RECEPTAREA ALTERITĂŢII ÎN DIALOGUL EPISTOLAR DINTRE ISTORICII IOAN LUPAŞ, GYULA SZEKFŰ ŞI DÁVID ANGYAL (1914-1918)         

 

STELIAN MÂNDRUŢ

Institutul de Istorie “George Bariţ” din Cluj-Napoca

 

                Abordarea unui asemenea subiect despre interferenţa dintre "confruntare" şi "emulaţie", mărturisit de corespondenţa dintre personalităţile sus menţionate într-un interval temporal strict circumscris, are în intenţie să răspundă câtorva întrebări referitoare la termenii complementari ecuaţiei alterităţii, amicali şi stimulativi ştiinţific în cazul triadei alcătuite din doi foşti colegi de studenţie (Lupaş-Szekfű) şi unul dintre profesorii comuni (Angyal)[1].

                Nevoia de avenită cunoaştere a "celuilalt" a fost cultivată iniţial în anii de studiu la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Budapesta, pentru a fi redescoperită gradat ulterior, în timpul primului război mondial, într-o cu totul altă dimensiune, individuală/colectivă, prin asocierea dascălului amintit în cercul unei relaţii, total neagresive şi extrem de fireşti, avându-se în vedere tocmai paradoxul unui context istoric, impropriu manifestării camaradereniei şi întrajutorării reciproce.            

                Tentativa de interpretare a mănunchiului de sentimente/resentimente care s-a validat, acum şi astfel, în formă şi fond, ne obligă să rememorăm succint anumite momente din evoluţia celui retras forţat la Sălişte şi deloc aflat în antitetică plasare faţă de "ceilalţi". Un prim aspect a constat în consecinţa traumei de la Sibiu (eliminarea elevului) şi Budapesta (anchetarea studentului). Situarea sa proprie faţă de alteritate s-a făcut mai totdeauna prin declararea făţişă a apartenenţei etnice şi prin afirmaţii publice curajoase, întărite de atitudini ferme şi de fapte pe măsură. În calitate de gazetar militant, I. Lupaş a exersat un mesaj net antidualist, chiar dacă insinua ades un ton apreciativ faţă de unii dintre cei vizaţi (Loránd Eötvös, Elemér Gyárfás, 1905) sau critic la adresa altora (János Karácsonyi, 1911). Cursul său de istoria bisericii, predat la Institutul teologic din Sibiu şi sistat punitiv dintr-un deliberat motiv "antistatal", polemica scrisă cu istoricul Benedek Jancsó (1907), procesul de la Cluj şi detenţia la Seghedin (1908), au însemnat certe semnale ale unui germene de "alteritate" malignă/benignă, acceptată/refuzată, în gen de sindrom, de cel care deţinea un rol de lider al generaţiei sale şi de formator al opiniei publice/ştiinţifice dintr-un areal limitat (Sibiu/Transilvania).

                În cazul unui subiect, emitent în majoritate, precum I. Lupaş, am putut constata până acum un simţământ profilactic, restrictiv iniţial şi expansiv ulterior, de a practica un scris epistolar şi articole/studii în limba maghiară. Strădania nutrită spre atingerea unui ideal, regăsit în palierul ştiinţific/istoriografic, a echilibrat demersul practicat pe tărâm naţional şi social, îndeosebi după anul 1909, în protopopiatul Săliştei. Mai cu seamă că, în conjunctura politică dintre anii 1914 (1916) – 1918, se manifesta, intuit şi periculos, spectrul unei ameninţări premeditat coercitive pe seama intelectualităţii române transilvane, a existenţei limbii ei materne, a exersării profesiunii şi a şansei de continuă perfecţionare în diverse specialităţi. Fazele evolutive ale mesajelor schimbate între cei trei pioni ai dialogului epistolar se pot decela cronologic astfel: 1) aprilie-decembrie 1914 (5 piese); 2) martie-decembrie 1915 (3); 3) mai-septembrie 1916 (5); 4) martie 1918 (2). Aspectele narate sunt creionate din proximitatea declanşării războiului şi până la preliminariile diplomatico-militare ale atenuării situaţiei conflictuale. Fluxul scrisorilor transpare evident prin conţinut şi urmări, chiar dacă anumite hiatusuri, semnalate în Anexă, pot afecta reconstituirea cursului linear/sinuos al relaţiei dintre partenerii aflaţi în discuţie/dezbatere, generată major de cercetarea trecutului local/naţional/universal. Expunerea celor aflaţi deseori în roluri inversate, de emitenţi/ destinatari, a decurs normal pe câteva direcţii paralele/interferente. Ea s-a referit primordial la chestiuni ridicate de existenţa cotidiană [A], la multe pilde de amiciţie transpuse în plan profesional, îndeosebi între un I. Lupaş şi Gyula Szekfű [B], ca şi la preocuparea  istoricului român faţă de istoriografia maghiară [C], subliniată atât direct collegial (Szekfű), cât şi deferent respectuos (Dávid Angyal).    

A. Un altruism justificat pe seama comunităţii căreia îi aparţinea a făcut ca emitentul domiciliat în Sălişte să pună un deosebit accent pe situaţia aparte a bisericii naţionale în anumite momente de cumpănă. Este notabil de pomenit episodul referitor la aniversarea semicentenarului restabilirii Mitropoliei de la Sibiu (24 decembrie 1864) şi la sublinierea gestului propriu de a propune o moţiune, care trebuia neapărat expediată la Viena, în ideea de a valida atitudinea neschimbată, de "credinţă" nedisimulată şi proprie în timp românilor din Transilvania. Intenţia mărturisită de a populariza textul amintit prin expedierea unor numere din "Telegraful Român" pe seama anumitor personalităţi influente din capitala Imperiului, a rezonat aparte în conjunctura internă vizând starea de fapt a instituţiei citate (I/4).

            În acest stadiu istoric, apărea maxim sesizabilă relatarea făcută aceluiaşi statornic destinatar Gyula Szekfű , despre interpretarea circumstanţei ivite la nivelul conducerii bisericii ortodoxe române locale, după decesul mitropolitului Meţianu, în ianuarie 1916. I. Lupaş emitea judecăţi dintr-un dublu unghi de vedere, atât confesional, cât şi statal, în destăinuirea amicală având un precis scop, şi anume, de a face apel, prin intermediar, la un cuvenit sprijin din partea anumitor figuri marcante de la Budapesta, care puteau favoriza candidatura episcopului Miron Cristea de la Caransebeş. Un portret succint descris, dar cât mai perfect, moral şi profesional, al celui propus, corespundea acum tezei comune faţă de instituirea unui "modus vivendi" între români şi maghiari, acceptat într-un sens biblic. Chiar dacă poziţia adoptată, mai totdeauna, de cel indicat să ocupe scaunul mitropolitan, a fost şi a rămas profund naţională, fapt care putea lesne greva opţiunea finală a autorităţii (I/5).

            În planul strict personal al corespondenţei dintre cei doi foşti colegi de studii universitare, profesorul-preot stabilit la Sălişte a vădit o constantă atracţie faţă de laboratorul de creaţie şi trudă ştiinţifică a dascălului-arhivist în capitala dublei Monarhii (I/1). Mult mai intim faţă de "celălalt",

I. Lupaş îşi confesa necazurile pricinuite de starea propriei sănătăţi (boala de ochi), de traiul cotidian şi zbaterea pentru asigurarea existenţei familiei sale, fără să omită a înştiinţa despre avatarurile fiinţării rubedeniei sibiene a colegului Szekfű şi să comenteze veştile neplăcute primite în legătură cu starea celui izolat, de boală şi slujbă, la Viena. Emitentul îşi mai exprima nădejdea că atari momente dificile trebuiau neapărat surmontate, fizic şi psihic, de toţi cei deveniţi "lideri" de familie, lipsiţi deseori de sprijinul celor dragi şi obligaţi să-şi asume conştient o dificilă menire intelectuală pe tărâmul cultivării ştiinţei istorice în spiritul adevărului obiectiv (I/2,3). Un răspuns din primăvara anului 1918, al aceluiaşi destinatar-prieten, rămas pe mai departe pasionat de munca arhivistică, survenea acum drept mulţumire pentru un gest, deloc banal în contextul dat ("pachetul cu alimente"), şi depunea mărturie grăitoare despre atenţia reciprocă dintre cei doi, care nu ţinea cont de stavilele vremelnic ridicate de evenimente (I/8).

