CONFERINŢA NAŢIONALĂ ROMÂNEASCĂ

DE LA SIBIU DIN 1863

 

SIMION RETEGAN

Institutul de Istorie “George Bariţ” din Cluj-Napoca

               

                Conferinţa naţională din aprilie 1863 de la Sibiu a fost în ochii contemporanilor prologul întrunirii dietei Transilvaniei, primind astfel o semnificaţie mai largă, ce depăşea nu numai sfera de interes a românilor, ci şi pe aceea a hotarelor Marelui Principat. În conjunctura politică tensionată pe care o străbătea Imperiul, într-un moment când conflictul constituţional cu Ungaria se prelungea ameninţător de mult, când, unii după alţii, croaţii, cehii, polonezii refuză să intre sau părăsesc lucrările parlamentului central de la Viena, când flăcările unei noi revoluţii cuprind teritoriul polonez ocupat de Rusia, era semnalul cel mai sigur că guvernul Schmerling era decis să treacă din nou la acţiune într-o provincie de dincolo de Leitha. Scopul său principal era intrarea în parlamentul vienez a unor deputaţi din această parte a Imperiului, fie şi cu preţul unor concesii neplăcute regimului, spre a da lumii cel puţin iluzia traducerii în viaţă şi în partea răsăriteană a Imperiului, a sistemului constituţional inaugurat în 1860. Ochii tuturor politicienilor centralişti austrieci erau îndreptaţi astfel asupra românilor transilvăneni.

                Transilvania era într-adevăr singura provincie a Imperiului a cărei dietă nu fusese întrunită după emiterea Patentei liberale, provincia în care, după tentativa eşuată din toamna anului 1861, de întrunire a forului legislativ, se făcuseră preparative în acest scop, provincia în care guvernul central putea conta pe sprijinul saşilor şi al românilor. Acestora li se adresează împăratul în aceeaşi zi, 18 octombrie 1862, exprimându-şi, pe de o parte, satisfacţia pentru adeziunea lor la noile acte constituţionale, anunţând, pe de altă parte, intenţia deschiderii forului legislativ al statului. Momentul era cu atât mai important pentru români cu cât li se aducea acum acestora la cunoştinţă că una din principalele sarcini ale viitoarei diete va fi reglementarea statutului politic al naţiunii lor[1].

 

 

 

Problema conferinţei româneşti în dezbaterile Guberniului, Cancelariei Aulice şi Cabinetului vienez

 

Emiterea rescriptului imperial din octombrie 1862 a pus de la început în faţa celor doi capi ai bisericilor româneşti, preşedinţii Comitetului Permanent Român, problema întrunirii unui forum naţional în care el să fie făcut cunoscut oficial naţiunii, tot astfel cum cel adresat saşilor fusese publicat mai întâi în Universitate, apoi în organismele scăunale şi orăşeneşti. În faţa responsabilităţilor lor naţionale asumate în 1861, Şaguna şi Şuluţiu, învrăjbi’i iarăşi pe tema mitropoliei ortodoxe, lăsând la o parte disensiunile confesionale, încep împreună demersurile pentru acest obiectiv, bine privit acum în capitala Imperiului. Guvernul central vedea în el atât ocazia unei angajări solidare şi solemne a conducerii româneşti în favoarea Patentei şi Diplomei, cât şi un mijloc suplimentar de presiune asupra taberei maghiare, ostilă acestora.

                Planul “congresului” românesc este croit în primele zile ale lunii noiembrie 1862, la Sibiu, unde Şaguna întruneşte comitetul Astrei, cu participarea lui Bariţiu, unde se găsea, sosit de la Viena, consilierul aulic, viitorul vicecancelar Franz Reichenstein, unde sosea de la Cluj vicepreşedintele gubernial, Vasile Ladislau Popp[2]. Şuluţiu, bolnav, lipseşte, dar la întoarcerea spre casă înaltul demnitar român se oprea la Blaj.

                S-au făcut multe specualţii în presă asupra agendei foarte încărcate a lui Reichenstein în Transilvania, într-un moment când treburile ei începeau să se urnească din loc: dietă, tribunalul de apel săsesc, conferinţa românească, mitropolia ortodoxă etc., dar concret ştim prea puţin despre discuţiile care au loc la Sibiu[3]. Ceea ce e sigur este faptul că parcurgem momentul în care episcopul Şaguna începe să îşi afirme – după delegaţiile vieneze ale lui Şuluţiu din anii precedenţi – rolul decisiv în politica românească şi că cel mai important rezultat al său va fi memoriul comun al celor doi prelaţi români pentru aprobarea întrunirii unui forum românesc. Liniamentele sale principale au fost stabilite la Sibiu şi definitivate la Blaj, acesta fiind totodată prilejul pentru aplanarea disensunilor dintre cele două centre bisericeşti pentru mitropolia ortodoxă[4].

                Actul prelaţilor români, datat 2 decembrie 1862, este adresat Guberniului şi cere aprobarea întrunirii la Sibiu, la începutul lunii februarie a anului următor, a unui congres naţional al românilor din Transilvania, pe de o parte pentru a se face cunoscut rescriptul împăratului referitor la ei şi a-i mulţumi acestuia, pe de alta pentru a se dezbate asupra marilor probleme ale naţiunii în ajunul soluţionării lor. Urmau să ia parte funcţionarii superiori români (viceguvernatorul, consilierii şi secretarii aulici şi guberniali, şefii unităţilor administrative, asesorii Tablei Regeşti, directorii Gimnaziilor din Blaj şi Braşov), 40 persoane din cler – 20 ortodoxe, 20 unite – şi 60 laici, la fel, jumătate-jumătate. Se dau stăruitoare asigurări că cei doi preşedinţi ai săi, semnatarii actului, vor şti să dea întrunirii demnitatea cuvenită, să asigure desfăşurarea liniştită a dezbaterilor şi maturitatea deciziilor sale. Înaltul Guberniu să fie convins, se spune în încheiere, că se va manifesta şi cu această ocazie acelaşi ataşament faţă de voinţa împăratului, care a caracterizat întotdeauna pe români[5]. Aşadar, în ciuda numelui pompos de congres, care va crea complicaţii, era vorba despre o conferinţă naţională, restrânsă ca număr, asemenea aceleia ţinute cu doi ani înainte, pe care urma să o continue. Ca şi atunci, marginalul Sibiu era preferat Blajului, care evoca forurilor superioare amintirea întodeauna stânjenitoare a marilor adunări populare din vremea revoluţiei. Prezenţa la Sibiu a Comandamentului militar general şi a unui Comisariat de poliţie urmau să liniştească şi ele temerile.

