin, Băiţa, Dobricel şi Ţopu (c. Solnoc. Int.), Stârciu şi Crasna (c. Crasna), Şinteu (c. Dăbâca), Dumbrava (fostă Găunoasa), Cristur, Dâncu Mare (c. Hunedoara), Bucerdea Vinoasă, Galda de Sus, Ighiu, Meteş, Săsciori, Scărişoara (c. Alba de Jos) etc[4].

            Un alt criteriu care putea determina deosebiri în prestarea slujbei iobăgeşti era mărimea sesiei, mai precis considerarea ei ca fiind întreagă, de jumătate, de un sfert etc. O atare deosebire se desprinde din următoarea afirmaţie făcută de reprezentanţii comunei Daia (c. Alba de Jos) în iunie 1820: „Acei care mai mare moşie[5] biruiesc, fac în tătă săptămâna 3 zile de slujbă cu palma ori cu boii pe putere 2 zile; care biruiesc mai mică moşie fac cu săptămâna acar cu boii,acar cu palma 2 zile; sunt şi din ăia care pe săptămână fac numai o zi”. În comuna Mihalţ din acelaşi comitat, cei 150 de iobagi obligaţi tot la 2, respectiv 3 zile pe săptămână, au precizat că într-un an prestau 3712 zile cu boii şi 12466 cu braţele.

            Relatarea sătenilor din Daia şi Mihalţ nu conţine vreo precizare referitoare la dimensiunile sesiilor. Din ea nu rezultă că iobagii care prestau trei zile pe săptămână deţineau sesii întregi, iar cei cu două zile numai jumătăţi de sesii. Relativitatea considerării sesiilor ca fiind întregi, de jumătate ori de un sfert poate fi demonstrată cu datele oferite de conscripţia czirákyană în cazul comunei Cupşeni (c. Dăbâca). Conscripţia a consemnat aici 121 familii de iobagi şi 5 de jeleri; de asemenea 11 sesii iobăgeşti şi 12 jelereşti pustii. Suprafeţele pământurilor arătoare şi ale fânaţelor extravilane ale sesiilor celor 121 iobagi oscilau: la 8 din ele între 7-9 iugăre; la 27 între 5-7 iugăre; la 81 între 2-5 iugăre; la 5 între 1-2 iugăre. Într-un mod asemănător variau şi suprafeţele extravilanelor celor 11 sesii iobăgeşti pustii: una avea peste 5 iugăre, opt între 2-5 iugăre, iar două între 1-2 iugăre.

            Deşi intravilanele sesiilor se situau între 1-10 măsuri vieneze, datorită aşezării cupşenilor într-o regiune deluroasă, este evident că în această comună nu existau sesii întregi şi nici măcar de jumătate. Cu toate acestea, când s-au referit la obligaţiile iobăgeşti, reprezentanţii sătenilor au făcut distincţie între sesiile întregi şi cele de jumătate, de o treime şi de un sfert. Anterior, în 1809, când comuna Cupşeni a fost donată de guvernatorul Bánffy György fiului său Bánffy József, s-a ţinut cont că sesiile considerate întregi nu reprezentau decât fracţiuni. De aceea, obligaţiile în muncă ale iobagilor s-au stabilit diferenţiat în zile de coasă pe fânaţul alodial de la Bonţida şi anume: 3 săptămâni pentru cei cu sesii zise întregi; 9 zile pentru cei cu sesii considerate de jumătate; 6 zile pentru cei cu o treime de sesie şi numai 4 ½ zile pentru aceia ce nu posedau decât un sfert de sesie. La zilele de coasă se adăuga pentru fiecare iobag îndatorirea de a răscumpăra cu 30 de creiţari săptămâna de dărăbănie sau pază; de asemenea cărăuşia se răscumpăra cu 1 fl. de către aceia care nu aveau animale de tracţiune. Din 1819 s-a permis şi răscumpărarea zilelor de coasă, în cazul celor cu sesii considerate întregi ea stabilindu-se la 5 fl. şi 24 creiţari anual[6].

            Slujba iobăgească putea varia de la stăpân la stăpân în aceeaşi localitate şi atunci când era combinată cu renta în bani. La 1820 în Valea Grohăţelului (c. Zarand) coexistenţa obligaţiilor în muncă şi a celor în bani echivala: pentru cei 10 iobagi ai văduvei grofului Teleki József cu 50 florini vonaşi şi 100 zile de robotă; pentru cei 14 oameni ai contelui Teleki Imre cu 61 zloţi şi 24 cr., respectiv 717 zile de muncă; pentru cei 8 iobagi ai grofului Teleki Ferenc cu 35 de zloţi şi 24 cr. şi cu 198 zile de lucru. Într-un mod asemănător se percepeau obligaţiile în muncă, împreună cu acelea în bani, şi în celelalte sate sau cătune ce aparţineau comunei Dupăpiatră, care constituiau proprietatea familiei Teleki.

            Deosebiri s-au consemnat în evoluţia obligaţiilor iobagilor oraşului Cluj din Feleac de la sfârşitul secolului al XVIII-lea până la conscripţia czirákyană. Din cele relatate conscriptorilor, în aprilie 1820, rezultă că înainte de 1800 fiecare iobag era obligat la o taxă de 3 mariaşi, la două zile de clacă şi la transportul unui car de lemne de la pădure. De la un timp cele două zile de clacă s-au transformat în două săptămâni de muncă obligatorii, iar taxa individuală de 3 mariaşi a devenit colectivă şi s-a fixat la 400 fl. anual. Apoi oraşul Cluj i-a cedat pe şapte ani unui arendaş care i-a obligat la lucru „cum l-a apucat şi cum a vrut”. După expirarea celor şapte ani s-a revenit la cele două săptămâni de slujbă iobăgească şi la taxa colectivă de 400 florini pe an. În jurul anului 1800 au fost daţi iarăşi unui arendaş şi de atunci le-au sporit treptat obligaţiile în muncă şi mai ales acelea în bani. Mai întâi fiecăruia i s-a impus trei săptămâni de robotă, iar taxa colectivă a urcat la 600 fl. anual. A doua oară celor trei săptămâni de slujbă iobăgească li s-au adăugat trei zile, iar celor 600 fl. Încă 200 anual. La a treia modificare robota individuală a ajuns la patru săptămâni, iar taxa colectivă la 1000 fl. pe an. Din 1815 satul a încheiat un contract cu arendaşul, în urma căruia zilele de muncă s-au redus, fie la două zile pentru cei ce le prestau cu 2 sau 4 boi, fie la 30 de zile pentru aceia care le efectuau cu braţele. În schimb, taxa colectivă a săltat de la 1000 fl. la 2000 pe an[7].

            În unele localităţi din scaunul Mureş şi din comitatul Alba de Sus slujba iobăgească prestată de primăvara până toamna diferea de aceea din timpul iernii. În comuna Buza, de exemplu, conform unui contract, ţăranii aserviţi prestau între Sfântu Gheorghe şi Sfântu Mihai câte o zi pe săptămâna aceia cu 4 boi şi câte două zile cei cu 2 boi şi pălmaşii. Însă în lunile de iarnă nu li se pretindea decât 1 zi pe săptămână, atât acelora care dispuneau de animale de tracţiune, cât şi celor ce îndeplineau robota cu braţele. La Mitreşti, între Sfântu Gheorghe şi Sfântu Mihai, iobagii cu 4 boi efectuau cele două zile săptămânale numai până la amiază. Oamenii grofilor Lázár József si Lázár István din Fântânele şi Rigmani, de la Sfântu Mihai până la Sfântu Ioan, erau datori câte o zi şi jumătate, când li se cereau cu animalele de tracţiune şi câte 3 zile cu palmele. Dar, în restul anului prestau câte 2 zile pe săptămână cu 4 boi şi 4 zile cu 2 boi sau cu braţele. Câţiva ani mai devreme, în 1815, groful Apor Péter pretindea iobagilor săi din Vecerd, Ghijasa de Sus şi Ghijasa de Jos (c. Alba de Sus) răscumpărarea slujbei iobăgeşti din lunile de iarnă cu câte 5 fl. fiecare. În schimb, de primăvara până toamna îi obliga la câte 2 zile pe cei cu boi şi la 3 zile pe săptămână pe pălmaşi[8].

            Conscripţia czirákyană, ca şi inventarele proprietăţilor nobiliare, oferă numeroase exemple de coexistenţă a obligaţiilor iobăgeşti în bani cu acelea în muncă până în 1820. Cu toate acestea şi după 1820 până în 1848 predominantă va rămâne, la nivelul întregii Transilvanii, renta feudală în muncă.

            Informaţiile cuprinse în actele conscripţiei czirákyene din circa 450 de sate cercetate relevă cifre impresionante referitoare la zilele de robotă prestate anual de iobagi şi jeleri, atât în comitate şi districte, cât şi în scaunele secuieşti. Numai în scaunele săseşti obligaţiile iobăgeşti în muncă se încadrau în limite mai rezonabile apropiate de acelea din Banat şi Partiumul nord-vestic. Povara robotelor în 48 de localităţi din Alba de Jos  echivala cu 500789 zile de muncă gratuită efectuate pe anul agricol 1819-1820 de 5399 ţărani aserviţi, din care 127023 cu boii şi 306326 cu braţele. În Alba de Sus 2761 iobagi şi jeleri din 34 de sate au fost conscrişi cu 280761 zile de slujbă iobăgească, din care 135454 cu vitele şi 139454  cu palmele. În districtul Făgăraş numai în 10 comune bine populate cu 1153 ţărani dependenţi s-au consemant 112928 zile de robote pe anul menţionat, din care 84432 cu braţele şi 28429 cu vitele. Acestea din urmă erau îndeplinite numai de 314 capi de familii iobăgeşti din Şercaia care erau în majoritatea lor săseşti.

            În celelalte comitate, în districtul Chioar şi în scaunul Mureş, numai în unele localităţi s-au conscris separat slujbele iobăgeşti prestate cu animalele de tracţiune şi acelea cu palmele. De exemplu, în 47 de sate din comitatul Turda doar în 20 se dau cifre deosebite pentru ambele categorii de robote. În celelalte 27 s-au consemnat numai cifre globale. Acestea se ridicau la 203177 zile pe an şi erau îndeplinite de 3079 ţărani dependenţi.

            Tot cifre unice pentru ambele categorii de robote oferă conscripţia în cazul comitatelor Hunedoara şi Solnocul Interior. În comitatul Hunedoara 1469 iobagi şi jeleri din 21 de sate efectuau în total 118685 zile de muncă anual, iar în Solnocul Interior 1005 ţărani dependenţi din acelaşi număr de localităţi erau datori cu 97243 zile pe an, această cifră înglobând deopotrivă robotele cu vitele şi acelea cu palmele. Ambele categorii de robote însumau pentru 842 de săteni aserviţi din 22 comune ale districtului Chioar 60701 zile anual.

            În lucrarea sa de referinţă publicată după revoluţie, demnitarul şi omul de ştiinţă sas, J.Grimm, oferă date bazate pe conscripţia czirákyană, din care rezultă că până în 1848 în Principatul Transilvaniei au existau 175543 familii de iobagi cu sesii. Acestea îndeplineau anual peste 18200000 zile de robote, din care circa 9700000 cu braţele, 5000000 cu câte 4 boi şi 3500000 cu câte 2 vite.

            Deşi, într-adevăr impresionante, aceste cifre pot fi considerate valabile numai pentru anul agricol 1819-1820, deoarece pretinderea slujbelor iobăgeşti cu palmele sau cu vitele varia de la an la an, în funcţie de necesităţile curţilor nobiliare. În acest sens martorii cu ajutorul cărora s-a efectuat conscripţia czirákyană în comuna Fântânele (sc. Mureş) au precizat că cei 44 de oameni ai văduvei grofului Lázár István prestau 3740 zile pe an, când li se pretindeau cu boii. Dar atunci când le îndeplineau cu palmele se dublau la 7480 pe an. În 21 de localităţi din scaunul Mureş 566 de iobagi şi jeleri erau datori stăpânilor lor cu 47227 zile de muncă gratuită anual[9].

            Cu toată relativitatea lor, cifrele de mai sus rămân edificatoare nu numai pentru anul 1820, ci şi pentru deceniile care au urmat până în 1848. Prin proporţiile lor, zilele de muncă gratuită au constituit o povară greu de suportat pentru gospodăriile iobăgeşti, deoarece împiedicau ţăranii aserviţi să-şi lucreze pământurile proprii în anotimpurile cele mai propice muncilor agricole. Cu ocazia dezbaterii legii agrare în Dieta din 1847, baronul liberal Kémény Dénes a atenţionat deputaţii asupra acestei poveri, evidenţiind că, de-a lungul anului agricol, din aproximativ 200 de zile favorabile, robotele consumau mai mult de jumătate, dacă se prestau câte două zile pe săptămână, iar atunci când se pretindeau câte 3 zile săptămânal peste trei sferturi.

            Cu toate acestea, proprietarii feudali vor recurge la diferite pretexte şi mijloace pentru a le impune iobagilor zile de lucru suplimentare tocmai în perioadele cele mai favorabile muncilor agricole. Conscripţiile oficiale şi cele particulare adeveresc frecvenţa unor astfel de practici. De pildă, conscripţia domeniului baronului Wesselényi Farkas din 1811 a consemnat în menţionata comun Dragu (c. Dăbâca) 144 familii iobăgeşti. Toate erau obligate la câte 3 zile pe săptămână, fie cu braţele, fie cu vitele, ceea ce echivala cu 18252 zile pe an. Dar în afara acestor robote săptămânale, pe timpul verii mai erau datori cu câte o zi de clacă pentru: ciurdar, viţelar, porcar şi judele sătesc sau birău, cum se numea atunci primarul; de asemenea pentru taurul curţii nobiliare. În contul fiecăreia din aceste zile de clacă s-a stabilit o normă de trei clăi la secerat. Excepţie făcea ziua de clacă pentru taur, care echivala cu numai două clăi de grâu. Zilele de clacă pentru taur şi judele sătesc le-au moştenit de la înaintaşi. Celelalte li s-au impus în urmă cu 20 de ani.

            Zile de clacă asemănătoare, conscripţia czirákyană a înregistrat şi în alte sate din comitatele Solnocul Interior, Solnocul de Mijloc şi districtul Chioar. În septembrie 1820 locuitorii din Sânmărghita (c. Solnoc Int.) au recunoscut că erau datori cu o zi de clacă pentru judele sătesc „la domnul ăla pe a cui parte e birău”. Apoi au adăugat că aceia dintre ei care posedau parcele pentru „cucuruz” situate „dincolo de apă lucră o zi de vară domnului ăluia a cui e luntrea şi pentru asta este datoriu omul ăla care-i lângă luntre pe tot omul a trece”. Şi iobagii din Sasmireş din acelaşi comitat au recunoscut, la 1820, că prestau câte două zile de clacă văduvei contelui Kornis Zsigmond pentru a avea acces la podul plutitor „de la Benediug”. Cu trei ani mai devreme, în 1817, locuitorii satelor Bălcaci şi Jidvei (c. Târnava) au mărturisit că pentru a putea folosi podul plutitor de la Sânmiclăuş s-au învoit cu groful Bethlen Gergely să-i dea anual 120 de secerători. Oamenii acestui conte din Sânmiclăuş îi datorau zece zile de clacă, în fiecare vară, pentru a avea acces la fântâna cu apă sărată din hotarul satului lor.

            Conscripţia czirákyană a oferit iobagilor din Mihăileni (c. Alba de Sus) un prilej de a se plânge că domnul lor, groful Toldalagi Zsigmond, în urmă cu câţiva ani a invocat timpul ploios pentru a le cere patru zile de clacă în vederea terminării secerişului. Claca dovedindu-se benefică pentru conte, acesta a transformat-o într-o obligaţie anuală.

            O metodă mult mai des uzitată de proprietarii de moşii pentru a obţine muncă suplimentară a constat din acordarea unor concesii propriilor iobagi şi jeleri privind aprovizionarea cu lemne de foc din pădurile alodiale. Atari concesii au fost consemnate de conscripţia  czirákyană în localităţile Lemniu şi Mesteacăn (d. Chioar), Herseni (d. Făgăraş), Micăsasa (c. Târnava), Ungurei (c. Solnoc Int.), Alămor şi Galda de Jos (c. Alba de Jos), Albeşti (c. Alba de Sus). Sătenii din ultima localitate au spus conscriptorilor că s-au înţeles cu groful Haller János ca, în schimbul aprovizionării cu lemne din pădurea acestuia, să-i secere „tătă gazda 10 clăi de grâu”. La rândul lor, locuitorii din Bonţida i-au informat pe conscriptori că, neavând păşune suficientă, pentru „continit lucrăm la Bánffy Iosif şi Bánffy Vasile de 2 vite câte 3 clăi de grâu”[10].

La dispoziţia stăpânilor feudali stăteau frecvent posibilităţi de a impune ţăranilor aserviţi muncă suplimentară prin acordarea unor împrumuturi în cereale şi furaje, îndeosebi în anii cu recolte compromise. În contul împrumuturilor, până la achitarea preţului lor în bani, iobagii şi jelerii se angajau, pe bază de contract, să îndeplinească un anumit număr de zile de muncă drept dobândă sau camătă. Conscripţia din 1815 a părţilor de moşii lăsate moştenire succesorilor săi de către contele Gyulai Samu dovedeşte că acesta a acordat sătenilor din Mintia (c. Hunedoara) următoarele împrumuturi de cereale şi furaje: 200 mierţe de grâu şi porumb în valoare de 632 fl. renani şi 12 cr. în anul 1811; fân de 290 fl. ren. în 1812; peste 200 mierţe de porumb şi grâu valorând 352 fl. ren. în 1813; aproape 220 mierţe de cucuruz şi numai 4 de grâu în sumă de 628 fl. ren. şi 30 cr. în 1814; 51 mierţe de grâu şi 121 de porumb calculate la valoarea de 853 fl. ren. şi 20 cr. în 1815. Împrumuturile din ultimii doi ani care au reprezentat începutul marii foamete, reflectă o creştere spectaculoasă a preţurilor cerealelor. Neputând să le achite decenii la rând, multe din familiile debitoare vor fi obligate să presteze an de an, în contul lor, mii de zile de lucru până în 1848.