            Trauma numită Ruszt în viaţa lui I. Lupaş, dintre august 1916 şi aprilie 1917, a răzbătut constant din cuprinsul epistolelor schimbate cu toţi cei indicaţi, cărora li se adăuga şi Oszkár Jászi . Deja din debut se putea remarca exprimarea dictată de cenzura impusă după internarea în lagărul de lângă lacul Fertő, cu privire la evenimentele militare petrecute în Transilvania după intrarea României în război. Şocul brutal resimţit de cel izolat a marcat tonul suferind şi trist al descrierii primelor zile ale neaşteptatei detenţii. Credinţa neclintită în voinţa de bunătate şi salvare a Celui de Sus, a întărit atitudinea fermă a preotului, constrâns la o efectivă claustare de durată. Un sperat pandant în plan imediat, lumesc/uman, a constat în existenţa şi mobilizarea acelor colegi/prieteni-istorici, dintre care Gyula Szekfű  a fost cel dintâi solicitat să intervină în lichidarea bătăliei cu factorul timp, prin expedierea unei traduceri, în germană sau maghiară, din opera unui autor antic (Plutarch). Aflat într-un impas existenţial fără posibilitate reală de altă "evadare", intelectualul român nu s-a dezis şi a făcut apel la cei câţiva semeni apropiaţi sufleteşte, ca prin refugiul în lectură să poată supravieţui unui handicap, altfel imposibil de surmontat (I/7).

            La minimă distanţă şi drept alt indiciu cert al strădaniei proprii de a găsi un refugiu ipotetic, prin comunicarea scrisă cu nume importante, au survenit rândurile motivat adresate sociologului-militant pentru drepturile şi libertăţile popoarelor nemaghiare. Cererea sa aşternută pe hârtie a avut în vederea realitatea unei mai vechi relaţii de amiciţie (1907). Interesante şi expresive coexistă acum relatările despre calvarul deplasării la Ruszt, după arestarea din mijlocul familiei (Sălişte, Sibiu, 15/28 august 1916), fapt interpretat ca o consecinţă punitivă a autorităţii faţă de români. Intervalul celor trei săptămâni de internare este incriminant descris, din unghi de vedere fizic/psihic, atât din cauza condiţiilor improprii de trai moral/material, cât mai ales a lipsei de contact epistolar cu cei de acasă. I. Lupaş insistă apoi cu nararea asupra episodului individual, încadrat firesc în traiectul stării generale de spirit a celor ridicaţi cu forţa în situaţia generată de conflictul armat. Acelaşi emitent reclama, pe mai departe, un ajutor necesar pentru a putea intra în legătură cu familia, de a primi numere ale cotidianului budapestan "Világ", în virtutea promisiunii făcute de a colabora cu articole pentru a susţine financiar costul abonării în avans, dar şi de a reuşi să comunice opiniei publice, aspecte reale din existenţa dezolantă a celor reţinuţi forţat în aria lacului Fertő, din comitatul Sopron (III/2).  

B. Titulatura de amic/coleg/prieten şi uzanţa folosirii ei, între Ioan Lupaş şi Gyula Szekfű , în variate formule de adresare, inclusiv cele specifice de Crăciun, Nou An, Paşte, a persistat drept reper sigur al evoluţiei contactelor dintre cei doi, în spaţiu şi timp. Apelativul frecvent uzitat, de "coleg", incumba desigur o conotaţie dublă: a) de tovarăş de generaţie, între anii 1900–1904, în frecventarea cursurilor/seminariilor de istorie/latină la facultatea de profil a Universităţii budapestane (cu Angyal, Békefy, Beöthy, Fejérpataky, Lánczy, Marczali) şi în truda depusă la elaborarea tezelor de doctorat;

b) de camarad, absorbit deopotrivă de metoda critico-filologică, deprinsă în atelierul de cercetare al profesorului Henrik Marczali, în încercarea de a aprofunda domeniul istoriei medievale şi cel al istoriografiei aferente.           

            Ambii au manifestat, de la bun început, un interes aparte faţă de eventualitatea unui schimb de lucrări proprii, în varianta expusă de a se cunoaşte reciproc şi de a reuşi să perceapă cele mai recente contribuţii şi puncte de vedere ale ştiinţei istorice maghiare şi româneşti (I/1). Ideea apare deseori licitată în plan epistolar şi este concretizată prin anumite titluri edite ori aflate în stadiu de elaborare. Se mai exprimă totodată îndemnuri mutuale pentru o lectură critică, cu menirea să sugereze alte optici interpretative, necesare a îmbunătăţi demersul conceptual-metodologic făptuit (I/2,3).  Fapt adeverit de felicitările adresate lui I. Lupaş pentru extrasele expediate în primăvara anului 1918. Destinatarul era anunţat acum de iminenta primire, în contrapartidă, a ultimei "modeste încercări de prezentare realistă a istoriei ungare", semnată de Gy. Szekfű  (I/8).                                                   

Considerăm că putem face o referire afirmativă la viabilitatea unei continuităţi demonstrate de I. Lupaş în perieghezele arhivistice de la Budapesta şi Viena. Un cumul de motive obiective probează convingător în acest sens: 1) dezvoltarea propriei activităţi de cercetare după 1909, în baza unor burse solicitate şi obţinute din partea "Astrei", în anii 1911, 1912; 2) existenţa şi acţiunea unui grup de potenţial sprijin, alcătuit din colegii-arhivişti, regăsiţi în capitala Monarhiei (Gyula Szekfű , Jenő Gagyi); 3) influenţa celebrului "Institut Sickel", ca un veritabil catalizator pentru mulţi specialişti în ştiinţele auxiliare şi istoriografie.

            În direcţia sus enunţată pledează mesajul emitentului săliştean despre vizita efectuată în toamna anului 1914 la Viena, prin care argumenta utilitatea unor depistări şi cerea grabnic ajutor în legătură cu o chestiune de tehnică documentară, menită să faciliteze clarificarea unui aspect de istoria culturii (Paul Iorgovici şi proiectul gazetei româneşti). Acţiunea a rămas fără urmări în arhiva ministerului de interne. Gestul săvârşit de  Szekfű este aprobat şi inclus deopotrivă în expresiile de recunoştinţă, transmise acum şi faţă de doi dintre profesorii cunoscuţi şi drept conducători ai instituţiei menţionate (I/2,3).

            Impresia benefică ulterioară trudei arhivistice a concurat ca, în pofida acestei încercări,

I. Lupaş să mediteze în scris despre alte alternative de perspectivă, bazate primordial pe surse financiare, care să-i permită un eficient travaliu, estimat la circa 1–1,5 ani, în aflarea multor izvoare referitoare la trecutul românilor transilvani. Citarea unui ilustru precursor la faţa locului, precum N. Iorga, este deosebit de semnificativă. Chiar dacă acuza starea precară a resurselor materiale, acelaşi personaj avansa, pe moment, o interesantă variantă proprie, într-un sistem  paritar gândit, ca să îi asigure o eficace supravieţuire "fizică şi spirituală" în capitala Imperiului. Fapt reluat în timp de colegul Szekfű, care îşi reitera dorinţa de a îl revedea pe I. Lupaş în arhivele şi bibliotecile vieneze, într-un binevenit prilej de a reînnoda discuţiile "amicale" despre trecut şi prezent ((I/4,8).

            Un alt element, total inedit şi deosebit de relevant, se regăseşte în cadrul dialogului dintre cei doi. Este vorba, în contextul marcat de evenimentele din vara anului 1916, de interesul arătat de istoricul maghiar faţă de o posibilă docenţă a colegului român la proiectata catedră de istorie a naţionalităţilor de la Universităţile din Budapesta şi Cluj. Ideea s-a conturat treptat, în pofida reacţiei violente a opiniei vremii faţă de cele discutate în februarie 1914, cu ocazia tratativelor de reconciliere dintre guvernanţii de la Budapesta şi liderii Partidului Naţional Român. Chiar dacă şansa teoretică a rămas invalidată practic, Szekfű s-a arătat pătruns de sinceritate şi onestitate în a încuraja aspiraţia spre învăţământul superior a preotului-profesor de la Sălişte. Mai ales că, în intervalul dat, istoricul maghiar a trebuit să suporte multe atacuri polemice, care au amendat cutezanţa sa de a regândi altfel, mai novator, trecutul filtrat dincolo de accepţia desuet tradiţionalistă. Ambele situaţii au rămas drept probe irefutabile ale lentoarei schimbării mentalului colectiv şi al celui strict profesional, în raport cu toţi cei ce nutreau convingerea unor modificări structurale în plan istoriografic (I/6).     

C. Comprehensiunea arătată de I. Lupaş faţă de convulsiile inerente ale ştiinţei istorice ungare în deceniul doi al veacului XX s-a manifestat coerent în multe segmente epistolare, deliberat interogative privitoare la demersul singular întruchipat de colegul Szekfü prin lucrarea şocantă despre Rákóczi (1913) şi la ecoul, neaşteptat de critic, provocat între specialişti. Emitentul încearca acum să explice fenomenul şi să interpreteze reacţia neştiinţifică şi politizată a opiniei publice faţă de concepţia şi metoda de abordare modernă, proprie autorului cărţii. Recursul făcut la citarea unei sentinţe antice, conform căreia "adevărul stârneşte ură", îşi avea un rost bine definit în acest context (I/1).                      