                Cererea episcopilor, legată indirect, ca şi dieta pe care o prefigura, de problema maghiară “die ungarische Hauptfrage”, are un drum lung şi sinuos. De la Cluj, unde stă trei săptămâni, generalul-guvernator Crenneville o trimite la Viena pentru a fi luată în dezbaterea Cancelariei[6], de unde Nádasdy o reîntoarce pentru opinie, Guberniului. Ea intra într-adevăr în ultima zi a anului în dezbatrea unei întruniri plenare a forului executiv din Cluj, foarte edificatoare pentru poziţia acestuia faţă de români. În discuţiile pro şi contra care au loc, consilierii maghiari fac mare caz de ameninţările populare la adresa liniştei publice pe care le comportă “congresul românesc”, într-un moment atât de delicat, de incertitudinile pe care le implică hotărârile sale, de eventualitatea ca şi secuii să vină cu o asemenea cerere. Ba chiar se fac, spun  mai mulţi, pregătiri în acest scop. Se subliniază insistent incompetenţa legală a prelaţilor de a emite invitaţii obligatorii la o asemenea întrunire politică, câtă vreme calitatea lor de preşedinţi ai Comitetului Naţional, Comitetul însuşi, nu erau recunoscute oficial. Dar, domnilor, răspund Iacob Bologa – referentul cauzei – şi Vasile Ladislau Popp, trebue publicată resoluţia imperială adresată românilor, or aceştia nu au un for representativ, precum maghiarii, consiliile comitatense şi scăunale, precum saşii, Universitatea naţională. Iar moderaţia conferinţei din zilele Anului Nou 1861 de la Sibiu este ea însăşi o garanţie a dezirabilităţii politice a viitoarei întruniri![7]

                În final, în resoluţia care se ia prin vot, majoritatea maghiară a consilierilor guberniali se pronunţă pentru acceptarea cererii numai în cazul în care proiectata întrunire ar fi convocată exclusiv cu participanţii din 1861 şi s-ar mărgini numai la comunicarea menţionatei rezoluţii, fără să abordeze nici un fel de problemă politică. Singuri consilierii Bologa şi Herbert se declară în votul lor separat pentru acceptarea fără condiţii a cererii episcopilor[8]. Cât priveşte pe generalul-guvernator Crenneville, acesta – ca de altfel şi Ladislau Vasile Popp – este de părere că la întrunirea românească n-ar trebui într-adevăr să se discute chestiuni politice, pentru a nu încuraja asemenea tendinţe nici la maghiari. Mai mult, derutat de tactica pretinsei ameninţări a secuilor, el atenţionează pe Nádasdy că aceştia vor înainta o petiţie pentru un congres propriu[9].

                Obstrucţia Guberniului, afectând deopotrivă pe români, ca şi interesul Cabinetului vienez, suscită reacţii.

                La Sibiu episcopul Şaguna, întotdeauna foarte bine informat şi mereu gata de acţiune, se adresează de îndată lui Nádasdy, prin intermediul consilierului aulic Dimitrie Moldovan, omul său la Cancelarie, cel care este şi marele confident al lui Şuluţiu, cel care, cu tact şi inteligenţă, a aplanat, în interesul cauzei comune naţionale, disensiunile confesionale şi personale dintre cei doi capi bisericeşti. În scrisoarea sa prelatul ortodox nu contestă loialitatea guvernatorului Crenneville faţă de împărat, dar crede că el este lipsit de “puterea intelectuală” necesară pentru a pătrunde toate manevrele maghiare, tot aşa cum unii dintre intelectualii laici români se lasă pradă “iluziilor şi închipuirilor”, mergând prea departe cu cererile lor. Să se “refereze”, aşadar, cancelarului că episcopul ortodox din Sibiu nu va convoca plănuita întrunire decât dacă aceasta se va face după planul iniţial. Dacă şi cancelarul va fi împotrivă să i se spună verde, exclamă Şaguna, că “nime nu mă va putea sili să iau parte la congres dacă acela nu se va concehema după programa mea”[10].

                La Viena, în aceeaşi zi în care se scriau rândurile de mai sus, cancelarul Nádasdy, rezumând toate trei opiniile exprimate la Cluj, propune împăratului să aprobe întrunirea unei adunări sau congres românesc la Sibiu. Cancelaria, scrie el, nu împărtăşeşte temerile Guberniului şi ale preşedintelui acestuia, nu găseşte în cererea prelaţilor nici pretenţia ca invitaţiile lor să aibă putere obligatorie şi nici o lezare a prerogativelor forurilor administrative provinciale. În fapt tot ceea ce doresc ei este să facă cunoscut în mod festiv rescriptul imperial din 18 octombrie 1862 şi să adopte o adresă de loialitate şi recunoştinţă faţă de împărat. Trebue să se ţină cont, continuă cancelarul, pe de o parte de faptul că efectele acestei întruniri vor fi numai de ordin moral, iar pe de alta de aceea că interdicţia abordării problemelor politice, propusă de Guberniu, nu se justifică, atâta vreme cât participanţii la întrunire vor fi, în mare, cei din 1861. Cancelarul este de părere ca desemnarea participanţilor şi stabilirea datei să rămână la latitudinea celor doi prelaţi al căror devotament, ponderaţie şi prestigiu sunt tot atâtea garanţii pentru maturitatea dezbaterilor[11].

                La mai puţin de două săptămâni, atât propunerea Cancelariei, cât şi cea a Guberniului intră în dezbaterea Cabinetului ministerial, stârnind aici o foarte lungă discuţie. Ea se înscrie pe fundalul impactului marii ridicări a polonezilor de sub stăpânirea rusească şi vine la scurt timp după dezbaterea unei cereri asemănătoare a sârbilor, refuzată în final[12], şi după o lungă deliberare asupra cererii unioniste a Solnocului Interior, finalizată cu o vehementă respingere[13].

                Cel care deschide disputa este cancelarul Ungariei, Forgács, cu declaraţia că în situaţia în care se găsea Imperiul, diversele adunări naţionale nu numai că nu aduc soluţia problemelor aflate în suspensie – aluzie la chestiunea maghiară – ci îngreunează de fapt poziţia regimului. Jocul cu naţionalităţile de la graniţele Imperiului, în stadiul în care se găsea chestiunea orientală şi având în vedere cunoscuta “interacţiune dintre românii transilvăneni şi cei din Valahia şi Moldova” este cu deosebire periculos, spune el, în motivarea refuzului pe care îl propune. E de părere că dacă manifestarea de loialitate care se aşteaptă de la români ar prii pentru moment guvernului şi ar putea fi folosită pentru slăbirea elementului maghiar al ţării, în timp însă, fiind o armă cu două tăişuri, ea s-ar putea întoarce împotriva lui şi, în orice caz, ar prejudicia elementului german – aluzie la saşi – ceea ce ar fi iarăşi foarte grav.