            Prelungirea poverii împrumuturilor până în preajma revoluţiei din 1848-1849 poate fi ilustrată cu cele acordate, începând cu 1814, de administraţia domenială a contelui Bethlen din Teremia Mare (c. Târnava). În 1814 ea a împrumutat unui număr de 242 iobagi şi jeleri din Teremia Mare, Teremia Mică, Vaidacuta, Cerghizel, Seleuş şi Satu Nou, cereale în valoare de 9353 fl. ren. Până în 1820 numărul datornicilor a scăzut în Teremia Mare de la 101 la 91, iar în Satu Nou de la 63 la 52. În schimb, numărul acestora a sporit: în Vaidacuta de la 33 la 43; în Cerghizel de la 30 la 33; în Teremia Mică de la 9 la 12; în Seleuş de la 6 la 30. Din cei 91 debitori din Teremia Mare 14 datorau fiecare sub 50 fl., 23 între 50-200 fl., 48 între 200-500 fl., iar 6 între 500-600 fl. Între aceeaşi parametri variau datoriile celor 52 de debitori din Satu Nou. În Cerghizel sumele maxime nu depăşeau 500 fl., iar în Teremia Mică şi Vaidacuta 400 fl. Cele mai mici datorii au figurat în Seleuş. Aici 5 datornici aveau sub 50 fl., 17 între 50-100 fl. şi 8 între 100-200 fl., 20 dintre ei fiind ţigani jeleri. După 1820 unii dintre debitori au reuşit să scape de datorii. Dar în 1846 mai existau 199 de datornici, iar totalul sumelor datorate de ei au ajuns la 30766 fl. şi 28 ¼ cr. Pentru a ilustra povara datoriilor trebuie precizat că după 10 fl. camăta echivala cu o zi de lucru cu braţele.

            Povara zilelor de lucru determinate de datorii răzbate din declaraţia locuitorilor din Veseud, care erau iobagi ai contesei Toldalagi Klárá. În 1820 ei s-au plâns conscriptorilor că la seceriş li se pretindeau „14 zile şi mai multe, după bunul plac al domnilor”. La această plângere, împuternicitul contesei a reacţionat, afirmând că munca suplimentară o îndeplineau pentru cerealele împrumutate de la stăpânii lor în anii anteriori. Pentru a-l împăca pe împuternicit, reprezentanţii iobagilor au recunoscut că munca în plus o efectuau ca dobândă în contul împrumuturilor, dar în încheierea declaraţiei au subliniat că totuşi „fără măsură ne-au mânat la lucru pe vremea secerii”[11].

            Unii din proprietarii de moşii nu s-au mulţumit doar cu zile de muncă suplimentare pretinse în perioadele de vârf ale muncilor agricole, ci au recurs la modalităţi care să le permită să-şi asigure de-a lungul întregului an calendaristic un surplus de slujbă iobăgească. Printre aceste modaltiăţi poate fi menţionată acordarea unor sesii pustii ori din aşa-numita „moştenire secuiască” în folosinţa temporară unor iobagi şi jeleri pe bază de contracte, care s-au generalizat în scaunul Mureş după adoptarea de către dietă a legii privind desfiinţarea formală a legării de glie. În actele conscripţiei czirákyene s-au păstrat, sub formă de copie, 50 de astfel de contracte din localităţile Buza, Damieni, Isla, Mitreşti (azi contopită cu Dumitreşti), Şăuşa, Vadu, Valea (fostă Iobăgeni) şi Vărgata. Printre proprietarii sesiilor contractate figurează conţi şi baroni din familiile Apor, Kálnoki, Bálinttit, Haller, Kemény, Teleki, Veér, dar şi nobili de rând ca Iszlai, Szent Iványi, Sombori, Ujfalvi, Gáll, Janosi şi alţii. Cele mai multe contracte stipulau arendarea sau concesionarea sesiilor cu intravilanele şi extravilanele lor pe termene limitate la unul-doi ani. În limitele acestor termene iobagii şi jelerii care le preluau se angajau să presteze robote pe pământurile alodiale ale proprietarilor, cu boii sau cu palmele, fie câte două zile pe săptămână tot anul, fie câte 2 zile de primăvara până toamna şi numai una pe timpul iernii. De pildă, potrivit contractului din 22 decembrie 1819, nemeşul Gál Elek îi ceda iobagului Szöcs o sesie din satul Surda pentru a o folosi între 23 aprilie 1820 şi 23 aprilie 1821. Extravilanele sesiei constau din şase parcele arabile în suprafaţă de 18 mierţe (circa 2 ¼ iugăre) şi o parcelă fânaţ de 1 car de fân (1/2 iugăr). Lor li se adăugau din pământurile alodiale trei parcele arabile de 1,1/8 iugăre, precum şi o parcelă de fânaţ tot de un car sau de o jumătate de iugăr. Pentru răstimpul cât urma să le folosească, iobagul Söcs se angaja să-i lucreze proprietarului câte două zile pe săptămână cu 2 boi.

            Contracte asemănătoare s-au păstrat însă în actele conscripţiei czirákyene şi în cazul unor localităţi din comitate ca Albeşti şi Stenea (c. Alba de Sus), Boian şi Stârciu (c. Crasna), Dobric şi Dobricel (c. Solnoc Int.) etc.[12]

            O altă modalitate la care au recurs proprietarii nobiliari pentru a-şi asigura forţa de muncă iobăgească de-a lungul întregului an agricol sau calendaristic a constat din pretinderea a câte 2-3 zile de robotă săptămânală tuturor familiilor ce locuiau pe o sesie întreagă sau pe o fracţiune de sesie. Or, potrivit practicii moştenite din feudalism, ar fi trebuit ca toate împreună să fie obligate la o astfel de slujbă iobăgească. Conscripţiile semnalează atari abuzuri mai ales în comitatele Zarand şi Hunedoara. De exemplu, o conscripţie din 1817 conţine informaţia conform căreia familia contelui Hollaki stăpânea şapte sesii iobăgeşti în Hălmăgel (c. Zarand). Dacă pentru fiecare sesie ar fi pretins 3 zile pe săptămână ar fi rezultat 1092 pe an. Dar ele se aflau în folosinţa a 18 familii iobăgeşti, fiecare obligată la 12 săptămâni, ceea ce echivala cu 1862 zile de robotă pe an în loc de 1092.

            Conscripţia czirákyană efectuată în satul Ormindea din acelaşi comitat Zarand confirmă informaţia celei din 1817. În acest sat stăpâneau şase proprietari, din care cinci aparţineau familiei baronilor Nalátzi. La întrebarea privind obligaţiile faţă de stăpân, sătenii au răspuns că baronul Nalátzi József stăpânea 25 de iobagi cu boi şi 15 fără animale de tracţiune care foloseau împreună şase „moşii”, adică sesii. Apoi au continuat: „tot insu pe un an facem 3 săptămâni de slujbă cu brâncile ... şi de tătă moşia dă 34 rh. fl.”. Acelaşi număr de sesii şi de iobagi cu obligaţii similare avea şi Nalátzi István. Oamenii celui de al treilea frate au precizat mai clar transferarea relativ recentă a obligaţiilor în muncă şi în bani de pe sesii pe familiile iobăgeşti în următoarea declaraţie: „Domnu Nalátzi László pe 4 moşii are 6 cu boi şi 8 fără boi, iobagi, care mai dedemult numai 3 săptămâni am făcut şi am dat 30 rh.fl.; da acuma de 17 ani încoace pe lângă astă slujbă tăt insu [face] 3 săptămâni şi [dă] 30 rh. fl.”. Abuzul apare evident în cazul ultimulu baron. Cei 14 iobagi ai săi ar fi trebuit să presteze pentru cele patru sesii pe care le aveau în posesiune 12 săptămâni sau 72 zile de robotă şi 30 fr.ren. pe an. În realitate, din 1803, efectuau 42 săptămâni sau 252 zile muncă gratuită şi dădeau 420 fl. ren.anual, dacă se consideră o săptămână formată din şase zile lucrătoare. La 1806 inventarierea părţilor de moşii ale domeniului grofului Gyulai István din comitatul Hunedoara reflectă o situaţie similară în satele Boholt, Dealu Mare, Fornădia, Săliştioara, Suligete, Vălişoara şi Runca. În Suligete, de exemplu, trei sesii vechi de jumătate se aflau în folosinţă a 9, 7 şi respectiv 2 familii de ţărani aserviţi; în Săliştioara din cele două sesii întregi una era în posesia a 4, iar cealaltă a 13 familii iobăgeşti; în Dealu Mare pe o jumătate de sesie vieţuiau 6 familii de iobagi. ş.a.m.d.[13]

            De fapt, legile feudale în vigoare permiteau proprietarilor de moşii să impună propriilor iobagi şi jeleri zile de muncă după bunul plac în funcţie de necesităţile gospodăriilor lor, chiar dacă formal autorităţile locale comitatense, districtuale sau scăunale, aveau obligaţia să-i apere de abuzurile stăpânilor şi ale administratorilor acestora. Petiţiile adresate împăratului în 1817, iar ulterior oficialităţilor comitatense, împreună cu declaraţiile făcute de iobagi cu prilejul conscripţiei czirákyene, dezvăluie abuzuri şi samavolnicii practicate de curţile nobiliare la scara întregii Transilvanii. Astfel, prin petiţia înmânată delegaţiei imperiale, sătenii din Şpring (c. Alba de Jos) îşi reclamă stăpânul că în afară de robota săptămânală îi năpăstuieşte cu zile de muncă suplimentare la seceratul şi îmblătitul grâului, precum şi la săpatul şi culesul viilor. La ancheta care a urmat, proprietarul s-a arătat indignat că iobagii contestau dreptul lui de a le pretinde astfel de munci cerute de realizarea în timp util a activităţilor economice incriminate. Pentru a-şi justifica procedura, le reproşa iobagilor că, în loc să se plângă, ar fi trebuit să-i fie recunoscători: pe de o parte fiindcă el le pretindea numai câte 3 zile cu palmele sau 2 cu vitele, în loc de 4, respectiv 3 zile pe săptămână cât i-ar da dreptul „Certa puncta”; pe de altă parte pentru că munca suplimentară i-o datorau în contul împrumutului de cereale pe care i l-au solicitat în timpul iernii şi al primăverii.

            O altă petiţie prezentată împăratului în 1817 de ţăranii aserviţi din Monora (c. Alba de Jos) relevă că domnul lor de pământ le pretindea câte 4 zile de slujbă iobăgească săptămânal, pe care erau obligaţi s-o efectueze la o depărtare de 3-4 ceasuri ,de la răsăritul până la apusul soarelui. Dacă unul din ei nu se afla la locul de muncă la 5-6 dimineaţa, era biciuit sau pedepsit cu lovituri de nuiele. În timpul lucrului nu li se lăsa timp liber suficient ca ei să mănânce, iar vitele lor să păşuneze pentru a-şi reface forţele. Atunci când în timpul lucrului ploua, ziua aceea nu li se socotea în slujbă.

            Tot în comitatul Alba de Jos, iobagii contelui Bethlen Farkas din Petrilaca au relatat conscriptorilor, în iulie 1820, că, potrivit obiceiului, ar fi trebuit să presteze câte trei zile pe săptămână. Însă, de când la curtea grofului a fost adus „actualul tist [administrator], nu că ţinem slujba noastră obişnuită, dară aproape în fiecare săptămână slujim câte 4-5 zile; dară se întâmplă uneori că numa dumineca vinim acasă; de multe ori tătă săptămâna lucrăm la jilipu morii (malomgát) cu mâncarea noastă; peste asta la căratu grâului şi fânului, cu toate că aşa am sărăcit că nu mai avem vite şi care; dară ne mână la lucru cu palma la Luduş şi ne ţine acolo cu săptămâna până se isprăveşte căratu”.

            La fel proceda şi nemeşul Buda cu oamenii săi din Valea Sângiorzului (c. Hunedoara). Aceştia s-au jeluit conscriptorilor că, în loc de 2 zile pe săptămână, stăpânul îi forţa să lucreze „de luni până sâmbăta”.

            O adevărată goană după supramuncă o dovedeşte relatarea locuitorilor satului Drăguş (d. Făgăraş). În februarie 1820 ei au arătat că de 66 de ani, de când au ajuns în stăpânirea familiei baronului Bruckenthal, deşi formal li se pretindeau câte 2 zile pe săptămână, când le efectuau erau puşi să lucreze de dimineaţa până seara fără a li se da o pauză de amiază; mai mult, îi obliga să lucreze şi noaptea pe lună, cum s-a întâmplat în urmă cu doi ani, când a aprins paie la capătul tarlalei alodiale şi aşa au grăpat-o; în timpul iernii „ne-o mânat la cărat gunoi şi ne dă cu soroc lucru, adecăte atâta ne dă că noi nu putem nicidecum birui şi aşa ne strâcăm vitele; cine lucră azi un lucru domnesc ăla ca mâne şi de multe ori nici a treia zi nu poate lucra; cu o vorbă, sărăcie mai mare nu poate să fie într-un sat ca la noi”[14].

            În satele situate pe luncile râurilor şi în zonele cu dealuri domoale, cum era Câmpia Transilvaniei, slujba iobăgească se consuma an de an la efectuarea tuturor muncilor agricole pretinse de punerea în valoare a părţilor alodiale ale moşiilor nobiliare. Anul agricol începea o dată cu sosirea primăverii, spre sfârşitul lui martie şi în prima parte a lunii aprilie, când iobagii erau scoşi la arat cu vitele şi plugurile lor pe terlalele alodiale în vederea însămânţării orzului, ovăsului şi a grâului de primăvara. În a doua jumătate a lui aprilie până la începutul lunii mai urma aratul suprafeţelor destinate semănării porumbului. Atât semănătaul porumbului, cât şi al orzului, ovăsului şi grâului de primăvara se realiza prin împrăştierea boabelor cu mâna la suprafaţa terenului arat. De aceea era obligatoriu grăpatul, fiindcă numai astfel se asigura introducerea boabelor în arătură pentru a încolţi şi a fi ferite de păsări. Aproximativ în acelaşi timp cu porumbul se introduceau în pământ seminţele de cânepă, in, ceapă şi alte leguminoase, fasolea, cartofii, ustoroiul. În regiunile viticole se îndeplineau muncile pretinse de dezgropatul viţei-de-vie şi de legatul ei pe pari tot în primele săptămâni ale primăverii. Spre sfârşitul lui aprilie şi pe parcursul lunii mai, prioritate avea prăşitul porumbului şi al cartofilor, iar în zonele viticole săpatul terenurilor cu viţă-de-vie, inclusiv îndepărtarea vlăstarelor şi a frunzelor suplimentare. Atât săpatul din vii, cât şi prăşitul din porumbişti erau necesare pentru îndepărtarea buruineilor şi afânarea solului. De aceea, săpatul sau prăşitul se repetau la un interval de două-trei săptămâni. Dar, în timp ce viţa-de-vie se cultiva pe rânduri, porumbul se semăna prin împrăştierea cu mâna. Aceasta impunea ca la primul prăşit să se înfătuiască nu numai îndepărtarea buruienilor, ci şi răritul porumbului. Desigur, toate operaţiunile menţionate necesitau zile de robote fie cu braţele, fie cu animalele de tracţiune şi cu uneltele agricole de care dispuneau iobagii.

            În prima lună din vară o muncă din cele mai grele era cositul fânaţelor alodiale. La două-trei zile după cosit, brazdele de fân realizate de cosaşi trebuiau întoarse pentru a se usca uniform la soare. Urma apoi, în zilele imediat următoare, strângerea fânului în clăi sau căpiţe înainte de a fi cărat la curţile nobiliare. Sfârşitul lui iunie aducea de regulă cositul ovăsului ca furaj înainte de a se coace boabele şi începutul secerişului la secară şi orz. Luna iulie era rezervată cu prioritate seceratului grâului. La fel ca şi costiul, săpatul sau prăşitul şi secerişul grâului se efectua manual cu secerea. Grâul ocupa suprafeţele cele mai întinse dintre toate plantele cultivate, de zeci şi sute de iugăre, pe părţile alodiale ale moşiilor nobiliare. Iată de ce secerişul lui dura săptămâni de-a rândul, un secerător neputând realiza într-o zi mai mult de două-trei clăi. O claie era formată, de regulă, din 15-16 snopi. De fapt, după ce se secerau spicele de grâu, acestea se legau în snopi, care erau apoi clădiţi în clăi sub formă de cruce, în aşa fel încât boabele din spice să nu fie expuse pe cât era posibil la ploaie. Secerişul nu se putea prelungi mai mult de trei-patru săptămâni, fiindcă dacă boabele din spice se coceau prea tare sub dogoarea soarelui din iulie, la orice adiere de vânt se scuturau şi se reducea recolta.

            Scurtimea timpului sezonului de seceriş explică de ce stăpânii lanurilor alodiale de grâu şi administratorii lor se străduiau să-şi asigure din timp forţa de muncă necesară. Cu acest scop impuneau propriilor iobagi şi jeleri să presteze zilele de robote continuu până se termina recoltatul grâului alodial, fie apelând la constrângeri, fie acordându-le în timpul iernii împrumuturi de cereale sau furaje, ori alte înlesniri ca de pildă permisiunea de a se aproviziona  cu lemne de foc din pădurea domnească. Tot timpul limitat a determinat gospodăriile nobiliare cu suprafeţe mari de cereale însămânţate să recurgă şi la munca sezonieră salariată pentru a asigura încheierea secerişului cât mai repede posibil.

            În luna august zilele de slujbă iobăgească se foloseau la smulsul cânepii şi inului din pământ şi la „topirea” lor în bălţi sau râuri, înainte de a fi duse pentru prelucrare în intravilanele curiale. Un rol mai important revenea zilelor de robotă din august începerii aratului pe partea de hotar lăsată ogor în anul precedent, în cadrul asolamentului bienal şi trienal. Ogorâtul continua şi în septembrie şi avea menirea de a pregăti suprafeţele alodiale destinate însămânţării orzului şi grâului de toamnă. Semănatul acestor cereale se făcea, ca şi în cazul celor de primăvară, în octombrie şi noiembrie prin împrăştierea manuală a seminţelor pe sol, după care urma îngroparea în arătură prin grăpare. Grăpatul reprezenta deci o importanţă aproape tot atât de mare ca şi aratul şi însămânţatul pentru pregătirea recoltei anului următor.

            Robotele din lunile de toamnă se utilizau însă nu numai pentru aratul şi însămânţatul cerealelor, ci şi pentru culesul strugurilor, fructelor, porumbului, precum şi pentru recoltarea cartofilor şi a leguminoaselor. Sfârşitul toamnei se încheia cu îngropatul viţei-de-vie în regiunile viticole şi cu tăierea tuleilor sau cocenilor ce rămâneau după culesul porumbului. Eliberarea terenului de tulei era necesară, fie pentru reintroducerea lui în circuitul productiv din primăvara viitoare, fie pentru a fi înglobat, împreună cu sola sau partea de hotar ce era lăsată ca ogor să se odihnească în următorul an agricol, în cadrul asolamentului bienal sau trienal, când se folosea pentru păşunatul animalelor.