Reprezentant al noii generaţii ivite acum în ştiinţa istorică maghiară, Gyula Szekfű  s-a validat într-un răstimp marcat de abandonarea spiritului conservator în favoarea celui idealist, prin încercarea de a rezolva anumite probleme de sorginte socială şi de a remedia multe teme considerate dilematice în trecutul comun. Prilejul oportun de extensie teoretică şi practică la Viena a  condus ca istoricul-arhivist să regândească şi reevalueze locul/rolul atribuit poporului şi ţării în devenire spaţială şi temporală. Analizele sale făcute într-un înnoitor spirit acrib şi critic-filologic, au tins să demitizeze un cult egalizat în vreme cu un şovinism de obârşie liberal-nobiliară, aflat în competiţie cu cel de origine burgheză, vehiculat de către autor şi de alţi tineri specialişti. Acuza rostită despre nuanţa prohabsburgică a elaboratului, denunţa un alt mesaj interpretativ, comunicat în contradiţie cu teza romantică emisă cândva de istoricul Kálmán Thaly şi contemporanii săi. Îndrăzneala lui Szekfű, şi anume de a abandona făţiş ideea desuetă “curuc”-istă în favoarea unei alte imagini, inacceptabile pe moment, a provocat, între anii 1913/1914–1916, o acerbă polemică în presă şi în exteriorul ei, angrenând reacţia pro/contra a multor segmente istoriografice.

            În succesiunea dialogului epistolar dintre cei doi istorici, care a atins numeroase chestiuni de strictă specialitate, emitentul român se arăta interesat de ediţia îmbunătăţită a lucrării semnate de colegul său. Mai ales că dorea să-şi reunească propria părere sub forma unei recenzii. Acelaşi atrăgea atenţia asupra unei încercări similare şi relevantă pentru un atare impact temporal, publicată în paginile unui cotidian din Braşov. "Starea de veghe" a lectorului pomenit încerca să semnaleze astfel orice fel de indiciu pozitiv/negativ în legătură cu rezonanţa volumului în mediul transilvan (I/5).

            Meditaţia scrisă la mică distanţă faţă de cea anterioară,  într-o variantă strict "autocenzurată" datorită conjuncturii generale defavorabile, pe marginea citatei ediţii revizuită sub un generic sugestiv "Ce am greşit eu?", emenda tocmai impresia subiectivă a autorului despre imaginea tristă a epocii şi a culturii. I. Lupaş mai sublinia apoi importanţa a două menţionate capitole şi distincte prin temele de filosofie a istoriei. Acelaşi considera drept justă încadrarea monografiei discutate în şirul acelor contribuţii destinate să interogheze şi problematizeze lumea ideatică a ştiinţei istorice maghiare clasice. Semnatarul opiniilor relevate admitea totodată strădania de renovare conceptual-metodologică proprie lui Szekfű, în antiteză cu modalitatea  limitată interpretativ, subliniată în cazul unui K. Thaly  şi a discipolilor săi din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Un atare excurs, "apreciativ" dovedit în spaţiu şi timp, a reconfirmat apetenţa istoricului retras în Mărginimea Sibiului faţă de evoluţia foştilor colegi şi de mobilitatea ideilor în plan istoriografic (I/6). 

            Având drept sorginte un proiect iniţial din noiembrie 1915, dezvoltat gradat sub impactul evenimentelor militare, Gyula Szekfű  a dovedit o premoniţie intuitivă a catastrofei finale atunci când a înfăţişat trecutul autohton într-o abordare generală şi declarat politică, necesară de a convinge opinia publică cultă maghiară şi germană. El a procedat la reformularea concepţiei istorice conservatoare, "metamorfozată" în direcţia "spiritualistă" a înţelegerii specificului fenomenelor.

            Un alt set de păreri, mult mai critice, a fost exprimat de  I. Lupaş în corespondenţa cu omonimul său, tocmai cu privire la cea mai recentă operă de natură istorică şi filosofică, denumită simbolic "Din biografia statului maghiar".           

            Aprecieri flatante transpar din debutul epistolei trimise de la Sălişte, făcând referire la lectura deosebită, suprinzătoare şi plină de îndemnuri la profundă meditaţie, un exemplu notabil în peisajul ştiinţei istorice ungare. Analiza este dezvoltată apoi succint pe capitole. Se consideră oportun ca opiniile metodologice sugerate în partea introductivă a cărţii să dobândească treptată adresabilitate şi un cuvenit ecou. La fel cum se apreciază drept potrivită modalitatea proprie de structurare şi de sintetizare a tomului. Cu un amendament, şi anume că, în pofida abordării suprafeţei istorice pe fragmente distincte, imaginea de ansamblu a evoluţiei istorice este totuşi logic redată pe seama specialistului şi a cititorului avizat.

            I. Lupaş comunica sincer despre anumite segmente lecturate mai puţin facil şi detaliate, pe măsură, în critica imputată autorului. Un prim exemplu se referea la pasajul tratând despre venirea românilor în Transilvania numai la sfârşitul veacului XII. În caz afirmativ, conform judecăţii emise de Szekfű, apărea imposibilă de înţeles denumirea de "terra Blaccorum", citată în multe lucrări istorice din ultimele decenii, care confirmau existenţa ei din vremuri străbune. Mai era amintit aici chiar şi alineatul din opera cronicarului anonim al regelui Béla (al 3/4-lea). Se mai comenta totodată supoziţia unui anume László Réthy despre faptul că Anonymus nu ar fi relatat nicidecum despre un popor inexistent şi nici nu ar fi fabricat un atare neam în Transilvania, acolo unde acesta se formase oricum mai târziu. I. Lupaş îşi exprima şi o altă neclaritate dubitativă faţă de ideea autorului referitoare la utilizarea bisericii ortodoxe române, drept o sigură forţă de sprijin pentru anumite încercări menite să destrame edificiul instituţiilor politice maghiare şi săseşti. În aceaşi postură neoficială de recenzent, emitentul scrisorii nu a omis din pagină nici insuficienţa bibliografică, evidentă în capitolele analizând despre trecutul românilor din Transilvania. În chip conclusiv, semnatarul rândurilor adnotate remarca travaliul ştiinţific al unui benefic demers interpretativ (I/9).   

            În virtutea sarcinii îndeplinite exemplar la Sălişte, începând cu anul 1909, I. Lupaş făcea astfel dovada omului de ştiinţă deloc rusticizat ci aflat într-un permanent contact cu lumea exterioară lui, fie prin colaborările la presa română locală, fie prin intenţia vădită de a se abona şi publica articole/studii/recenzii, la revista de profil a "Societăţii de Ştiinţe Istorice" (1912).

            În acest context, nu este de neglijat faptul că, în tentativa de a forma o echipă stabilă de parteneri-asociaţi, Dávid Angyal şi Gyula Szekfű  au apelat la foşti colegi-studenţi afirmaţi în publicistica de profil. Astfel că I. Lupaş a fost propus, de cel din urmă pomenit, într-o dublă calitate, de fost camarad de studii, dar şi de membru al grupului de cercetare de la" Institutul Sickel". Motivul real imediat a constat în anumite "interese de politică naţională" şi care trebuiau validate într-o viziune "moderată". Aprecierea făcută acum îl viza aşadar direct pe cel considerat drept un posibil adept al amiabilei înţelegeri între reprezentanţii elitei intelectuale a celor două naţiuni.

            I. Lupaş dezvăluia, în mesajele trimise către Szekfű, acordul său contributiv la revista "Történelmi Szemle" şi ţinea să asigure despre elaborarea unui interesant proiect în timp util. Intenţia sa a fost împlinită rapid în vreme (între 11 nov. – 3 dec. 1914), printr-un articol expediat spre o lectură critică şi sugestii aferente, reclamate de faza ultimă a tipăririi (I/2,3).

            Acelaşi emitent relata prof. prim-redactor, D. Angyal, despre aprecierea binevoitoare a lui Szekfű în legătură cu studiul despre Bariţiu, avansat spre publicare şi redactat într-o" excelentă limbă literară". Se mai insista totodată asupra unei neapărate reflecţii  privitoare la un pasaj, inadecvat situat în text şi propus spre omisiune. Astfel că autorul în cauză a trebuit să admită sugestia de "autocenzurare" şi să consimtă la o atare intervenţie tehnică din partea redacţiei. Opiniile schimbate în continuare au situat în centrul atenţiei probleme legate de aceaşi cercetare, aflată în curs de apariţie, de necesitatea de a obţine un număr sporit de exemplare/extrase, în ideea de a contribui la răspândirea periodicului în zonă, printr-un sistem propriu de abonare, gândit să satisfacă nevoia certă de informare ştiinţifică (I/3,4, II/1,2,3).                   

            Chiar angrenat peste măsură în felurite misiuni administrative în Sălişte şi împrejurimi, I. Lupaş a mai avut răgazul cuvenit, conform propriei mărturii, să mediteze asupra conţinutului unei epistole venite din partea lui Pál Gyulai, un alt fost coleg de studii universitare şi responsabil al segmentului de note bibliografice cuprinse în "Történelmi Szemle". Comentariul făcut acum faţă de propunerea de a recenza majoritatea tipăriturilor româneşti, dezvăluia un cumul de motive obiective şi subiective existente la un nivel general/particular, care îngreuna actul de decizie ştiinţifică din partea celui invitat să realizeze asemenea creionări rezumative. Emitentul aborda într-un final chiar şi chestiunea inexistenţei unui instrumentar bibliografic şi a unor specialişti versaţi în cuantificarea producţiei de carte/periodic  din Transilvania, oferind totodată soluţia de a se recurge la ajutorul unui filolog cunoscut prin reuşitele sale pe tărâmul sondării literaturii române (III/1).