                În acelaşi sens vorbeşte şi ministrul de externe Rechberg, sprijinitor constant al poziţiei maghiare, care pledează pentru o maximă prudenţă faţă de asemenea adunări naţionale, într-o vreme când starea de spirit din ţările vecine Imperiului este atât de încordată şi când se impune evitarea oricărei situaţii care, îmbărbătând pe români, ar putea conduce la o coalizare a lor cu conaţionalii dinafară! Faţă de gravitatea unor asemenea alegaţii, caracteristice pentru felul cum erau prezentaţi românii în cercurile conducătoare de la Viena, obiecţiile de legalitate formulate la Cluj apar nevinovate.

                În replică, Nádasdy se referă, rând pe rând, la maturitatea dovedită de conferinţa din 1861 de la Sibiu, la poziţia celor doi prelaţi petenţi a căror autoritate va fi o garanţie a fidelităţii faţă de Casa domnitoare şi în nici un caz o demonstraţie în favoarea străinătăţii, la numărul de peste un milion de suflete al românilor din Transilvania. Or, spune el, în ajunul dietei este foarte important pentru regim ca aceştia să-şi exprime poziţia faţă de actele fundamentale de guvernare. Dealtfel, încheie cancelarul, notabilităţile maghiare ţin asemenea conferinţe fără să le aducă la cunoştinţa autorităţilor, citând, pentru exemplificare, un raport al fostului guvernator Lichtenstein.

                Din partea sa ministrul de stat Schmerling, denunţând vehement, deopotrivă, sloganul ameninţărilor din exterior, vânturat şi în cazul sârbilor, ca şi politica tergiversărilor şi ezitărilor, se pronunţă pentru aprobarea conferinţei româneşti, căci nu vede de ce acei care o solicită deschis şi onest să fie mai rău trataţi decât alţii ale căror întruniri se ţin fără nici un fel de aprobare. Prudent, Schmerling evită cu grijă numele de congres, ale cărei rezonanţe paşoptiste stârneau ostilitate şi stăruie asupra aspectului de continuitate a conferinţei din 1861.

                După o nouă intervenţie a lui Rechberg, care, referindu-se la evenimentele de la Praga şi Lemberg, atrage atenţia asupra marilor probleme pe care le pot crea tendinţele diverselor naţionalităţi cu puncte de sprijin în afara graniţelor, cu deosebire în Transilvania, provincia cea mai răsăriteană a Imperiului, după o nouă luare de cuvânt a lui Schmerling, cu accentuarea probabilităţii ca respingerea cererii românilor să-i arunce pe aceştia în tabăra maghiară, Cabinetul îşi dă, cu excepţia lui Forgács şi Eszterházy, acordu[14]. Se va emite astfel, la 17 februarie, cu o întârziere devenită îngrijorătoare, aprobarea imperială pentru o “conferinţă continuativă” a românilor din Transilvania care să se întrunească la Sibiu, cu participarea a 120–150 persoane şi unde să se publice rezoluţia din 18 octombrie 1862 şi să se adopte o adresă de mulţumire a naţiunii faţă de împărat[15]. Aceasta era în ochii forurilor vieneze tot ceea ce urma să se întâmple la Sibiu.

               

 

 

 

                                                                Preparativele conferinţei

 

                Cu mult înaintea aprobării sale oficiale, “congresul” naţional constituie obiectul unei aprinse dispute a presei româneşti.

                Pe urmele lui Alexandru Papiu Ilarian, care, în lucrarea lui din 1861, “Independenţa constituţională a Transilvaniei”, tradusă în franceză, germană, italiană, maghiară[16], pleda pentru o “adunare constituantă” a românilor transilvăneni, încă din primele zile ale noului an “Concordia” din Pesta şi “Gaseta” din Braşov desaprobă vehement planul unui “congres octroat” ai cărui membrii ar fi numiţi de archierei, iar nu aleşi de popor. O asemenea “întrunire privată”, scriu ele, ar face mai degrabă deservicii naţiunii, ar fi incompetentă să o reprezinte, ar fi taxată de către adversarii ei ca un "conventicul de agitatori", nu s-ar putea pronunţa asupra actelor de guvernare, nu s-ar putea numi congres. Trăim sub "soarele constituţionalismului" exclamă mai mulţi corespondenţi, astfel încât alegerile -–în organizarea Comitetului Naţional, prin prelaţi, protopopi, preoţi – nu au de ce să neliniştească, nici regimul, nici naţiunile conlocuitoare. Se fac auzite recomandări ca aleşii mireni să fie oameni cu independenţă economică şi cu curajul opiniilor.

                Toate aceste puncte de vedere exprimau indirect, căci presa este îndeaproape supravegheată de poliţie, poziţia radicală a unei părţi a intelectualităţii laice care vedea colaborarea românilor cu puterea de stat habsburgică în alţi termeni decât o dorea aceasta. Promotorii ei, George Bariţiu, Axente Sever, Simion Balint, profund marcaţi toţi de injustiţia tratamentului la care au fost supuşi românii în 1849, după revoluţie, considerau că momentul de strâmtorare al Vienei trebuia exploatat la maximum, pe de o parte în direcţia obţinerii unei autonomii efective a naţiunii lor, aidoma celei săseşti, pe de alta în direcţia unei mai largi autonomii a ţării. În viziunea lor şi una şi cealaltă trebuiau reglementate riguros înainte de intrarea în parlamentul vienez. Să se păstreze espectativa între Viena şi Pesta – se pledează în diverse conveniri ale laicilor – până când naţiunea nu va fi recunoscută legal şi nu va avea propriile ei organe de conducere, precum cele săseşti, până când acest statut nou nu va fi sancţionat de împărat printr-o diplomă inaugurală, până când sfera autonomiei interne a statului transilvănean nu va fi clar delimitată.

“O, patria mea, exclamă Bariţiu la capătul unui şir de articole privind organizarea Elveţiei cu care Transilvania avea multe afinităţi[17], unde este libertatea şi autonomia ta? Unde-ţi sunt fiii cei înţelepţi, şi buni pentru ca să îngrijească a-ţi alina dorerile şi a-ţi şterge şiroaiele de lacrime din ochii tăi”[18].

                În opoziţie cu această orientare autonomistă, oficialul ortodox “Telegraful român” al lui Şaguna se pronunţă ferm pentru o conferinţă ai cărei membri să fie invitaţi de cei doi prelaţi, conform planului iniţial. Argumentele care se invocă se referă la predominarea de 2/3 chiar în dietele transilvănene de până atunci a membrilor numiţi, la modalitatea identică a convocării adunărilor naţionale româneşti din 1848, la precedentul din 1861, la încrederea acordată prelaţilor la Sibiu cu doi ani înainte, la deruta sau chiar dezordinile care s-ar putea stârni în popor şi care ar putea fi folosite ca pretexte pentru interzicerea ei. Exista temerea că Guberniul maghiar din Cluj ar putea influenţa alegerile, că s-ar putea exploata cele câteva voci unioniste româneşti, că presa maghiară nu va lăsa să-i scape prilejul pentru a flutura spectrul unei adunări populare à la 1848 atât de repugnant Curţii vieneze. Chiar şi aşa, ele nu uitau să amintească românilor că o conciliere dintre Viena şi Pesta era oricând posibilă, ceea ce era întru totul adevărat. Aşadar, se conchide la Sibiu, într-un moment când ochii tuturor sunt aţintiţi asupra noastră, să nu ne lăsăm pradă “iluziilor şi închipuirilor”, să fim realişti, “să nu stăm la îndoială a lăsa coaja pentru sâmbure”[19].