            Prin urmare, de primăvara până toamna, slujba iobăgească se valorifica pe pământurile alodiale ale marilor proprietari nobiliari săptămână de săptămână, fără timpi morţi. Îndeosebi în lunile de vară şi de toamnă forţa de muncă a iobagilor şi a animalelor lor de tracţiune se utiliza deopotrivă pentru transportul recoltei de pe pământurile alodiale la curţile domneşti. În iunie, ţăranii aserviţi cărau cu vitele şi carele lor fânul recoltat de pe fânaţele alodiale şi-l depozitau ori în şurile special amenajate ori sub formă de clăi în apropierea grajdurilor, unde se adăposteau vitele şi caii. În iulie şi august se transportau din hotarele satelor pe intravilanul curial snopii de grâu, secară şi orz care se clădeau în stoguri şi săcastre în imediata vecinătate a şurilor destinate îmblătitului cerealelor. În ele se amestecau clăile de grâu, secară şi orz provenite de pe părţile alodiale ale moşiilor cu acelea rezultate din dijmele sau decimele datorate de iobagi stăpânilor lor. Toamna recoltele de struguri, fructe şi de porumb, împreună cu tuleii sau cocenii de cucuruz, trebuiau de asemenea transportate de pe câmp la curţile nobiliare. Cărăuşiile produselor şi recoltele de pe hotarele satelor proprii consumau şi ele un număr apreciabil de zile de slujbă iobăgească în folosul domnilor de pământ.

            De regulă, la muncile cele mai grele şi anume la cosit, la arat, la căratul fânului şi cerealelor de pe câmp, la întreţinerea şi repararea stăvilarelor morilor alodiale mânate de forţa apei, stăpânii şi administratorii proprietăţilor nobiliare admiteau numai bărbaţi. Femeilor li se permitea să-şi înlocuiască bărbaţii, pentru a-şi lucra propriile pământuri, numai la prăşitul porumbului şi cartofilor, la culesul strugurilor, fructelor, legumelor şi porumbului, eventual la secerat, la care se adăugau obligaţiile specific femeieşti cuprinse în daturile în muncă. Aceste criterii erau valabile şi pentru prestarea robotelor pe timpul lunilor de iarnă.

            În lunile de iarnă marii proprietari utilizau în proporţia cea mai însemnată robotele iobagilor şi ale jelerilor proprii la îmblătitul snopilor de grâu, orz şi secară care cerea forţa de muncă a bărbaţilor. Având la dispoziţie zilele de lucru gratuite ale ţăranilor aserviţi, cu foarte puţine excepţii, gospodăriile nobiliare nu s-au îndemnat să-şi procure batozele care au apărut în deceniile premergătoare anului 1848, mai ales că erau scumpe şi pretindeau pentru întreţinerea lor muncitori calificaţi. În lipsa batozelor, treieratul se efectua prin lovirea manuală a spicelor cu îmblăciile. Pentru îmblătit erau amenajate şuri destinate acestei munci, unde se aduceau snopii din stogurile şi săcastrele aflate în apropiere. Îmblătitul era o muncă migăloasă, deoarece lovirea spicelor snopilor cerea timp până ce din ele se desprindeau boabele. Boabele astfel rezultate erau amestecate cu pleavă. De aceea, împreună se puneau în ciururi speciale prin care să cadă boabele şi să se separe astfel de pleavă. Cernutul cerealelor cu astfel de ciururi revenea femeilor care-l îndeplineau în cadrul daturilor în muncă. Atât îmblătitul, cât şi cernutul fiind puţin eficiente, treieratul cerealelor dura toată iarna, consumând zilele de robotă săptămânale, fără ca venirea primăverii să aducă terminarea lui. De regulă, stoguri şi săcastre de grâu rămâneau de la un an la altul, fără a putea fi treierate la cele mai multe curţi nobiliare. Nu era cu mult mai operativă nici munca depusă la desprinderea boabelor de porumb de coceni, deoarece şi ea se efectua manual. Porumbul din pătulele curţilor nobiliare se epuiza numai în măsura în care era necesar hrănirii unui număr mare de porci şi de păsări.

            Desigur, în lunile de iarnă slujba iobăgească se pretindea nu numai la treierat, ci şi pentru alte necesităţi ale curţilor nobiliare. Din declaraţiile iobagilor, făcute cu ocazia conscripţiei czirákyene, rezultă că le prestau, de pildă, la căratul gunoiului de grajd pe acele sole ce se cultivau anual cu cereale, îndeosebi cu porumb ori se rezervau, în cadrul asolamentului trienal, pentru fânaţe, dacă erau situate pe luncile răurilor, de pe care se recoltau şi fân şi otavă. Tot pe timpul iernii iobagii erau puşi să taie copaci din pădurile alodiale şi să transporte cu carele lemnele necesare curţilor domnilor lor pentru foc sau pentru construirea de acareturi. În zonele viticole, ţăranilor aserviţi li se mai pretindea, în anotimpul rece, să furnizeze gospodăriilor nobiliare parii de vie, precum şi nuiele sau sfori de tei pentru legatul viţei-de-vie. Aşadar, şi pe timpul lunilor de iarnă iobagii şi jelerii marilor proprietari erau obligaţi să efectueze zilele de muncă gratuită săptămână de săptămână. Doar în cazul iobagilor şi jelerilor ce aparţineau nobililor mijlocii şi mai ales micilor nemeşi era posibil să apară zile şi chiar săptămâni când aceştia nu aveau nevoie de munca lor şi-i lăsau un timp liberi, dacă nu le impuneau eventual să le răscumpere cu bani.

            Marii proprietari, ca şi cei mijlocii, de altfel, aveau dreptul să impună iobagilor şi cărăuşii lungi în afara hotarelor satelor lor. În comparaţie cu cărăuşiile din hotarele satelor proprii, cele lungi, efectuate la distanţe de zeci de kilometri, erau mult mai dăunătoare pentru gospodăriile iobagilor. Conscripţia din 1806 a moşiilor şi părţilor de moşii moştenite de fiii contelui Teleki Mihály a înregistrat pentru iobagii din Băbeni (d. Chioar): pe de o parte obligaţia de a duce din cerealele curţii la Baia Mare pentru a fi vândute; pe de altă parte de a aduce de la Zalău băuturile destinate cârciumii domeniale din satul lor pentru a fi comercializate. Cărăuşii lungi puteau pretinde şi la valorificarea altor produse ale gospodăriilor nobiliare pe piaţă ca: potasa, mangalul, varul, pietrile de moară, lemnele de foc şi de construcţii; de asemenea pentru strângerea recoltelor realizate pe alodiile răspândite în diferite localităţi în acele comune care îndeplineau rolul de centre administrative domeniale. Pentru îndreplinirea unor astfel de sarcini au declarat, în iunie 1820, iobagii din Tibru (c. Alba de Jos) ai grofului Teleki Adám că erau obligaţi să facă „un drum lung, atât ca de aici până la Sibiu; şi din drumul ăsta se ştiu numai zilele hele peste săptămână; alealalte merg peste sujbă”. Tot peste slujbă mergeau două drumuri „mai scurte până la Aiud”.

            Indiferent de produsele transportate, cărăuşiile lungi erau îndeplintie de iobagi cu carele şi animalele lor de tracţiune. Prestându-le cu încărcături grele şi pe drumuri desfundate, nepietruite, astfel de cărăuşii le deteriorau ţăranilor carele şi căruţele şi adesea contribuiau la ruinarea sănătăţii acestora şi a vitelor lor[15].

            În regiunile muntoase slujba iobăgească se pretindea la: deservirea exploatărilor miniere; doborâtul şi transportul copacilor din păduri; prelucrarea lemnelor pentru a fi transformate în scânduri, şindrile, căpriori, grinzi pentru construcţii şi în diferite unelte agricole sau gospodăreşti, în vederea comercializării. Locuitorii satelor de pe domeniul minier al Zlatnei au evidenţiat, cu ocazia conscripţiei czirákyene, că în 1776 au fost transformaţi în iobagi ai fiscului imperial şi li s-a impus răscumpărarea cu bani a slujbei iobăgeşti. Totodată au fost forţaţi să încheie cu administraţia domeniului contracte colective pe baza cărora îndeplineau săptămâni la rând diferite munci auxiliare pentru exploatările aurifere. De exemplu, moţii din Bucium au istorisit în iulie 1820 că pe vremea principelui Apaffy strămoşii lor îi datorau anual un font de aur. Dar această sarcină a fost înlocuită în anul menţionat cu 2 zile de slujbă iobăgească pe săptămână sau 104 pe an, pe care le răscumpărau anual. În acest sens ei au precizat: „Noi astăzi răscumpărăm slujba urbarialicească după o poruncă împărătească de la anul 1776 cu bani, cei fără boi ziua cu o potură, 2 zile cu 36 creiţari, anul întreg cu 2 florini şi 36 creiţari; cei cu boi îndoit, adică 5 florini şi 12 creiţari”.

            Spre deosebire de moţii din Bucium, cei din Brăzeşti s-au referit, cu o lună mai devreme, la povara muncilor ce le erau impuse pe bază de contract. Relatarea lor au început-o subliniind că până prin 1780, când au aparţinut grofului Mikó, cei mai săraci dintre ei prestau numai o săptămână, aceia care dispuneau de un potenţial economic mijlociu două, iar „gazdele hele de frunte” patru săptămâni de robotă pe an şi în plus 3 mariaşi „bani de coh”. Însă, de când au fost preluaţi de fisc nu mai puteau preciza câte zile efectuau, fiindcă atunci „când îi lucru mai sorgoş ne silesc săptămâni depline a ni-o petrece în lucru Cămării”. Apoi au adăugat că sub pretextul plătirii muncii „ne silesc fără modru la multe slujbe; că de o fi tot aşa, poate fi că toţi ni-om pustii”. Din această jeluire reiese că administraţia domeniului minier Zlatna a introdus un simulacru de muncă salariată, de fapt o îmbinare nefericită a acesteia cu munca iobăgească forţată.

            În satele scaunelor filiale Sălişte şi Tălmaciu şi în acelea ale districtului Braşov locuitorii erau împovăraţi cu îndatorirea de a tăia şi transporta un anumit număr de stânjini de lemne de foc pentru funcţionarii scăunali şi districtuali, precum şi pentru „magazia cătănească”.

            Deosebit de împovărătoare erau obligaţiile ţăranilor aserviţi din Topliţa şi Stânceni (c. Turda). La 1806 cei 34 de iobagi moşteniţi de fiii contelui Teleki Mihály din aceste două comune au relatat că nu datorau nici dijme, nici zile de robote. În contul lor dădeau însă stăpânilor anual: o plută din 13 bârne încărcată cu 100 de scânduri, pe care trebuiau s-o ducă pe Mureş în jos până la Reghin; 100 de draniţe sau şindrile; 15 trunchiuri de brad, pe care îi transportau din pădure până la joagărul alodial; o plută goală tot din 13 buşteni, pe care o predau la Topliţa, respectiv la Stânceni şi nu la Reghin.

            Sarcini similare aveau oamenii baronilor şi grofilor Bánffy, Bálinttit, Bornemisza, Kemény, Kornis, Haller, Mikó, Apor, Toldalagi, Weér, Huszár şi Gyulai din aceleaşi localităţi. Baronul Bánffy István, de exemplu, avea la Topliţa patru iobagi. Fiecare din ei era dator să-i dea câte 2 plute încărcate cu câte 100 de scânduri în anul 1820. În acest an iobagii tuturor nobililor cu proprietăţi în Topliţa le datorau: 426,1/2 plute formate din câte 12-13 bârne sau buşteni fiecare, 9000 de scânduri, 30500 leaţuri, 495 trunchiuri de brazi din care se puteau produce câte 20-25 de scânduri; 4500 şiţe, şindrile sau draniţe, 32 lemne pentru osii de car ori căruţă; 32 greble, 32 furci de lemn, 32 lopeţi, 16 cercuri pentru ciubere, 9 coji de copac, 87 pungi sau coşuri de răşină etc.

            Nu cu mult diferite erau în 1820 şi îndatoririle ţăranilor aserviţi din Intregalde (c. Alba de Jos). Ele rezultă din următoarea relatare consemnată de conscriptori: „slujba ni după contractuş, din care se vede că şi în ăst an dăm o sută de mii de şindrile, tăiem şi coborâm cu satul la curtea din Galda de Jos 100 de stânjini de lemne; la moara de firez [joagăr] ducem 150 de trunchi pentru scânduri, facem 10000 de pari de vie, ar trebui să ducem 5000 de cercuri [pentru butoaie], dară ducem de câte au lipsă; dăm 12 rude de car, 12 tânjeli de car; 12 juguri, 12 perechi de loitre[16] ş.a.m.d.

            Îndatorirea de a da stăpânilor diferite unelte agricole şi obiecte de uz gospodăresc era în uz într-un mare număr de sate din toate comitatele care aveau zone muntoase şi cu dealuri înalte împădurite. De regulă această obligaţie făcea parte din aşa-numitele daturi în muncă şi în natură.

            2. Daturile figurează în conscripţii cu denumirile de danii, daţii, dacii, dajdii, adamányok,  munera, censuri etc. Ele erau de două feluri: în muncă şi în natură.

a. Daturile în muncă cele mai frecvente şi mai generalizate constau în

obligaţii ale femeilor sau soţiile ţăranilor dependenţi de a toarce inul, cânepa şi lâna stăpânilor, precum şi de a ţese firele obţinute pentru a le transforma în pânză şi pănură. Împreună cu zilele de robotă ale iobagilor ele formau renta în muncă. Prin „Certa puncta” din 1769 cantitatea torsului a fost stabilită la 4 fonţi de cânepă sau lână, iar a ţesutului la 10 coţi de pânză ori de pănură. Acest plafon a persistat până în 1848 în majoritatea satelor ardelene. În comuna Mihalţ (c. Alba de Jos), pentru soţiile celor 150 de iobagi el echivala cu torsul a 450 fonţi şi cu ţesutul a 2500 coţi în anul 1820. De fapt, aceste obligaţii variau în funcţie de necesităţile curţilor nobiliare. În Cremenea (c. Solnoc Int.) torsul nu depăşea 3 fonţi, iar ţesutul 10 coţi. Relatările iobagilor din această localitate dezvăluie însă că ambele îndatoriri includeau în realitate toate operaţiunile cerute de prelucrarea cânepii, începând cu însămânţatul şi continuând cu smulsul din pământ, „topitul” cânepii în râuri ori bălţi, meliţatul, pieptănatul sau dărăcitul până la tors, ţesut şi înălbit. Împreună echivalau cu multe zile de lucru pentru soţiile iobagilor. La unele din ele, ca smulsul din pământ şi muiatul în bălţi ori râuri, era nevoie şi de forţa de muncă a bărbaţilor. Iată de ce torsul şi ţesutul devenea o povară mai ales atunci când se depăşea limita fixată prin „Certa puncta”.

            Conscripţia czirákyană a consemnat depăşiri ale limitei într-o serie de localităţi din comitatele Solnocul Interior, Dăbâca, Alba de Sus, Alba de Jos, Zarand şi Hunedoara. Astfel, în comuna Băbdiu (c. Solnoc Int.), torsul oscila, la 1820, între 3-5 coţi la toţi stăpânii, iar ţesutul varia între 10-16 coţi la grofii Teleki, Henter şi Kornis, la baronul Kemény şi la nemeşul Nyáradi. La nemeşul Salánki ţesutul urca însă, pentru fiecare soţie de iobag, până la 60, 70 şi chiar 80 de coţi, întrucât înlocuia robota din timpul iernii.

            În contul slujbei iobăgeşti din timpul iernii, femeilor iobagilor nobilului Ribitzei Dániel din Brad li s-a impus să toarcă şi să ţese câte o zi pe săptămână, iar acelora ale oamenilor nemeşilor Brádi András, Brádi János, Ribitzei Ferenc, Pogány Adám, Moháts Lajos, precum şi ai văduvelor Brádi Farkas, Bartsai Adám şi Nemes Gergely câte două zile pe săptămână.

            Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în primele decenii ale veacului următor în satele hunedorene Bejani, Densuş, Fărcădinu de Jos şi de Sus, Federi, Livezeni, Măgura, Nojag, Pietros, Pui, Sălaşu de Sus, Săcămaş, Sântandrei, Silvaşu de Jos şi de Sus, Vâlcelele Rele, proprietarii feudali au transformat daturile în muncă într-o zi de slujbă săptămânală de-a lungul întregului an. Conscripţia czirákyană o consemnează cu denumirea de „zi muierească”. Ea se pretindea, de regulă, în locul dijmei şi se adăuga celor 3-4 zile de robotă săptămânală ale bărbaţilor. Reprezentanţii sătenilor din Fărcădinu de Sus au recunoscut, în iulie 1820, că nu dădeau dijmă decât din animalele mărunte, deoarece pentru cea din cereale şi stupi „gândim cum că am făcut slujba aia muierească şi claca la secere”. Declaraţia din august 1820 a ţăranilor din Densuş dezvăluie că unii stăpâni admiteau înlocuirea muncii femeilor cu aceea a copiilor. În acest sens au arătat că familiile lor, în afara celor patru zile de robotă săptămânală, mai erau obligate „la ziua muierească, acu copilărească, cu care, pecum gândim, răscumpărăm dijma”. Mai clar ajută la înţelegerea noţiunii de „zi muierească” locuitorii din satul Nojag. Referindu-se la iobagii nemeşului Nándrá Zsigmond şi ai văduvei lui Nándrá György ei au mărturisit: „când îi lipsă în curte la tors, la cernut şi la alt lucru muieresc [le iau] pe femei la lucru”. Faptul că în contul „zilei muiereşti” stăpânii pretindeau nu numai torsul şi ţesutul, ci şi vânturatul sau cernutul cerealelor îmblătite, plivitul grădinilor curiale, spălatul rufelor curţii domneşti, efectuarea curăţeniei, coptul pâinii etc. se confirmă prin afirmaţiile reprezentanţilor satelor Hopârta (c. Alba de Jos) şi Bozieş (c. Dăbâca). Cei din prima localitate au relatat conscriptorilor, în iulie 1820, că, pe lângă zilele de muncă suplimentară pretinse la căratul cerealelor şi fânului, precum şi la culesul viilor, femeile iobagilor erau datoare să lipească în camerele curţii, să cearnă bucatele şi să efectueze toate operaţiunile pretinse de prelucrarea cânepii. În plus, soţiile oamenilor nemeşului Boer György mai erau obligate „să lucreze” şi la „culesul prunelor şi la plantatul curechiului”. Tot în vara anului 1820 iobagii grofului Kendeffy László din Dăbâca au spus că în afara torsului şi ţesutului „la plivit, la cenrut, la lăutu hainelor”, când „le-au mânat, femeile au mers la curtea domnească”.