            În mod paradoxal dar totuşi explicabil, oferta generoasă făcută de prof. Dávid Angyal  la aproximativ o jumătate de an distanţă faţă de cea sus menţionată prin refuzul categoric al lui I. Lupaş, a fost acceptată în final dar nu fără reticenţe în dublu plan, moral/profesional. Cel în cauză invoca acum atât calitatea lezată a unor colegi mult mai bine pregătiţi, cât şi impactul faptului istoric din vara anului 1916, cu urmări asupra râvnitei documentări exhaustive şi a finalizării rămase doar în stadiul teoretic (II/4).

            Un spirit declarat polemic în revuistica românească din epocă, precum I. Lupaş , nu putea face rabat unor crase răstălmăciri, ce au avut în obiectiv multe fapte din trecutul românilor transilvăneni. Astfel, monograful vieţii şi activităţii mitropolitului Şaguna mărturisea într-o scrisoare expediată aceluiaşi statornic coleg de la Viena, Gyula Szekfű , despre intenţia nutrită de a elabora un şir de articole/studii drept promt răspuns ştiinţific la încercarea de denaturare a personalităţii înaltei feţe bisericeşti, prin încălcarea unor elementare principii de cercetare critică, în serialul din  cotidianul "Budapesti Szemle" (I/3).

            Creionarea trunchiată a imaginii sale, în ciclul de articole  reunit ulterior de autor, Gergely Moldován, într-o colecţie de vulgarizare ştiinţifică, a rămas pe mai departe în centrul dezbaterii scrise dintre cei doi istorici. Acuitatea unei atari pseudo-exegeze, total antiştiinţifice, precum cea incriminată, consecinţele ei în spaţiu şi timp, au condus la o replică oportună din partea lui I. Lupaş, printr-un studiu publicat în limba maghiară. Acesta a fost transmis spre consultare critică la Viena tocmai celui solicitat să contribuie la difuzarea lui în mediul academic, pentru a înlesni astfel remedierea seriei de inadvertenţe şi a facilita mai buna cunoaştere a epocii şi a activităţii mitropolitului Şaguna. Optica afirmată tranşant pe teren istoriografic de cel ales ca membru titular al Academiei Române, a concordat cu afirmarea şansei existenţei românilor din Transilvania într-un areal geopolitic tot mai disputat de puterile continentale în preajma declanşării conflictului armat (I/6).                

            Într-o direcţie identică cu cea sus enunţată au convers rândurile aşternute de I. Lupaş, ca replică deferentă la opinia exprimată de prof. D. Angyal , în legătură cu dubla menire a lucrării despre Andrei Şaguna: a) să informeze opinia publică şi cea de specialitate despre actul de denaturare istorică cuprins în paginile publicaţiei "Budapesti Szemle"; b) să constituie un elaborat utilizabil în prelegerile despre istoria şi istoriografia maghiară, de la Facultatea de litere şi filosofie a Universităţii budapestane, în anul de studiu 1916/1917 (II/4). Chiar dacă a aparţinut unei generaţii formate îndeobşte "autodidact" în epoca dualistă şi contrar faptului că a debutat expansiv în spaţiul istoriei literare, dascălul mai sus menţionat a personificat, în intervalul dat, un pion esenţial în eşichierul cercetării pozitiviste a veacurilor XVI-XVII. Acelaşi dăruit formator de specialişti medievişti a împărtăşit un punct de vedere echilibrat în ansamblul istoriografiei maghiare, a sprijinit debutul multor tineri remarcaţi prin novatoare exerciţii conceptual-metodologice în revista "Történelmi Szemle" şi a încurajat demersul lor profesional la catedrele de profil din învăţământul superior.

            Ajunşi cu tratarea la punctul terminal, încercăm, în loc de concluzii, să interogăm dubitativ despre locul/rolul unei asemenea corespondenţe de durată şi încărcătură ştiinţifică; acceptată fie ca un mod simbolic de a ieşi dintr-un anonimat rural/urban (I. Lupaş, la Sălişte, între 1909–1919,  iar

D. Angyal  şi Gy. Szekfű, la Budapesta şi Viena), fie drept un mijloc eficient de a reduce altfel de distanţe decât cele neapărat geografice. Astfel că tentativa de depăşire comună a unor opţiuni mentale, stringente atunci, s-a făcut deseori prin apelul numit mărturie scrisă la un schimbat mod de viaţă, temporar abandonat şi chiar regretat.

            Şocul acestui fenomen invers a fost resimţit îndeosebi pe ruta deplasării dinspre urban/urban (Budapesta, Viena) ori urban/rural (Sălişte, Sibiu), într-un întreit profil: uman, moral, profesional. Mai ales când "aritmia", constatată gradat, s-a manifestat acut în conjunctura primului război iar viitorul apărea incert pe seama majorităţii/minorităţii. Acum s-a asumat, fără echivoc, acest fel de transformare, de toţi cei trei aflaţi în dialog epistolar, mai ales sub pavăza unei şanse, în plus, de probabilă ori temporară supravieţuire. Astfel că somarea celuilalt în calitate de fost/actual coleg/prieten/dascăl şi sub forma unei variante benefice în "instanţa vremii", a persistat/perseverat, curios şi interesant, chiar numai prin "alteritatea" inculcată. Fără să omitem a aminti ipoteza că nevoia reclamată de "celălalt", la singular/plural, a fost desigur, în consonanţă, şi cu dorita ipostază de real "model" uman.             

            Receptarea "lui" în situaţie particulară şi reacţia unui emitent/destinatar precum I. Lupaş, faţă de stimulii veniţi din afară (D. Angyal , Gy. Szekfű), rămâne justificată şi prin exemplul propice, de tip reprezentativ. Raportarea sa imediată la "alteritatea" întrupată de ceilalţi doi, a existat/acţionat primordial atât prin atributul de individ uman, cât şi prin nota specifică de membru al unei distinctive comunităţi etnice. Aflându-se cu toţii, deopotrivă de implicaţi, conştient/inconştient, într-un proces istoric urgentat de evenimente potrivite/neconforme tocmai propriilor viziuni subiective.

            Condiţia mai expresivă, de roman, şi cea mai voalată, de maghiar, au fost validate acum de emitenţi şi destinatari sub forma unei afirmări identitare, pragmatic afişate, ca şi prin cea vădit exersată în scrierile de specialitate. Nu au existat deloc complexe de inferioritate/superioritate, menite să mascheze sau să omită anumite bănuite frustrări, prin profesarea "autocenzurii".

            Sintagma potenţială în termenii dihotomici: amici/inamici nu se regăseşte, nicicum şi nicicând, în relaţia dintre cei trei, percepuţi mai ades într-o proprie alteritate, restrânsă/extinsă dar trecând şi peste anumite inerente provocări, reale ori presupuse ca venind, neapărat, din "cealaltă" parte. În starea comună pentru cei analizaţi acum, un dram de obiectivism, individual/colectiv, se poate acuza, interesat/dezinteresat, tocmai ca să se poată face un bilanţ preliminar despre procentajul de prejudecăţi, negative/pozitive, reciproce. Acesta poate lămuri, într-un fel, despre condiţionarea intrinsecă survenită dinspre mediu şi împrejurări, în abordarea ori abandonarea "baricadei" făurite mereu, în spaţiu şi timp, între fiinţele umane, indiferent de credinţă, origine, neam, rasă, sex.

            La fel ca şi în cazul încercării de a valoriza un set continuu de probleme tratând despre a-culturaţie şi influenţe benefice, reciproce ori antinomice, despre suita de afinităţi elective şi selective, despre implicarea laturii confesionale/istorice/geografice, în confruntare ori dialog, ca şi despre alte idiosincrazii, explicabile prin zestrea individului dar şi printr-un specific context politic.

            Un atare clivaj, depistat sub forma unor necesare "exerciţii paralele" dar şi "interferente", a fost practicat acum de către triada compusă din Ioan Lupaş, Dávid Angyal, Gyula Szekfű  şi dezvoltat avantajos în răstimpul interbelic, prin modalitatea reluată a dialogului epistolar, a recenzării de lucrări şi chiar a vizitelor mutuale[2], în pofida unui evenimenţial atât de nefast faţă de soarta proprie şi colectivă.

                                                                       

                                                           

                             ANEXĂ

I           Ioan Lupaş către Gyula Szekfű [3]

                                                                                                                        Szelistye 1914. IV/5.

            Tisztelt Kolléga[4] Úr!