                Referitor la conduita politică generală a conferinţei, episcopul Şaguna, încă în articolul lui de Anul Nou, “ca un Moise vrând să dea naţiei sale legi de mântuire”[20], transmite în forma voalată a elogierii fidelităţii faţă de împărat, scutul dintotdeauna al românilor, mesajul adeziunii imediate şi necondiţionate la politica guvernului, fără tergiversări şi condiţionări de natură să complice lucrurile, periclitând astfel şansele de succes ale naţiunii[21].

                Într-adevăr, adeziunea Transilvaniei era pentru Viena cu atât mai urgentă cu cât impasul regimului era, după eşecurile din Ungaria, Croaţia, Cehia, Galiţia, mai grav, cu atât mai binevenită cu cât ea putea apărea în ochii publicului mai spontană, iar preţul care urma să fie plătit cât mai mic. Aceata era ceea ce Schmerling aştepta în acest moment de la români, ceea ce Şaguna, cu simţul lui politic atât de ascuţit, a înţeles şi a transpus în viaţă în primăvara anului  1863. Cântărind lucid alternativele, exploatând realist oportunităţile, episcopul ortodox din Sibiu a văzut aici înainte de toate marea ocazie pentru câştigarea mitropoliei ortodoxe, visul vieţii sale, pe care o va obţine într-adevăr, chiar dacă într-o întindere mai redusă decât a dorit-o, şi care va rămâne ca un inestimabil bun naţional peste toate mutaţiile politice ce vor veni.

                Dar episcopul Şaguna, protagonistul din 1848–1849, marele reformator al bisericii sale, consilierul intim al împăratului, convivul prinţului-guvernator Schwarzenberg, prelatul privit la Viena încă din 1860 ca adevăratul conducător al românilor din Transilvania, archiereul care revendica conducerea tuturor românilor ortodocşi din Imperiu, îşi afirmă acum hotărât întâietatea politică şi în faţa conaţionalilor săi. Centrul de influenţă al mitropoliei unite blăjene, apoi cel al laicilor din jurul Gazetei se vor supune pe rând autorităţii sale.

                La Blaj lucrurile evoluează de la început altfel decât la Sibiu. Spre deosebire de Şaguna, bătrânul mitropolit Şuluţiu, cât lăsându-se purtat de zelul liberalismului lui idealist, cât luat de valul autonomist al laicilor, cât influenţat de noua mare ridicare a polonezilor, optează pentru alegerea membrilor viitorului forum naţional. Putem vedea aici şi o tentativă a sa de a câştiga teren în faţa omologului său ortodox sau chiar o reacţie faţă de tratamentul la care era supus de către forurile provinciale. Prelatul din Blaj era rău văzut atât la Cluj, cât şi la Viena, atât de către autorităţile laice, cât şi de cele eclesiastice, pe de o parte pentru marea sa implicare naţională în acţiunile anului 1861 – congregaţiile Albei de Jos, delegaţiile de la Viena, circularele politice etc. – pe de alta pentru rezistenţa sa deschisă în faţa tendinţelor oficiale de latinizare a bisericii greco-catolice, pentru stăruinţele în vederea întrunirii sinodului mixt, respinse de fiecare dată, pentru repetatele cereri în favoarea clerului său. Denunţat la Viena ca “schismatic”, ca adversar al Sfântului Scaun, ca incapabil de a administra arhidieceza, în cercurile ultramontane ale capitalei circula planul, scrie Bariţiu în septembrie 1861, să i se dea un ajutor sau chiar să fie înlocuit[22]. Recentul refuz al Blajulu de a nu permite sfinţirea – necanonică – la Roma al noului episcop al Oradei, Ioan Pop Sălăjanu, nu a făcut decât să ascută resentimentele care se acumulaseră[23].

                Sub raport politic, intervenţia Blajului din ianuarie 1862 pe lângă Cancelarie pentru modificarea Instrucţiunior municipale[24] şi înlocuirea comitelui suprem al Albei de Jos[25], ca şi noul demers pentru aprobarea sinodului mixt[26] – cu atât mai iluzoriu cu cât era mai dorit – nu se bucură nici ele de o primire mai bună. Mai mult decât atât, în ianuarie 1863, curia mitropolitului din satul Spring – moşie cumpărată de acesta cu doi ani mai înainte, nucleul viitoarei sale fundaţiuni naţionale[27] – este percheziţionată de jandarmi în căutarea “până şi în buţile cu vin” de arme şi muniţii. Episodul, caracteristic pentru circumstanţele mitropolitului şi totodată ale românilor, ar fi trecut mai uşor dacă canonicul Ioan Fechete-Negruţiu nu l-ar fi relatat indignat în Gazetă[28], dacă Şuluţiu nu ar fi protestat la Guberniu[29], dacă nu s-ar fi produs o foarte mare alertă a autorităţilor, de la comitele Albei de Jos[30], până la ministrul vienez al poliţiei[31]. Scandalul care se stârneşte, legat poate şi de mult comentatul transport de arme ruseşti prin România spre Serbia[32], nu face decât să întreţină suspiciunile la adresa românilor.

                În aceste împrejurări Şuluţiu, fără să se lase descurajat de refuzul omologului său ortodox de a cere împreună din nou la Viena un “adevărat congres naţional”[33], se hotărăşte să afronteze de unul singur autorităţile în această chestiune. Iată-l, astfel, în circularul său din 7 martie 1863, prescriind alegerea celor 75 de membri greco-catolici ai “conferinţei naţionale continuative” – expresia este a Cancelariei aulice –, atât a celor din cler, cât şi a laicilor[34]. Începutul lucrărilor este stabilit pentru ziua de 7/19 aprilie, prima duminecă de după Paşti, Dumineca Tomii, dată convenită de comun acord cu episcopul ortodox[35]. Oricât de mare era acum precipitarea la Viena, prelaţii români, de comun acord, au considerat Postul Mare impropriu, iar Săptămâna Patimilor şi cea a Învierii cu totul excluse unei întâliri lumeşti de o asemenea anvergură.