            Nu erau însă rare cazurile când proprietarii feudali transformau obligaţia torsului şi ţesutului în zile de clacă suplimentare la principale munci agricole. Astfel de cazuri sunt consemnate în actele conscripţiei czirákyene în localităţile Mălin, Nuşeni, Sânmarghita şi Bobâlna (c. Solnoc Int.), Nojac şi Petrilaca (c. Alba de Jos), Hoghiz şi Văleni (c. Alba de Sus), precum şi în majoritatea satelor hunedorene. În Nuşeni, de exemplu, iobagii văduvei contelui Bethlen Samu erau obligaţi ca, în contul torsului şi ţesutului, să efectueze 4 zile de clacă în anii când recolta de cânepă se dovedea compromisă. Oamenii aceleiaşi contese din Mălin prestau 6 zile în schimbul torsului şi ţesutului.

            Unii stăpâni nu ezitau să procedeze la maltratarea soţiilor iobagilor, atunci când considerau că acestea căutau să se sustragă de la îndeplinirea obligaţiilor ce le reveneau. Cazuri de maltratare a femeilor ţăranilor aserviţi se găsesc în petiţiile înmânate delegaţiei imperiale, cu prilejul vizitei împăratului Francisc în 1817, de către locuitorii satelor ce formau domeniul Bruckenthal din districtul Făgăraş. Una din jalbe relevă că intendentul domeniului i-a supus unor pedepse corporale pe Ioan Şerb, pe soţia acestuia şi pe alţi doi săteni din Drăguş, fiindcă au îndrăznit să întrerupă lucrul la amiază pentru a mânca, fără învoriea lui. Datorită bătăii primite, soţia lui Şerb a zăcut câteva zile la pat. Pentru vini asemănătoare administratorul moşiei nemeşului Horváth Károly din Jucu de Jos (c. Cluj) a maltratat atât de rău o femeie gravidă, încât a avortat. În Sântămăria de Piatră (c. Hunedoara) soţia unui iobag a decedat de pe urma bătăii primite de la prefectul domeniului Bornemisza[17].

b. Daturile în natură constau din diferite produse ale gospodăriilor

iobăgeşti intravilane pe care ţăranii aserviţi erau obligaţi să le ofere curţilor domneşti cu ocazia celor mai importante sărbători religioase, uneori însă şi pe timpul verii. Cele mai obişnuite erau ouăle, găinile şi puii pentru tocană sau friptură. În tot cazul, daturile în natură, într-o măsură mai mare decât acelea în muncă, nu reprezentau frecvenţa şi relativa uniformitate a zilelor de robotă. Existau sate unde nu se percepeau deloc sau se pretindeau numai de unele curţi nobiliare. Astfel, din 26 sate ale scaunului Mureş, „darurile” în produse au fost consemnate, la 1820, doar în zece. Dar, dintre acestea numai în două-trei le pretindeau toţi stăpânii. În celelalte erau în uz numai la unii dintre proprietari. În Bandu de Câmpie, de exemplu, din 30 de domni de pământ numai 11 primeau de Crăciun de la iobagii lor câte o găină şi zece ouă. Ceilalţi se rezumau la daturile în muncă. În comuna Vadu găina şi ouăle de Crăciun erau benevole.

            Conscripţia czirákyană a consemnat o situaţia similară în comitatul Alba de Sus. De pildă, în satul Petea oamenii văduvei contelui Toroczkai József şi ai succesorilor baronesei Henter erau obligaţi la numai 10 ouă de Paşti, iar ai nemeşului Teleabă Iosif la o găină de Crăciun. Doar nemeşul Horváth Dániel percepea şi găina de Crăciun şi 10 ouă de Paşti. Ceilalţi stăpâni nu pretindeau nici un fel de „daruri” în produse. Printre localităţile unde curţile nobiliare se mulţumeau fie cu o găină, fie cu 10 ouă, mai pot fi menţionate Sâmbăta de Sus şi Şercaia (d. Făgăraş), Gârboviţa şi Măjina (c. Alba de Jos), Dumbrava şi Nandru (c. Hunedoara), Pata (c. Cluj) etc. În Şercaia cei peste 260 de iobagi care aparţineau celor şapte scaune săseşti dădeau câte un ou de Crăciun, de Paşti şi de Rusalii, iar în colectiv „tot satu”, 200 găleţi sau câble de ovăs pe an. Câte două ouă pe an, pe care le puteau răscumpăra cu câte 6 creiţari, au declarat în 1820 că datorau şi locuitorii scaunului filial Sălitşe, ce aparţineau aceluiaşi stăpân. Însă şi ei mai aveau obligaţia colectivă de a da un anumit număr de stânjini de lemne pentru funcţionarii „Universităţii săseşti” de la Sibiu şi pentru „magazia cătănească”.

            În comitate daturile în natură se reduceau în zeci de sate la o găină şi zece ouă de Crăciun ori de Paşti. Iobagii arendaţi de baronul Huszár în Pustuţa, Suareş şi Blidăreşti au relatat în 1815 următoarele: „În afară de slujbă nu dăm nici o taxă pentru casă, dar datorăm alte censuri şi anume fiecare câte o găină şi zece ouă, a căror răscumpărare a fost fixată la 9 creiţari după normativul Tablei regeşti transilvănene, aprobat de Guberniul regal”.

            După satele în care „darurile” în natură se rezumau la o găină ori în locul ei la doi claponi şi zece ouă, mai numeroase erau acelea unde variau între 1-2 găină, 1-5 „pui de coponit” şi 10-30 de ouă. Într-o atare postură se găseau ţăranii dependenţi din Aciliu, Gheja, Gârbova de Sus, Gusu, Păuca, Oiejdea (c. Alba de Jos), Alecuş, Căpâlna, Sânmiclăuş, Valea Sasului (c. Târnava), Aruncuta, Ţeud, Lumpert, Fiscut (c. Cluj), Arpaşteu, Dobric, Nuşeni, Maia (c. Solnoc Int.), Şoimuşu de Mureş, Silvaşu de Sus, Fărcădinu de Jos (c. Hunedoara), Luminişu, Mireşu Mare (d. Chioar), Brad şi Ormindea (c. Zarand) etc. Conform afirmaţiilor iobagilor din Gheja, de exemplu, oamenii nemeşului Makai Samu şi cei ai văduvelor nobililor Adorján Gábor şi Szentpali Sándor erau obligaţi să le dea anual câte o găină, doi pui şi 20 de ouă; cei ai baronului Kemény Simon câte două găini şi, fiindcă nu aveau pui, câte 30 de ouă.

            Tot în 1820 reprezentanţii locuitorilor din Brad au mărturisit că iobagii nemeşilor Ribitzei Dániel şi Ferenc, Bálint Pál, Erdély Ferenc, Halmágyi József şi Balia Adam erau datori să le „dăruiască” anual câte 1 găină şi 12 ouă; cei ai nobililor Ribitzei László şi Brádi András câte 1 găină, 2 pui şi 10 ouă; cei ai nemeşului Brádi János câte 2 pui şi 20 de ouă, iar cei ai văduvei lui Brádi Farkas câte 2 găini, 1 pui şi 20 de ouă. În localităţi ca Aiton, Nireş, Morlaca, Rediu (c. Cluj), Buduş, Bozieş, Răscruci (c. Dăbâca), Bozeş, Orăştioara de Jos (c. Hunedoara), Oşoi (c. Solnoc Int.), Târlişua (d. Chioar), fie tuturor iobagilor, fie numai unora dintre ei, li se pretindea ca, în contul daturilor în natură, să dea nu numai găini, pui şi ouă, ci şi una sau mai multe mierţe de ovăs, la fel ca şi celor din Şercaia. Existau, de asemenea, localităţi unde proprietarii îşi obligau propriii iobagi ca, pe lângă ovăs, să le mai ofere în plus şi anumite cantităţi de unt, caş sau brânză, alune, mere pădureţe pentru oţet, miere de albine, sfoară de tei pentru legat viţa-de-vie ş.a.m.d. În Poşaga de Jos şi de Sus (c. Turda), sătenii au evidenţiat că dădeau anual curţilor nobiliare câte 1-2 găini, 10-20 de ouă, 2-3 mierţe de ovăs şi 2 mierţe de mere pădureţe; în Poşaga de Jos oamenii grofilor Toroczkai Pál şi Sándor le mai datorau, în plus, şi câte ¼ cupă de unt, precum şi câte două mierţe de alune. Locuitorii din Cuciulata (d. Făgăraş), iobagi ai contelui Mikes, ai nemeşului Boer şi ai fiscului, în contul „darurilor” în produse datorau anual câte: 6 găini fiecare iobag şi cu 1 găină jelerul; 2 feldere de mere pădureţe iobagul şi 1 felderă jelerul; o cupă de alune iobagul şi o jumătate de cupă jelerul; o fele de unt topit  iobagul cu vacă cu viţel.

            Conscripţia czirákyană a consemnat daturi în natură dintre cele mai grele în localităţile Ceaca, Chizeni, Ciumeni, Dobricel şi Simişna din comitatul Solnocul Interior şi în Petrila, Federi şi Livezeni din comitautl Hunedoara. În Ceaca, de exemplu, sătenii au relatat în august 1820 că: oamenii nemeşului Jabrotzki datorau anual fiecare câte 10 ouă de Crăciun, tot atâtea de Paşti, 10 pui pe timpul verii; cei ai văduvei lui Bogatai 1 găină şi 10 ouă de Crăciun, la fel de Paşti, 5 pui vara, 1 mierţă de ovăs, 2 fonţi legături de tei, 2 furci şi 1 greblă; cei ai baronului Bánffy Mihály şi ai nemeşului Molnár György câte 1 găină şi 10 ouă de Crăciun, aşişderea de Paşti, 2 mierţe de ovăs, 3 fonţi de legături de tei, 1 greblă, 2 furci şi 1 cupă sămânţă de cânepă; cei ai văduvei contelui Teleki Imre 1 găină şi 10 ouă de Crăciun, la fel de Paşti, 4 pui vara, 2 cupe de alune, 1 sfoară de hribe sau ciuperci, 200 pari de vie, 4 furci şi 2 greble; cei ai grofului Teleki László 1 găină şi 10 ouă de Crăciun, tot atâtea de Paşti, iar în contul slujbei de iarnă 2 furci şi o greblă; cei ai contelui Lázár József 1 găină şi 5 ouă de Crăciun, aşişderea de Paşti, 5 pui vara, 1 mierţă de ovăs, 1 cupă de alune, 1 sfoară de ciuperci, 1 cupă sămânţă de cânepă şi 1 mierţă de mere pădureţe; în  sfârşit, iobagii grofului Lázár Pál, 1 găină, 10 ouă şi 2 mierţe de ovăs de Crăciun, tot atâtea de Paşti, 5 furci, 4 greble, 1 osie şi 1 liocă de car. La câte 4 mierţe de ovăs, 2 mierţe de mere pădureţe pentru oţet, 6 furci obişnuite, 2 furci lungi, 2 greble, 4 osii de car, 1 trunchi pentru două roţi, 2 lioci, 1 corp de car şi 50 lopăţici de moară erau datori la 1820, alături de găini şi ouă, iobagii familiei Bánffy din Chizeni.

            La fel de numeroase şi de grele erau daturile în produse la Petrila. La 1820, cei 360 ţărani aserviţi grofilor Adám, Pál, Ferenc şi Borbála din familia Kendeffy aveau obligaţia să le dea: 19 căpriori, 66 perechi de găinuşe, 62 de găini, 170 pui, 620 ouă, 208 cupe de alune, 224 coşuri de răşină, 12900 praştile, 30000 pari de vie, 3800 melci şi 380 ocale de seu. La ultimii trei stăpâni, iobagii răscumpărau datul seului, împreună cu birişitul, slujba iobăgească şi cea femeiască, precum şi crâşmăritul, cu 34 berbeci, 18 piei de jderi şi 268 zloţi pe an.

            Aşadar, într-o serie de localităţi, îndeosebi în acelea ce se aflau în zone montane, daturile în natură au ajuns să se extindă asupra celor mai variate produse, inclusiv asupra uneltelor gospodăreşti, pe care locuitorii satelor iobăgeşti le confecţionau din lemn. Desigur, existau proprietari nobiliari care preferau să transforme daturile în produse, la fel ca şi cele în muncă, în zile suplimentare de robote. Astfel proceda baronul Kemény Farkas cu iobagii săi din Petrilaca (c. Alba de Jos), cărora le pretindea patru zile de muncă în locul a tot atâtea mierţe de ovăs, datorate anual ca „daruri” în produse[18].

            Se poate conchide, aşadar, că daturile în natură deţineau o pondere inegală în ansamblul obligaţiilor iobăgeşti. Într-un număr mai redus de localităţi rurale situate în regiuni muntoase şi cu dealuri înalte, prin mulţimea şi varietatea lor prezentau o povară tot atât de apăsătoare ca şi slujbele urbariale. În satele unde se rezumau însă numai la 1-2 găini sau pui de coponit şi la 10-20 de ouă anual erau totuşi relativ suportabile. De aceea în petiţiile sau memoriile înmânate delegaţiei imperiale la 1817 şi în plângerile exprimate cu prilejul conscripţiei czirákyene, reprezentanţii satelor iobăgeşti s-au referit cu precădere la povara robotelor şi a dijmelor.

            3. Dijmele iobăgeşti, împreună cu daturile în produse, formau renta feudală în natură. Moştenite ca şi robotele din evul mediu, majoritatea lor reprezentau obligaţia iobagilor de a da proprietarilor de moşii a zecea parte din toate produsele agricole obţinute pe extravilanele propriilor sesii. Excepţie făcea dijma din animalele mărunte şi din stupi care, la fel ca şi daturile în produse, proveneau din gospodăriile iobăgeşti intravilane.

            Dijma a fost, până la mijlocul secolului al XVI-lea, un privilegiu al Bisericii Catolice. Ea va fi însă secularizată, împreună cu averile mănăstireşti, la 1566, în urma Reformei religioase. Transformată într-un privilegiu al statului feudal, dijma ar fi putut constitui o sursă de venituri pentru visteria principilor ardeleni. Dar aceştia nu i-au prea dat importanţă până la sfârşitul veacului al XVII-lea, când Transilvania a devenit posesiune habsburgică.

            De însemnătatea dijmei şi-au dat seama reprezentanţii nobililor care au reuşit să impună în diploma leopoldină din 1691 dreptul lor de a o arenda de la fiscul austriac. Conscripţiile oficiale şi particulare relevă că, în deceniile premergătoare anului 1848, în numeroase sate din comitatele ardelene dijma era arendată de către proprietarii de moşii. Mai frecventă a fost arendarea dijmei din produsele agricole, aceea din animalele mărunte şi din stupi rămânând fiscului. Drept urmare, în multe sate dijma fiscală coexista cu cea percepută de nobili.

            Cele două tipuri de decimă puteau coexista şi în sensul că, în aceeaşi localitate, unii din săteni o datorau numai stăpânilor, iar alţii şi acestora şi fiscului. Iobagii din Bozieş (c. Dăbâca), de exemplu, au declarat, la 1820, că fiscului îi dădeau numai dijma din miei şi stupi, întrucât pe aceea din cereale, cânepă, sămânţă de cânepă, fasole şi must au răscumpărat-o domnii de pământ. În continuare au adăugat: „Împrejur şi în alte sate, unde-i vatră ungurească, tot aşa dau dijmă; unde-i vatră românească, acolo numai domnească dijmă e; împărătească nu-i”. Deosebirea făcută de iobagii din Bozieş se explică prin aceea că până în 1566 dijma bisericească o datorau numai iobagii maghiari care erau catolici. Iobagii români, fiind ortodocşi, dădeau dijma numai stăpânilor lor. Datorită secularizării, nobilii arendau dijma fiscală ce revenea după acele sesii iobăgeşti care aparţineau iobagilor maghiari. La fel procedau şi în cazul sesiilor în care, până la începutul secolului al XIX-lea iobagii maghiari au pierit în urma unor calamităţi şi au fost înlocuiţi de proprietari cu ţărani români. În astfel de cazuri, folosind sesii situate pe „vetre ungureşti”, iobagii români erau obligaţi să dea după ele dijmă fiscală ca şi cei maghiari.

            Conscripţiile oficiale şi particulare confirmă cele spuse de sătenii din Bozieş referitoare la prevalarea dijmei din cereale şi la alte produse ale solului, alături de cea din animale mărunte. O atare prevalenţă în regiunile preponderent agricole se poate deduce din următoarea relatare făcută de iobagii din Arpaşteu (c. Solnoc Int.) în septembrie 1820: „Din cucuruz, ovăs, alac, cu un cuvânt din tăte semănăturile, dăm a zecea parte domnilor posesori; şi din oi dăm dijma, cine are zece oi din 10 ia dijmă un miel; ... din oi şi din stupi dăm dijmă şi la fiscuş; dacă are 10 oi o gazdă, ia fiscuşul un miel; dacă n-are 10, plăteşte 1 creiţar de tăt mielu; da măcar câte coşniţe [cu albine] va avea omul numai o groşiţă plăteşte de o coşniţă”. Apoi au încheiat: „Aşa am auzit că domnii noştri plătesc arendă pentru decime de o moşie [sesie] 20 de groşiţe”.

            Spre deosebire de regiunile agricole, în zonele muntoase, unde ocupaţia de bază era creşterea animalelor, din acestea se pretindea dijma, fie ea fiscală, fie domnească sau urbarială. O astfel de dijmă s-a consemnat în localităţile: Brăzeşti şi Câmpeni (c. _Alba de Jos), Albac, Buceş şi Brad (c. Zarand), Mărişel şi Muntele Rece (c. Cluj), Bejan, Boholt, Dealu Mare, Federi, Luncani, Petrila (c. Hunedoara), Almaşu Mare, Camăr, Criştelec (c. Solnoc Mijlociu), Mălădia, Şumal (c. Crasna), Cărpiniş şi Finteşu Mare (d. Chioar).

            În comparaţie cu robotele şi daturile în muncă, dijmele par obligaţii iobăgeşti mai suportabile. Totuşi, datorită condiţiilor economice precare în care trăiau majoritatea ţăranilor dependenţi, ele constituiau o povară, fie că se pretindeau de fisc, fie de nobili, deoarece lipseau gospodăriile acestora de a zecea parte a produselor muncii lor. Ele se dublau când se dădeau şi proprietarilor nobiliari şi fiscului. Apăsarea dijmei duble asupra familiilor iobăgeşti răzbate din următoarea relatare a ţăranilor aserviţi din Bobâlna, făcută conscriptorilor în mai 1820: „O altă greutate a satului nost e aia că noi şi la arendaşul cel împărătesc şi la domnii locului dăm dijmă din miei şi din stupi; asta n-o putem noi socoti de unde să fie că ne îngrecăm cu dijma îndoită”.

