IMPACTUL PROBLEMEI TRANSILVANIEI ASUPRA COLABORĂRII MILITARE ROMÂNO-GERMANE, 19411944

 

OTTMAR TRAŞCĂ

Institutul de Istorie “George Bariţ” din Cluj-Napoca

 

Ca urmare a deciziei adoptate la Viena în 30 august 1940 de către Germania nazistă şi Italia fascistă, România a fost nevoită să cedeze Ungariei partea de nord-vest a Transilvaniei cu o suprafaţă de 42 000 km pătraţi[1]. În pofida speranţelor exprimate de cei doi arbitri, relaţiile româno-maghiare s-a deteriorat rapid în perioada următoare[2], arbitrajul de la Viena constituind punctul de plecare al unei competiţii între România şi Ungaria, având ca scop câştigarea “bunăvoinţei” Germaniei în vederea tranşării definitive – de o parte sau de alta – a chestiunii Transilvaniei.

Studiul de faţă îşi propune să prezinte importanţa problemei Transilvaniei în cadrul relaţiilor româno-germane, îndeosebi influenţa ei asupra colaborării militare dintre Armata română şi Wehrmachtul german în perioada iunie 1941 – august 1944.

Pe plan intern acceptarea arbitrajului a declanşat în România o criză politică profundă care s-a dovedit fatală pentru Carol al II-lea şi regimul autoritar instituit de acesta în 1938. Cedarea fără luptă a teritoriului naţional a făcut să se reverse paharul mâniei care s-a îndreptat împotriva statelor participante la arbitraj[3] şi, nu în ultimul rând, împotriva regelui, considerat principalul vinovat pentru prăbuşirea frontierelor României Mari. În această situaţie dramatică, Carol al II-lea, în încercarea sa disperată de a-şi salva tronul, a recurs la o soluţie extremă – nu fără reticenţe şi după multe şovăieli[4] încredinţând mandatul constituirii unui nou guvern generalului Ion Antonescu. Alegerea lui Carol al II-lea nu era tocmai întâmplătoare. Ea s-a datorat izolării sale complete pe plan intern şi extern ca şi sfaturilor venite din partea lui Valer Pop. Pe lângă calităţile sale şi prestigiul de care se bucura în cadrul armatei şi a opiniei publice, numirea generalului Antonescu s-a datorat – în opinia noastră – şi preocupării Berlinului de a avea un om de mână forte în România care să garanteze ordinea şi să asigure împlinirea angajamentelor asumate de România la Viena[5]. Chemarea sa în fruntea guvernului a fost salutată de marea majoritate a populaţiei care a văzut în persoana generalului – în acele zile dramatice – un salvator. Astfel, la 5 septembrie 1940, ministrul Germaniei la Bucureşti raporta Ministerului de Externe german că “după primele informaţii, chemarea lui Antonescu a fost salutată cu însufleţire de popor. Unii văd în el salvatorul, deşi, fireşte, există printre vechii politicieni şi ziarişti, mulţi care îl resping”[6].

Ajuns la putere, ca urmare a nemulţumirii şi revoltei generate de o conducere incompetentă, care, nu fusese în stare să apere integritatea teritoriului naţional, abandonând milioane de români în mâini străine, generalul şi-a propus, pe lângă menţinerea ordinii şi a disciplinei, refacerea frontierelor răşluite în vara anului 1940. În consecinţă, toate măsurile politice şi militare ale regimului antonescian în perioada 19401944 trebuie evaluate prin prisma scopului urmărit. Antonescu nu a fost germanofil. Dimpotrivă. Totuşi, el a considerat, în toamna anului 1940, că singura putere care putea apăra România în faţa primejdiei reprezentată de U.R.S.S. era Germania. De asemenea, el vedea posibilă refacerea frontierelor ciuntite doar cu ajutorul celui de-al III-lea Reich. Astfel se explică declaraţia sa, făcută în şedinţa consiliului de miniştri din 21 septembrie 1940: “Faţă de Axă, v-am spus: noi mergem 100% până la moarte alături de Axă. Ori triumfăm cu Axa, ori cădem cu Axa. Dacă vom cădea cu Axa, pe hartă nu vom dispare, după cum nici Italia, nici Germania nu vor putea să dispară, o naţiune constituind o realitate peste care nu se poate trece. Însă eu vreau să răstorn Arbitrajul de la Viena – fără să spun – şi pregătesc campania pentru opinia publică mondială”[7].

În următoarele luni, linia de politică externă anunţată de general va fi pusă în practică prin două măsuri impotante care aveau să plaseze România în sfera de influenţă germană, respectiv sosirea Misiunii militare germane şi aderarea României la Pactul Tripartit, eveniment consumat la 23 noiembrie 1940[8].

În paralel, regimul antonescian a demarat o serie de iniţiative diplomatice având menirea de a ameliora situaţia populaţiei româneşti din partea de nord-vest a Transilvaniei sau – cel puţin – promisiunea că în viitor puterile Axei vor lua în considerare o revizuire favorabilă României a deciziei de la Viena. În acest scop, în prima jumătate a lunii octombrie, au fost trimişi în misiune la Berlin, respectiv Roma, Valer Pop şi Mihai Manoilescu, pentru a protesta contra exceselor comise de autorităţile maghiare împotriva populaţiei româneşti[9]. Această misiune nu a avut rezultatul scontat, atât Germania cât şi Italia nefiind dispuse să revină asupra unei chestiuni pe care o considerau ca fiind rezolvată. Această iniţiativă diplomatică a fost urmată de vizitele oficiale ale Conducătorului Statului la Roma (1416 noiembrie, 1940), respectiv Berlin (2226 noiembrie 1940) la Roma – însoţit de Mihail Sturdza, Constantin Papanace şi alţi fruntaşi legionari – unde s-a întreţinut cu “Ducele” Benito Mussolini şi ministrul de externe Galeazzo Ciano, generalul a atacat dur arbitrajul de la Viena şi excesele comise de autorităţile maghiare, cerând intervenţia puterilor Axei în vederea garantării vieţii şi avutului populaţiei româneşti[10]. De asemenea, premierul român le-a lăsat de înţeles interlocutorilor săi că România nu se va mulţumi cu această situaţie afirmând categoric că “românii se vor bate pe viaţă şi pe moarte şi pace nu va fi în Europa, atâta vreme cât aceste drepturi nu vor fi satisfăcute”[11]. În pofida argumentelor generalului, rezultatele vizitei au fost modeste, atât “Ducele” cât şi ginerele său refuzând să-şi asume orice angajament politic în privinţa reparării nedreptăţii comise faţă de România prin sentinţa de la Viena. Mai mult, la plecarea sa, generalul a fost avertizat de contele Ciano că: “ar fi preferabil să nu puneţi germanilor asemenea întrebări, adesea ei consideră critica drept un semn de ostilitate. Şi cum în cazul României ei nu au dovada contrară …”[12], dând de înţeles că punerea pe tapet a problemei Transilvaniei în cursul vizitei pe care Antonescu urma să o întreprindă la Berlin putea avea repercusiuni negative.

Într-adevăr, avertismentul dat de ministrul de externe italian era întemeiat. Informaţi de conţinutul discuţiilor la nivel înalt italiano-române, oficialităţile naziste au rezervat delegaţiei române – de la bun început – o primire ofensivă. Astfel, în cadrul convorbirii Antonescu-Ribbentrop, desfăşurată la 22 noiembrie 1940[13], ministrul de externe german i-a reproşat interlocutorului său declaraţiile critice referitoare la arbitraj, pe care acesta le făcuse la Roma. În opinia lui Ribbentrop – unul din cei doi arbitri – prin arbitrajul de la Viena, României “i s-a făcut un mare serviciu”, întrucât, în caz contrar, “România ar fi încetat probabil să mai existe ca ţară independentă”[14]. În continuare, titularul de la Auswärtiges Amt a explicat partenerului său condiţiile şi modalitatea realizării arbitrajului, concluzionând că această chestiune “este reglementată odată pentru totodeauna”, cerându-i, totodată, generalului “să se reţină de la orice critici asupra verdictului le la Viena, exact aşa cum el a cerut ungurilor să se reţină de la orice propagandă privind o revizuire ulterioară”[15]. Ministrul  de externe al Reich-ului a atins şi subiectul reprezentat de raportul comisiei Altenburg-Roggeri, care culpabiliza atât Ungaria cât şi România, ca urmare a tratamentului aplicat minorităţilor, deşi în raport se consemna că “partea ungurească poartă o vină mai mare decât partea românească. Concludente pentru această hotărâre au fost omorurile în masă comise de către unguri[16]. În fapt, aceste aprecieri confirmau politica Axei faţă de Transilvania, având ca scop manevrarea, culpabilizarea şi stimularea “competiţiei” dintre cele două state, respectiv, România şi Ungaria.

Problema Transilvaniei şi a raporturilor româno-maghiare a constituit un subiect primordial şi în cursul convorbirii HitlerAntonescu din aceeaşi zi[17]. După formalităţile protocolare, generalul Antonescu a prezentat consecinţele arbitrajului de la Viena, arătând că “după verdictul de la Viena, politica sa s-a bazat pe două piloane: garanţia cu privire la frontiere şi protecţia minorităţiii de 1350000 de români rămaşi în Ungaria, a căror viaţă, proprietate şi libertate au fost garantate pe baza acestui verdict”. Referindu-se la atrocităţile comise în Transilvania de nord, generalul a afirmat că n-a apelat la represalii, deşi “neliniştea din România este covârşitor de mare”[18]. În replică, Führer-ul a afirmat că “înţelege perfect de bine dificultăţile generalului Antonescu, întrucât el însuşi a avut în Germania o moşternire dificilă […] şi la urma urmelor, istoria lumii nu se termină cu anul 1940”[19]. Antonescu nu s-a putut mulţumi cu aceste promisiuni vagi ale dictatorului nazist, revenind cu declaraţii “de o lungime considerabilă” asupra raporturilor româno-maghiare, pledând cu “multă vigoare în favoarea tezei române, adică o strictă respectare a verdictului de la Viena, şi, în special, a obligaţiilor prevăzute de acesta cu privire la minorităţi şi revenirea din nou asupra întregii chestiuni la încheierea păcii generale”[20]. Nici această pledoarie nu l-a convins pe Führer, care şi-a menţinut poziţia ambiguă, repetând afirmaţia făcută cu câteva momente mai înainte, potrivit căreia “istoria nu se va opri la anul 1940”.