                Efectele gestului mitropolitului nu întârzie să apară. Înştiinţat de guvernator[36], care la rându-i începuse să primească rapoarte locale despre alegerile uniţilor, cancelarul Nádasdy pune în vedere lui Şuluţiu să revină asupra circularului său[37]. Acesta, într-o scrisoare ale cărei rânduri nu pot fi citite fără strângere de inimă, apelează deznădăjduit la înţelegere. Ceea ce a făcut, scrie bătrânul mitropolit, pe de o parte fiindcă şi în 1861 greco-catolicii, întruniţi la Sibiu, au fost aleşi şi nu  desemnaţi direct de el, pe de alta, sub presiunea opiniei publice, stă sub semnul celor mai bune intenţii faţă de regim. Roagă să fie dezvinovăţit în faţa împăratului “ca nevinovat şi om de bună credinţă” iar circularul său să fie lăsat în vigoare pentru a nu fi compromis în faţa clerului său şi mai ales pentru a nu “mâhni” întreaga naţiune[38]. În aceeaşi zi, mitropolitul roagă şi pe confidentul lui vienez, Dumitrie Moldovan, să-l susţină în faţa lui Nádasdy[39]. Cum cancelarul, influenţat şi de criticile presei săseşti la adresa iniţiativei blăjene, rămâne inflexibil[40], la 7 aprilie Şuluţiu se vede silit să contramandeze printr-un nou circular alegerile, trimiţând totodată la Cluj, pentru deplina liniştire, lista celor 75 de invitaţi ai săi[41]. Circularul asemănător şi lista lui Şaguna fuseseră date publicităţii la 1 aprilie[42]. Fără să putem spune cât din intansigenţa arătată faţă de Blaj s-a datorat temerilor reale ale Vienei pentru producerea unor defecţiuni în tabăra românilor într-un moment într-adevăr critic, cât dorinţei de a-i intimida şi a le tempera cererile şi cât unei ostilităţi funciare împotriva principiului votului universal pe care îl implicau alegerile lor, ea şi-a atins întru totul scopul.

                Un al doilea obiect al disensiunii dintre Blaj şi Sibiu care ne apropie mai mult de esenţa întregii chestiuni şi în care episcopul Şaguna va avea iarăşi ultimul cuvânt este acela al programului conferinţei. Iniţial Bariţiu includea în ordinea de zi pe care el o schiţează toate marile probleme ale momentului: raporturile Transilvaniei cu Imperiul, structurarea dietei, folosirea limbilor naţionale în viaţa publică, consiliile municipale, recunoaşterea politică a românilor, congresul lor naţional anual, raporturile româno-săseşti[43]. Dacă la Blaj Şuluţiu acceptă fără obiecţii propunerile cărturarului braşovean, prelatul ortodox din Sibiu le priveşte dimpotrivă ca o ingerinţă în prerogativele proprii – “regulamentul sunt eu”, spune el[44] - de natură să prejudicieze, prin radicalismul lor, causa naţională. În deplin acord cu viziunea oficialităţilor asupra conferinţei, în proiectul său Şaguna lăsa celor doi capi bisericeşti, preşedinţii viitorului forum, o libertate neîngrădită în direcţionarea dezbaterilor adresei de adeziune, ca şi a altor aspecte “cu caracter continuativ” legate strict de problemele naţiunii[45]. În faţa acestei situaţii, umilit în chestiunea alegerilor, îngrijorat asupra viitorului, Şuluţiu acceptă fără a mai intra în dispute propunerea omologului lui[46]. Şi unul şi celălalt erau pe deplin conştienţi de vulnerabilitatea poziţiei româneşti într-un moment când la Viena se tratau cu politicienii conservatori maghiari condiţiile unei reconcilieri, când marea insurecţie a polonezilor din teritoriile ocupate de Rusia ajungea la apogeul ei.

                Stârnesc, de asemenea, îngrijorare şi noile evenimente ale vieţii publice interne. La 23 martie 1863 are loc cea de a doua sesiune a consiliilor comitatense şi scăunale[47], ale căror majorităţi maghiare se pronunţă o dată mai mult pentru convocarea transilvănenilor la Pesta, potrivit legii paşoptiste a uniunii. În adresele lor separate, românii cer din nou şi ei convocarea dietei proprii a ţării, ca singurul for îndreptăţit să reglementeze raporturile dintre naţiunile sale. Faţă de situaţia din toamna trecută, tabloul are totuşi unele accente noi. Alături de Năsăud, Făgăraş şi Dăbâca, unde românii controlează consiliile de conducere, se postează acum şi comitatele Alba de Sus şi Târnava. Suscită, de asemenea, un foarte larg ecou patosul neobişnuit al pledoariei administratorului comitatens al Clujului, romancierul Josika Lajos, supranumit Walter Scott-ul Transilvaniei, pentru concilierea naţională. Referindu-se la originea română a familiei sale, la legăturile strânse pe care le păstra cu foştii săi iobagi, el cheamă pe români la recunoaşterea legilor revoluţiei, îndemnându-şi în acelaşi timp conaţionalii la cea mai serioasă cumpănire. “Niciodată, spune literatul maghiar, să nu vă lăsaţi răpiţi a apăra decât ceea ce e drept înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor”[48]. Pretutindeni dezbaterile locale, purtate sub imperiul uniunii, principalul focar al discordiei, sunt copleşite de aspectele politice. Dece, întreabă Bariţiu în Gazetă, nu se discută nimic despre învăţământ, industrie, comerţ, agricultură, drumuri, păduri, jeleri, curialişti, orfani. “Sărmană patrie, încheie el, cum te sfâşie antagonismul şi spiritul draconic al supremaţiei”[49].

                Situaţia nu era cu mult mai liniştită nici în sud, pe Pământul Crăesc, unde se păstrează organizarea din 1861 atât de mult încriminată de români. Deşi aceştia formau şi aici majoritatea populaţiei, ei nu aveau în toate cele 11 jurisdicţii ale zonei decât 19 funcţionari publici[50], 4 deputaţi în Universitate şi un singur şef administrativ, pe Ilie Măcelariu, judele regesc al scaunului Miercurea. Nu este astfel de mirare că în noua sesiune a forului constituţional de la Sibiu, deputaţii români, foarte activi în desfăşurarea tuturor dezbaterilor, înaintează voturi separate, rând pe rând, în problema constituirii tribunalului de apel al Pământului Crăesc[51], în cea privind reorganizarea forurilor judecătoreşti de prima instanţă[52], în problema reorganizării administraţiei săteşti[53]. Postaţi pe principiul deplinei egalităţi naţionale, ei se pronunţă deschis fie pentru sistarea prerogativelor legislative ale acestui for, fie pentru instituirea unor organisme asemănătoare pentru românii şi maghiarii din Transilvania.