            Povara dijmei creştea când, fie arendaşii, fie stăpânii iobagilor, iniţiau diferite metode pentru a o îngreuia. Una din aceste metode rezultă din afirmaţiile sătenilor din Mălăncrav (c. Alba de Sus). În iulie 1820 ei au afirmat mai întâi că în satul lor nu exista dijmă domnească, ci numai împărătească sau fiscală. Dijmă nu dădeau însă fiscului decât din miei şi stupi, deoarece pe aceea din cereale o arendaseră stăpânii lor. Aceştia au extins-o de la grâu, orz şi ovăs la cucuruz, must şi legume, iar în cazul dijmei din miei au transformat-o în nonă. Pentru a-i forţa pe săteni s-o accepte „au adus în hotarul satului vreo 500 de oi împotriva rânduielilor şi au interzis gazdelor cu 4 vite să ţină mai mult de 16 oi, ălora cu două vite mai mult de 8 oi, iar ăi  fără vite mai mult de 4 oi”. Pentru a nu-şi pierde vitele şi a menţine păşunea comunală numai pentru ele, familiile iobăgeşti au fost nevoite să se angajeze că vor da „domnilor din nouă miei unul”.

            O altă metodă utilizată de nobili s-a concretizat, fie sub forma obligării ţăranilor dependenţi de a întreţine mieii şi purceii de primăvara până toamna, fie în forţarea lor de a da pe lângă dijma obişnuită din cereale şi a zecea parte din plantele nou introduse. Ambele variante se reflectă în plângerea din februarie 1820 a iobagilor din amintita localitate făgărăşeană Drăguş.

            În districtul Făgăraş s-a introdus dijmă nouă din cartofi şi în alte localităţi, iar în Porumbacu de Jos chiar din pepenii verzi. Locuitorii din această comună au precizat, în martie 1820: „Noi dăm la curte dijmă a zecea din tot plugăritul, bucatele cu paie, cucuruz cu tuleu; din lubeniţe mai de mult nu au luat dijmă, da acum din lubeniţe iau; şi de când prăşim picioici şi de alea a zecelea; aşa se ia şi la alte curţi în ţinutul Ţării Oltului dijmele şi din miei şi din porci; şi roiul stupilor din a zecelea”.

            Dijmă nouă din cartofi li s-a impus şi iobagilor din Zărneşti şi Tohanu Nou care aparţineau districtului Braşov. Cei din Tohanul Nou au arătat, în decembrie 1819, că, în afara dijmei din cereale, arendaşii au introdus-o pe aceea din cartofi, iar de vreo cinci ani şi din varză, pe care înainte n-au dat-o niciodată. Dijmă din varză au început să pretindă relativ recent şi nobilii din Răstoci (d. Chioar), după cum reiese din cele spuse de săteni în iunie 1820. În Hoghiz (c. Alba de Sus), proprietarii au impus iobagilor dijmă până şi din mac, pe lângă cea tradiţională din cereale, cânepă, fasole, miei, iezi şi stupi.

            Într-o serie de localităţi din comitatul Hunedoara domnii de pământ au înlocuit dijma din purcei cu aceea a unui porc gras, pe care o pretindeau familiilor ce populau o sesie întreagă. Familiile ce locuiau pe o jumătate de sesie trebuiau să se asocieze cu cele de pe o altă sesie de jumătate pentru a da împreună un porc gras. Astfel proceda la 1806 contele Gyulai István, iar la 1815 urmaşii săi, cu iobagii ce foloseau sesii întregi sau de jumătate în Sulighete, Săliştioara, Dealu Mare, Vălişoara, Fornădia, Boholt şi Runc. Faţă de 1806, în 1815 porcul gras se putea răscumpăra cu bani. De exemplu, un iobag cu ½ sesie din Vălişoara avea posibilitatea să răscumpere jumătatea de porc gras cu 6 mariaşi. Iar celor cinci iobagi care foloseau o sesie întreagă în Dealu Mare li se permitea să achite în contul porcului gras 6 fl. anual.

            Obligaţia de a da porcul gras în contul dijmei este menţionată de conscripţia czirákyană şi în alte sate hunedorene, nu numai la iobagii conţilor Gyulai, ci şi la aceia ai familiilor nobiliare Bethlen, Barcsai, Levandai, Bornemisza, Domokos, Kuún, Ribitzei, Györffy etc. În comuna Bozeş, de pildă, iobagii conţilor Kuún László şi Farkas şi aceia ai baronului Bornemisza Lipót, pe lângă porcul gras dădeau şi dijmă din miei, iezi şi stupi. Oamenii căpitanului Levandai puteau răscumpăra porcii graşi cu 20 de zloţi, cei ai baronului Györffy cu 2 zloţi şi 30 creiţari, cei ai contelui Kuún Zsigmond cu 10 zloţi, cei ai grofului Kuún István cu 2 zloţi şi 30 creiţari etc.

            În comuna Muntele Rece (c. Cluj) sătenii au mărturisit că aceia dintre ei care aveau 30 de oi, pe lângă cei trei miei datoraţi drept dijmă, mai dădeau un miel de strungă. Tot ei au declarat că pentru a putea trimite gonacii în pădurea alodială „cine are 10 porci dă un porc la domni pentru ghindă; cine are mai puţin de 10 dă pentru un porc 13 creiţari şi fără asta pentru tătă turma dăm un porc de conyhe” [bucătărie][19].

            În comparaţie cu localităţile unde ţăranii dependenţi erau obligaţi numai la dijma din miei, iezi, porci şi stupi, acelea în care decima se percepea atât din animalele mărunte, cât şi din cereale şi alte produse ale solului, reprezentau o majoritate covârşitoare. Dijma varia de la an la an în funcţie de recolta obţinută de iobagi de pe extravilanele lor arabile, precum şi de numărul animalelor mărunte pe are le aveau în gospodăria intravilană. Imposibilitatea precizării cuantumului ei global pe localităţi a fost exprimată deosebit de clar, în iulie 1820, de reprezentanţii locuitorilor din Galda de Jos (c. Alba de Jos). Ei au subliniat că dau dijmă „din toate bucatele de seceră, din cucuruz, din vin, din cânepă, din in, din miei, din iezi de capră, din stupi; da fiindcă astea atârnă de la producţia anuală, domnul nu le poate fixa”. Totuşi, din datele pe care le oferă unele inventarieri de moşii nobiliare se poate deduce cantitatea şi valoarea anuală a dijmei ce se pretindea de către proprietarii acestora propriilor iobagi. O conscripţie din 1806 a moşiilor şi părţilor de moşii din 15 sate ce formau domeniul contelui Bánffy György, guvernatorul Transilvaniei, care avea centrul administrativ la Bonţida (c. Dăbâca) arată că dijma oscila, în anii cu recolte normale, între 400-500 mierţe de grâu, în jur de 150 mierţe de orz, 2000 mierţe de porumb şi între 200-300 mierţe de sămânţă de cânepă. O altă conscripţie din 1811 a moşiei baronului Wesseléni Farkas din amintita comună Dragu relevă că după cele 128 sesii iobăgeşti, stăpânite de 144 iobagi, i-au revenit ca dijmă: 285 clăi de grâu, 15 clăi de orz, 15 clăi şi 8 snopi de ovăs, 1324 mierţe de cucuruz ştiuleţi pe anul agricol 1802-1803; 256 clăi şi 20 snopi de grâu, 13 clăi de ovăs şi 745 mierţe de porumb-ştiulete pe anul agricol 1807-1808; 96 clăi de grâu, 2 clăi şi 2 snopi de ovăs şi 711 mierţe de cucuruz-ştiuleţi pe anul agricol 1808-1809; 269 clăi şi 5 snopi de grâu, 6 clăi şi 20 de snopi de ovăs şi 508 mierţe de porumb-ştiulete pe anul aricol 1809-1810; pe anul agricol 1810-1811, întrucât conscripţia s-a efectuat în august, nu s-a consemnat decât dijma din grâu, care însuma 211 clăi; în afară de cereale, curţii nobiliare din Dragu i-a mai revenit în aceşti ani, în medie, câte 12 clăi de cânepă, câte 12 vedre de vin şi câte 10 purcei.

            Conscripţia din 1815 a părţilor de moşii arendate de baronul Huszár József de la familia contelui Haller din localităţile Suareş, Pustuţa şi Blidăreşti (c. Solnoc Int.) oferă informaţii nu numai despre cuantumul dijmei pe anul agricol 1814-1815, ci şi referitor la valoarea ei bănească. Astfel:

            a. în Suareş, după 20 de sesii cu extravilane, dijma din grâul de toamnă a fost de 40 de mierţe, evaluate la 44 fl. ren.; cea din grâul de primăvară a echivalat cu 24 de mierţe apreciate la 28 fl.ren. şi 48 cr.; aceea din cucuruz-ştiuleţi s-a ridicat la 80 de feldere, din care puteau rezulta 26 mierţe de porumb-boabe estimate la 22 fl. şi 15 cr.; dijmei i s-au adăugat 20 de saci confecţionaţi din cânepă, de 5 mierţe fiecare, în valoare de 5 fl. şi 42 cr.;

            b. În Pustuţa, după 9 sesii valoarea dijmei a fost evaluată la 30 fl. şi 45 cr.;

c. în Blidăreşti, după 14 sesii iobăgeşti cu extravilane, dijma a echivalat

cu: 10 mierţe de grâu de toamnă şi de secară evaluate la 8 fl. ren. şi 20 cr.; 16 mierţe grâu de primăvară estimate la 19 fl. ren. şi 12 cr.; 9 mierţe de ovăs preţuite la 3 fl. ren. şi 14 mierţe de porumb-boabe în valoare de 13 fl.ren. şi 40 cr.

            Baronul Huszár lua de la iobagii din cele trei sate şi dijmă din miei, însă conscripţia nu le consemnează numărul şi nici valoarea lor pe localităţi. Se precizează doar că, în 1815, un miel se putea vinde cu 50 de cr.; de asemenea că acei care aveau mai puţin de 10 oi răscumpărau dijma din miei cu câte 6 cr. de fiecare miel.

            Dacă dijma din miei sau purcei determina nemulţumirea iobagilor, atunci când nu se percepea la timp, ci numai după câteva luni, cea din cereale le provoca mari neajunsuri în cazurile în care dijmuirea nu se efectua imediat după recoltă sau se pretindea mai mult de a zecea parte. Potrivit legislaţiei feudale, ţăranii aserviţi nu-şi puteau duce acasă recolta de pe loturile lor până când nu era dijmuită. Atunci când dijmuirea din cereale nu se efectua imediat după seceriş, recolta era expusă capriciilor vremii, îndeosebi pericolului ploilor, precum şi prădării ei de către păsări şi rozătoare. Petiţia înaintată de iobagii din Cisteiu Român (c. Alba de Jos), împăratul Francisc, în 1817, cu prilejul vizitei lui în Transilvania, relevă că recolta li s-a redus la mai mult de jumătate, atât din cauza nedijmuirii ei la timp, cât şi datorită colectorilor de dijme care prin abuz le-au luat mai mult de 1/10.

            Pagubele pe care le puteau produce colectorii de dijme ies mai convingător în evidenţă din memoriul iobagilor oraşului Dumbrăveni din satul Viişoara (c. Târnava). În memoriu ei îi reclamă pe arendaşii armeni că dijmuiesc câte cinci-şase şi „se urcă pe capul omului sărac ca moimele”; în afară de asta şi „în plus faţă de ce le dă judele sătesc, mai pretind 40, ba şi 50 florini sub titlu de cheltuieli, care înseamnă o mare greutate pentru sat”. Tot sub titlul de cheltuieli pretind şi iau cu forţa de la fiecare sătean, „câte 2-3, ba şi 4 clăi de grâu şi câte un coş de cucuruz, câştigând pe seama lor grămezi, pe care şi le împart între ei”. Abuzuri comiteau arendaşii şi la dijmuirea viilor.

            Ca şi în cazul daturilor şi în acela al dijmelor unii stăpâni de iobagi le converteau în zile de muncă suplimentare. La 1820 ţăranii aserviţi din Sântămăria de Piatră (c. Hunedoara) au relatat că erau scutiţi de dijmă, dar în locul ei efectuau 12 zile de clacă la via alodială din Măceu. La rândul lor, cei din Hoghiz (c. Alba de Sus) au dezvăluit că stăpânii i-au obligat să accepte, pe lângă robota obişnuită, o zi de muncă săptămânală în plus, în schimbul renunţării lor la decimă.

            Povara dijmei se uşura în acele sate, unde ea revenea preoţilor reformaţi. Un atare obicei a consemnat conscripţia czirákyană în localtiăţile Hăghig, Ariuşd şi Arpătac (c. Alba de Sus). În primele două clericii se mulţumeau cu 1 claie din 40, iar în a treia cu 1 din 20 de clăi.

            Existau şi sate care erau scutite de dijmă pe baza unor privilegii obţinute în perioada principatului. Locuitorii din Galaţi (d. Făgăraş), de exemplu, au spus conscriptorilor, în iulie 1820: „Dijmă nu dăm nici fiscului, nici domnilor, deoarece principele Rákoczy György a scutit satul de această sarcină”. Din perioada voievodatului şi a principatului au obţinut scutire de dijmă satele din scaunele secuieşti, inclusiv câteva localităţi din comitatul Alba de Sus care atunci făceau parte din secuime. În scaunul Mureş, de exemplu, au evidenţiat că nu erau obligate să dea dijma toate localităţile unde s-a efectuat conscripţia czirákyană. Doar în Fântânele şi Mitreşti sătenii au recunoscut că dădeau dijmă, însă numai din struguri sau din vin[20].

Specificul şi structura sesiei iobăgeşti din Transilvania reflectate

            în actele conscripţiei czirákyene

            Specificul sesiei urbariale ardelene din deceniile premergătoare anului 1848 reiese din răspunsurile date conscriptorilor de către reprezentanţii satelor iobăgeşti. În schimb, structura sesiei se dezvăluie din primul tabel întocmit tot pe baza declaraţiilor făcute de săteni cu ocazia conscripţiei czirákyene.

            Una din întrebări a fost astfel formulată, încât, prin răspunsul lor, ţăranii aserviţi să recunoască, pe de o parte că ei nu aveau asupra sesiilor decât dreptul de folosinţă, iar pe de altă parte că cel de proprietate constituia apanajul exclusiv al stăpânilor. În această privinţă sătenii din Aruncuta (c. Cluj) au mărturisit, în 1820: „Locurile şi moşia noastă tăt îi a domnilor; pentru aia nici a vinde, nici a [le] cumpăra nu putem”. La rândul lor, iobagii din Bandu de Câmpie (sc. Mureş) au spus conscriptorilor: „vânzarea şi cumpărarea loturilor nu este permisă şi nu-i în uz”. Prin „Locuri” ţăranii din Aruncuta au desemnat intravilanele, iar prin moşie pământurile arătoare şi fânaţele extravilane ale sesiilor. Spre deosebire de aruncuteni, sătenii din Band au înţeles prin loturi sesiile în întregul lor, cu părţile interne şi externe corespunzătoare. Numai locuitorii satelor din scaunul filial Sălişte, iobăgiţi relativ recent, şi-au afirmat dreptul de a vinde şi de a cumpăra loturile. De pildă, sătenii din Galiş au redat acest drept cu cuvintele: „Obiceiul de a vinde şi de a cumpăra moşiile le-am pomenit de la strămoşii noştri să-l ţinem şi astăzi”[21].

            Primul tabel care însoţeşte răspunsurile reprezentanţilor satelor iobăgeşti permite o imagine de ansamblu asupra structurii sesiei urbariale, întrucât pentru fiecare localitate conscrisă redă, în dreptul numelor tuturor iobagilor, mai întâi intravilanul şi apoi extravilanul pe care le aveau în folosinţă. La fel ca în Banat şi Crişana şi în Ardeal intravilanul reprezenta partea internă a sesiei situată în interiorul vetrei satelor, iar extravilanul apartenenţele ei aflate în hotarul localităţilor rurale.

1. Intravilanele, asemenea curţilor domneşti ale stăpânilor, dar la

 scară mult mai redusă, reprezentau locurile unde se găseau casele de locuit şi diferitele acareturi ale gospodăriilor iobăgeşti, cărora le aparţineau, de regulă, câte o grădină de zarzavat şi cu pomi fructiferi. O conscripţie din 1818 care a inventariat partea de moşie moştenită de baroneasa Jósintzi Judith în comuna Spini (c Târnava), redă suprafaţa intravilanelor jelerilor ei în mierţe şi stj², precum şi componentele acestora. De exemplu, sesia veche a jelerului Vasile Fulea junior avea intravilanul în suprafaţă de 1357 stj² , echivalent cu aproape ¾ iugăr sau 1 găleată ori câblă şi 3 ½ mierţe. Intravilanul se compunea din: a. o curte sau ogradă împrejmuită cu gard de 108,1/3 stj², adică ceva mai mult de 1/8 iugăr, respectiv ½ mierţă; b. o grădină cu pruni şi iarbă de 86,2/3 stj ² sau ceva mai puţin de 1/8 iugăr, respectiv ½ mierţă; c. o a doua grădină rezervată pentru zarzavat de 1066,1/3 stj², adică 66,1/3 stj² în plus peste 5/8 iugăr, respectiv 1 câblă sau găleată.

            De fapt, întinderea intravilanelor varia în funcţie de: situarea satelor iobăgeşti pe luncile râurilor ori în regiuni deluroase sau muntoase; apartenenţa ţăranilor aserviţi la categoria iobagilor sau la aceea a jelerilor; felul sesiilor, dacă erau vechi ori noi, întregi, de jumătate, de un sfert, de o optime etc. Din cele aproximativ 450 sate cercetate, în mai mult de jumătate intravilanele oscilau între ¼ şi 1 iugăr. Urmau ca proporţie numerică acelea care aveau până la ¼ iugăr şi apoi cele de peste 1 iugăr. În sate de şes concentrate, ca Dragu şi Răscruci (c. Dăbâca) sau Colun şi Motiş (c. Alba de Sus), aproape toate erau sub ¼ iugăr. Însă, în localităţile aflate în regiuni cu dealuri înalte şi mai ales în zonele montane ca Suareş, Pustuţa, Blidăreşti (c. Solnoc Int.), Criştelec (c. Crasna), Topliţa şi Stânceni (c. Turda), prevalau intravilanele mai mari de 1 iugăr şi chiar peste 2 iugăre. În Topliţa, de exemplu, din cele 24 de sesii moştenite de fiii contelui Teleki Mihály înainte de 1820, numai aceea a jelerului Ilie Criste avea sub 1 iugăr. Celelalte 23 stăpânite de iobagi variau: la 6 din ei între 1-2 iugăre, la 3 între 2-3 iugăre, la 7 între 3-4 iugăre, la 5 între 4-5 iugăre, la 1 între 5-6 iugăre şi tot la unul peste 6 iugăre. În astfel de cazuri intravilanul şi extravilanul constituiau un tot unitar, satele fiind împrăştiate datorită reliefului.