Această primă întrevedere Antonescu-Hitler a avut consecinţe importante în planul relaţiilor româno-germane în perioada celui de-al doilea război mondial. Andreas Hillgruber consideră că din data de 22 noiembrie 1940, “Hitler a văzut în Antonescu omul de încredere pentru cauza comună a Germaniei şi României acordându-i o încredere nelimitată, până la înlăturarea acestuia la 23 august 1941”[21]. Dar, convorbirea dintre cei doi dictatori a fost decisivă şi în ceea ce priveşte raporturile româno-maghiare şi problema Transilvaniei, respectiv politica adoptată de cel de-al III-lea Reich vis-ŕ-vis de aceste probleme complexe. Deşi a fost impresionat de patosul naţionalist al Conducătorului statului român, Führer-ul, urmărind în primul rând interesele germane, a speculat abil naţionalismul generalului şi i-a inoculat acestuia, prin intermediul unor afirmaţii de genul “istoria nu se va opri la anul 1940” sau “în verdictul de la Viena nu a fost găsită o soluţie ideală”, convingerea – care în realitate era o iluzie[22] - că decizia de la Viena va putea fi revizuită în condiţiile în care România îşi va îndeplini loial angajamentele care rezultau din parteneriatul cu cel de-al III-lea Reich[23]. În fapt, Germania nazistă fusese marea câştigătoare a aranjamentului de la Viena, poziţie pe care o va păstra şi în anii următori. Prin atitudinea duplicitară adoptată faţă de România şi Ungaria, ea îşi prezerva rolul de “arbitru” al competiţiei dintre cel două state, manevrându-le în funcţie de interesele proprii. De altfel, chestiunea Transilvaniei avea să figureze – cu puţine excepţii – pe agenda de lucru în cadrul întrevederilor la nivel înalt germano-române şi germano-maghiare în perioada 19401944, aceste convorbiri desfăşurându-se, în majoritatea cazurilor, după un anumit tipic, respectiv, la solicitarea conducerii celor două state de tranşare definitivă a apartenenţei Transilvaniei, partea germană sustrăgându-se abil sub forma unor vagi promisiuni, corelând un răspuns pozitiv cu aportul solicitanţilor la “cauza comună”.

Cât de adânc înrădăcinată era convingerea generalului Ion Antonescu că aflase “înţelegere” la Berlin în privinţa dolanţelor României reiese şi din alocuţiunile şi expunerile sale rostite după întoarcerea din capitala Reich-ului. Astfel, pe drumul de întoarcere de la frontieră, a fost primit triumfal, deoarece autorităţile răspândiseră zvonul că el reuşise să determine

revizuirea arbitrajului de la Viena[24].

În cadrul şedinţei consiliului de miniştri din 26 noiembrie 1940, Antonescu a prezentat rezultatelor politice ale vizitei din Germania într-o formă denaturată, lăsând să se înţeleagă că Hitler va da satisfacţie României: “Pe plan politic, am pus acţiunea ţării noastre aşa cum o ştiţi şi dvs.: am arătat că România nu va accepta niciodată situaţia care i s-a creat într-un moment greu pentru ea, surprinsă la o răspântie grea şi că atunci când va veni momentul, va revendica toate drepturile pe care crede că le are. Răspunsul la această acţiune a fost – vi-l spun şi trebuie să rămână între noi – că ceea ce s-a decis la Viena nu este ultima pagină a istoriei. Deci, este o asigurare că la Conferinţa Păcii sau înainte de pace, când o veni momentul favorabil, noi vom putea pune revendicările noastre înaintea marilor puteri. Promisiunea aceasta contează mai mult decât orişice act care s-ar fi scris[25] (s.n. – O.T.). O săptămână mai târziu, în cursul cuvântării rostite la Alba Iulia cu ocazia zilei de 1 decembrie, el a făcut afirmaţii asemănătoare: “Am fost la Roma şi Berlin […] Am găsit înţelegere. România nu mai este detestată, România nu mai este singură. Aveţi încredere. Aveţi răbdare. Nu pot astăzi să vorbesc mai mult. Sunt soldat şi om politic şi trebuie să tac”[26].

Realitatea era însă în contradicţie cu afirmaţiile generalului Antonescu. Aşa cum am arătat anterior, Puterile Axei nu şi-au luat nici un angajament precis în privinţa revizuirii arbitrajului, ele dorind menţinerea liniştii şi ordinii în această parte a Europei, având în vedere planurile militare de perspectivă. Prin urmare, atitudinea ambiguă manifestată de Germania şi Italia s-a menţinut, ceea ce a dus la intensificarea “competiţiei” româno-maghiare ce va deveni vizibilă în anul 1941 în cadrul preparativelor pentru declanşarea campaniei împotriva U.R.S.S. şi, ulterior, pe durata acestuia.

Ca urmare a eşecului tratativelor cu comisarul poporului pentru afacerile externe ale U.R.S.S. – Y.M. Molotov – desfăşurate în data de 12-13 noiembrie 1940[27], negocieri prin intermediul cărora s-a încercat dirijarea expansiunii sovietice spre India şi Golful Persic şi convingerea U.R.S.S. să adere la Pactul Tripartit, Hitler a luat decizia fundamentală de atacare a U.R.S.S. în prima jumătate a anului 1941[28], opţiune  materializată prin directiva nr. 21 din 10 decembrie 1940 (“Cazul Barbarossa”)[29], în care România fusese inclusă la capitolul “Aliaţii posibili şi misiunea rezervată lor”. În acest sens se prevedea că: “Pe flancurile operaţiunii noastre, se poate conta pe participarea activă a României şi Finlandei, la războiul împotriva Rusiei sovietice […] România va avea misiunea de a susţine cu forţe de elită, cel puţin la începuturile sale, atacul aripii de sud germane, de a-şi bloca adversarul acolo unde nu vor fi angajate forţele germane şi, în rest, de a asigura serviciile auxiliare de pe teritoriile din spatele frontului”[30]. Participarea României şi Finlandei a fost luată în calcul ţinându-se cont de poziţia lor geopolitică şi geostrategică, ele constituind flancurile dispozitivului ofensiv german. În plus, atât România, cât şi Finlanda doreau să recupereze teritoriile pierdute în cursul anului 1940 în favoarea U.R.S.S. , ca urmare a pactului Molotov-Ribbentrop.

Hotărârea privind declanşarea operaţiunii “Barbarossa” a fost adusă oficial la cunoştinţa Conducătorului Statului român de către Hitler, în data de 12 iunie 1941, la München[31]. Deşi planul “Barbarossa” prevedea participarea armatei române în campania împotriva U.R.S.S., Hitler a afirmat în cadrul aceleiaşi întrevederi că “nu l-ar ruga, totuşi, în nici un caz pe Antonescu să îi acorde sprijin”, ci “aşteaptă din partea României ca ea să facă totul numai în interesul ei, pentru a uşura desfăşurarea acestui conflict”[32]. Atitudinea lui Hitler a fost determinată de considerente pragmatice, el nedorind ca prin solicitatea directă a participării României la proiectata campanie să-şi creeze obligaţii, cu atât mai mult cu cât generalul ridicase din nou

problema anulării arbitrajului de la Viena”[33]. Mai mult, Führer-ul i-a comunicat că Germania nu avea obiecţii în ceea ce priveşte pretenţiile teritoriale ale României în est: “România va primi despăgubiri care, atât cât interesează Germania, nu va avea delimitări din punct de vedere teritorial”[34]. Prin această afirmaţie a dictatorului nazist se manifesta tendinţa celui de-al III-lea Reich de a despăbugi România pentru pierderea Transilvaniei de nord prin intermediul teritoriilor care urmau să fie cucerite în est (evident, în afară de Basarabia şi Bucovina de nord, care urmau să revină de drept României). Această tendinţă va deveni şi mai vizibilă în perioada următoare, cauzând o serie întreagă de fricţiuni în raporturile dintre Bucureşti şi Berlin.

Revenind la solicitarea Führer-ului, vom observa că, în conformitate cu stenograma discuţiei, “Antonescu a răspuns că el însuşi doreşte să lupte alături din prima zi”. Aceasta fiind motivată de dorinţa de revanşă a poporului român care “se gândeşte zi şi noapte la ceasul răfuielii cu Rusia şi doreşte ca acest moment să sosească cât mai repede posibil, pentru a se putea răzbuna pentru tot ce i s-a întâmplat din partea Rusiei”[35].

În data de 22 iunie 1941, Germania a atacat prin surprindere U.R.S.S. România a participat la operaţiunile militare din prima zi, forţele române având misiunea de a asigura flancul drept al Grupului de armate “Sud”. În acest scop s-a constituit o grupare de forţe, sub denumirea de “Grupul de armate General Antonescu”, formată din Armata a 11-a germană şi armatele 3 şi 4 române, care era pusă sub comanda nominală a generalului Ion Antonescu, conducerea efectivă a operaţiunilor revenind însă generalului-colonel Eugen Ritter von Schobert – comandantul Armatei a 11-a germane.

Dacă România – aşa cum s-a văzut anterior – a fost luată în calcul de către conducerea germană ca participantă activă la campania din Rusia, din considerente politice şi militare, nu acelaşi lucru s-a întâmplat în cazul Ungariei. Conducătorii celui de-al III-lea Reich manifestau o neîncredere profundă în Ungaria, îndeosebi în amiralul Horthy[36]. La 17 martie 1941, generalul-colonel Franz Halder, şeful de stat major al armatei terestre germane (OKH), nota în jurnalul său opinia lui Hitler potrivit căreia “Ungaria nu prezintă încredere. Nu are nici un motiv să se întoarcă împotriva Rusiei. Are unele obiective în Yugoslavia, acolo va primi ceva”[37].