                Dar ceea ce îngrijorează cu deosebire pe fruntaşii români sunt veştile care circulă privind tentativa dualistă din martie 1863, pornită din partea lui Francisc Iosif însuşi şi desfăşurată în cadrul Cabinetului cu miniştrii maghiari membri ai acestuia[54]. Se opresc astfel, dintr-odată, toate mişcările în privinţa Transilvaniei, ale cărei afaceri publice sunt privite la Viena prin prisma concesiilor ce trebuiau făcute maghiarilor. Abia după eşecul acestei încercări de conciliere, cea mai serioasă între 1861 şi 1865[55], întrunirea dietei Transilvaniei devine o problemă de actualitate imediată, iar legea electorală provizorie, pregătită la Cancelaria ei aulică, va intra, în sfârşit, în dezbaterea miniştrilor vienezi de-a lungul unei săptămâni întregi[56]. Cu aceasta se zădărnicea şi ultima tentativă a cancelarului maghiar Forgács de a câştiga timp prin examinarea prealabilă a proiectului de către o comisie specială de oameni politici transilvăneni, cunoscători ai situaţiei. Chiar şi acum însă, dezvăluirile presei vieneze asupra noilor norme electorale nu aveau darul să-i liniştească pe români. Se reducea într-adevăr censul la jumătate, prin includerea capitaţiei, se sistează votul universal pentru nobili, se acordă mai multe mandate comitatelor, dar, în acelaşi timp, se menţine reprezentarea preferenţială a municipiilor, a scaunelor în comparaţie cu comitatele, se păstrează privilegiile electorale feudale ale unor minuscule târguri. La primele calcule care se fac chiar şi majoritatea relativă în dietă a românilor, impusă de interesul politic direct al regimului în acest moment, apare cu totul problematică, condiţionată de modul desfăşurării alegerilor, de apartenenţa naţională a membrilor dietali numiţi de împărat. Toate aceste incertitudini, care îşi vor pune adânc amprenta asupra desfăşurării lucrărilor forumului românesc de la Sibiu, sunt exprimate sintetic de mitropolitul blăjean atunci când scrie lui Bariţiu: “… causa naţională ne stă acăţată numai de un fir de păr. Un pas, un cuvânt smintit poate stricta la tot viitorul nostru”[57].

 

 

                                                Lucrările Conferinţei naţionale

 

                Urmărind cele două liste de invitaţi, întocmite la Sibiu şi Blaj, fiecare cu câte 75 de nume, câte 50 de laici şi câte 25 de clerici, ceea ce constatăm în primul rând este o masivă participare, într-o perfectă simetrie, a funcţionarilor de stat: 40 la greco-catolici, 37 la ortodocşi. Funcţiile pe care unii dintre ei le poartă sunt dintre cele mai înalte: consilieri şi secretari aulici şi guberniali, şefi de unităţi administrative, juzi primari. Capul de listă este Ladislau Vasile Popp, vicepreşedinte al Guberniului, cea mai înaltă demnitate deţinută până atunci de un român, a cărui prezenţă a fost solicitată în mod special de Şaguna cancelarului aulic[58]. Urmează şi într-o parte şi în cealaltă grupul compact al protopopilor (18+23), căruia i se adaugă, iarăşi simetric, pâlcul răzleţ al oamenilor independenţi economic, liber-profesioniştilor şi ofiţerilor pensionaţi – 10+11+5 – luaţi laolaltă din amândouă confesiunile. Aceştia sunt cei care se vor aduna în 19 aprilie, Dumineca Tomii, în sala mare de la hotelul Römischer Kaiser din Sibiu pentru a dezbate marile probleme care se ridicau în faţa naţiunii lor.

                Chestiunea centrală era aceea a atitudinii faţă de actele fundamentale de guvernare din 1860 şi 1861 care puneau în cauză întreg ansamblul politicii româneşti. Nu este vorba, cum s-ar putea crede, despre alternativa acceptării sau respingerii lor, despre o incertitudine privind orientarea naţiunii spre Viena, sau spre Pesta, căci opţiunea politică făcută în mai 1848, întărită de evenimentele revoluţiei, de sacrificiile războiului civil, de hotărârile conferinţei din ianuarie 1861 nu intra câtuşi de puţin în discuţie. Oricând de diferite erau împrejurările din 1863 faţă de cele din primăvara revoluţiei, oricât de mare a fost decepţia de la sfârşitul ei, ori politica de germanizare din deceniul absolutismului, oricât de puternică era turnura centralizatoare a Patentei constituţionale din 1861, toate acestea nu echivalau gravitatea ameninţărilor care pândeau din cealaltă parte. Dacă exponenţii constituţionalismului maghiar s-au putut arăta atât de exclusivişti în privmăvara şi vara anului 1861, în condiţiile în care se găseau într-o situaţie strâmtorată, cum vor fi ei, se întreabă publiciştii români, atunci când vor fi stăpâni pe situaţie. Se evocă mereu şi mereu perspectiva sumbră a uniunii cu Ungaria, împotriva voinţei majorităţii populaţiei ţării, reducerea acesteia la statutul de minoritate, spectrul maghiarizării. Iar forţa acesteia, spun ei, se va îndrepta în primul rând împotriva românilor şi va fi cu atât mai puternică cu cât rezistenţa lor va fi mai mică. Opţiunea pentru calea maghiară în 1863 ar fi fost, scrie „Concordia”, un adevărat suicid naţional[59].

                Avantajele orientării tradiţionale spre Viena erau, prin comparaţie, mai mult decât evidente. Ea aducea cu sine, pe de o parte perspectiva menţinerii autonomiei Transilvaniei, cu tot ce implica aceasta pentru români şi, pe de altă parte, posibilitatea încadrării lor mai echitabile în sistemul de stat. Preparativele pentru dietă, chintesenţa autonomiei, funcţionarii ortodocşi şi greco-catolici din administraţia centrală şi locală nou instituiţi, chiar dacă ei nu depăşeau nivelul de 10% (240 din 2700)[60], încurajau speranţele. Cu deosebire prezenţa românească în Cancelaria aulică, în Guberniu, la conducerea unităţilor administrative apare contemporanilor de cel mai bun augur. Ceea ce îngrijorează foarte mult în privinţa colaborării cu guvernul central era nu atât ameninţarea germanizării şi a centralizării, cât eventualitatea ca acesta să se folosească de români pentru a presa asupra maghiarilor spre a grăbi reconcilierea cu aceştia, pentru ca apoi ei să fie din nou sacrificaţi. Asumarea acestui risc, inevitabil în lipsa unei alternative acceptabile la Diplomă şi Patentă, va fi uşurată de factura publică pe care urma să o îmbrace angajarea părţilor una faţă de cealaltă” în faţa tuturor popoarelor Austriei şi a Europei”. Astfel înctât ceea ce se dispută la Sibiu nu este acceptul principial al actelor de guvernare, ci doar momentul şi condiţiile acordării sprijinului românesc, momentul intrării reprezentanţilor naţiunii în Parlamentul central vienez. În această privinţă existau diferenţe mari de vederi care, deşi s-au manifestat mai mult în culisele conferinţei decât în lumina publicităţii, nu erau mai puţin acute.

                Pe de o parte, prelaţii şi înalţii funcţionari de stat, având în vedere imperativele politicii vieneze ale momentului, sunt pentru acceptarea imediată şi fără condiţii prealabile a noului statut constituţional, pentru a nu se pierde iremediabil printr-o supralicitare periculoasă un moment pe cât de favorabil, pe atât de instabil. Verbum regium era pentru Şaguna, Şuluţiu şi V.L. Popp, marii actori ai scenei, o garanţie suficientă că ulterior doleanţele naţiunii vor fi satisfăcute.