            Îndeosebi în zonele montane intravilanele sesiilor se găseau în posesiunea mai multor familii iobăgeşti, fie că erau întregi, fie de jumătate. Exemple de folosire în comun a intravilanelor nu lipsesc nici în regiunile de şes. În legătură cu acest mod de stăpânire a sesiilor, sătenii din Sâmbăta de Sus (d. Făgăraş) au explicat conscriptorilor, în decembrie 1819, că dacă un iobag a avut un „funduş” sau intravilan mare, acela, împreună cu „moşia” (sau extravilanul) „toţi copiii l-o împărţit într-atâtea părţi câţi inşi au fost”. De obiceiu casa părintească rămânea celui mai mic dintre fraţi. Ceilalţi fie se căsătoreau şi se stabileau pe „funduşurile” soţiilor, fie îşi construiau casă nouă pe intravilanul moştenit. Atunci când un tânăr primea moştenire un intravilan de la părinţi şi avea „un funduş” şi soţia, pe unul îl lăsa pustiu. De „aici vine că funduşurile noastre ori cu casă, ori pustele, într-atâtea părţi se împărţesc şi s-au împărţit, de nu se poate hotărî care este funduş [întreg] şi care de cât este”. Popularea intravilanelor de mai multe familii reiese şi din relatarea făcută de ţăranii din Cornăţel (c. Alba de Sus), aserviţi Universităţii săseşti din Sibiu, pe care au făcut-o cu ocazia conscripţiei czirákyene. În iulie 1820, ei au subliniat că în „mai toate ocinile se află 6 şi câte 8 gazde”. Exemple asemănătoare oferă conscripţiile în multe sate din comitatele Zarand şi Hunedoara.

            Indiferent de suprafaţa şi popularea intravilanelor, pe ele vieţuiau familiile de iobagi şi de jeleri. Pe ele se afla inventarul viu şi mort al gospodăriilor iobăgeşti, format din animalele domestice şi din uneltele agricole. Tot în cuprinsul lor se aducea şi se depozita, an de an, recolta de pe extravilane[22].

2. Extravilanele sesiilor iobăgeşti s-au consemnat în primul tabel al

conscripţiei czirákyene pe baza declaraţiilor reprezentanţilor sătenilor din fiecare localitate, la fel ca şi intravilanele. Declaraţiile au constituit răspunsuri la întrebările puse de conscriptori în legătură cu suprafeţele deţinute de fiecare ţăran aservit, atât în cazul intravilanelor, cât şi al extravilanelor. Prin felul cum au fost formulate întrebările, reprezentanţilor satelor iobăgeşti li s-a cerut să redea întinderea intravilanelor în măsuri vieneze (metretatum vienensium), iar a extravilanelor în iugăre şi stânjini pătraţi, în eventualitatea că aveau cunoştinţe despre aceste unităţi de măsurat suprafaţa.

            La întrebările conscriptorilor locuitorii satelor din comitate şi scaune au răspuns că nu ştiau cât de mare trebuie să fie o sesie întreagă în măsuri vieneze ori în iugăre şi stj², deoarece erau obişnuiţi din moşi-strămoşi pentru pământurile arătoare cu găleata sau câbla Ardealului şi cu subdiviziunea acesteia – mierţa, căreia în unele regiuni i se spunea felderă-ferderă, respectiv baniţă în altele, iar pentru fânaţe cu carul şi porţia. Sătenii din Cianu Mare (c. Turda), de exemplu, au declarat în 1820: „Noi nici moşie întreagă, nici jumătate de moşie şi câte pământuri arătoare s-ar cuveni după ele, nu ştim şi nu putem hotărî; măsura de Beci [Viena] încă nu ştim din câte măsuri ar fi cu măsurile noastre”. În acelaşi an iobagii din Şăuşa (sc. Mureş), au fost mai expliciţi, precizând: „Câte arabile şi fânaţe ar trebui să aibă un iobag cu sesie întreagă şi de câte măsuri vieneze ar fi ele nu ştim, după cum nu cunoaştem ce mărime ar avea un iugăr”.

            Ţăranii aserviţi nu au ajuns să se familiarizeze cu unităţile de măsurat suprafaţa introduse de autorităţile habsburgice, deoarece stăpânii lor n-au avut interesul ca ei să şi le însuşească. Caracteristică poate fi considerată în această privinţă atitudinea amintitei baronese Jósintzi Judith. În 1818 ea a angajat doi topografi care să-i inventarieze părţile domeniului său din câteva sate ardelene. Cei doi angajaţi şi-au început activitatea în comunele Spini şi Şona (c. Târnava), unde au măsurat în iugăre şi stj ² atât pământurile alodiale, cât şi cele iobăgeşti. Când au fost trimişi însă la Luna de pe Arieş (c. Turda), baroneasa le-a poruncit să consemneze în iugăre şi stj²  numai pământurile alodiale; pe ale iobagilor nu aveau voie să le conscrie decât în câble şi mierţe, respectiv în care şi porţii. La fel au procedat şi alţi nobili care au angajat specialişti pentru a le inventaria proprietăţile. Câblele şi mierţele, respectiv carele şi porţiile, folosite de ţărani desemnau suprafeţe aproximative, în comparaţie cu iugărele şi stj², care erau mult mai precise. Consemnarea pământurilor urbariale în unităţile de măsură utilizate de iobagi facilita deposedarea lor parţială, cu ocazia comasărilor sau în perspectiva unei eventuale reglementări urbariale[23].

            Din motive asemănătoare exponenţii intereselor nobilimii s-au opus introducerii oricărui criteriu legal care să stabilească suprafeţele sesiilor întregi, de jumătate, de un sfert, de o optime. Conscripţiile proprietăţilor nobiliare arată că suprafeţele sesiilor întregi, ca şi a fracţiunilor de sesii, depindeau de bunul plac al stăpânilor ori al adminsitratorilor acestora. Iobagilor cu fracţiuni de sesii li s-au putut impune astfel obligaţii similare cu ale acelora ce foloseau sesii întregi.

            De fapt, în lipsa unei reglementări urbariale, întinderea arabilelor şi fânaţelor extravilanelor ce aparţineau sesiilor iobăgeşti varia de la o regiune la alta, de la un sat la altul şi chiar la acelaşi stăpân de la un ţăran la altul. Suprafaţa lor era determinată de: aşezarea localităţilor rurale în zone de şes, deal sau munte, extinderea hotarelor comunale, mărimea pământului alodial în hotarul unui sat sau altul, numărul animalelor de tracţiune şi al braţelor de muncă din gospodăriile iobăgeşti, divizarea sesiilor între urmaşi de-a lungul mai multor generaţii ş.a.m.d. Diferenţa de potenţial economic între iobagii din aceeaşi localitate a fost recunoscută de ei cu prilejul conscripţiei czirákyene. Sătenii din Dârlos (c. Târnava) s-au referit, în iunie 1820, la această diferenţiere în felul următor: „Nu ştim după un loc de casă întreg cât de mare moşie se cade; unii au moşie mai mare, alţii mai mică; iugările pământurilor şi măsura becească între noi îs necunoscute”. Cu o lună de zile mai devreme iobagii din Vadu (sc. Mureş) au relatat: „sesiile noastre s-au fixat la o reîmpărţire recentă a hotarului, însă nici atunci în mod egal, fiindcă unii au primit pământuri mai multe, alţii mai puţine”. Prin acest răspuns, dat conscriptorilor, locuitorii din Vadu au evidenţiat că între ei existau diferenţe de avere care s-au respectat cu ocazia reamplasării extravilanelor lor, prilejuită de comasarea hotarului.

            Inventarele proprietăţilor nobiliare din primele decenii ale secolului al XIX-lea oferă exemple concrete referitoare la deosebirile dintre posesiunile iobagilor care aparţineau aceluiaşi stăpân. De pildă, în comuna Certej (c. Hunedoara), guvernatorul Transilvaniei, contele Bánffy György, stăpânea: 2 sesii întregi, 5 de jumătate, 6 de o treime, 1 de un sfert şi 5 de o şesime. În Şoimuşul de Mureş din acelaşi comitat guvernatorul avea o sesie de ½ şi cinci de 1/3. Dar extravilanele lor nu dispuneau de aceeaşi suprafaţă. De pildă, extravilanul sesiei de 1/3 a jelerului Petru Morar era constituit dintr-un pământ arător de 7 gălete şi 3 mierţe, precum şi dintr-un fânaţ de 1 car şi 15 porţii, în total 4 ½ iugăre. Un alt jeler cu 1/3 sesie, Urs Morar, dispunea însă de numai 2 câble şi 3 mierţe pământ arător şi de un cositor de 2 care, împreună echivalând cu 2 iugăre şi 600 stj².

            Conscripţiile domeniilor nobiliare demonstrează că existau sate unde proprietarii feudali considerau întregi acele sesii care aveau pământuri arătoare şi fânaţe de 4-6 iugăre, dar şi localităţi unde extravilanele iobăgeşti variau între 20-30 de iugăre. Astfel, în inventarul părţii de moşie moştenită de baronii Kemény Krisztina şi Miklós în Aiton (c. Cluj) figurează iobagul Bör János cu o sesie întreagă formată dintr-un pământ arător de 66 gălete şi 1 ½ mierţe, echivalente cu 33 de iugăre şi 300 stj², precum şi dintr-un cositor de 12 care şi 25 porţii sau 6 iugăre şi 675 stj². Alături de Bör János se menţionează şi iobagul Nicolae Cenan cu o jumătate de sesie, având însă numai 4 câble şi 2 mierţe arabil sau 2 iugăre şi 400 stj², respectiv 3 care ori 1 iugăr şi 800 stj² fânaţ. Evident că, în comparaţie cu sesia întreagă a lui Bör, aceea a lui Cenan nu poate fi considerată de jumătate, ci de cel mult o optime.

            Pentru echivalarea câblelor şi mierţelor, respectiv a carelor şi porţiilor, în iugăre şi stj², un real sprijin oferă delcaraţiile reprezentanţilor ţăranilor dependenţi din Berivoiu Mare, Herseni şi Drăguş (d. Făgăraş), prilejuite de conscripţia czirákyană. Cei din Berivoiu Mare au arătat, în iulie 1820, că iobagilor erariali ai fiscului le reveneau în medie arătoare de 20 gălete, echivalente cu 30 de măsuri vieneze sau cu 10 iugăre, iar fânaţe de 11 „ierdaşe”, adică de 11 iugăre egale cu 33 măsuri vieneze ori cu 22 care. Spre deosebire de iobagii fiscului, oamenii nemeşului Boer Antal din aceeaşi localitate aveau în folosinţă arabile de 16 gălete, echivalente cu 8 iugăre ori cu 24 măsuri vieneze, precum şi fânaţe de 9 „ierdaşe” sau 27 măsuri vieneze ori 18 care”.

            O diferenţă asemănătoare exista între posesiunile iobagilor fiscali şi aceia ai nemeşului Herszényi din comuna Herseni. Însă în Drăguş, stăpânind numai un proprietar, baronul Bruckenthal, conscripţia a consemnat o singură medie: de 12 câble sau 6 iugăre pentru pământul arător şi de 6 care ori 3 iugăre pentru fânaţe[24].

            Conscriptorii au întocmit principalul tabel care însoţea răspunsurile reprezentanţilor satelor iobăgeşti la întrebări, folosind criterii asemănătoare acelora indicate de locuitorii din Berivoiu Mare. Într-adevăr, fiindcă sătenii au dat peste tot informaţii referitoare la extravilanele sesiilor în câble sau gălete şi mierţe, respectiv în care şi porţii, conscriptorii le-au trecut în tabel transformate pentru intravilane în măsuri vieneze, iar pentru arabile şi fânaţe în iugăre şi stânjini pătraţi. Parcurgerea datelor cuprinse în acest tabel pentru 450 de sate permite stabilirea suprafeţei medii a pământurilor arătoare şi a fânaţelor iobăgeşti pe localităţi, comitate, scaune şi districte.

            Date complete a publicat istoricul Trocsányi despre comitatele Crasna şi Solnocul de Mijloc şi despre districtul Chioar din Partiumul nord-estic. În comitatul Crasna s-au conscris 65 de localităţi pentru care s-au consemnat 3459 familii de iobagi cu sesii. Împreună aveau în folosinţă 14029 iugăre pământuri arabile şi 5617 1/8 iugăre fânaţele. Împărţind aceste cifre la numărul iobagilor rezultă o medie de 3 iugăre şi 1521 stj² la arătoare şi de 1 iugăr şi 961 stj² la cositoare. În nici unul din cele 65 de sate media arabilelor iobăgeşti nu depăşea 10 iugăre: în 14 varia între 5-10 iugăre, în 45 între 2-5 iugăre, în 5 între 1-2 iugăre şi în 2 sub 1 iugăr. Media la fânaţe era sub 5 iugăre în toate localităţile: în 18 oscila între 2-5 iugăre, în 32 între 1-2 iugăre, în 15 sub 1 iugăr.

O medie a pământurilor arătoare între 4-5 iugăre, iar la fânaţe între 1-2 iugăre rezultă din actele conscripţiei şi în Solnocul de Mijloc şi în Chioar. Solnocul de Mijloc a fost conscris cu 130 de sate, în care vieţuiau 6783 familii iobăgeşti. Arabilele aflate în folosinţa lor erau de 31926, ½ iugăre, iar fânaţele de 8869 7/8 iugăre. Chioarul avea 77 de comune rurale, iar în ele trăiau 2645 familii iobăgeşti. Suprafaţa arătoarelor aflate în posesiunea lor însuma 11351,5/8 iugăre, iar a fânaţelor 4967,7/8 iugăre.

În comitatul Alba de Sus conscripţia czirákyană a consemnat 3604 iobagi cu sesii în 44 de localităţi din totalul de 70, în celelalte predominând ţăranii liberi şi grănicerii. Pământurile arătoare ale celor 3604 iobagi însumau 19904,3/8 iugăre, iar fânaţele 9173,3/4 iugăre. Media arabilelor era aici de 5,1/2 iugăre, iar a fânaţelor de 2,1/2 iugăre. Pe localităţi media arabilelor varia: în 2 între 10-19 iugăre, în 27 între 5-10 iugăre, în 14 între 2-5 iugăre, doar într-un sat fiind sub 1 iugăr. La fânaţe media oscila: în 26 între 2-5 iugăre, în 16 între 1-2 iugăre şi tot într-un sat sub 1 iugăr. De fapt, satul în care şi media arabilului şi aceea a fânaţului se situa sub 1 iugăr era Colunu.

Pentru celelalte unităţi administrativ-teritoriale ale Transilvaniei, datele privind localtiăţile şi iobagii cu sesii sunt parţiale. Astfel, pentru comitatul Alba de Jos ele se referă la 26 sate, pentru comitatul Turda la 16, pentru Solnocul Interior tot la 16, pentru districtul Făgăraş la 14, pentru comitatul Hunedoara la 13 etc. În cele 26 de comune din Alba de Jos media arabilelor era de numai 3,1/4 iugăre, iar a fânaţelor ceva mai mare, de 1,1/2 iugăr. Ea s-a obţinut prin raportarea a 3680 iobagi cu sesii la 11895 iugăre pământ arător şi la 6868 iugăre fânaţe. Explicaţia mediei de doar 3,1/4 la arătoare constă în faptul că o parte din cele 26 localităţi se aflau în Munţii Apuseni.

Spre deosebire de Alba de Jos, în cele 16 sate cercetate din Solnocul Interior media arabilelor urca la 6,1/2 iugăre, iar a fânaţelor la 3,1/3 iugăre. Aceste medii s-au obţinut prin împărţirea a 4023,1/4 iugăre arătoare şi a 2009,3/8 cositoare la 606 iobagi cu sesii.

În cele 16 localităţi studiate de comitatul Turda media era chiar ceva mai mare, la arătoare de 7,1/3 iugăre şi la fânaţe de 4 iugăre. Aici 996 iobagi cu sesii aveau în posesiune 7101,5/8 iugăre pământ arabil şi 3889 iugăre fânaţe. Media ceva mai mare în comitatul Turda s-a datorat situării în aşa-numita Câmpie a Transilvaniei a celor mai multe din cele 16 localităţi conscrise, unde hotarele comunale erau mai întinse.

Dimpotrivă, în districtul Făgăraş relieful era mai accidentat, dar satele erau mai bine populate. În cele 14 sate făgărăşene accesibile cercetării, conscripţia a înregistrat 1412 iobagi cu sesii care aveau împreună 5851,7/8 iugăre arabil şi 4258 iugăre fânaţe. Media în cazul arătoarelor era de 4 iugăre, iar a cositoarelor de 3 iugăre.

            Un caz aparte poate fi considerat scaunul Mureş, unde, din 26 de localităţi de la care s-au păstrat actele conscripţiei czirákyene, în cele mai multe predominau ţăranii liberi secui şi nu cei aserviţi. Într-adevăr în 9 sate s-au conscris între 1-5 iobagi, în 4 între 6-9, în 6 între 12-19, în 4 între 24-37, doar în Mitreşti înregistrându-se 43, iar în Fântânele 52. În total 379 iobagi cu sesii. Din cele 14 localităţi cu mai puţin de 10 iobagi, în 6 media arabilelor oscila între 1-2 iugăre, în 4 între 2-5 iugăre şi tot în 4 între 7-13 iugăre. Din celelalte comune cu peste 10 iobagi, media arătoarelor varia: în 9 între 2-5 iugăre, iar în 3 între 6-13 iugăre. La fânaţe media era şi mai deficitară, în 12 localităţi fiind sub 1 iugăr, iar în 14 între 1 şi 1,1/2 iugăr.