            Őszintén gratulálok azon váratlan sikerhez, melyet a "Száműzött Rákóczi"-val[5] elért. Mert valóban nagy sikernek tekinthető, ha egy tudományos munka olyan széleskörű érdeklődést képes kelteni és annyira foglalkoztatni egy egész ország közvéleményét. Hogy szidják s gáncsolják annál nagyobb érdem. Mindig igy vólt s mindig igy lesz: veritas odium parit[6]. Mihelyt biztosan megtudthatom kolléga úr hollétét, leszek olyan bátor történelmi dolgozataimból[7] 1-1 tiszteletpéldányt kolléga úr czimére megküldeni. Kollégiális üdvözlettel Dr.[8] Ioan Lupaş, Sălişte.

           

                                   

                                                                                                                        Szelistye 1914. Nov. 11.

            Igen tisztelt Kolléga Úr!

           

            Bécsből[9] vissztérve találkoztam rokonával, Dám urral s átadtam neki üdvözleteit. Ő akkor Nagyszebenben volt; a csatából visszatért sebesültek fölötti inspectióval volt megbizva. Most utólag azt hallottam anyósától, Török Eleonora ő nagyságától, hogy Szászsebesre helyezték át és családja nagyon tart attól, hogy nemsokára Galicziába fogják küldeni.

            Kolléga úrnak tanácsát követve, most jónak látom a bécsi belügymin.[isztérium] levéltári hivatalhoz fordulni azon kéréssel, hogy ha ott esetleg valami adatot lehetne találni a Jorgovics Pál által Bécsben 1793 körül szerkesztett román ujságra vonatkozólag[10], sziveskednék azoknak tartalmát velem közölni. Talán sok az, a mit kérek.

            Azért küldöm ezt a kérvényt kolléga úrnak és kérem, ha szokatlannak találja, sziveskedjék azt nékem visszaküldeni, hogy mást irjak; ha pedig igy is megfelelne, kérem átadni valamely ott működő kollégájának vagy ismerősének, a kiről föltételezi, hogy nem esnék nehézére e kutatás.      

            A "Történeti Szemle" részére igért czikkekhez[11] még nem foghattam hozzá, de ha szembajom enyhülni fog, azon leszek hogy ezen igéretemet minél előbb beválthassam. Annak idején fel fogom aztán küldeni a Saguna érsekről és Bariţiu román historikusról megirandó czikkeimet[12], hogy kolléga úr átnézze és véleményt mondjon róluk.

            Kollégiális üdvözlettel: Dr. Lupaş János esperes[13].

U. i. Kérem az igazgató úrnak, prof. Stoka és Dr. Turba uraknak is[14] átadni üdvözleteimet!  Idem.

 

                                                                                                                        Szelistye 1914. XII/3.

            Igen tisztelt Kolléga Úr!

            Bécsben tett igéretemet beváltandó küldöm ezt a tanulmányt a "Történeti Szemle" januáriusi számába való közlés végett[15].

            Kérem kolléga úrat, sziveskedjék átolvasni és esetleges megjegyzéseit nekem egy levélben közölni[16]. Ha a mértéket megüti és ha úgy véli, hogy az olvasó közönség hasznára lesz ennek közlése, kérem Angyal tanár úrnak[17] küldeni azon hozzáadással, hogy különlenyomatban legalább 100-150 brosurát bocsásson rendelkezésemre, valamint a "Tört.[éneti] Szemle" azon számából, melyben ez meg fog jelenni, 2 példányt küldjön czimemre.

            A Sagunáról igért polemikus czikkek megirása is nemsokára fog következni, mert, úgy vélem, nem maradhat felelet nélkül az a czikksorozat, mely a "Budapesti Szemlében" megjelent[18] s elejétől végig nem egyéb mint a történeti tényeknek elferditése és a legelemibb történeti kritikának és objektivitásnak arczul csapása.  

            A Molnár-Jorgovics féle XVIII századi román hirlap dolgában úgy látzik, a belügyminiszteri levéltárban nincs semmi nyom[19].

            Kollégiális üdvözlettel: Dr. Lupaş János, esperes.

                                               

                                                                                                Szelistye 1914. 30/XII.

            Igen tisztelt Colléga Úr!

            Úgy a f.[olyó] é.[v] XII/1-én, mint a XII/28-án irott leveleit[20] megkaptam s baráti figyelmeért sietek köszönetet mondani. Sajnálattal értesültem az utóbbi levélből, hogy kolléga úr egy hétig betegen feküdt. Bizony nehéz s kellemetlen lehet betegen feküdni idegenben, a hol hiányzik a szülői vagy hitvesi szerető sziv, hogy a fájdalmakat enyhitse és a szomorú gondolatokat eloszlathassa. Nekünk családapánknak[21] még betegeskedésre sincs időnk, mert kisdedeink virágzó egészsége, életvidámitó csevegése és frissessége teljesen igénybe veszi figyelmünket úgy hogy némi muló fájdalmat alig érünk rá észrevenni.

            Remélem, hogy kolléga úrat most jó egészségben és kedvező kedély hangulatban fogják ezen soraim találni. Szivből kivánom, hogy állandó jó egészségnek örvendhessen, hogy annyira fontos intellektuális munkáját a történettudomány fölvirágoztatására és az igazságnak diadalra juttatására bármikor akadálytalanul szentelhesse.

            A mi a Bariţiu-ról irt czikkemben[22] foglalt némi aktualitással biró vonatkozást illeti, szivesen beleegyezem abba, hogy Angyal tanár úr azt kitörülje, mert én sem tartom egészen helyénvalónak.

            F.[olyó] é.[v] december 24-én volt metropoliánk visszállitásának 50-ik évfordulója[23]. Magam is részt vettem a metropoliai Consistorium ülésén s, minthogy ezen fontos történeti tény az 1864. dec. 24-én kiadott legfelsőbb határozatnak tulajdonitandó első sorban, inditványoztam[24]. hogy a Consistorium ő Felségének az ide mellékelt tartalmú sürgönyt küldje. A Consistorium egyhangulag fogadta el inditványomat, de a metropolia titkára változtatott valamit az eredeti szövegezésen. Azért küldöm a mellékletet, hogy Colléga Úr egybevethesse azzal, a mi a lapokban megjelent. ő Felségének válasza is nagyon kedvező miránk, mert újból hangoztatja a románoknak azt a "kiprobált hűségét", melyről sokszor volt alkalma dicsévőleg nyilatkozni.

            Nem tudom, hogy a bécsi lapokban is megjelent-e a 2 távirat vagy hogy egyáltalán tudomást vettek-e ezek a lapok a hazai románok egyházi életének ezen fontos momentumáról.

            Én intézkedtem, hogy a metropolia lapjának a "Telegraful Român" dec. 24-iki számából[25] colléga úrnak és az igazgató úrnak, Hofrath Dr. Schlitternek[26] a czimére is 1-1 példányi küldjenek Nagyszebenből. Vajjon megkapták-e?

            Most látom, hogy az a pár nap, a mi a bécsi levéltárban töltöttem, még legszerényebb kezdetnek is kevés. S azért mindennap gondolkoztam, mi módon tehetnék szert valami jelentékenyebb pénzösszegre, hogy legalább 1/2-1 évet tölthessek ott, a hol olyan bő anyag található az erdélyi románok, sőt a Havasalföldiek(1718-1739-ig tartó osztrák administrátióval maga Jorga is elismeri, hogy legjobb befolyással volt a nép és az ország jövőjének rendezése és biztositása czéljából) történetére vonatkozólag is. De bizony nehéz ilyen időben pénzhez jutni. Még arra is gondoltam, hogy szivesen vállalnék el valami levéltári szolgálatot ott Bécsben, ha esetleg alkalom akadna, hogy 1/2 napig a levéltárnak dolgozzam, 1/2 napig pedig a magam és a tudomány részére kutatásokat végezhessem. Colléga úr tehetségesnek tartja ezt?

            Boldog új esztendőt kivánok és maradok őszinte barátja: Lupaş János.

 

II          Ioan Lupaş către Dávid Angyal[27]

 

Szelistye 1914. XII/30.                                                                                                   (Szebenmegye)

            Nagys.[ágos]

            Dr. Dávid Angyal  egyetemi tanár Úrnak, Budapesten   

 

            Szekfű kollégám buzditására küldtem egy történeti tanulmányt az erdélyi román politikai hirlapirodalom megalapitójáról a "Történeti Szemle" 1915-i januári számában[28] leendő közlés végett.     

            Fentnevezett barátom f.[olyó] hó 28-iki[29] levélében arról értesit, hogy ezen tanulmányt, mely az ő véleménye szerint "kitünő magyarssággal van irva", elküldte Nagys.[ágos] tanár úrnak.

            De egyszersmind megjegyzi, hogy azt a mythologiai hasonlatot Chronos és fiai valamint Bariţiu és utódai között, mint olyan vonatkozást, mely a mai politikai élet némely szereplőivel is összefüggésbe hozható, ki kellene hagyni a szövegből.

            Kötelességemnek tartom értesiteni Nagys.[ágos] tanár úrat, hogy szivesen beleegyezem azon pár sor kitörlésében.

            Boldog új esztendőt kivánva, maradtam mély tisztelettel: Dr. Lupaş János g.[örög] kel.[eleti] román esperes.         