                Pe de altă parte grupul restrâns al intelectualilor laici, reprezentat de G. Bariţiu,

I. Raţiu, A. Sever, marcat puternic de dramatica decepţie din 1849–‘50, pune dimpotrivă, accentul pe garanţiile prealabile. Ei văd participarea românilor la lucrările parlamentului vienez numai după ce autonomia statului transilvănean şi autonomia efectivă a naţiunii vor fi dezbătute în dieta ţării, vor fi consacrate prin legi sancţionate de împărat, după ce acestea vor fi încorporate într-o diplomă inaugurală, asemănătoare aceleia din 1691, întărită prin jurământul monarhului.

                Existau, de asemenea, deosebiri de vederi şi în ceea ce priveşte prioritatea pe care urmau să o primească la Viena problemele româneşti. Dacă episcopul Şaguna, clerul şi laicii din jurul său, aşază de la început pe primul plan instituirea mitropoliei ortodoxe pentru românii din Imperiu, prelatul greco-catolic din Blaj şi cei din jurul său, beneficiari efectivi ai statutului mitropolitan încă din 1855, se arată preocupaţi în primul rând de soluţionarea problemelor politice ale naţiunii. Rezolvarea acestora ei o vedeau sub forma unei autonomii cât mai reale, după modelul săsesc, fără teritoriu naţional, dar cu un organism de conducere propriu, cu o representare proporţională în aparatul administrativ, cu o participare majoritară în forul legislativ, cu un fond bănesc naţional. Or, Viena aristocratică şi conservatoare, oricât de strâmtorată în acest moment, nu era dispusă să plătească un asemenea preţ, care ar fi adus cu el o adevărată bulversare a situaţiei politice din Transilvania, cu totul inacceptabilă din punct de vedere social şi incompatibilă orientării sale centralizatoare. Cu atât mai puţin de dorit cu cât era vorba despre o provincie cu o importanţă strategică esenţială în răsărit, situată în directa vecinătate a statului român unit. Apreciind la rece situaţia, conducătorii români, uniţi şi neuniţi la un loc, vor trebui în 1863 să accepte limitări drastice ale statutului politic primind în schimb compensaţii pe plan confesional, chiar şi acestea mult mai restrânse decât se scontau: viitoarea mitropolie ortodoxă nu numai că nu încorpora Bucovina, dar pierdea şi episcopatul compact românesc al Timişoarei.

                Toate aceste dezacorduri nu s-au manifestat atât în mod deschis în şedinţele publice de la Împăratul Romanilor, animate şi aşa de prezenţa masivă a studenţilor români de la Academia săsească de drept, cât în întâlnirile particulare care le premerg şi le acompaniază. Astfel, potrivit consemnărilor ulterioare ale lui Bariţiu, în preseara Conferinţei el a avut o foarte lungă discuţie cu V.L. Popp asupra momentului intrării românilor în Reichsrat, fără să poată ajunge la un punct de vedere comun[61]. Tot Bariţiu este cel care ne informează câţiva ani mai târziu despre consensul care se realizează în aceste zile între cei doi capi bisericeşti asupra primatului care urma să fie acordat chestiunii mitropoliei ortodoxe în raport cu dezideratele politice[62], ceea ce însemna o nouă capitulare a Blajului. Ca o recunoaştere tacită, bătrânul mitropolit greco-catolic, rău văzut la Viena, atât în cercurile laice, cât şi în cele clericale, umilit grav prin contramandarea alegerilor pentru conferinţă, cedează întreaga onoare a reprezentării naţiunii în capitala Imperiului episcopului Şaguna, marele protagonist al acestui moment. Acesta este cel care are ultimul cuvânt atât în spatele scenei, cât şi în luminile ei, atât înainte, cât şi în timpul conferinţei, cel care este privit la Viena ca adevăratul conducător al românilor, omul de energia şi voinţa căruia depindea succesul noilor demersuri.

                Consensul prelaţilor, între care existase o tensiune surdă tocmai din cauza mitropoliei[63], era un fapt esenţial, căci doar uniţi românii puteau oferi guvernului central o garanţie acceptabilă. Nimic nu ar fi putut dăuna mai mult cauzei naţionale în acest moment decisiv, când toată atenţia era concentrată asupra românilor, decât manifestarea publică a unor disensiuni confesionale. Tot atât de importantă pentru Viena era promptitudinea cu care românii  urmau să acţioneze, câtă vreme în consiliile ministeriale din aceste zile se discuta despre eventualitatea amânării noii sesiuni a parlamentului central până după întrunirea dietei transilvănene[64].Nu se va ajunge la această soluţie, tot astfel cum Cabinetul vienez nu va pretinde intrarea transilvănenilor în Reichsrat înaintea legiferării egalităţii politice a naţiunii române şi a limbii sale – perspectivă intens comentată în presă – dar chestiunea rămâne oricum foarte stringentă.

                Înţelegerea între prelaţi, o dată făcută, ştiindu-se că clericii ortodocşi se vor supune, ca întotdeauna, lui Şaguna, cei uniţi lui Şuluţiu, funcţionarii lui Vasile Ladislau Popp, era sigur că în plenul conferinţei Bariţu va rămâne izolat – Ioan Raţiu şi Axente Sever lipsesc –, că nu se vor ivi complicaţii care să pună sub semnul întrebării sau chiar numai să umbrească mesajul de adeziune care se aştepta din partea românilor.

                Aşa a şi fost în tot decursul celor patru zile de dezbateri (20–23 aprilie), chiar dacă două intervenţii ale prelatului ortodox, stăpân oricum pe situaţie, au apărut participanţilor prea categorice şi au fost intens speculate în presa maghiară din Cluj.

                La fel ca şi în 1861, cuvântările inaugurale aparţin celor doi capi bisericeşti, preşedinţii Comitetului Naţional, preşedinţii Conferinţei. Cea a lui Şuluţiu ne lasă să întrevedem, sub patetismul ei, încărcătura emoţională a întâlnirii româneşti de la Sibiu, atunci când vorbitorul, considerat cel mai strălucit orator greco-catolic al epocii, înfăţişează cu frazele sale lungi, baroce, arhaice, suferinţele trecutului feudal, dezideratele presentului şi, foarte stăruitor, credinţa tradiţională a românilor faţă de Casa domnitoare, ataşamentul lor pentru unitatea Imperiului[65]. Şaguna, mai plat, dar mai direct, rememorează momentele principale ale eforturilor politice româneşti începând din mai 1848, la care a participat personal, veştejeşte şi el trecutul vorbind despre cele şapte păcate cunoscute ale vechii constituţii transilvănene, cărora le adaugă şi cele trei teritorii aşa-zis naţionale şi încheie făcând o paralelă între mişcările irlandezilor, evocate pe larg, şi acelea ale românilor transilvăneni, între acţiunile lui O’Conell şi, aluziv, acelea ale lui însuşi[66]. Şi unul şi celălalt insistă asupra importanţei istorice a momentului “de viaţă şi de moarte” care se trăia şi pledează pentru cea mai serioasă cumpănire, calm şi precauţie.