Într-adevăr, după încheierea victorioasă a operaţiunilor militare din Yugoslavia şi Grecia (Planul “Mariţa”), amiralul Horthy a efectuat o vizită la cartierul general al Führer-ului, aflat în acel moment în staţia de cale ferată Mörichkirchen (24 aprilie 1941). La întrebarea lui Horthy referitoare la stadiul relaţiilor germano-sovietice  şi la veridicitatea zvonurilor care indicau un atac german în viitorul apropiat, Hitler a replicat afirmând că relaţiile dintre Berlin şi Moscova erau “absolut corecte”, din acest punct de vedere Germania nefiind ameninţată de nici un pericol[38]. (În realitate, 6 zile mai târziu, Hitler fixa data definitivă pentru declanşarea atacului Wehrmacht-ului). Din cele expuse, reiese elocvent faptul că participarea Ungariei nu era dorită, la proiectata campanie din Rusia. În primul rând, Hitler se aştepta la o victorie rapidă şi facilă, durata operaţiunilor militare fiind estimată la aproximativ 68 săptămâni; victoria pe care o putea obţine cu armata germană. Chiar şi armatele aliate implicate în operaţiuni – română şi finlandeză – aveau misiuni de importanţă secundară, respectiv de a imobiliza forţele sovietice aflate în faţa lor. De asemenea, armata maghiară, formată îndeosebi din unităţi de infanterie, era slabă din punctul de vedere al echipării, instruirii şi motorizării. În al doilea rând, nu dorea să împartă cu prea mulţi parteneri “tortul rusesc”, mai ales că se temea că în cazul participării trupelor maghiare, Ungaria trebuia “recompensată” – într-un fel sau altul – cu noi teritorii care puteau fi date în detrimentul României (Transilvania de sud) sau părţi din Galiţia.

Statul major al armatei maghiare aflase de preparativele germane vizând atacarea U.R.S.S. şi, mai ales, faptul că în această operaţiune erau implicate România şi Finlanda. Atât şeful statului major – generalul-colonel Werth Henrik –, cât şi majoritatea ofiţerilor superiori împărtăşeau temerea că prin participarea armatei române, românii vor obţine “merite” în faţa germanilor şi astfel vor deţine un avantaj în disputa pentru Transilvania. În consecinţă, autorităţile militare maghiare şi ministrul Ungariei la Berlin – Döme Sztójay – au exercitat presiuni asupra guvernului, în vederea încheierii unei alianţe cu Germania şi participarea necondiţionată la războiul cu U.R.S.S. În acest sens, într-un raport din 7 iunie 1941, înaintat ministerului de externe  maghiar[39], ministrul Ungariei la Berlin atrăgea atenţia superiorilor săi asupra neajunsurilor care puteau rezulta în cazul în care Ungaria urma să fie exclusă dintre participanţii la proiectata acţiune, iar armata română avea să mărşăluiască alături de Wehrmacht-ul german. În acest caz – opina Sztójay – România ar fi câştigat „merite” în faţa germanilor, ceea ce ar fi dus la intensificarea eforturilor româneşti în vederea revizuirii arbitrajului de la Viena. Deşi, personal, nu credea că o asemenea iniţiativă ar fi încununată de success, „speranţa noastră pentru obţinerea Transilvaniei de sud se va micşora”. Luând în considerare aceste complicaţii, diplomatul maghiar recomanda guvernului său să ofere „cancelarului Reich-ului – cât mai curând posibil şi într-o formă adecvată – participarea noastră militară concretă în eventualitatea unei acţiuni antisovietice […]. Dacă oferta noastră nu va fi acceptată vom putea invoca întotdeauna acest lucru şi prin aceasta am putea neutraliza planurile românilor”[40].

La rândul său, generalul-colonel Werthhh Henrik – şeful Statului Major – a înaintat guvernului trei memorandumuri şi anume la 5 mai[41], 31 mai[42] şi 14 iunie 1941[43], în care cerea executivului maghiar încheierea unei alianţe cu Germania şi „clarificarea” atitudinii Ungariei în cazul unui conflict germano-sovietic. Ca şi diplomatul maghiar, şeful Statului Major invoca în sprijinul cererilor sale argumentul potrivit căruia satisfacerea pretenţiilor teritoriale şi refacerea „Ungariei istorice” depindeau de participarea la războiul cu Rusia, această participare devenind şi mai stringentă în condiţiile în care România îşi asumase angajamente în această direcţie. „Dacă noi nu ne vom alătura (la acţiunea antisovietică – n.n.), nu numai că va tebuie să renunţărm – probabil pentru totdeauna – la pretenţiile noastre revizioniste faţă de România, dar, chiar şi câştigurile teritoriale realizate  până în prezent ar putea fi periclitate”[44].

Într-adevăr, derularea evenimentelor a confirmat temerile exprimate de Sytójaz Döme şi generalul-colonel Werth Henrik. Intrarea României în război (22 iunie 1941), urmată de cea a Slovaciei (26 iunie 1941), precum şi comunicatele de război germane – extrem de apreciative la adresa comportamentului trupelor celor două state (inamice ale Ungariei) au creat o stare de angoasă la Budapesta, jucând un rol important[45] alături de bombardamentul oraşului Kassa (azi Kosice)[46] în decizia adoptată de guvernul maghiar de a declara război U.R.S.S. la data de 27 iunie 1941. În consecinţă, din 22 iunie 1941, România şi Ungaria – duşmane declarate – s-au aflat într-o postură paradoxală, respectiv aliate într-un război de coaliţie. Dacă în cazul României se poate invoca faptul că ea urmărea eliberarea celor două provincii pierdute în urma ultimatumurilor sovietice din iunie 1940 – ca scop imediat şi redobândirea Transilvaniei de nord, ca obiectiv de perspectivă, Ungaria nu avea nici o pretenţie faţă de U.R.S.S. Adevăratele motive ale participării Ungariei în această campanie militară trebuie căutate în dorinţa ei de a-şi menţine avantajele obţinute prin parteneriatul cu Germania şi mai ales împlinirea pretenţiilor teritoriale vis-ŕ-vis de România, respectiv obţinerea sudului Transilvaniei, îndeplinirea acestor obiective putând fi pusă sub semnul întrebării în cazul eschivării ei de la “cruciada sfîntă împotriva bolşevismului”.

Această situaţie paradoxală, în care s-au aflat cele două state după declanşarea campaniei din răsărit ,este ilustrată elocvent de o anecdotă care a circulat – la vremea respectivă – în mediile diplomatice[47], potrivit căreia ministrul Ungariei a declarat război Statelor Unite ale Americii, dar funcţionarul american care a primit comunicarea nefiind familiarizat cu problemele europene a adresat interlocutorului său mai multe întrebări: “Ungaria este republică ?” – “Nu, este un regat”. – “Atunci aveţi un rege ?” – “Nu, avem un amiral”. – “Aveţi, deci şi o flotă ?”. – “Nu, nu avem mare”. – “Dar, atunci aveţi unele revendicări ?” – “Da”. – “Faţă de Statele Unite ?” – “Nu”. – “Faţă de Rusia ?” – “Nu”. – “Dar, faţă de cine aveţi revendicări ?” – “Faţă de România”. – “Atunci îi veţi declara război României ?” – “Nu, domnule, suntem aliaţii ei”. Credem că orice comentariu  este de prisos.

Revenind la participarea României în cadrul operaţiunii “Barbarossa”, vom observa că – spre deosebire de primul război mondial – din punct de vedere calitativ, respectiv al înzestrării tehnice pentru un război de mişcare, armata română era mai nepregătită decât în 1916, fapt consemnat de rapoartele detaşamentelor de legătură germane (Deutsche Verbindungs- kommandos), ataşate marilor unităţi româneşti[48]. Sunt, de asemenea, interesante sentimentele şi atitudinea manifestată de armata română faţă de Germania, Italia, U.R.S.S., Ungaria şi Bulgaria, consemnate de observatorii germani. Astfel, pe baza acestor observaţii se poate contura chiar şi o “ierarhie” a duşmanilor României, evident aşa cum apare receptată în cadrul armatei române, dar şi a populaţiei. În fruntea acestei ierarhii se plasează U.R.S.S., considerată de majoritatea românilor drept principala vinovată pentru dezastrul României Mari din anul precedent. Locul următor este ocupat de Ungaria, faţă de care – aşa cum arată documentele – românii manifestă o “ură declarată”. “Noi va trebui să luptăm cu duşmanul în spatele nostru”[49] – i-a comunicat un ofiţer superior român şefului detaşamentului de legătură german pe lângă armata a 4-a română la 8 iunie 1941. Nici faţă de Italia şi Bulgaria nu se manifestau sentimente amicale, ci de neîncredere. În cazul Italiei, aceasta se datora sprijinului acordat pretenţiilor revizioniste ale Ungariei, ofiţerii români proveniţi din armata austro-ungară exprimându-se cu dispreţ la adresa armatei italiene[50]. În ceea ce priveşte Bulgaria, sentimentul de neîncredere era explicat prin atitudinea manifestată în anul 1940, deşi se sublinia faptul că românii nu erau afectaţi de cedarea Cadrulaterului “care nu interesa, practic, pe nimeni”[51].

În acest context se cuvine să prezentăm atitudinea armatei române vis-ŕ-vis de cel de-al III-lea Reich. Documentele germane confirmă ceea ce s-a afirmat în istoriografia română ca şi în cea străină, şi anume că românii nu-i iubeau pe germani. Totuşi, ei admirau formidabila maşină de război germană, calităţile soldatului german şi capacitatea conducerii militare (cel puţin pentru faza de început a războiului).

Documente relevă că marea majoritatea a armatei române manifesta o “atitudine plină de încredere” faţă de Reich, “în special faţă de Führer”, ca şi “respect pentru capacitatea Wehrmacht-ului german”[52]. Ca urmare a acestei atitudini, între cele două armate s-au închegat relaţii de colaborare bune, care aveau să dăinuie – cu mici sincope – până la bătălia de la Stalingrad care va determina o turnură nu numai în cadrul relaţiilor politice româno-germane, ci şi în relaţiile dintre armata română şi Wehrmacht-ul german pe frontul de est.