 

 

                                                                                                                        Szelistyén 1915. III/30.

            Nagyságos Tanár Úr!

            F.[olyó] hó.[nap] 17-én kelt b.[ecses] levelére[30] van szerencsém válaszolni, hogy nincs semmi kifogásom azon "vis major"[31] által előidézett tény ellen, hogy dolgozatom csak a júniusi számban fog megjelenni.

            De mivel a szöveg már úgyis szedve van és mivel a füzet czimlapján nem lesz megjelölve, hogy ez különlenyomat a "Történeti Szemléből", úgy kérem ezen füzetek közül 40-50 darabot rendelkezésemre bocsátani már a jövő héten; ezeket kizárólag barátaim körében fogom szétosztani, a kik közül talán egy sincs abban a helyzetben, hogy a "Történeti Szemlét" figyelemmel kisérhesse és ennek minden számát elolvashassa.

            Magam is csak nagyon ritkán jutok hozzá: mikor Szebenbe megyek s ráérek valamely nyilvános könyvtárba betérni. Azért nagyon hálás volnék, ha Nagys.[ágos] Tanár Úr intézkednék, hogy a "Tört.[éneti] Szemle" mindegyik számából czimemre is 1-1 példányt küldjenek Szelistyére.

            Boldog húsvéti ünnepeket kivánva, maradtam kiváló tisztelettel kész hive: Lupaş János

 

                                               

                                                                                                                        Szelistye 1915. VI/5.

                                                                                                (Szeben m.[egye])            

            Nagyságos Tanár Úr!

            F.[olyó] é.[v] április 7-én kelt b.[ecses] levelére[32] csak most érek rá válaszolni. De a válasz remélem, nem is volt sürgös. A különlenyomat sem volt épen szükséges. Most, hogy a júniusi szám remélhetőleg nem sokára meg fog jelenni,[33] vagy talán már meg is jelent, kérem szives közbenjárását az ügy elintézése érdekében.

            Olvastam valamely napi lapban, hogy Hodos kisasszony,[34] - kinek az "unióról" szóló dolgozatát dicsérte volt Nagyságos Tanár Úr -, már doctorizált. Ha egy példányt kaphatnék dolgozatából, köszönettel venném.

            Mély tisztelettel: Lupaş János.

 

 

 

III        Ioan Lupaş către Pál  Gulyás[35]

                                                                                                Szelistye 1915. XII/21.

                                        (Szeben megye)

            Nagys.[ágos] Dr. Gulyás Pál úrnak

                                 Budapest.

 

            F.[olyó] évi november hó 18-ikán kelt becses levelére[36] nagymérvű elfoglaltságom miatt, őszinte sajnálatomra, csak most érek rá válaszolni. A feladat, melynek megoldását Nagyságot oly széles alapokon kisérli meg, valóban nagyon szép, de egyszersmind nagyon nehéz. Ha azon helyzetben volnék, hogy figyelemmel kisérhessem legalább a hazai román publicistikának fontosabb közléseit, a kivánt munkának én is teljesithetném legalább egy kis részét. De falusi magányomban, a hova csak 2-3 újság jut el s egyetlen folyóirat sem, a hol nagyon kezdetleges csak ezelőtt 2 évvel alapitott esperes kerületi könyvtár létezik[37], minden jóakarat mellett sem leszek képes a nagy irodalomtörténeti vállalat számára elég pontos és elfogadható adatokat nyujtani.

            Némely segédműveket ajánlhatok, úgy mint "Enciclopedia Română" 3 kötet; Josif Vulcan:"Panteonul român"; a Luceafărul czimű folyóirat addig megjelent köteteit; Andreiu Bârseanu: "Istoria Şcoalelor centrale greco-orientale române din Braşov"(függelék: a tanárok iródalmi működése); a "Transilvania" czimű folyóirat köteteit[38]. Sajnos, nálunk nincs egy bibliográphus, a ki életének munkáját kizárolag ennek szentelhette volna. Azonban Budapesten tartozkodik egy kitünő képzetségű filologus, a kinek véleményem szerint, legszélesebb körű és legbizhatóbb tájékozottsága van, úgy a bibliográfia, mint a régi és új román irodalomtörténet terén.            Ez a filológus: Dr. Alexics György[39] egyetemi magántanár(lakik Szirtes út 4. szám alatt). Tehát b.[ecses] figyelmébe ajánlanám ezt a férfiút, a ki német és magyar nyelven is kiadta ezelőtt vagy 10 esztendővel a román irodalom történetét[40].

            Boldog Karácsonyi Ünnepeket és nagyfontosságú munkájában a legteljesebb sikert kivánva, vagyok Nagyságodnak kész hive: Dr. Lupaş János g.[örög] kel.[eleti] román esperes.

 

 

Önéletrajz 1915-ből[41]

 

Dr. Lupaş János , g.[örög] kel.[eleti] román esperes született Szelistyén(Szeben m.) 1880 aug. 9-én mint Lupaş Tamás juhtenyésztő és Popa Marina fia. Tanult a szelistyei g[örög] kel[eti] román elemi iskolában, a nagyszebeni állami főgymnasiumban és 1900-ban érettségizett a brassói román főgymnasiumban. 1900-1904 a budapesti egyetemen történet s latin filológiai előadásokat hallgatott, tanári alap vizsgát 1902-ben, szakvizsgát 1904 májusban, doctori szigorlatot pedig 1904 oktoberben tett, 1904-5 a berlini egyetemen hallgata a történelmi és főleg egyház-történelmi előadásokat. 1905-1910 a nagyszebeni g.[örög] kel.[eti] román seminárium tanára volt. 1910 nov. 1-én pedig egyhangulag lett megválasztva szelistyei esperesnek, mely állásában most is működik.

Irodalmi munkásságát 1900-ban kezdte meg a nagyszebeni Tribuna-ban, a hol Petru Maior hires történetiróről irt egy rövid czikket "În amintirea lui Petru Maior"; majd a "Tribuna Literară"-ban közölt néhány jelentéktelen verset Milmo alnév alatt[42], 1902-től kezdve a "Telegraful Român"-nak lett munkatársa. Ugyan ez évben több román egyetemi hallgatóval együtt részt vett a Budapesten megjelent "Luceafărul" czimű irodalmi folyóirat megalapitásában és ennek éveken keresztül nem csak munkatársa, hanem szerkesztőségi tagja is volt. Később az "Astra" román kultúregylet "Transilvania" cz[imű] folyóiratban is közölt történelmi tanulmányokat.

            Külön is megjelent több műve, melyek közül megemlitendők időrenden: 1903. “Din trecutul Săliştei, schiţă istorică. Nagyszeben. Şovinismul confesional în istoriografia românească ardeleană”. N.[agy]szeben. 1904: "Az erdélyi g.-kel. egyház és a vallás-unió a XVIII folyamán", bölcsészetdoktori értekezés. Budapest. 1905: "Un capitol din istoria ziaristicei româneşti ardelene", Nagyszeben. "Începutul neamului românesc", Nagyszeben. 1907: "Történeti párhuzamok", B[uda]pest. 1908-9: "Contribuţiuni la istoria culturală şi politică a epocei lui Şaguna", a nagyszebeni g[örög] kel[eti] román seminárium értesitőiben. 1909: “Metropolitul Andreiu baron de Şaguna”, N[agy] Szeben, a román akadémia által jutalomdijjal koszorúzott történeti monográphia. (2-ik kiadás 1911-ben jelent meg ugyancsak Nagyszebenben).1910: "Viaţa unei mame credincioase" ("Luceafărul", 1910). 1912: “Misiunea episcopilor Gherasim Adamovici şi Ioan Bob la Curtea din Viena în 1792”. Nagyszeben. "Spicuiri din istoria noastră bisericească", Nagyszeben. 1913: "Şaguna és Eötvös", Arad. "O încercare de reunire a bisericilor româneşti din Ardeal", Arad. "Principele ardelean Acaţiu Barcsai şi metropolitul Sava Brancovici (1658-1661)", a román akadémia évkönyveiben. "Magyar olvasókönyv a román tannyelvő népiskolák II, III, IV, V és VI osztályai számára”, Nagyszeben - Crişan Gyula szelistyei tanitó közremőködésével. 1915: "Episcopul Vasilie Moga şi profesorul Gheorghe Lazăr", a román akadémia évkönyveiben, "Bariţiu György, az erdélyi román hirlapirodalom megalapitója", Történeti Szemle, 3-ik szám. "Baró Şaguna András". Nagyszeben.

 

            [pe plic/faţă:] Nagys[ágos] Dr. Gulyás Pál úrnak. Budapest

            A m[agyar] nemzeti múzeum Orsz[ágos] Széchenyi Kónyvtárában

            [pe verso:] föladó: Dr. Lupaş János, Szelistyei esperes      

 

I           Ioan Lupaş către Gyula Szekfű [43]

                                                                                                            Szelistye 1916. V/31.

 

            Kedves Kolléga Úr!