            La nivelul tuturor celor 450 de localităţi studiate numai în Purcăreţ (d. Chioar), media pământurilor arătoare era de 22 de iugăre. Tot într-o singură comună din districtul Chioar s-a consemnat o medie la fânaţe de 18 iugăre. Din totalul de 450 de sate, numărul celor în care media arabilelor oscila între 10-16 iugăre era sub 20, iar a acelora ce dispuneau de fânaţe între 5-10 iugăre nu ajungeau nici la 15; circa 160 aveau suprafeţe medii la pământuri arătoare între 5-10 iugăre şi în jur de 200 între 2-5 iugăre; sub 2 iugăre s-au conscris în aproximativ 60 de localităţi. La fânaţe suprafaţa medie varia între 2-5 iugăre în circa 140 de sate şi sub 2 iugăre în aproape 200; dintre acestea din urmă media fânaţelor era de fapt sub 1 iugăr în aproximativ 140; celelalte nu aveau deloc fânaţe. Din datele oferite de J.Grimm reiese că, în preajma anului 1848, în 2314 sate ardelene cu iobagi au existat 175543 familii cu sesii care au avut în posesiune pământuri urbariale extravilane în suprafaţă de 1497571 iugăre, ceea ce echivala cu o medie generală de 8 iugăre. Pe jelerii urbariali care nu dispuneau decât de intravilane, nu i-a luat însă în calcul[25].

            Media extravilanelor folosite anual de iobagi s-ar reduce cu o treime sau cu jumătate, dacă s-ar ţine cont că era în uz asolamentul bienal şi cel trienal. Ea s-ar restrânge, de asemenea, dacă s-ar lua în calcul şi jelerii, al căror număr reprezenta aproximativ jumătate din acela al iobagilor. Conscriptorii i-au trecut însă în tabel separat ca jeleri numai pe acei ţărani aserviţi care dispuneau doar de intravilane. De aceea n-au fost luaţi în calcul la stabilirea mediei arabilelor şi fânaţelor urbariale pe localităţi, comitate, scaune şi districte.

Inechităţi generate de conscripţia czirákyană

            Conscripţia czirákyană s-a încheiat fără a aduce ţărănimii dependente ameliorarea vieţii ei cotidiene prin sperata uşurare a obligaţiilor faţă de stăpânii feudali şi statul habsburgic. Nobilimea a profitat însă din plin de efectuarea conscripţiei, deşi i s-a opus şi s-a străduit s-o obstrucţioneze înainte de a începe. Mai întâi a favorizat-o lipsa din instrucţiunile imperiale a unei prevederi care să se refere la suprafeţele pădurilor şi păşunilor aflate în posesiunea devălmaşe a comunităţilor din satele iobăgeşti. Lipsa de interes a autorităţii imperiale de a se conscrie şi suprafeţele posesiunilor obşteşti se datora faptului că ele nu erau impozabile, întrucât se considera că se foloseau în comun şi de gospodăriile ţărăneşti şi de curţile nobiliare. Întrebările referitoare la pădurile şi păşunile comune au fost astfel formulate încât reprezentanţii satelor iobăgeşti să nu indice suprafeţele acestora, ci să specifice doar că dispuneau sau nu de ele, eventual că aveau beneficii de pe urma lor. De pildă, referitor la fondul silvic, locuitorii din Şinca Nouă (d. Făgăraş) au dat, în 1820, următorul răspuns: „Pădure şi lemne de foc şi de nimeşti [de construcţii] în hotaru nost avem destule; putem duce cât vrem şi cât putem birui, şi le putem vinde unde vrem noi, că cu lemne ne câştigăm pita şi biru împăratului”. În schimb, iobagii din Şăuşa, situată în Câmpia Transilvaniei, s-au jeluit conscriptorilor că: „neavând pădure şi lemne de foc pe hotaru nost sântem chichileni pe bani a cumpăra lemne; şi die rându focului trăim cu paie, gunoaie şi cu coceni”.

            În legătură cu imaşul obştesc unele sate au recunoscut că-l aveau îndestulător, iar altele insuficient. Pentru primul caz edificatoare este următoarea declaraţie a ţăranilor aserviţi din Densuş (c. Hunedoara): „Păşune şi adăpătoare pe sama marhelor avem destule şi bune; încă şi din alte hotare vin marhe la îngrăşală”. Pentru al doilea caz poate servi exemplul satului Rigmani (sc. Mureş). Locuitorii de aici s-au exprimat astfel: „Păşuni propriu-zise n-avem; ogoarele şi fânaţele nu produc hrană destulă pentru întreţinerea animalelor noastre de-a lungul unui an întreg; de aceea, când hrana se împuţinează trimitem marhele noastre pe imaşul scaunului, unde plătim 2 garaşi de vită şi 1 garaş de oaie”. Singurul sat unde s-a conscris atât suprafaţa pământăruilor arătoar şi a fânaţelor aflate în folosinţa individuală a iobagilor, cât şi a posesiunilor obşteşti a fost Şelcău (c. Alba de Sus). Aici cei 41 de iobagi saşi au precizat că arabilele şi fânaţele lor aveau o întindere de 289 iugăre, iar pădurile şi păşunile comune 300 iugăre.

            Prin prevederile lor, instrucţiunile privind efectuarea conscripţiei czirákyene favorizau tacit deposedarea aproape totală a satelor iobăgeşti de pădurile comune şi parţial de păşunile obşteşti. De fapt, după cum s-a demonstrat, unii proprietari feudali au înfăptuit importante rapturi şi în primele două decenii ale sec. XIX pe baza legilor adoptate de dietele din 1791 şi 1811. Conscripţia czirákyană va amplifica procesul deposedării de aceste posesiuni comune în perioada dintre 1820-1848.

            Proprietarii de moşii vor fi  stimulaţi să continue şi chiar să amplifice după 1820 deposedarea parţială a iobagilor de o parte a posesiunile lor individuale prin obligarea conscriptorilor de a completa separat următoarele două tabele, după terminarea celui principal. Unul se intitula „Connotatio vinearum”, iar celălalt „Conscriptio extirpatarum”. Cel dintâi a consemnat suprafeţele cultivate cu viţă-de-vie de fiecare iobag, iar al doilea pământurile obţinute prin defrişare. Notarea lor pe formulare diferite va permite, după 1820, nobilimii să şi le însuşească, invocând legile în vigoare şi dreptul ei exclusiv de proprietate.

            Nobilimea însăşi îşi va crea posibilitatea de a răpi parţial, după 1820, din pământurile şi fânaţele extravilanelor iobăgeşti prin răspândirea zvonului că efectuarea conscripţiei czirákyene avea doar menirea de a permite fiscului austriac să mărească impozitele. Zvonul i-a influenţat pe iobagii din multe localităţi să declare conscriptorilor mai puţine arbile şi fânaţe decât foloseau în realiate. Efectele acestui zvon sunt confirmate de exemplele localităţilor Meteş (c. Alba de Jos) şi Sâmbăta de Sus (d. Făgăraş). În Meteş dregătoria comitatensă a descoperit că reprezentanţii satului au mărturisit fals cu prilejul conscripţiei, deoarece din cele 462 iugăre înscrise în tabelele de dare au declarat numai 358,1/2 iugăre. Reluându-se lucrările conscripţiei, la 6 iulie 1820, s-a constatat că iobagii din Meteş aveau în realiate pământ mai mult chiar decât cel ce figura în tabela de dare şi anume 536,3/4 iugăre arabile şi 446,1/2 fânaţe.

            Efectuarea conscripţiei czirákyene în Sâmbăta de Sus i-a prilejuit arendaşului Mina Zotta al moşiei prinţului Grigore Basarab-Brâncoveanu să observe că:

a. într-o conscripţie din 1772 figura, în cazul pământurilor arătoare, o suprafaţă de 3060 câble echivalente cu 1530 iugăre, iar la fânaţe de 1184 care de fân sau 592 iugăre;

b. într-o inventariere din 1818 apăreau numai 1031 câble egale cu 515,1/2 iugăre arabil şi 878 care sau 489 iugăre fânaţe;

c. în decembrie 1819 sătenii au declarat conscriptorilor doar 860 câble arător, identice cu 430 iugăre şi 207,2/3 care fânaţe, adică aproape 104 iugăre.

Comparând aceste date rezultă că sătenii din Meteş au declarat, cu prilejul conscripţiei czirákyene, numai 1/3 din pământul pe care-l aveau în folosinţă, iar cei din Sâmbăta doar ¼ din cel înregistrat în 1772[26].

Conscripţia czirákyană va oferi nobilimii posiblitatea de a-şi amplifica, după 1820, acţiunile de sporire a pământurilor alodiale în detrimentul celor iobăgeşti, mai ales prin comisiile clasificatoare. Potrivit prevederilor instrucţiunilor imperiale, aceste comisii se vor înfiinţa după terminarea conscripţiei la nivelul comitatelor, scaunelor şi districtelor. Lor trebuia să li se trimită câte un exemplar din actele conscripţiei czirákyene pentru fiecare sat. Membrii comisiilor clasificatoare aveau obligaţia ca, pe baza acestor acte întocmite conform declaraţiilor reprezentanţilor satelor iobăgeşti, să procedeze la stabilirea pentru fiecare localitate a clasei sau categoriei hotarului ei. În perspectiva înfăptuirii reglementării urbariale, clasa sau categoria stabilită de comisarii clasificatori trebuia să devină criteriul hotărâtor în fixarea suprafeţei intravilanelor şi extravilanelor sesiilor iobăgeşti din toate comunele conscrise. Suprafaţa cea mai redusă urma să revină sesiilor din satele cu hotarele de clasa întâia, iar cea mai extinsă în localităţile de categoria a treia.

Comisiile clasificatoare au funcţionat pe parcursul ultimelor luni ale anului 1820 în toate unităţile adminsitrativ-teritoriale din Transilvania. În comitatul Alba de Sus, de exemplu, activitatea comisiei clasificatoare s-a încheiat în decembrie 1820 şi s-a concretizat în „Instrumentum classificatorum”. Prin el, comisarii clasificatori au trecut în categoria întâia 50 din totalul celor 70 de sate ale comitatului. Alte 15 localităţi le-au încadrat în categoria a doua. În celelalte 5 comune nu existau sesii iobăgeşti sau jelereşti, ele fiind locuite numai de ţărani liberi sau de grăniceri. Studiind însă declaraţiile făcute de reprezentanţii celor 70 de sate în faţa conscriptorilor reiese că o bună parte din acelea care au fost trecute de comisarii clasificatori în categoria întâia erau în realitate de clasa a doua; rezultă, de asemenea, că cele 15 comune clasificate în categoria a doua, dispuneau, fără excepţie, de hotare de calitatea a treia.

Pornind de la această departajare a localităţilor după calitatea hotarelor, membrii comisiei clasificatoare au propus suprafeţele ce urmau să fie stabilite în eventualitatea reglementării urbariale, atât pentru intravilanele, cât şi pentru extravilanele sesiilor iobăgeşti. Pentru intravilane au insinuat că ar fi fost suficientă o suprafaţă de maximum 1 câblă sau 4 mierţe ardeleneşti,  echivalente cu 800 stj² în cazul satelor cu hotare întinse şi de 3 mierţe ori 600 stj² în celelalte localităţi. Referitor la extravilane au sugerat ca pământurile arătoare să se stabilească la 3 iugăre în satele cu hotare de clasa întâia, iar la acelea de categoria a doua să nu depăşească 4 iugăre. În ceea ce priveşte fânaţele au propus 1,1/2 iugăr, pentru ambele categorii.

Analiza propunerilor comisarilor clasificatori din Alba de Sus relevă, pe de o parte, strădania lor de a asigura nobilimii, ale căror interese le reprezentau, posibilitatea de a-şi însuşi acele pământuri care depăşeau plafonul propus, în eventualitatea unei reglementări urbariale şi chiar în perspectiva desfiinţării iobăgiei. Pe de altă parte, propunerile adeveresc că în ambele eventualităţi nu se urmărea totuşi o deposedare totală, ci numai parţială a iobagilor de posesiunile lor. Însăşi interesele nobilimii pretindeau să se lase în folosinţă ţăranilor aserviţi suprafeţe minime nu numai de pământuri arătoare şi fânaţe, ci şi de păşuni comunale. Numai dispunând de un potenţial economic minim iobagii aveau putinţa de a-şi procura unelte agricole, de a-şi întreţine animalele de tracţiune şi de a-şi reface forţa de muncă, fără de care pământurile alodiale nu s-ar fi putut valorifica. Dar, suprafeţele extravilanelor ce ar fi urmat să fie lăsate ţăranilor nu trebuiau să le asigure independenţa economică. Aceste suprafeţe minime i-ar fi obligat să solicite pământ alodial suplimentar,  pe bază de contract, în schimbul unor zile de muncă necesare valorificării marilor proprietăţi nobiliare.

Prin prevederile ei, conscripţia czirákyană va oferi nobilimii noi perspective în a continua şi amplifica procesul de extindere a părţilor alodiale ale proprietăţilor lor şi de diminuare a celor urbariale, în toată perioada dintre 1820-1848[27].

Concluzii

Importanţa conscripţiei czirákyene constă în faptul că ea oferă cea mai amplă sursă de documentare pentru istoria ţărănimii aservite şi a agriculturii transilvănene din prima jumătate a veacului al XIX-lea. Într-adevăr, datele cuprinse în conscripţie pot fi considerate valabile atât pentru deceniile premergătoare înfăptuirii ei, cât şi pentru cele ce i-au urmat până în 1848. Ea s-a efectuat în peste 2300 de sate situate pe întreg cuprinsul Transilvaniei, în toate comitatele, scaunele şi districtele care o compuneau ca unităţi administrativ-teritoriale. De aceea, conscripţia constituie o veritabilă oglindă a lumii satelor ardelene din perioada respectivă.

În afara informaţiilor referitoare la sesiile aflate în posesiunea ţăranilor aserviţi şi a obligaţiilor pe care, în schimbul folosirii lor, le aveau faţă de proprietarii nobiliari ai moşiilor, conscripţia czirákyană permite constatarea că şi în deceniile premergătoare anului 1848, ca şi în evul mediu, în modul de organizare al producţiei agricole continua să prevaleze asolamentul bienal. Din răspunsurile date conscriptorilor de către reprezentanţii satelor rezultă că şi acolo unde existau trei sole nu se practica rotaţia culturilor, ci  una din ele, redusă ca suprafaţă,  se folosea anual, iar celelalte două alternativ, de la un an la altul, ca şi în cazul asolamentului bienal. Prin folosirea alternativă, partea hotarului lăsată ogor într-un an să se odihnească, permitea solului să se refacă şi să se obţină de pe ea o recoltă normală în anul următor, când era repusă în circuitul productiv. Dar acest sistem scotea anual din procesul de producţie jumătate sau în cel mai bun caz o treime din hotarul satului unde se practica asolamentul bienal şi respectiv cel trienal.

Însă, cu toată alternanţa în folosirea părţilor arabile ale hotarelor săteşti, producţia agricolă era scăzută în majoritatea localităţilor, pe de o parte fiindcă nu s-a ajuns să se selecteze boabele cerealelor pentru însămânţare, iar pe de altă parte pentru că ţăranii aserviţi lucrau pământurile arătoare cu animalele lor de calitate scăzută şi cu unelte rudimentare. Principalele componente ale carelor şi plugurilor erau din lemn, doar osiile, resepctiv brăzdarele şi cormanele fiind eventual din fier. Grapele, inclusiv colţii lor, ca şi furcile şi greblele, erau numai din lemn. Din aceste cauze la cele mai grele munci agricole, cum era ogorâtul sau cărăuşia trebuiau să se înjuge două şi chiar trei perechi de boi. În răspunsurile date conscriptorilor, sătenii au precizat peste tot că la astfel de munci li se pretindeau de către domnii lor să efectueze robotele cu patru boi, iar dacă nu dispuneau decât de doi erau obligaţi să se întovărăşească.

Referitor la producţia agricolă reprezentanţii satelor au arătat că la un bob de grâu semănat în cele mai multe cazuri obţineau la recoltare doar două-trei, cel mult patru boabe. Numai în câteva sate situate pe luncile râurilor au mărturisit că puteau ajunge, în anii cu recolte normale, la cinci-şase boabe. Producţia era asemănătoare la secară, orz şi ovăs. Desigur, la atare producţie contribuia şi treieratul cu îmblăciile, care făcea ca o parte din recoltă să se piardă. Prevalenţa treieratului principalelor cereale cu îmblăcitul constituia şi ea o dovadă că tehnica agricolă folosită de gospodăriile iobăgeşti rămăsese aproximativ aceeaşi din evul mediu.

Conscripţia czirákyană atestă o producţie mai mare la porumb şi cartofi. Ele erau însă plante relativ noi. Suprafeţele cu porumb s-au extins pe parcursul secolului al XVIII-lea, iar cartoful s-a generalizat la începutul veacului următor, cu ocazia marii foamete dintre 1814-1817. Ambele plante au contribuit la ameliorarea hranei familiilor iobăgeşti.

Înapoierea agriculturii se confirmă prin conscripţia czirákyană şi datorită faptului că reflectă folosirea producţiei cerealiere în cea mai mare parte pentru consum şi nu pentru a fi valorificată pe piaţă. Semnele înnoitoare ale tranziţiei spre agricultura de tip capitalist lipseau cu desăvârşire în gospodăriile ţărăneşti şi în majoritatea celor nobiliare. Pentru gospodăriile ţărăneşti sursa cea mai importantă de a face rost de bani ca să-şi plătească impozitele şi să-şi procure minimul inventarului agricol, de care aveau nevoie în procesul de producţie,  era comercializarea animalelor şi a produselor animaliere. Animalele puteau fi transportate pe picioarele lor, pe distanţe mari, până spre partea apuseană a Imperiului habsburgic, unde aveau un preţ mai bun. De aceea nu întâmplător una din întrebări puse ţăranilor cu ocazia conscripţiei czirákyene s-a referit la târgurile pe care le frecventau. Din răspunsurile date conscriptorilor rezultă că cele mai multe din aceste târguri erau anuale şi cu ocazia lor duceau la vândut aproape exclusiv animale. Multe din aceste târguri anuale aveau loc în comunele mai mari situate în regiuni propice la întretăieri de „drumuri de ţară” cum se numeau atunci şoselele de mai târziu. Pentru a-şi valorifica la preţuri cât mai bune animalele, sătenii nu se rezuau numai la târgurile apropiate, ci se deplasau şi la distanţe de zeci de kilometri. În târgurile mai apropiate se valorificau mai ales păsările, ouăle, slănina, laptele, caşul, brânza, smântâna, fructele etc. La comercializarea acestor produse mai favorizate erau acele sate care se aflau în apropierea unor oraşe mari cum erau Braşovul, Sibiul, Clujul, Târgu Mureşul etc.

În tot cazul, posibilităţile limitate de a-şi comercializa produsele la preţuri corespunzătoare valorii lor pot fi considerate printre cauzele care au contribuit până la revoluţia din 1848-1849 la menţinerea unui trai scăzut în lumea satelor, nu numai pentru majoritatea familiilor iobăgeşti, ci şi pentru acelea ale ţăranilor liberi şi ale micilor nobili.