Campania militară a armatei române având ca scop eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de nord s-a desfăşurat în condiţii prielnice, finalizându-se  la data de 26 iulie 1941, când întregul teritoriu al celor două  provincii fusese curăţat de prezenţa trupelor sovietice. Nu este în intenţia noastră de a discuta operaţiunile militare desfăşurate în perioada 22 iunie – 26 iulie 1941, ele fiind prezentate în numeroase lucrări şi studii. În ceea ce ne priveşte, vom încerca să analizăm decizia luată de conducătorul statului român de a continua operaţiunile militare ale armatei române dincolo de Nistru şi efectele acestei decizii asupra armatei, clasei politice şi a populaţiei. În primul rűnd trebuie să remarcăm faptul că, până la Nistru, campania militară purtată de armata română s-a bucurat de sprijinul întregii opinii publice, deoarce a fost receptată ca o reparare a unei mari nedreptăţi săvârşite de U.R.S.S. în anul precedent. Complicaţiile au apărut după trecerea Nistrului, decizie care a scindat opinia publică şi a provocat dezaprobarea şi criticile interne şi internaţionale. Astfel, pe plan intern, liderii P.N.Ţ. şi P.N.L au înaintat memorii generalului Antonescu criticând politica acestuia. De exemplu, la data de 18 iulie 1941, răspunzând scrisorii generalului Antonescu din 22 iunie 1941[53]. în care acesta justifică politica externă promovată după  venirea sa la putere, liderul P.N.Ţ. – Iuliu Maniu - atrăgea atenţia conducătorului statului român, într-un memoriu argumentat[54], arătând că lupta dusă de armata română în vederea recuperării Basarabiei şi a Bucovinei de nord nu fusese o agresiune “cu intenţia de cucerire, intenţii care trebuie să ne fie străine, ci urmarea unei invazii care trebuia respinsă din primul moment”[55]. În schimb, cântărind riscurile care rezultau din angajarea României într-un război de agresiune alături de Axă, liderul ţărănist se considera dator – “ca nu cumva mai târziu să fiu făcut vinovat de reticenţe, de echivoc, sau de lipsă de vigilenţă, atât de necesare în vremuri de azi” – să protesteze împotriva pariticpării României la un război de agresiune: “Nu este admisibil să ne prezentăm ca agresori faţă de Rusia, astăzi aliata Angliei, probabil învingătoare, pentru alt obieciv decât Bucovina sau Basarabia, în tovărăşie de arme cu Ungaria şi cu Axa, care ne-au rupt printr-un act arbitrar, neratificat de nimeni, o parte importantă a ţării noastre, vătămând-ne teritoriul, mândria şi onoarea noastră naţională. Chiar şi tovărăşia de arme de până acum, impusă de împrejurări, este cât se poate de supărătoare, câtă vreme încă nu am primit nici o satisfacţie în problema Transilvaniei”[56]. În continuare Iuliu Maniu se pronunţa ferm împotriva participării în continuare la războiul germano-sovietic şi mai ales împotriva prezentării participării armatei române ca o contribuţie la “războiul sfânt contra Rusiei”, pe considerentul că toate energiile trebuie canalizate "pentru România Mare, cu toate provinciile sale”, prin urmare în vederea redobândirii Transilvaniei de nord[57]

Din nefericire, aceste argument nu au avut nici o influenţă asupra deciziei generalului Ion Antonescu de a continua participarea la război alături de Puterile Axei dincolo de Nistru, fapt ce avea să aibă repercusiuni  extrem de grave asupra poziţiei internaţionale a României. Această hotărâre a fost luată de Conducătorul Statului român în urma schimbului de scrisori cu cancelarul celui de-al III-lea Reich de la sfârşitul lunii iulie 1941.

În data de 27 iulie 1941, Führer-ul a trimis o scrisoare dictatorului român, prin care cerea participarea armatei române la operaţiunile ce urmau să se desfăşoare în direcţia Bugului şi a Niprului inferior[58]. În răspunsul său din 31 iulie 1941[59], Ion Antonescu s-a declarat de acord cu această cerinţă, angajându-se, nici mai mult, nici mai puţin, decât să meargă “până la capăt în acţiunea ce am pornit la răsărit împotriva marelui duşman al civilizaţiei, al Europei şi al ţării mele: bolşevismul rus”[60]. Din această ultimă afirmaţie reiese că Ion Antonescu nu ţinuse cont de nici una din observaţiile critice formulate de Iuliu Maniu, de alţi lideri politici sau chiar de militari. Însă, mult mai gravă – în opinia noastră – era afirmaţia din aceeaşi scrisoare, potrivit căreia “nu pun nici un fel de condiţii şi nu discut cu nimeni această cooperare militară, pe un nou teritoriu”[61]. Această afirmaţie era de-a dreptul inadmisibilă din partea unui şef de stat, aceasta demonstrând încă o dată faptul că generalul era un amator în politică. Ulterior, Antonescu a argumentat decizia sa de a continua operaţiunile dincolo de Nistru prin considerente militare şi politice. Din punct de vedere militar el a susţinut că oprirea pe aliniamentul Nistrului era imposibilă în condiţiile în care operaţiunile militare erau în plină desfăşurare şi Rusia opunea încă o rezistenţă înverşunată trupelor germane, cu atât mai mult cu cât armata maghiară lua în continuare parte la campania militară desfăşurată în adâncimea teritoriului sovietic[62]. Al doilea motiv invocat de Antonescu – cel politic – era strâns legat de primul, şi anume dorinţa de refacere a frontierelor României Mari, respectiv anularea sentinţei de la Viena. El era ferm convins că prin participarea necondiţionată la operaţiunile militare din U.R.S.S. va obţine “merite” în ochii conducerii germane şi astfel îl va determina pe Führer-ul celui de-al III-lea Reich să-l prefere ca partener în detrimentul Ungariei şi să restituie României partea de nord a Transilvaniei.

În fapt, reiese convingerea fermă a generalului în victoria definitivă germană şi decizia sa de a miza totul pe această carte. În opinia noatsră, hotărârea de a nu pune nici un fel de condiţii în colaborarea militară cu Germania nazistă a fost eronată, iar atunci când a încercat acest lucru (în 1942) Reich-ul s-a eschivat abil de la orice angajamente. Prin această decizie, el a furnizat Germaniei naziste pârghiile în vederea manevrării României în funcţie de interesele acesteia.

Hotărârea de a continua operaţiunile militare a fost percepută negativ de opinia publică.

La 9 septembrie 1941, ministrul Ungariei la Bucureşti – László Nagy – raporta ministrului de externe maghiar[63] referitor la situaţia internă a României. Diplomatul maghiar releva nemulţumirea existentă în cadrul opiniei publice, rezultată ca urmare a luptelor grele purtate de armata a 4-a română în faţa Odessei, considerându-se că prioritatea nr. 1 a României trebuia să fie conservarea forţelor sale militare în vederea răfuielii cu Ungaria: “Opinia publică cere deja în mod deschis retragerea armatei române de pe frontul din răsărit, căci ea trebuie să fie ferită de noi vărsări de sânge, iar forţele trebuie păstrate îndeosebi pentru recucerirea Transilvaniei. Acest punct de vedere este susţinut deschis, îndeosebi  de Maniu şi de ardelenii din jurul său”[64].

Cert este că participarea militară activă dincolo de Nistru şi în campania din faţa Odessei a trupelor române şi-a pus amprenta asupra moralului acestora. Exemplu edificator în această direcţie a fost armata a 4-a română. Acţiunile de luptă ale acestei armate în bătălia pentru Odessa au durat peste două luni de zile, mai exact din 8 august 1941 dată la care Marele Cartier General român a emis directiva operativă nr. 899 prin care fixa armatei a 4-a misiunea de a cuceri Odessa[65] până la 16 octombrie 1941, când portul a fost evacuat de trupele sovietice. Aceste acţiuni s-au caracerizat printr-un ritm de înaintare extrem de lent, datorită rezistenţei îndârjite a unităţilor sovietice dar şi lipsurilor şi deficienţelor existente în cadrul armatei române din punct de vedere al echipamentului şi instruirii[66]. În consecinţă, pierderile suferite de armata a 4-a română au fost extrem de ridicate. Astfel, în perioada 22 iunie 1941 – 16 octombrie 1941, ele au fost de 22.539 de morţi, 82.742 răniţi, 14.5522 dispăruţi, total 119.833. În timpul operaţiunilor desfăşrate pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de nord, în perioada 22 iunie – 2 august 1941, ele au fost incomparabil mai mici, de numai 13.267 (2 423 morţi, 8 250 răniţi, 2 594 dispăruţi). Rezultă că, pentru perioada 3 august – 16 octombrie 1941, pierderile au fost de

106 561 (din care 20 116 morţi, 74 487 răniţi, 11 958 dispăruţi)[67]. Cifrele atestă că peste 80% din pierderile armatei a 4-a române s-au înregsitrat în bătălia pentru Odessa.

Nivelul pierderilor ca şi necesitatea conservării efectivelor militare de care dispunea România au fost considerentele care au determinat Marele Stat Major român să propună lui Ion Antonescu aducerea în ţară a majorităţii trupelor care luptau în afara frontierelor româneşti, astfel încât până la 1 decembrie 1941 au fost aduse în ţară 10 divizii de infanterie, divizia de gardă, de grăniceri şi brigada 2 munte, la est de Nistru fiind dislocate în continuare 5 divizii de infanterie (cu misiuni de pază), 2 brigăzi de munte, 5 brigăzi de cavalerie şi comandamentul Armatei a 3-a. Totodată, Corpul de munte şi de cavalerie au fost subordonate Armatei a 11-a germane în Crimeea[68]. Aducerea în ţară a trupelor române nu a intrat în contradicţie cu planurile germane, întrucât aceştia considerau că după cucerirea Odessei misiunea armatei române se încheiase.

În perioada următoare, au fost luate măsuri organizatorice care vizau  mutarea efortului militar dintre est spre vest. În primul rând, la scurt timp după revenirea în ţară a Marelui Cartier General (octombrie 1941) şi unificarea cu secţiile Marelui Stat Major, acest organism militar şi-a îndreptat atenţia şi a trecut la adoptarea unor măsuri ce vizau reluarea şi accelerarea lucrărilor pentru îmbunătăţirea comunicaţiilor din Transilvania, precum şi întocmirea proiectelor în vederea concentrării forţelor şi pregătirii trupelor pentru redobândirea Transilvaniei de nord. Pe de altă parte, având în vedere efectivele importante menţinute în Ungaria şi îndeosebi de-a lungul linie de demarcaţie cu România, factorii militari au insistat ca ”în cursul anului 1942 să nu mai angajăm nimic în est, ci, dimpotrivă, dacă este posibil să continuăm a ne retrage din forţele aflate la est de Nistru,  pentru a mai remedia în parte starea de inferioritate în care ne găsim în urma sacrificiilor făcute[69]. Totodată, au fost operate restructurări în ceea ce priveşte componenţa şi misiunea armatei 1 aflată în Transilvania. Trebuie amintit faptul că, încă de la începutul războiului sovieto-german, au fost reţinute importante forţe militare în interiorul ţării, grupate în cadrul armatei 1 care avea comandamentul la Sibiu şi era comandată de generalul Nicolae Macici. Iniţial în compunerea armatei s-au aflat corpurile 1, 6 şi 7 armată (9 divizii de infanterie, 2 brigăzi de cavalerie şi una mixtă de munte). În toamna anului 1941, efectivele marilor unităţi aflate în interior se ridicau la 314 175 de militari[70]. Numărul acestora a crescut pe măsura retragerii unor mari unităţi de pe frontul de est. Misiunea fixată unităţilor armatei 1 consta în acoperirea frontierelor de vest şi sud-vest, respectiv linia vremelnică de demarcaţie dintre România şi Ungaria.