                Tonul dezbaterii propriu-zise a adresei conferinţei către împărat, scopul principal, dacă nu chiar unic al convocării sale, este dat de prelatul ortodox cu prezentarea amănunţită a principiilor Diplomei liberale din octombrie 1860 şi a importanţei ei pentru români. În mod special se insistă asupra principiului proclamat de ea, al deplinei egalităţi a naţiunilor şi confesiunilor Imperiului cu tot ceea ce implica el pentru români. Acelaşi lucru îl face, cu o mare introducere istorică, şi vicepreşedintele gubernial V.L. Popp cu deosebirea că el aşază accentul pe Patenta constituţională din 1861, pe care o înfăţişează, ca şi Şaguna de altfel, ca o continuare firească a Diplomei, ca o transpunere practică a acesteia, fără să lase să se vadă – cum ar fi putut un atât de înalt funcţionar ca el să o facă? – smucitura centralistă pe care ea a operat-o pe contul autonomiei provinciilor istorice ale Imperiului, inclusiv pe cel şi aşa atât de încărcat al Transilvaniei.

                În replică, Bariţiu, apostrofat repede de prelatul ortodox, dar aplaudat de participanţi şi mai ales de galerie, referindu-se la carenţele celor două acte de guvernare în privinţa drepturilor democratice: libertatea persoanei şi întrunirilor, libertatea cuvântului şi a tiparului, siguranţa domiciliului, anunţă un amendament propriu, fie la adresa către împărat, fie la memoriul naţional ce urma să o însoţească. Tot el este acela care formulează rezerve faţă de rescriptul imperial din 21 decembrie 1860, prin care se reglementa, până la dietă, folosirea limbilor naţionale în viaţa publică.

                Adresa conferinţei către Francisc Iosif, elaborată în cadrul unei comisii speciale şi adoptată în plen în cea de a treia zi a dezbaterilor, este, desigur, ceea ce trebuia să fie: pe de o parte se aduc mulţumiri împăratului pentru rezoluţia favorabilă din 18 octombrie 1862, “cheia mult dorită care să deschidă [românilor] porţile edificiului sistemului de stat”, pe de altă parte se exprimă adeziunea fără rezerve faţă de Diplomă şi Patentă. Întrunirea dietei Transilvaniei – textul rescriptului dietal fusese dezbătut în Cabinetul vienez în 16 aprilie, cu trei zile înaintea Conferinţei[67] – va da naţiunii române, se spune în adresă, ocazia de a conlucra ca factor constituţional la întărirea unităţii Imperiului. Voturi de încredere se dau, de asemenea, cancelarului Nádasdy şi guvernatorului Crenneville[68].

                În cea de a patra şi ultima zi a lucrărilor sunt dezbătute şi adoptate revendicările naţiunii care urmau să fie înaintate împăratului într-un memoriu separat. Acestea erau: recunoaşterea legislativă a egalităţii naţiunii române şi confesiunilor sale, introducerea limbii ei în viaţa publică, autonomia Transilvaniei şi reanexarea Partium-ului, o nouă împărţire administrativ teritorială, reprezentarea românilor în dietă şi în aparatul de conducere proporţional cu obligaţiile lor faţă de stat, înfiinţarea unui tribunal suprem, reprezentarea echitabilă a românilor în dregătoriile cardinale, recunoatşerea dreptului lor de coproprietari ai averilor naţionale săseşti, dotarea bisericilor şi şcolilor româneşti, instituirea unei universităţi comune transilvănene şi a unei bănci ipotecare pentru populaţia rurală[69]. Cu excepţia a patru dintre ele (Partium-ul, Universitatea, averile săseşti, înzestrarea bisericilor şi şcolilor) acestea erau cuprinse într-un fel sau altul în rescriptul imperial pentru dietă, dezbătut, fapt semnificativ, tocmai în aceste zile.

                Prezentarea la Viena a hotărârilor conferinţei s-a făcut de către o delegaţie de zece persoane puse sub conducerea episcopului Şaguna. Ea a fost primită în capitală “solemn şi splendid”, “ca nici o altă delegaţie românească, scrie „Telegraful român”, de când în naţiunea română există o scânteie de viaţă politică”[70]. I se acordă, în 4 mai, o audienţă festivă la împărat, este primită de către cei mai importanţi miniştri, se dau în onoarea sa mai multe recepţii oficiale, cu participarea unor înalţi demnitari de stat: miniştri, primarul Vienei, preşedintele Consiliului de stat, deputaţi, senatori, ziarişti, bancheri, militari, literaţi, cu concursul orechestrei dirijate de Johann Strauss. Împăratul dă delegaţilor un răspuns cordial[71], se ţin discursuri, se rostesc toasturi. Pretutindeni înzestrarea diplomatică, prestanţa personală, înfăţişarea marţială a episcopului Şaguna, aflat în acest moment în punctul de apogeu al traiectoriei sale politice, fac o puternică impresie. La rândul lor ziarele guvernamentale vieneze, pentru a doua oară după 1848, descoperă, uimite, compasive, afabile, la marginile de răsărit ale Imperiului o naţiune renăscândă, se fac apărătoarele drepturilor sale, se minunează de miracolul dăinuirii sale latine. „Botschafter”, oficiosul ministrului-preşedinte Schmerling, rezumând cuvântarea lui Şaguna rostită în faţa împăratului, elogiază pătrunderea politică a conducătorilor români, care nu s-au lăsat pradă nici “visului celui de peste culmile Carpaţilor”, nici ademenirilor maghiare[72].

                În mijlocul valului bunăvoinţei oficiale la adresa românilor, „Wiener Zeitung” din 9 mai publică textul rescriptului dietal şi noile norme electorale, iar ceva mai târziu, la 25 iunie, pe cel privind planul înfiinţării mitropoliei ortodoxe. Şi unul şi celălalt erau obiective îndelung aşteptate de români  care vor marca, oricâte limitări cuprindeau ele faţă de aşteptările celor cărora le erau adresate, puternice salturi înainte faţă de trecut. Se articula astfel, prin concesii şi cedări reciproce, suportul unei colaborări politice neobişnuite şi fragile care va dura timp de mai bine de un an până la începutul negocierilor dualiste, colaborare care va aduce pe români, fie şi pentru o perioadă scurtă, în prim-planul scenei politice a Transilvaniei, va face posibilă întrunirea la Sibiu, în 1863–1864, a unei diete profund înnoite şi în acelaşi timp profund înnoitoare.