Fireşte, un tablou mai veridic al potenţialului economic al gospodăriilor iobăgeşti ar fi oferit conscripţia czirákyană, dacă ea ar fi consemant şi inventarul lor viu şi mort. Iar o comparaţie între potenţialul economic al gospodăriilor iobăgeşti şi acela al familiilor de ţărani liberi şi de mici nobili ar fi devenit posibilă dacă în 1819-1820 conscripţia s-ar fi extins şi asupra lor, fiind şi ele plătitoare de impozite. În cazul gospodăriilor iobăgeşti lipsa datelor despre înzestrarea lor cu animale mari şi mici şi cu unelte agricole este compensată doar parţial de inventarele sau conscrierile domeniilor nobiliare întocmite mai ales cu prilejul împărţirii moşiilor şi ţăranilor aserviţi între urmaşii marilor nobili decedaţi. Tot aceste inventarieri ale domeniilor nobiliare permit să se constate în ce localităţi moştenitorilor le reveneau atât pământuri iobăgeşti, cât şi alodiale, ori numai urbariale. Lipsa părţilor alodiale în conscripţia czirákyană nu permite nici constatarea în fiecare sat a raportului existent între ele şi părţile urbariale ale moşiilor. Această lipsă se poate deduce din acele precizări ale iobagilor făcute conscriptorilor cu privire la obligaţia lor de prestare a robotelor în hotarele altor localităţi.

Neajunsurile cele mai mari le va aduce conscripţia czirákyană ţăranilor aserviţi prin faptul că n-a fost însoţită de o reglementare urbariale asemănătoare cu aceea din Ungaria, Banat şi Crişana introdusă între 1767-1780. De fapt, conscripţia a adus avantaje exclusiv pe seama fiscului imperial şi al nobilimii. Fiscul şi-a atins scopul urmărit în sensul că datele conscripţiei i-au oferit informaţii mai exacte asupra pământului aflat în posesiunea iobagilor, după care percepea impozitele. Atingându-şi scopul, autorităţile habsburgice n-au mai avut intersul de a impune nobilimii fără zăbavă reglementarea urbarială, cedând în faţa tergiversării introducerii ei până în preajma anului 1848.

Tergiversarea introducerii reglementării urbariale după 1820 a adus nobilimii avantaje mult mai importante decât fiscului. Într-adevăr, în lipsa reglementării urbariale, domnii de pământ au putut să pretindă iobagilor şi jelerilor lor câte 2-3 zile de muncă gratuită între 1820-1848, la fel ca şi înainte de conscripţie, indiferent că folsoeau sesii întregi sau de jumătate ori de un sfert. În felul acesta gospodăriile nobiliare au putut să-şi lucreze pământurile alodiale cu munca gratuită a iobagilor şi jelerilor, fără a fi nevoite să recurgă decât eventual în cazul secerişului  la lucrători salariaţi ori să-şi procure maşini agricole. Totodată, în lipsa reglementării urbariale, nefiind stabilită printr-o lege ce suprafaţă trebuia să aibă o sesie întreagă, de jumătate, de un sfert sau de o optime, în toată perioada dintre 1820-1848 stăpânii iobagilor au avut posibilitatea să-i deposedeze, sub pretextul comasărilor, de acele suprafeţe care nu figurau în conscripţia czirákyană, precum şi de arătoarele şi fânaţele obţinute prin defrişare, ca şi de terenurile cultivate cu viţă-de-vie ce nu apăreau în tabele de dare ca urbariale.

Conscripţia czirákyană va permite nobilimii să lezeze interesele iobăgimii într-o măsură şi mai mare, între 1820-1848, prin faptul că ea n-a consemnat, după cum s-a văzut, suprafaţa posesiunilor obşteşti, adică ale păşunilor, pădurilor, apelor, trestiişurilor etc. Îndeosebi acţiunile de deposedare a comunităţilor săteşti de o parte din păşunile obşteşti vor lovi în interesul ţărănimii aservite prin reducerea posiblităţilor de a creşte animalele care constituiau principala lor sursă de venituri băneşti. În ceea ce priveşte pădurile, nobilimea şi-a creat o bază pentru însuşirea lor prin legile silvice din 1791 şi 1811, invocând necesitatea de a fi protejate în numele dreptului ei exclusiv de proprietate.

În perspectiva inevitabilităţii introducerii unei reglementări urbariale, datele conscripţiei czirákyene vor fi folosite de reprezentanţii nobilimii din comisiile clasificatoare pentru a crea o bază legală generalizării deposedării iobăgimii de o parte a posesiunilor ei individuale şi obşteşti la scara întregii Transilvanii. Cu acest scop, comisarii comisiilor clasificatoare vor propune în toate comitatele, scaunele şi districtele suprafeţe medii minime, în funcţie de clasa sau categoria hotarului fiecărei localităţi, care să fie stabilite printr-o viitoare lege urbarială. Şi într-adevăr, Dieta nobiliară din 1847, nemaiputând evita discutarea şi adoptarea legii urbariale, în stabilirea suprafeţelor sesiilor ce urmau să rămână ale iobagilor va ţine seama de propunerile comisiilor clasificatoare din 1820.

Trebuie totuşi precizat că şi în 1847, ca şi în 1820, propunerile de deposedare ale iobagilor de o parte din posesiunile lor individuale şi din cele obşteşti, îndeosebi din păşuni, n-au depăşit anumite limite. După cum s-a mai arătat, aceste limite se explică prin faptul că proprietarii nobiliari încă mai aveau nevoie de forţa de muncă a ţăranilor aserviţi şi ale animalelor lor de tracţiune pentru a-şi valorifica părţile alodiale ale moşiilor. Însăşi interesele nobilimii au impus reprezentanţilor ei din comisiile clasificatoare şi din dietă să propună, atât în 1820, cât şi în 1847, să se lase în folosinţa iobagilor minimul necesar de pământ arător, de fânaţe şi de păşune, pentru a le asigura refacerea forţei lor de muncă şi a animalelor de tracţiune, inclusiv posibilitatea de a-şi procura şi întreţine inventarul viu şi mort. Fără forţa de muncă a iobagilor, a animalelor lor de tracţiune şi a uneltelor agricole necesare, părţile alodiale nu le-ar fi adus ventiurile pe care puteau conta, în lipsa experienţei şi a capitalurilor necesare înlocuirii lor cu maşini şi lucrători salariaţi.

Dar pământul disponibil ce urma să fie lăsat în folosinţa familiilor iobăgeşti a fost astfel calculat, încât să nu le asigure independenţa economică. În tot cazul, suprafaţa prevăzută a li se lăsa în posesiune era  mai redusă decât cea consemnată de conscripţia czirákyană, îndeosebi la iobagii cu sesii întregi, de trei sferturi şi de jumătate. Tot ce nu fusese conscris urma să devină pământ alodial sub pretextul că suprafaţa sesiilor trebuia diminuată proporţional cu reducerea robotelor efectuate cu boi de la două la o zi pe săptămână, iar a celor pretinse cu braţele de la trei la două zile săptămânal. Acele familii iobăgeşti cărora nu le-ar fi ajuns pământul lăsat în posesiune prin legea urbarială din 1847, ar fi urmat să apeleze la stăpânii lor pentru a le da să lucreze părţi alodiale, fie în parte, fie în schimbul unor sume băneşti ori a unui număr de zile de muncă suplimentare peste cele obligatorii. Or, în această situaţie ar fi ajuns majoritatea iobagilor, dacă declanşarea revoluţiei n-ar fi împiedicat punerea în aplicare a legii urbariale. Prevederile ei, de care ţăranii iobagi vor afla prin presă, împreună cu nemulţumirile acumulate după 1820, datorită abuzurilor generate de lipsa introducerii reglementării urbariale până în 1848, vor potenţa însă spiritul lor de revoltă şi vor contribui la declanşarea unor mişcări ţărăneşti de amploare în săptămânile ce-au urmat după triumful revoluţiei paşoptiste. Însă cauzele cele mai importante care vor determina participarea ţăranilor ardeleni la revoluţia din 1848-1849 pot fi reliefate convingător îndeosebi prin studierea actelor conscripţiei czirákyene. Aceste cauze s-au datorat, pe de o parte poverii obligaţiilor iobăgeşti şi strădaniilor de a scăpa de ele, iar pe de altă parte dorinţei ţăranilor aserviţi de a pune capăt dreptului feudal al stăpânilor lor de a-i deposeda după bunul plac de pământul pe care-l munceau pentru a-şi asigura existenţa.

---

[1] Trócsány Zsólt, Az Erdélyi parasztság története 1790-1848 (Istoria ţărănimii ardelene între 1790-1848), Budapesta, 1956, p. 296-300; Şt. Meteş, Viaţa agrară, economică a românilor din Ardeal şi Ungaria. Documente contemporane, Bucureşti, 1921, p. 3-4.

[2] D. Prodan, Desfiinţarea şerbiei în Transilvania, în “Studii şi materiale de istorie medie” 1700-1849”, VII, 1974, p. 9-52; Idem, Problema iobăgiei în Transilvania între 1700-1848, Bucureşti, 1989, p. 346-347. 

[3] L.Botezan, Robota, cauză a participării ţărănimii dependente transilvănene la revoluţia din 1848-1849, în “Acta Musei Napocensis” (în continuare: A.M.N.), 31/II, 1995, p. 271-274; Trócsányi Zsólt, op.cit., p. 85-86.

[4] Arhivele Naţionale din Cluj-Napoca, Conscripţia din 1815 a părţilor de moşii din Suarăş, Pustuţa şi Blidăreşti, arendate de baronul Huszár de la familia Haller, fila 41; L. Botezan, Slujba iobăgească din Transilvania în perioada 1785-1820, în AMN, X, 1973, p. 271-275.

[5] Aici cu sensul de sesie iobăgească sau lot urbarial.

[6] Şt. Meteş, op.cit., p. 61; Maria Roşca-Rosen, Conscripţile comunei Cupşeni din 1785 şi 1820, în AMN, 1973, p. 718-725. 1 florin renan = 60 creiţari sau 120 dinari ori bani.

[7] L. Botezan, situaţia rentei în bani din comitatele Transilvaniei în perioada 1785-1820, în “Studia Universitatis Babeş-Bolyai” (în continuare: Studia U.B.B.), series Historia, fascicola 2, 1970, p. 32-33.

1 zlot = 1 florin renan; 1 florin vonaş = 51 creiţari sau 102 dinari; 1 florin unguresc = 50 creiţari sau 100 bani; 1 mariaş = 17 creiţari sau 34 dinari; 1 groş (groşiţă, garaş) = 6 creiţări sau 12 bani; 1 suştac = 3 creiţari sau 12 bani.

[8] Arh. Târgu Mureş, fond conscripţii urbariale din scaunul Mureş, dosarele 320, 338 şi 339; Arh. Cluj-Napoca, fond Urbaria et Conscriptiones (în continuare: U et C), fasc. 13/20, filele 16-34.

[9] L. Botezan, Robota, cauză a participării ţărănimii dependente transilvănene la revoluţia din 1848-1849, p. 60-61; Şt. Imreh, Contribuţii la utilizarea forţei de muncă a iobagilor, în “Anuarul Institutului de Istorie Cluj”, VII, 1965, p. 129-148; J. Grimm, Urbarialwesen in Siebenbürgen (Sistemul urbarial în Transilvania), Viena, 1863, p. 65-202 (paginaţia din a doua parte a lucrării); V. Cheresteşiu, Adunarea Naţională de la Blaj, Bucureşti, 1966, p. 53.

[10] Arh. Cluj-Napoca, Conscripţia din 1811 a moşiei baronului Wesselényi Farkas din Dragu, filele 1-75; L. Botezan, Slujba iobăgească, p. 277-286.

[11] L. Botezan, op.cit., p. 282-283; Trócsányi Zsólt,  op.cit. p. 98-100.

[12] Arh. Târgu Mureş, fond conscripţii urbariale din scaunul Mureş, dosare no. 320, 329, 335, 336, 338, 345 şi 350; L. Botezan, op.cit., p. 280.

[13] Trócsányi Zsólt, op.cit., p. 87-89? V. Ianeş, Conscruipţiile urbariale ale satelor Ormindea, Meria şi Lunca Cernii din anul 1820, în „Sargetia”, IX, 1972, p. 114-115; L. Botezan, Dijmele iobăgeşti din comitatele Transilvaniei în perioada 1785-1820, în A.M.N., IX, 1972, p. 209-210.

[14] Trócsányi Zsólt, op.cit., p. 87-89; Şt. Meteş, op.cit., p. 272-273; L. Botezan, Slujba iobăgească, p. 273-278.

[15] Arh. Cluj-Napoca, fond arh. Fam. Teleki de Satulung, fasc.50/II, filele 1103-1110; Şt. Meteş, op.cit., p. 168; L. Botezan, op.cit., p. 276-277.

[16] Arh. Cluj-Napoca, fond arh. Fam. Teleki de Satulung, fasc. 50/I, filele 633-697; L. Botezan, Daturile iobăgeşti din comtiateleTransilvaniei în perioada 1785-1820, în Studia U.B.B., Historia, fasc. 1, 1973, p. 21-26; 1 potură = 18 creiţari.

[17] L. Botezan, op.cit., p. 27-30; Idem, Slujba iobăgească, p. 279-280; Kovách Geza, Erdélyi jobbagyok panaszlevelei (Petiţii ale iobagilor ardeleni), Bucureşti, 1972, p. 168-170.

[18] Arh. Târgu Mureş, fond conscripţii urbariale din scaunul Mureş, dosare nr. 320-350; Idem, district Făgăraş, dosare nr. 577 şi 606; L. Botezan, Daturile iobăgeşti, p. 16-21.

[19] Arh. Cluj-Napoca, fond U. et C., fasc. 5/nr.3, filele 344-709 şi fasc. 5/nr.5, filele 117-302; Şt. Meteş, op.cit., p. 276 şi 290; L. Botezan, Dijmele iobăgeşti, p. 206-211.

[20] Arh. Cluj-Napoca, fond U. et C., Conscripţia din 1811 a baronului Wessélenyi Farkas din Dragu; conscripţia din 1815 a părţilor de moşii din Suareş, Pustuţa şi Blidăreşti arendate de baronul Huszár de la familia grofilor Haller; Arh. Tg. Mureş, fond conscripţii urbariale din scaunul Mureş, dosare nr. 319-360; şt. Meteş, op.cit., p. 89; L. Botezan, op.cit., p. 208-213.

[21] L. Botezan, Organizarea pământurilor arătoare şi a fânaţelor iobăgeşti din Transilvania în perioada 1785-1820, în “Apulum”, VIII, 1971, p. 138-139; Arh. Tg. Mureş, fond conscripţii urbariale din scaunul Mureş, dosar nr. 247.

[22] L. Botezan, Contribuţii la studiul organizării intravilanelor iobăgeşti din Transilvania între 1785-1820, în “Studia U.B.B.”, fasc. 2, 1967, p. 45-72.

[23] L. Botezan, Organizarea pământurilor arătoare şi a fânaţelor iobăgeşti, p. 140; Arh. Tg. Mureş, fond conscripţii urbariale din scaunul Mureş, dosar nr. 247.

[24] L. Botezan, op.cit., p. 140-166; Şt. Meteş, op.cit., p. 254-284; Arh. Tg. Mureş, fond conscripţii urbariale, dosar nr. 349.

                1 găleată sau câblă (de la ungurescul köböl) ca măsură de greutate, era formată din 4 mierţe sau feldere ardeleneşti, iar 1 mierţă din 16 cupe ardeleneşti echivalente cu 16 kg grâu curat şi uscat. Ca măsură de suprafaţă 1 câblă sau găleată se considera egală cu ½ iugăr sau cu 800 stj², 1 iugăr ardelenesc fiind de 1600 stj². Prin urmare, o suprafaţă însămânţată cu 2 gălete de grâu era de 1 iugăr, dar cea însămânţată cu 2 mierţe echivala cu ¼ iugăr sau cu 400 stj², iar aceea semănată cu 1 mierţă era de 1/8 iugăr ori 200 stj².

                Suprafaţa unui fânaţ de pe care se putea cosi 1 car de fân era echivalată oficial cu cea cultivată cu 1 câblă de grâu şi deci cu ½ iugăr sau 800 stj². Aceasta însemna că suprafaţa de pe care se strângeau 2 care de fân era egală cu 1600 stj² sau cu 1 iugăr. În cele mai multe părţi ale Transilvaniei 1 car se considera că era format din 30 de porţii. Rezultă deci că 15 porţii constituiau ½ car de fân care era egal cu ¼ iugăr sau 400 stj².

                În comparaţie cu găleata sau câbla, carul era mult mai relativ ca unitate de suprafaţă, deoarece producţia medie de fân varia într-o măsură mult mai mare decât cea de grâu în funcţie de precipitaţii, calitatea solului, situarea fânaţelor pe dealuri ori pe luncile râurilor. De altfel, în unele regiuni un car se considera nu de 30, ci de 60 porţii, iar în altele chiar de 100 de porţii. Conscripţia din 1815 a bunurilor arendate de baronul Huszár de la familia Haller preciza că prin porţie se înţelegea „porţia cătănească” de 10 funţi sau fonţi. În lucrarea sa din 1847, istoricul Köváry arată că 10 „porţii cătăneşti” de fân, echivalente cu 100 de funţi, cântăreau 1 majă. În schimb, 1 câblă de ovăz era egală cu 12 „porţii cătăneşti”, iar 30 de porţii de paie cu 1 majă. Însă dintr-o găleată de grâu ieşeau 60 de „porţii cătăneşti” de pâine.

[25] Trócsányi Zsólt, Az eszaki Partium-ban. A conscriptio czirákyáná adatai (Conscripţia czirákyană din Partiumul nord-estic), Budapesta, 1966, p. 66-88; L. Botezan, op.cit., p. 144-147; Idem, Organizarea sesiei iobăgeşti pe teritoriul actualului judeţ Mureş în perioada 1785-1820, în „Marisia”, VI, 1976, p. 228-231; Arh. Tg. Mureş, fond conscripţii urbariale din scaunul Mureş, dosare nr. 527-551; Idem, din districtul Făgăraş, dosare nr. 574-609; J.Grimm, op.cit., partea a II-a.

[26] Şt. Meteş, op.cit., p. 124 şi 300.

[27] L. Botezan, Accentuarea procesului de deposedare a iobagilor de posesiunile lor obşteşti în perioada 1785-1820, în A.M.N., XIII, 1976, p. 155-159.