În paralel, în luna octombrie 1941, Marele Stat Major a elaborat un studiu privind “organizarea defensivă a României”, în care se arată că “ordinea de urgenţă în organizarea defensivă a ţării nu mai poate fi deci aceea din trecut, în consecinţă, va tebui să se dea prioritate absolută frontului de vest, apoi sudului şi în ultimă urgenţă estului”[71]. Toate aceste măsuri indicau că prioritatea nr. 1 a factorilor de decizie din România devenise redobândirea  teritoriului cedat Ungariei prin arbitrajul de la Viena. Această opţiune era în concordanţă cu starea de spirit existentă în cadrul populaţiei şi – mai ales – a armatei, fapt demonstrat de numeroase documente. În acest sens vom arăta un exemplu edificator şi anume, la întoarcerea unităţilor armatei 4 după cucerirea Odessei, pe majoritatea vehiculelor cu care s-au deplasat a fost scris “Odessa – Budapesta”[72].

Toate măsurile întreprinse de factorii militari de decizie ai României aveau să fie răsturnate, ca urmare a evoluţiei situaţiei pe frontul sovieto-german. Înfrângerea Wehrmacht-ului în faţa Moscovei a însemnat, după eşecul înregistrat de Luftwaffe în bătălia Angliei, o nouă cotitură – de data aceasta consemnată pe frontul terestru – în desfăşurarea celui de-al doilea război mondial. Rezistenţa opusă de Armata Roşie, precum şi contraofensiva declanşată la 6 decembrie 1941, au provocat un eşec serios trupelor germane, Hitler fiind nevoit să admită faptul că nu reuşise să-şi distrugă adversarul într-o campanie fulger, ceea ce, coroborat cu intrarea în război a S.U.A., punea Germania în faţa perspectivei defel surâzătoare a unui război de durată, în care potenţialul economic al părţilor beligerante urma să reprezinte un factor decisiv.

În alegerea obiectivelor pentru campania din vara anului 1942, Hitler şi O.K.W.-ul au fost nevoiţi să ţină cont de doi factori şi anume: pierderile suferite în timpul campaniei din anul precedent şi factorul economic.

Concepţia strategică a lui Hitler s-a materializat în directiva nr. 41 din 5 aprilie 1942[73], care prevedea efortul principal la sud cu scopul cuceririi regiunii petrolifere din Caucaz (Maikop, Groznîi, Baku). În vederea asigurării necesarului de trupe germane pentru operaţiunile care aveau să se desfăşoare  pe o suprafaţă considerabilă, Hitler şi O.K.W.-ul au luat în calcul sporirea contingentelor furnizate de către aliaţi, destinate operaţiunilor militare din vara anului 1942. Aşa cum se va vedea, partea germană a folosit din plin – în cazul României şi Ungariei – atuul reprezentat de problema Transilvaniei, pentru a sensibiliza conducerea celor două state şi a le determina să trimită noi efective de trupe – substanţial mărite faţă de anul 1941 pe frontul de est. Prima iniţiativă a venit din partea Führer-ului, care la 29 decembrie 1941 a adresat scrisori personale mareşalului Antonescu, “ducelui” Mussolini şi regenului Horthy. În scrisoarea trimisă Conducătorului Statului român[74] scrisă pe un ton cald, cu formula de adresare “Excelenţa Voastră” – după unele explicaţii referitoare la campania militară din anul 1941 şi cauzele înfrângerii din faţa Moscovei, Hitler îşi enunţa hotărârea de a demara o nouă ofensivă în primvara anului 1942, menită să aducă victoria decisivă pe frontul de est. În continuare, el solicita mareşalului Antonescu să accelereze pregătirile în vederea trimiterii trupelor române pe front: “Aş dori, domnule mareşal, să vă rog un singur lucru: de a deplasa pe front unităţile dumneavoastră – care şi aşa au caracterul unei armate româneşti proprii şi cărora sunt dispus să le dau completările germane necesare, întrucât, posibil cât mai curând, va trebuie ca ele să sosească pe front încă înainte de începerea topirii zăpezilor, căci n-aş dori să las să treacă nici o săptămână pentru a începe  imediat atacul, după uscarea solului”[75]. În pofida obiecţiilor exprimate de şeful Marelui Stat Major ca şi de unii comandanţi militari, mareşalul s-a declarat de acord cu participarea la proiectata ofensivă. În scrisoarea sa de răspuns, destinată cancelarului nazist din 5 ianuarie 1942[76], Antonescu arăta  că: “În ceea ce priveşte contribuţia diviziilor româneşti ce vor participa la ofensiva din primvară, voi lua toate măsurile pentru ca deplasarea lor să se poată face la vreme – aşa cum doriţi – spre a coparticipa la noua acţiune[77]. În continuare, conducătorul Statului român cerea intensificarea  livrărilor de armamentt german şi, îndeosebi, garanţii ferme faţă de pericolul reprezentat de Ungaria. În acest sens el reitera afirmaţiile demnitarilor maghiari, potrivit cărora Ungaria trebuia să-şi  conserve forţele miltiare  pentru a dispune la sfârşitul războiului de o armată cu efective cifrate la 1 500 000 de soldaţi, sugerând conducerii germane ca mărirea contingentului de trupe pe care România era dispusă să-l trimită pe  frontul de est depindea de aportul maghiar la “cauza comună”, în caz contrar, el era nevoit să adopte un “minimum de securitate”, deoarece nu avea “nici o încredere, nici în spiritul, nici în lealitatea vecinilor noştri”. Mareşalul îl asigură iniţial pe Führer că “primind anumite baze de garanţie şi posibilităţi noi, voi fi fericit să fac ceea ce ar fi făcut neamul românesc, dacă n-avea această odioasă şi penibilă problemă de frontieră care îl limitează în datoria ce o are de acontribui la o luptă sfântă şi mare”[78].

Scrisoarea trimisă de Hitler regentului Horthy[79] era scrisă pe un ton mult mai rece în comparaţie cu cea adresată mareşalului român. După prezentarea situaţiei militare, era reiterată “invitaţia” pentru următoarea campanie militară, “întrucât în definiiv este o luptă care decide existenţa  tuturor”. Trupele maghiare urmau să fie disponibile “cât  mai curând posibil”, în vederea ofensivei, dictatorul nazist promiţând, de asemenea, sprijin în vederea echipării acestora cu armament modern, în măsura posibilităţilor germane[80].

Câteva zile mai târziu, emisarii celui de-al III-lea Reich – ministrul de externe Joachim von Ribbentrop şi şeful O.K.W., feldmareşalul Wilhelm Keitel – s-au deplasat în capitalele statelor aliate pentru a negocia şi stabili cuantumul exact al contingentelor militare pe care aceştia urmau să le trimită pe frontul de răsărit.

Sosit la Budapesta în data de 6 ianuarie 1942, ministrul de externe german, în cursul convorbirilor avute cu primul ministru maghiar, László Bárdossy, a cerut, nici mai mult, nici mai puţin, decât trimiterea întregii armate maghiare pe frontul de est, respectiv 28 divizii[81].

Surprins de amploarea pretenţiilor germane, premierul maghiar a încercat să le contracareze prin diferite pretexte  ca de  exemplu prezentarea situaţiei  încordate dintre România şi Ungaria, ceea ce necesită menţinerea – din motive de securitate – a unui mare număr de trupe în interiorul ţării. Nemulţumit de pretextele invocate de Bárdossy, Ribbentrop ştiind că punctul sensibil al politicii externe maghiare era chestiunea revizuirilor teritoriale – a arătat că România va mobiliza în proporţie de 100% dacă şi Ungaria va proceda la fel. În cazul respingerii dorinţelor germane, românii vor gândi că Ungaria îşi reţine trupele pentru a ataca România, iar aceasta ar duce la anularea promisiunilor româneşti pentru care responsabilitatea ar reveni Ungariei[82]. Promisiunile şi ameninţările utilizate de Ribbentrop şi-au făcut efectul, în ultima zi a convorbirilor Bárdossy declarându-se de acord cu trimiterea maximului de trupe disponibile[83]. Ministrul de externe german putea fi mulţumit, mai ales că guvernul maghiar se angajase să mărească exportul de petrol către Germania şi permisese înrolarea a 20.000 de etnici germani în Waffen SS.

După discuţiile politice preliminare la Budapesta a sosit feldmareşalul Wilhelm Keitel, în vederea stabilirii concrete a numărului de trupe destinate campaniei din Rusia. “Situaţia noastră era foarte grea – scria ulterior şeful Statului Major maghiar, generalul colonel Ferenc Szombathelyi – Keitel a pus cărţile pe masă. Era perfect informat, în privinţa armatei maghiare”[84]. În aceste condiţii, încercările liderilor militari maghiari de a negocia au eşuat. Felmareşalul german nu a exercitat presiuni asupra generalilor maghiari, dar le-a reamintit – în treacăt – “disponibilitatea” manifestată de mareşalul Antonescu la cererile germane. “Argumentul” a avut efect, ajungându-se la încheierea unei înţelegeri potrivit căreia armata maghiară urma să pună la dispoziţia frontului de est 9 divizii de infanterie uşoare, o divizie blindată – reunite în cadrul armatei a 2-a maghiare la care se adăugau 5 divizii în calitate de trupe de ocupaţie[85].

            După încheierea vizitei sale la Budapesta, şeful O.K.W.-ului s-a deplasat la Bucureşti, având acelaşi scop, stabilirea eşalonului de trupe româneşti pentru frontul de est. Discuţiile s-au desfăşurat într-un mod armonios, mareşalul venind în întâmpinarea cererilor germane. S-a convenit ca România să trimită în cursul anului 1942, în trei etape, 26 de divizii în răsărit (după

alte surse chiar 30)[86]. Evident, acest contingent se referea inclusiv la diviziile aflate în Rusia în acel moment. Prin intermediul protocolului economic semnat la Berlin în 17 ianuarie 1942, Germania se obliga să preia înarmarea diviziilor române cu armament modern – trimise pe front şi să le aprovizioneze[87].