            Fogadja őszinte köszöneteimet a f[olyó] hó[nap] 27-én kelt levelében foglalt fölvilágositásokért[44]. Már intézkedtem is, hogy érdekes könyvének 2-ik kiadását Dick Manó-tól megkapjam[45]. Úgy értesülök, hogy Gagyi kolléga[46] is irt ebben az ügyben egy czikket az "Új Nemzedékben". De nem tudtam hozzá jutni. Kolléga úr olvasta? A brassói román napilapban "Gazeta Transilvaniei" hasábjain is egy vezérczikk jelent meg ebben az ügyben: "Ce am greşit eu?"(Mit vétettem én?)[47] czim alatt. Még egy fontos, közérdekű kérésem volna kolléga úrhoz. Bizonyára tudja, hogy az öreg Meţianu nagyszebeni érsek-metropolita f[olyó] é[v] január 21-én meghalt[48] s augusztus elejére van kitűzve a választói kongresszus összejövetele az új metropolitaválasztás czéljából.

            Gondolom, mindenki belátja, hogy nemcsak a mi egyházunk, hanem az állam érdeke is azt kivánja, hogy olyan férfiú kerüljön most a metropolia élére, kinek tudományos készültsége megfelel a jelenkor követelményeinek, a kinek tapintatos, előzékeny föllépése és bölcs, mérsékletes magatartása a legjobb benyomást keltheti magas körökben éppúgy mint a nép alsóbb rétegeinél, a kinek befolyása s tekintélye biztositékul szolgálhat arra, hogy az ő szava nyom valamint a latba lent és fent is, bármely körülmények között, mert csak igy hozható létre s tartható fenn azon régóta hangoztatott és óhajtott modus vivendi, melynek alapja kizárolag a kölcsönös megértés s megbecsülés, a keresztény szeretett, a testvéri bizalom s harmonikus együttmőködés lehet. Ez a férfiú a helyes érzelmű és gondolkozású emberek véleménye szerint Dr. Cristea Miron[49], a kinek műveltsége európai szinvonalon áll s minden addigi nyilványos ténykedésében higgadt s mérsékelt egyházfőnek bizonyult. Fiatal korában, a theologiai facultás elvégzése után, a budapesti egyetemen tanult filozofiát, melyben doktori vizsgát is tett, irodalmilag is tevékeny, magyar nyelven is irt egy szép értekezést Eminescu Mihály költészetéről[50]. Jelenleg karánsebesi püspök[51] és a m[agyar] tört[énelmi] társulat alapitó tagjai közt szerepel. Az emberi szenvedélyek a politika mocsaraiból nemcsak a tudományos, hanem az egyházi élet terére is átcsapnak elég gyakran. Igy jelen esetben is elég nagy azoknak a száma, kik minden lehetőt megprobálnak csak azért, hogy akadályokat görditsenek az igaz ügy és ezen kiváló egyéniség útjába. Tudom, hogy kolléga úr nagyon jó viszonyban van társulatunk elnökével, Thallóczy Lajos v. b. t. t.[52] urral. Nagy hálára kötelezne, ha ezen befolyásos férfiú figyelmét valami módon fölhivna Dr. Cristea püspökre s fölkérne őt, hogy ennek érdekében a kormány vezérférfiainál némi interventiót gyakorolni kegyeskedjék. Az esetleges eredményről kérem engem is értesiteni. A főérv, a mivel Cristea ellen agitálnak ez: ha meg is választja a Congresszus, a korm[ány] nem fogja őt ajánlani ő Felségének megerősitésre, mivel román voltát nem tagadta meg egyetlen alkalommal sem. Ezen közlés teljesen bizalmas jellegű, miért is titokban tartását kérem. Baráti üdvözlettel: Dr. Lupaş 

 

                                                                                                                        Szelistye 1916. VI/19.

            Kedves Barátom!

 

            F.[olyó] hó.[nap] 9-én kelt levelére[53] válaszolva, mindenekelőtt köszönetet mondok azon meleg érdeklődését, mellyel óhajtott docenturám[54] iránt viselkedik. De ismerve a közvéleményt, kevés kilátás van arra, hogy valamikor erről jó hireket közölhessek. A miniszterelnök által kezdeményezett román-magyar tárgyalások idején 1914 február havában[55], gondolom szóba került a románok azon óhaja is, hogy a budapesti és kolozsvári egyetemeken a hazai románok története számára tanszék állittassék. De akkoriban úgy értesültem, hogy ezen óhaj olyan követelésnek lett minősitve, melyet "a magyar gyomor nem képes bevenni..."

            Látván, mily heves támadásoknak volt kolléga úr kitéve a szép Rákóczi könvyvének eredményeiért[56], nem remélhetem, hogy egy emberöltő élet alatt annyira megváltoznék az emberek eszeirása, hogy nekünk is érvényesülési módot nyujthatnak az egyetemen.

            A "Mit vétettem én"? 2-ik kiadását[57] megkaptam és elolvastam. Valóban szomorú kor-és kultúrkép, a mit ezen könyv tartalma az olvasónak nyujt. Megható fejezet: "De profundis"[58]. És nagyon sikerült magyarázatnak tartom a "Számüzőtt Rákóczi" beillesztését a klasszikus m[agyar] történetirók eszmei folytonosságába és Thaly[59] egyoldalú, szűk felfogásának teljes elszigetelését a magyar történetirás fejlődésében. Nem kevésbbé érdekes a "Nemzeti fejlődés folyama" cz[imű] fejezet[60] történetfilozofiai háttere.

            Mivel Moldován Gergely[61] a "B[uda]pesti Szemlé"-ben Şagunáról publicált megbotránkoztató czikksorozatát az "Olcsó Könvytárban" is kiadta[62] és igy félrevezetheti a magyar olvasó közönséget, a főegyházmegyei könyvnyomda publicálta az én észrevételeimet is magyar nyelven egy kis füzetben[63]. Ebből a füzetből intézkedtem, hogy kolléga úr czimére is küldjenek 10 példányt. Kérem ezeket ismerősei és barátai körében terjeszteni és miután elolvasta, velem teljes ősszinteséggel b[ecses] megjegyzéseit közölni. Nagyon szeretném tudni, hogy a ki nem ismeri közelebbről Ş[aguna] korszakalkotó munkásságát, fog-e mégis a kis füzetben reproducált magyar és német jellemzésekben elég meggyőző érvet találni, hogy M[oldován] G[ergely] összes rágalmazásait s hajlatlan ocsárlásait halomra dönthesse. Azt az én réam nagyon megtisztelő tényt mégis szükségesnek tartom kolléga úrnak is tudomására hozni, hogy f[olyó] é[v] május 18-án a román akadémia rendes tagjává lettem megválasztva[64].

            Baráti üdvözlettel: Lupaş János.

 

II         Ioan Lupaş către Dávid Angyal[65]

                                                                                                                        Szelistye 1916. VII/5.

Nagyságos Tanár Úr!

 

            F[olyó] é[v] június 29-én kelt b[ecses] soraira válaszolva[66], sietek kifejezést adni abbeli örömömnek, hogy a báró Şaguna Andrásról irt füzet[67] elküldése által hozzájárulhattam valamicskével a jövő félévben tartandó előadások tárgyköréhez[68], valamint azon fő óhajómnak is, hogy a füzetben közölt észrevételek elég döntő érvet fognak szolgáltatni arra nézve, hogy mennyire félre lehet vezetni az olvasó közönséget a történeti tények lelkiismeretlen elferditése által még oly kitünő folyóiratok hasábjain is, mint a milyen a "B[uda]pesti Szemle".

            A román folyóiratok ismertetését szivesen elvállalom, hacsak ezáltal semmi kárt sem szenved az eddigi ismertető. Mert azt semmiképpen sem tudnám elviselni, hogy valaki előtt mint tolakodó szerepeljek. Azonkivül sem előtt tartandó még azon körülmény is, hogy a jelenlegi viszonyok között egyetlen irodalmi és tudományos román folyóirat sem lépheti át a Kárpátokat. Igy csak a hazai román lapok közleményeinek ismertetésére leszek kénytelen szoritkozni, jobb idők beálltáig[69].

            Hogy azonban megtudhassam, milyen ismertetések jelentek meg addig a "Tört[éneti] Szemlében", kérem intézkedni, hogy 1915. 4-ik füzet, valamint 1916-ból 1-ső, 2-ik és 3-ik füzet czimemre megküldhessék.

            Mély tisztelettel: Dr. Lupaş János

 

I           Ioan Lupaş către Gyula Szekfű [70]                                                                                                                                                                                                                             Ruszt 1916. IX/9.

                                                                                                                        Sopron megye

            Mélyen tisztelt Kolléga Úr!

            A hazánk erdélyi határszéleire zúdult szerencsétlenség[71] következtében én ide kerültem Ruszt városkába, a Fertőtó mellékére. Nehéz idők, szomorú napok ezek. De bizunk a Mindenható jóságába és segitségébe, hogy ezen viharos időket enyhébb, derültebb napok fogják majd fölváltani. Hogy az emesztő unalmat távol tartsam tőlem, szeretnék itt is valami történelmi olvasmánynyal foglalkozni. Ha kolléga úr küldhetne nekem egy jó német vagy magyar Plutarchos forditást, bevezetéssel és életrajzzal, nagy hálára kötelezne.