Angajamentele asumate de mareşalul Antonescu au stârnit reacţii în cadrul Marelui Stat Major împotriva implicării masive a armatei române în campania din primăvara anului 1942. Edificator este conflictul avut pe această temă cu şeful Marelui Stat Major, generalul Iosif Iacobici. Acesta a înaintat – la 8 ianaurie 1942    Conducătorului Statului un referat[88] prin care se pronunţa deschis  împotriva măririi eşalonului de trupe româneşti destinate frontului de răsărit. În sprijinul cererii sale, generalul Iacobici invoca pe lângă factori ca de exemplu greutăţile de aprovizionare, lipsa mijlocelor de transport, deficienţe de înzestrare – caracterul nepopular, deoarece “românul nu se bate bucuros departe de ţara sa”, şi pericolul reprezentat de Ungaria în condiţiile în care ea îşi menţinea aproape intact potenţialul militar: “Un alt şi foarte puternic motiv, care mă face a propune cât mai multă moderaţie la fixarea forţelor armatei expediţionare este situaţia noastră militară faţă de Ungaria. Nu că m-aş teme de o acţiune  imediată, care o cred pe durata războiului în curs, aproape exclusă: mă tem că tineretul, care voim să-l pregătim temeinic, va cădea pe plaiurile  îndepărate ale Rusiei bolşevice, lipsindu-ne foarte mult în cursul socotelilor cu Ungaria[89] (s.n. – O.T.).

Deoarece mareşalul Ion Antonescu şi-a reafirmat intenţia de a da curs cererilor germane (ceea ce a şi făcut ulterior), generalul Iacobici i-a înaintat la 16 ianuarie 1942, un memoriu prin care a solicitat să fie desărcinat din funcţia de şef al Marelui Stat Major, în locul lui fiind numit – începând cu 20 ianuarie – generalul Ilie Şteflea[90].

Demisia şefului Marelui Stat Major ca şi înlocuirea unor comandanţi militari superiori au avut un ecou negativ în cadrul opiniei publice şi armatei[91]. În fapt, se manifestau două concepţii diametral opuse în ceea ce priveşte căile de redobândire a Transilvaniei. În timp ce şeful Marelui Stat Major considera că România (aidoma Ungariei) trebuia să-şi limiteze contribuţia militară pe frontul de est pentru a-şi prezerva potenţialul militar în vederea războiului cu Ungaria, mareşalul Ion Antonescu se pronunţa pentru o participare masivă la operaţiunile militare din primăvara şi vara anului 1942. El era convins că ofensiva prevăzută de germani va aduce cu sine victoria decisivă, iar printr-o participare numeroasă din partea armatei române conducerea germană va recompensa efortul făcut prin retrocedarea Transilvaniei de nord. Era în fapt continuarea politicii militare din anul precedent, care poate fi sintetizată expresiv în sintagma “merg în est pentru a redobândi în vest”. Aceasta a fost considerentul care l-a determinat să accepte – cu condiţia creşterii contribuţiei maghiare – cererile germane, în pofida obiecţiilor exprimate de militari, ceea ce a dus la “supralicitarea” contribuţiei maghiare[92].

Această decizie a avut efecte negative atât asupra armatei cât, şi a opiniei publice. În ţară, s-a ivit o nouă deviză, cea a războiului în apus împotriva Ungariei. Opoziţia în cadrul armatei a adoptat forme alarmante, îndeosebi în cadrul trupelor provenite din Transilvania. Astfel, trupe aflate în marş spre frontul de răsărit au tras – în gara Predeal – focuri de armă în direcţia vilei mareşalului[93].

Cert este faptul că şi mareşalul era bine informat asura stării de spirit existente în cadrul armatei, de altfel, în cadrul convorbirilor la nivel înalt româno-germane din 1112 februarie 1942[94], le-a adus la cunoştinţă partenerilor germani temerile sale. Astfel, în cursul întrevederii avute cu ministrul de externe von Ribbentrop, în 12 februarie 1942, mareşalul a criticat tendinţa Germaniei de a despăgubi România în est, afirmând că “toţi soldaţii români de pe frontul de est pe care i-a vizitat l-au întrebat când vor putea, în sfârşit, să lupte pentru cucerirea Transilvaniei”[95]. Evident, întrebarea a rămas fără răspuns, partea germană situându-se pe aceeaşi poziţie duplicitară, deoarece acum, în toiul campaniei antisovietice, Germania avea nevoie de resursele ambelor state, ori în cazul în care ea ar fi dat câştig de cauză uneia, în mod automat cealaltă ar fi devenit duşman de moarte al Reich-ului.

În consecinţă, în cursul anului 1942 armata română a luat parte la operaţiunile militare desfăşurate în Crimeea, Harkov, Caucaz şi Stalingrad. Deşi comportamentul lor a fost satisfăcător, îndeosebi în timpul ofensivei, o dată cu creşterea rezistenţei opuse de către trupele sovietice, în cadrul armatei s-a propagat din ce în ce mai mult opinia potrivit căreia  “trupele române nu au ce căuta în Rusia, ci sarcina lor ar fi mai curând să recucerească Transilvania”. Câteva exemple în acest sens sunt revelatoare. Colonelul Radu Korne, într-un raport înaintat eşaloanelor superioare, arăta că la militarii din “divizia 3 munte, există îndoială asupra rostului  participării noastre la operaţiile din Caucaz, pe motiv că aceste trupe ar fi trebuit să rămână în Ardeal pentru a recuceri partea cedată Ungariei, în loc să lupte pe un pământ străin”[96]. Un raport al comandamentului diviziei 13 infanterie releva, încă din luna februarie 1942, că soldaţii români “nu prea ar mai relua lupta spre răsărit … ci  înspre nord şi apus, contra ungurilor cu care sunt nerăbdători să înceapă lupta[97]. La rândul său, comandantul regimentului 8 dorobanţi îşi informa superiorii că “dorinţa revenirii Ardealului continuă a fi atât la ofiţeri, cât şi la trupă cea mai arzătoare. Nici nu s-ar putea concepe terminarea războiului fără ca România să intre şi în aceste drepturi”[98]. Această dorinţă fusese semnalată şi de germani. Generalul Ruoff – comandantul armatei 17 germane – i-a  relatat colonelului Ion Gheorghe faptul că în cursul inspecţiilor sale pe front el ar fi întrebat mai mulţi soldaţi români dacă sunt conştienţi de scopul luptei lor. Toţi cei chestionaţi au răspuns în unanimitate: “Desigur, dommnule general ! Pentru Transivlania !”[99].

Exemplele enumerate relevă adevărata stare de spiritt şi scopul real urmărit de armata română în campania din U.R.S.S. Ca urmare a eşecurilor înregistrate de maşina de război germană, atitudinea corpului, ofiţeresc şi a soldatului român faţă de continuarea războiului şi faţă de germani s-a radicalizat treptat mergând până la solicitarea încetării colaborării româno-germane. Bătălia de la Stalingrad nu a făcut altceva decât să adâncească prăpastia creată între cele două armate, aceasta şi ca urmare a tratamentului inuman aplicat de  comandamentele germane, vis-ŕ-vis de anumite unităţi militare româneşti[100].

În ceea ce priveşte cauzele care au determinat înfrângerea armatelor române în bătălia de la Stalingrad, pe lângă concepţia strategică germană eronată, lipsa efectivelor, înarmarea deficitară în comparaţie cu unităţile germane, un element important l-a reprezentat acea stare de spirit a unităţilor române, prezentată anterior, cu alte cuvinte, dorinţa încheierii operaţiunilor militare în Rusia şi războiul cu Ungaria în vederea redobândirii Transilvaniei de nord. Într-un  amplu raport înaintat O.K.W.-ului de şeful Misiunii militare germane din România, generalul Erik Hansen[101], datat 5 martie 1943, referitor la situaţia din România, el remarca în primul rând o “crescândă oboseală de război”, atât în armată, cât şi în cadrul populaţiei (Kriegsmüdigkeit). În continuare, prezentând campania din Rusia şi cauzele înfrângerii româneşti, el era nevoit să constate că: “amploarea şi importanţa luptei din răsărit nu le este lor (românilor – n.n.) în nici un fel cunoscut. Ca urmare a ‹‹duşmăniei ereditare›› întreţinute de propaganda românească din cele mai vechi timpuri, până în perioada recentă, astăzi tot Ungaria este văzută ca duşman. Chiar în cadrul unităţilor româneşti combatante în răsărit, Ungaria a fost prezentată drept inamicul principal de către elementele şoviniste ale corpului ofiţeresc, iar ca scop al luptei româneşti în război s-a lăsat să se înţeleagă retrocedarea ulterioară a părţiii anexate a Ardealului  – oarecum – ca o recompensă pentru ajutorul românesc”. În opinia lui Hansen această viziune se datora politicii promovate de Iuliu Maniu, cercurile ofiţereşti provenite din Transilvania fiind cele care erau receptive la această linie politică[102].

Înfrângerea de la Stalingrad a produs o cotitură în relaţiile româno-germane. Mareşalul Antonescu a conştientizat faptul că Germania a pierdut războiul şi, prin urmare, se impuneau măsuri adecvate pentru ca România să evite soarta Reich-ului[103]. Înfrângerea  petrecută în stepele ruseşti însemna de asemenea falimentul liniei politice urmată de mareşal în problema Transilvaniei, el fiind   nevoit să admită că redobândirea teritoriului cedat nu mai putea fi obţinută cu ajutorul german, în urma unei victorii a celui de-al III-lea Reich. Prin urmare, se impunea o reevaluare a strategiei politice şi militare a României pentru perioada următoare.

În domeniul politic, România a iniţiat o politică de desprindere treptată de Axă, concretizată în reluarea contactelor diplomatice cu aliaţii prin diferite canale ca de exemplu Stockholm, Ankara, Geneva etc. Şi îndeosebi prin angajarea negocierilor cu Ungaria având ca scop normalizarea relaţiilor bilaterale. Tratativele româno-maghiare s-au desfăşurat în prima jumătate a anului 1943 şi, după cum era de aşteptat, nu au dus la nici un rezultat ca urmare a poziţiei  ireconciliabile pe care se situau guvernele celor două state în problema arbitrajului de la Viena[104]. Pe durata negocierilor relaţiile româno-maghiare s-au îmbunătăţit considerabil, dar în urma eşecului tratativelor ele au revenit la “normalitate”, cu alte cuvinte la situaţia existentă înainte de începerea lor, situaţie ce se caracteriza prin măsuri reciproce îndreptate împotriva minorităţilor, delcaraţii războinice de o parte şi de alta, articole ameninţătoareee în presă, plângeri adresate Puterilor Axei etc.

            Permanentizarea situaţiei încordate existente între România şi Ungaria, ca şi pierderile suferite în campania anului 1942, au determinat o reevaluare a participării armatei române la operaţiunile din Rusia, măsurile iniţiate în acest sens de Marele Stat Major cu aprobarea mareşalului Antonescu aveau ca scop menţinerea unui cât mai mare număr de trupe în interiorul ţării,  limitarea contingentelor de trupe aflate în răsărit şi adoptarea unor măsuri în vederea prevenirii  unei eventuale agresiuni militare din partea Ungariei.

            Un prim pas în această direcţie a fost reprezentat de convorbirile la nivel înalt româno-germane din 11-12 ianuarie 1943[105]. Discuţiile au vizat, alături de  chestiuni economice, şi problema înfrângerii armatelor române. În urma discuţiilor s-a ajuns  la un acord de principiu în ceea ce priveşte condiţiile participării în continuare a armatei române la război. S-a stabilit, de asemenea, dotarea cu armament german a 19 divizii române (dintre care una blindată), printr-un credit de război acordat de cel de-al III-lea Reich. Acest program urma să fie finalizat până în primăvara anului 1944[106].

În cursul anului 1943, Marele Stat Major, pe baza indicaţiilor mareşalului Antonescu, a iniţiat şi aplicat un amplu program care viza respingerea unei eventuale agresiuni maghiare şi pregătirea condiţiilor în vederea redobândirii Transilvaniei de nord. Astfel s-au completat efectivele marilor unităţi aflate în ţară, au fost create batalioanele fixe regionale şi au fost elaborate studii, ipoteze şi planuri de acţiune pentru apărarea teritoriului naţional. Încă în cursul anului 1942 a fost elaborat un plan care prevedea organizarea şi dislocarea în zonele şi pe direcţiile importante a mai multor grupări operative ce urmau să acţioneze sub conducerea comandamentului Armatei 1, aceasta având misiunea să apere teritoriul naţional în eventualitatea unei agresiuni maghiare[107]. De asemenea, în vederea unei mai  bune asigurări a acoperirii frontierei de vest şi a liniei de demarcaţie cu Ungaria, la 15 iulie 1943, a fost aprobat un plan de reorganizare a grănicerilor[108], în urma căruia a fost mărit numărul regimentelor de grăniceri de la 8 la 10, prin aceasta asigurându-se o densitate mai mare de pichete transformate în puncte de sprijin şi apărate.

            În cadrul măsurilor iniţiate de Marele Stat Major  în vederea respingerii unui atac maghiar s-a înscris şi elaborarea “Ipotezei U”. Având ca punct de plecare analiza intenţiilor probabile ale inamicului, planul cupridnea două faze. Prima avea în vedere o defensivă generală având ca scop epuizarea forţelor adverse, iar a doua prevedea trecerea forţelor române la o ofensivă generalizată[109]. Totodată, Marele Stat Major a depus eforturi considerabile în ceea ce priveşte păstrarea în ţară a unui număr cât mai mare de militari, limitând astfel efectivele aflate la est de teritoriul naţional. În consecinţă, în perioada aprilie 1943 – februarie 1944, raportul dintre efectivele aflate în ţară şi cele de pe front a fost următorul[110]:

 

Dislocarea

1 aprilie 1943

1 iulie 1943

1 octombrie 1943

1 februarie 1943

Est Bug

110.191

110.833

106.578

82.039

Între Nistru şi Bug

125.476

93.705

85.460

114.580

În ţară

395.322

599.012

709.287

693.866

Total

630.989

803.550

901.325

890.485

 

 

            În paralel cu măsurile iniţiate pentru păstrarea efectivelor militare în interiorul ţării, organismele militare româneşti au creat depozite secrete de armament, în care au fost păstrare importante cantităţi de arme (îndeosebi artilerie), chiar şi o parte  considerabilă a tehnicii de luptă, livrate de Germania, în vederea înzestrării diviziilor aflate încă în Rusia, fiind reţinută în interior[111].

            Măsurile enunţate anterior, coroborate cu declaraţiile cercurilor politice româneşti potrivit cărora România nu renunţa la drepturile sale asupra Transilvaniei, au iritat şi îngrijorat guvernul de la Budapesta. La 10 septembrie 1943, Mareşalul Antonescu declarase ministrului Finlandei la Bucureşti[112] despre problema Transilvaniei că: “În recenta mea vizită efectuată la Führer, a fost discutată şi chestiunea Transilvaniei. Eu i-am arătat Führer-ului că nu doresc să reprimesc Transilvania din mâna Germaniei ca un ‹‹Gnadengeschenk››. Este de dorit ca cei neiniţiaţi să nu se implice în această problemă a cărei clarificare priveşte doar România şi Ungaria”. El i-a dat de înţeles interlocutorului său că situaţia externă nu permitea rezolvarea ei în acel moment, dar la timpul potrivit România urma să-şi valorifice “drepturile sale de necontestat”[113]. Informaţii asemănătoare au fost recepţionate de guvernul maghiar şi din alte surse, ceea ce a determinat protestul acestuia la Berlin, rămas însă fără rezultat, deoarece partea germană a refuzat în continuare să adopte o poziţie tranşantă în această chestiune[114].

            În a doua jumătate a anului 1943, fricţiunile dintre Germania şi aliaţii /sateliţii săi s-au adâncit. Înfrângerile suferite de către armata germană, coroborate cu ieşirea Italiei din războiul purtat contra Naţiunilor Unite, au determinat atât România cât şi Ungaria să accelereze politica de desprindere din alianţa cu cel de-al III-lea Reich, concretizată prin refuzul de a trimite noi trupe în Rusia, şi intensificarea contactelor cu aliaţii în vederea ieşirii din război. Aceste demersuri nu au rămas necunoscute germanilor care se temeau că cele două state vor urma exemplul Italiei[115]. Menţinerea lor în sfera de influenţă germană era de o importanţă primordială, deoarece, spre deosebire de Italia sau Finlanda, România şi Ungaria ocupau o poziţie cheiee în cadrul strategiei germane[116]. În consecinţă, s-a luat decizia ocupării Ungariei, în această direcţie purtându-se convorbiri cu feldmareşalul baron von Weichs, recent numit comandant al forţelor germane în sud-estul Europei. Pe baza acestora au fost elaborate de către Statul Major al armatei terestre, până la 30 septembrie 1943, planurile de ocupare a Ungariei şi de dezarmare a armatei maghiare[117].

            În cursul  elaborării planului de ocupare militară a Ungariei, O.K.W.-ul a ajuns la concluzia că în viitorul apropiat Wehrmacht-ul nu avea să dipună de forţe suficiente în vederea ocupării Ungariei, decât în cazul în care  diviziile necesar ar fi fost retrase din Rusia. Prin urmare, părea imposibilă împiedicarea – pe cale militară – a unei eventuale desprinderi concomitente a celor două state din alianţa cu Germania[118]. În această situaţie, conducerea germană a dat dovadă de abilitate, elaborând o variantă care prevedea implicarea armatei române în ocuparea Ungariei. Conform acestui plan (codificat “Operaţiunea Margarethe”, teritoriul Ungariei urma să fie împărţit în trei zone militare. Prima cuprindea teritoriul aflat la vest de Tisa, inclusiv Budapesta, aici ocupaţia militară avea să fie înfăptuită de trupele germane. A doua zonă militară cuprindea teritoriul situat la est şi sud de Tisa, ocupaţia urmând să fie executată de unităţile armatei române. În fine, a treia zonă – nordul Ungariei – urma să fie ocupată de trupele germane, în colaborare cu cele slovace. Implicarea armatelor română şi slovacă prezenta o tentă politică evidentă, deoarce planul stipula că “românilor şi slovacilor le-au fost rezervate sarcini care coincid cu principalele lor scopuri politice”[119].

            Pregătirile militare s-au amplificat la începutul anului 1944, mai ales că informaţiile recepţionate de forurile decizionale germane în privinţa tatonărilor maghiare (dar şi româneşti) în

direcţia aliaţilor s-au înmulţit[120]. În februarie 1944, preparativele în vederea ocupării Ungariei erau, în general, încheiate. Înainte de a da “undă verde” înfăptuirii ei, Führer-ul a dorit să aibă o discuţie cu mareşalul Antonescu care să clarifice atitudinea României, ceea ce s-a şi întâmpat la 26-27 februarie 1944[121].

            În timpul primei discuţii desfăşurată la 26 februarie 1944, au fost atinse mai multe subiecte, printre care consecinţele “trădării Italiei”, respectiv situaţia frontului de est, dar cea mai importantă chestiune – atitudinea Ungariei – a fost abordată doar la sfârşitul convorbirii. Cu acest prilej Hitler i-a împărtăşit interlocutorului său faptul că regentul Horthy i-a cerut printr-o scrisoare retragerea trupelor maghiare din Rusia. Ca o părere personală el  a mai adăugat că a considerat ca fiind datoria sa să-i comunice această schimbare a situaţiei, întrucât afirmase anterior faţă de Conducătorul Statului român că “trupele ungare vor fi mobilizate la fel ca ale celorlalţi aliaţi”. Hitler a mai adăugat că “rugămintea Ungariei adresată Germaniei a făcut o impresie foarte proastă”[122]. Cu această remarcă convorbirea a luat sfârşit. Totuşi, a doua zi, chestiunea atitudinii Ungariei a revenit din nou în centrul atenţiei, Antonescu accentuând că “trebuie să ne ocupăm serios de problema maghiară”. Hitler l-a asigurat că “el se va ocupa foarte amănunţit şi serios de Ungaria”[123]. După această afirmaţie Führer-ul şi-a luat rămas bun de la oaspetele său, discuţiile continuând cu ministrul de externe al Reich-ului. Antonescu a revenit din nou asupra subiectului Ungaria, solicitând lui Ribbentrop ocuparea militară a Ungariei. Conducătorul Statului român a mers mai departe, oferind armata română pentru operaţiunile germane, vizând ocupaţia militară a Ungariei. Conform stenogramei, el a declarat “spontan că pune la dispoziţie pentru luptă un milion de soldaţi români ca să fie lichidat odată pericolul maghiar”.[124] Documentul nu consemnează reacţia germană, dar credem că ea a fost evazivă din motive pe care le vom prezenta mai jos. Cert este că vizita întreprinsă de mareşalul Antonescu la Cartierul general al Führer-ului a rispit suspiciunile lui Hitler faţă de atitudinea României, în consecinţă, Hitler a ordonat sistarea pregătirilor pentru ocuparea militară a României (Planul Margarethe II), toate eforturile fiind concentrate în vederea îndeplinirii planului Margarethe I. Führer-ul se gândise la o participare militară a României la acesată operaţiune, prin discuţiile din 26-27 februarie 1944 el încercând să-l determine pe mareşalul Antonescu să renunţe – momentan – la pretenţiile teritoriale vis-ŕ-vis de Ungaria. Întrucât Antonescu nu se lăsase convins de argumentele părţii germane, Hitler a fost nevoit să renunţe la implicarea armatei române,[125] mai ales că obiectivele urmărite de Germania erau împiedicarea ieşirii Ungariei din alianţa cu Reich-ul, înlocuirea guvernului Kállay cu unul obedient şi creşterea efortului de război al armatei maghiare.