            Kollégiális üdvözlettel: Dr. Lupaş János esperes.

            [adresa pe cartea poştală:] Nagys[ágos] Dr. Gyula Szekfű  e. m. tanár úrnak, Wien, Minoritenplatz 1[72].   

            [ştampila cenzurii, cu semnătura indescifrabilă şi menţiunea:]

            Tóvábbitható

 

III        Ioan Lupaş către Jászi  Oszkár [73]

Ruszt 1916. IX/15.

                                                                                                                        Sopron megye  

            Nagyságos Dr. Oszkár Jászi  úrnak[74]                                                                                                                                                                                                                                          Budapest.

            Egy 8 napig tartó, - 2 napon s 3 éjjelen át nyitott kocsiban, hideg és esős időben, azután pedig túlzsúfolt zárt kocsiban - tett út fáradalmaitól teljesen kimerülve érkeztem Rusztra, a Fertőtó mellékére, a hol jelenleg a hazánk erdélyi határszéleire zúdult szerencsétlenség következtében internálva vagyok.[75]

            Augusztus 28-án, éjnek idején lettem kiragadva szeretett családom, feleségem, öszvegy anyám s 3 kiskorú gyermekem karjai közül és a bizonytalanság országútjára inditva, most immár 3 hete,[76] hogy semmiféle értesülést sem kaphatok családom állapotáról. Ez okból borzasztó lelkigyötrelmek között múlnak nagynehezen a napok.

            Anyagi helyzetem is túlnehéz. Teljesen váratlanúl és készületlenül ért minket ez a nehéz csapás. A csendőrök nem adtak időt arra sem, hogy valamiképpen előkészülhessünk ezen nehéz és bizonytalan tartamú utazásra. Sem pénzt, sem kellő ruházatot nem vehettem magammal. Csak egy szál nyári ruhában s felöltőben kellett hazuról elindulnunk s itt a kietlen Fertő partján az őszi szelek kezdik immár fújni szomorú nótáikat s következik majd a tél, a hideg, fagyos napokkal, Uram Istenem, mi lesz velünk akkor?

            Hogy hazulról kapjak valami pénzt vagy ruhát, erre már nincs kilátás. Irtam haza többször, de minden eredmény nélkül. Probáltam sürgönyözni is, de szintén eredménytelenül. Ugy látzik, Szelistye vidékén már nincs rendes postai közlekedés[77].

            Szomorú sejtelmek, emésztő gondok és lelket maró töprengések teszik itteni akaratlan tartozkodásomat annyira súlyossá és kietlenné.A szenvedések és nehézségek kavargó oczeánján úszik az emberiség napjainkban. De higyje el, Jászi Úr, a nagy szenvedések között az internáltak lelkigyötrelmei és fizikai nélkülőzései nem állnak utolsó helyen!

            Ismervén Jászi úrnak irántam több izben tanusitott jó indulatát s baráti érdeklődését[78], nagyon kérem értesiteni arról, hogy mikép volna lehetséges bármely kerülő úton családommal levelezni. Egyszersmind kérem ismert befolyásával odahatni, hogy a könyörületesség érzete terjedjen a magyar közvéleményben az internáltak nehéz s általuk meg nem érdemelt sorsával szemben. Végül arra kérem, hogy a "Világból"[79] egy példányt részemre küldetni méltoztassék kezdve f[olyó] é[v] szeptember 10-ikével. Az előfizetési árt utólag fogom beküldeni, esetleg valami czikket vagy tanulmányt fogok a "Világ" hasábai számára rendelkezésre bocsátani.

            Becses válaszát várva, maradtam teljes tisztelettel szolgálatra kész hive: Dr. Lupás János.

 

I           Gyula Szekfű  către Ioan Lupaş [80]

                                                                                                                        Bécs 1918. 12/III.

            Igen tisztelt Főtisztelendő Úr,

            engedje meg, hogy szives küldeményét most megköszönjem. Képzelheti, milyen kellemes meglepetés volt, mikor földije Szelistyéről a pompás élelmiszerre bejött hozzánk. Bizony itt szalonna a legnagyobb kincsek közé tartozik. De e tisztán praktikus szempont mellett nagyon meghatott, hogy Főtisztelendő Úr most is szivesen gondol rám és olyan kedves figyelmet tanusit minőt én nem is tudok sohasem megszolgálni. A két különnyomatot is hálásan köszönöm és az egyiket, a Barcsay-Brankovicsot[81] nagy érdeklödéssel olvastam és szivből gratulálok a mélyreható kritikához, melylyel a politikai eseményeket realisztikus szemmel előadja. Schlitter[82] udv[ári] tan[ácsos] úr is igen köszöni a füzetet és nagyon jól esik neki, h[ogy] a Főtisztelendő Úr gondol rá. Mindezzel pedig azért késtem, mert csak most kaptam meg Pestről újabb munkám példányait[83], melyekből egyet bátorkodtam Főtisztelendő Úr czimére elküldeni. Fogadja kérem szivesen ezt a szerény kisérletet a történet realisabb előadására. Szivből kivánom, mielőbb üdvözölhessem Bécsben a levéltárban,

s aztán esténként igazi bajor sör mellett beszéljük az elmult világháború sorsát.

            Szivesen köszönti régi kollégiális tisztelettel, hive Gyula Szekfű .

            [adresa pe plic:] Nagyságos Főtisztelendő Dr. Lupaş János főesperes úrnak, Szelistye, Szebenmegye, Ungarn.

            Wien II. Minoritenplatz 1.

           

I           Ioan Lupaş către Gyula Szekfű  [84]                              

                                                                                                                        Szelistye 1918. III/20.

                                                                                                                        Szeben m[egye]

            Igen tisztelt Kolléga Úr!

            Örömmel olvastam f[olyó] hó[nap] 12-én kelt b[ecses] sorait[85]. Kérem, fogadja őszinte köszönetem nyilvánitását nemcsak ezeknek tartalmáért, hanem főleg azon szives baráti figyelméért is, mely arra késztette, hogy legújabb történet-filozofiai munkájából: "A magyar állam életrajzából"[86] nékem is egy példányt küldjön.

            Ez valóban élvezetes olvasmány, mely szerény véleményem szerint a magyar történetirodalomban ritkitja párját.

            Az előszóban foglalt methodologiai czélzások remélhetőleg nem fognak visszhang s eredmény nélkül maradni.

            Az egész mű structurája és synthesise mintaszerű. Daczára annak, hogy csak "per apices"[87] tárgyalja a terjedelmes anyagot, mégis oly tiszta képét nyújtja a történeti fejlődésnek, hogy a tudományos világ sánczain kivül állók is nagy érdeklődéssel és haszonnal olvashatják.

            Hogy teljesen őszinte legyek, el nem mulaszthatom itt megjegyezni azt is, hogy a könyv 48-49-ik, valamint 200-202-ik oldalait nem olvashattam ugyanazon jólesű érzéssel, mint a tőbbi lapokat[88]. A mi az előbbi helyet illeti, nagyon bajos hozzájárulni azon nézethez, hogy a románok csak a XII sz[ázad] végén érték volna el Erdély határait. Ha ez igaz volna, akkor teljesen érthetetlen marad a terra Blaccorum elnevezés 2-3 évtizeddel későbbi történeti okmányokban, melyeknek egyike azt határozotan állittatik, hogy ez a t[erra] B[laccorum] csak ugyan az volt ősidőktől kezdve:"a temporibus humanam memoriam transeuntibus"[89]. Még a szerencsétlen Anonymus sem irhatott volna rólunk úgy, a hogy irt, III v[agy] IV. Béla idején mert, - a mint Réthy László[90] is megjegyzi -, "hogy Anonymus nemlétezőkről irjon kigondoljon egy népet s Erdélybe helyezze, a hol az később csakugyan megjelenik, ez ugyan rejtély volna, a minel hiába keressünk kulcsát"[91].

            Fölötte nehéznek, sőt kizártnak tartom, hogy valaki elfogadható érvekkel bizonyitsa ama közkeletű hiedelmet, hogy az erdélyi román nemzeti egyház valaha biztos támaszáúl szolgált volna olyan állitólagos törekvéseknek, melyek a fennálló magyar és szász pol[itikai] intézményeknek kipusztitására irányultak volna (201 old[al])[92].

            A bibliográphiai részböl is némi meglepetéssel látom, hogy történetünkre vonatkozólag csak éppen 2 forrást idéz: a nagyon elfogult s türelmetlen Karácsonyi Jánost, valamint Sztripszky-Alexics tört[éneti]-filológiai egyvelegét, melynek értéke történet-kritikai szempontból teljesen elenyesző[93].

            Abban a reményben, hogy kolléga úr nem fogja nekem rossz néven venni ezen szerény észrevételeket, magasan szárnyaló történetirói munkásságában a legteljesebb sikert kivánom és szivből üdvözlöm régi baráti tisztelettel: Dr. Lupaş János.