            În urma executării planului Margarethe I – ocuparea Ungariei, la 19 martie 1944[126], cancelarul nazist a solicitat mareşalului Antonescu o nouă întrevedere. Deşi solicitarea a creat temeri în România că ea va împărtăşi soarta vecinei sale, acestea s-au dovedit neîntemeiate, astfel că mareşalul a plecat la 22 martie la Klessheim, pentru  penultima rundă de convorbiri la nivel înalt româno-germane[127]. În cursul întrevederii din 23 martie 1944, după o scurtă prezentare a motivelor care l-au determinat să ordone ocuparea Ungariei, Hitler i-a declarat mareşalului Antonescu că “după atitudinea neloială a guvernului maghiar şi după ce România, ca şi Ungaria, nu şi-au însuşit niciodată intim arbitrajul de la Viena şi după ce acum Italia s-a desprins, consideră că nu mai este potrivit pentru Germania să funcţioneze în continuare ca semnatar al arbitrajului de la Viena. El (Führer-ul) îl roagă pe Antonescu ca, deoacamdată, să nu amintescă nimănui de această declaraţie; la momentul potrivit o va face el (Führer-ul) publică”[128]. Evident, Antonescu a fost satisfăcut de această declaraţie care – în opinia sa – justifica linia politică urmată de la venirea sa la putere. A doua zi a avut loc o nouă întrevedere între cei doi dictatori. Încurajat de asigurarea dată de Hitler cu o zi înainte, Antonescu a cerut retragerea trupelor maghiare din regiunile răsăritene ale Ungariei, ceea ce însemna pregătirea  retrocedării acestor teritorii către România. Hitler s-a sustras, din nou, abil sub forma unui subterfugiu, arătând că ”Transilvania a fost declarată zonă de operaţiuni şi trebuie să fie evacuată de trupele ungare”[129]. Analizând rezultatele acestei penultime întrevederi, vom observa că ele nu au adus nimic nou în poziţia Germaniei faţă de problema Transilvaniei şi a raporturilor româno-germane, cu excepţia declaraţiei privind caducitatea actului de la Viena. Această declaraţie s-a datorat în primul rând situaţiei internaţionale. Hitler şi-a dat seama că numai prin simple promisiuni nu va reuşi să menţină România alături de Reich  într-un moment  când armatele germane înregistrau eşecuri după eşecuri pe toate fronturile de luptă, iar aliaţii anunţaseră în public faptul că ei considerau “nul şi neavenit” decizia din 30 august 1940.

            Mareşalul Antonescu a căzut din nou victimă politicii duplicitare promovate de Hitler. Ca şi la   sfârşitul anului 1940, el a crezut că a obţinut – de această dată definitiv – câştig de cauză, în disputa cu Ungaria. Astfel, reîntors în ţară, el a lăsat să se înţeleagă că retrocedarea Transilvaniei de nord este un fapt împlinit, realizarea ei practic fiind doar o chestiune de timp[130]. În realitate, nu se modificase nimic în privinţa raporturilor româno-maghiare şi a poziţiei Reich-ului în această chestiune, datele problemei fiind – în linii mari – aceleaşi, comparativ cu situaţia existentă în toamna anului 1940. În perioada rămasă până la înlăturarea sa, consumată în august 1944, mareşalul a rămas prizonierul propriei sale iluzii, o iluzie care a fost însă scump plătită de România.

 

În încheiere se impun câteva observaţii. După arbitrajul de la Viena din 30 august 1940, raporturile româno-maghiare s-au înrăutăţit continuu, ceea ce relevă că soluţia aleasă de cei doi arbitri de atunci nu era viabilă. În consecinţă, între cele două state s-a declanşat o veritabilă competiţie cu scopul obţinerii “bunăvoinţei” Germaniei în vederea clarificării apartenenţei Transilvaniei. Indiscutabil, postura de arbitru deţinută de Germania în această competiţie i-a oferit avantaje considerabile, prin manevrarea celor două state conform propriilor interese. Dar, pe măsura înrăutăţirii situaţiei militare, au ieşit la iveală şi limitele acestei poziţii, şi anume refuzul României şi Ungariei de a spori contribuţia lor – materială şi umană – la “lupta împotriva bolşevismului”, măsură  justificată şi argumentată  prin ameninţarea reprezentată de partea adversă. Având nevoie de aportul ambelor state, iniţial Hitler – considerându-se stăpân pe situaţie – a refuzat să adopte o poziţie tranşantă, rezolvarea acestei spinoase probleme fiind amânată pentru sfârşitul războiului. Totuşi, în primăvara anului 1944, sub povara înfrângerilor suferite, într-un moment de luciditate, Hitler a fost nevoit să admită faptul că soluţionarea diferendului nu mai depindea de Germania, ci de puterea care urma să-şi exercite influenţaa în centrul şi sud-estul Europei în locul Reich-ului, respectiv U.R.S.S.[131] De această dată, previziunea Führer-ului s-a dovedit a fi corectă, sprijinul oferit de Kremlin contribuind decisiv la rezolvarea disputei în favoarea României.



[1] Pentru contextul intern şi internaţional al celui de-al doilea arbitraj de la Viena, a se vedea Aurică Simion, Dictatul de la Viena, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, 1996; Mihail Manoilescu, Dictatul de la Viena. Memorii. Iulie-august 1940, Bucureşti, 1991; Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu. Relaţiile germano-române. 1938-1944, Bucureşti, 1994, p. 125 şi urm.; Cornel Grad, Al doilea arbitraj de la Viena, Iaşi, 1998; Valer Pop, Bătălia pentru Ardeal, Bucureşti, f.a.; Juhász Gyula, A Teleki kormány külpolitikája. 19391941, Budapest, 1964, p. 117–211; Dombrády Loránd, Hadsereg és politika Magyarországon, 19381944, Budapest, 1986, p. 94–148.

[2] Vezi în acest sens, monografia consacrată relaţiilor româno-maghiare în perioada 1940-1945 de istoricul maghiar Csatári Dániel, Forgószélben (Magyar-román viszóny 19401945), Budapest,1969, passim.

[3] Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu, p. 129. În 2 septembrie 1940, ministrul Germaniei la Bucureşti, Wilhelm Fabricius, raporta către Berlin că: “Situaţia este în continuare încordată […] Persistă demonstraţiile, în afară de jefuirea unei case au fost evitate până acum încăierările  serioase. La Oradea, unde este o populaţie evreiască numeroasă, se strigă în masă: <<Jos cu Hitler>>. S-a aruncat cu pietre în clădirea consulatului şi a fost smulsă placa de pe una. Observ, mai mult ca până acum, pericolul în momentul retragerii ultimilor militari români, a căror dorinţă de ordine mai există pentru moment”. Cf. 23 August  1944. Documente. 1939-1943, vol. I, Bucureşti, 1984, doc. 76, p. 108.

 

 

[4] În 3 septembrie, Carol al II-lea nota în jurnalul său: “Propunerea de a face apel la Antonescu ia corp, mai ales la Urdăreanu, care e totodeauna gata de a proceda la schimbări. Eu sunt încă foarte îndoit asupra persoanei lui, până mai ieri, în domiciliul forţat la Bistriţa, care va fi atitudinea lui, care va fi loialitatea lui faţă de mine”. Cf. Carol al II-lea. Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice, vol. II, (193–-1940), Bucureşti, 1996, p. 254.

[5] În 4 septembrie 1940, W. Fabricius raporta superiorilor săi următoarele: “Ataşatul mlitar a aflat că în armată se manifestă un puternic curent anticedare. În Marele Stat Major, predomină părerea că numai Antonescu poate menţine disciplina”. Cf. Politisches Archiv des Auswärtigen Amtes Bonn. Unterstaatssekretär. Akten betreffend Südosten, III, R 29921, E 176384. Telegramm Nr. 1521 vom 4.09 gez. Fabricius  (în continuare se va cita P.A.A.A.B.)

[6] Idem, R. 29922, E 177050 – 177052. Telegramm nr. 1530 vom 5.09 gez. Fabricius.

[7] Stenogramele şedinţelorr Consiliului de Miniştri. Guvernarea Antonescu, vol. I (septembrie–decembrie 1940, p. 70). (Stenograma Consiliului de Miniştri din 21 septembrie 1940).

[8] Pentru detalii a se vedea Aurică Simion, Regimul politic din România în perioada septembrie 1940 – ianuarie 1941, Cluj-Napoca, 1976, p.121–156; Ottmar Traşcă, Aderarea României la Pactul Tripartit. 23 noiembrie 1940, în “Revista Arhivelor”, Bucureşti, 1997, nr. 1, p. 136–155.

[9] Mihail Manoilescu a avut convorbiri cu “Ducele” Benito Mussolini, ministrul de externe italian Galeazzo Ciano, mareşalul Pietro Badoglio şi Alessandro Pavolini, ministrul culturii. Cf. Arhivele Naţionale, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dosar nr. 332-1940, f. 54-57 (*în continuare se va cita A.N., fond P.C.M.). La Berlin, Valer Pop a fost primit de ministrul de externe al Reich-ului – Joachim von Ribbentrop – care l-a primit în data de 14.X.1940. Vezi raportul lui Valer Pop în Arhiva M.A.E., fond 71/ Germania. Relaţii cu România, vol. 80, f. 296–299.

[10] Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri. Guvernarea Antonescu, vol. I, p. 478–479 (stenograma Consiliului de Miniştri din 18 noiembrie 1940).

[11] A.N., fond P.C.M., dosar nr. 332/1940, f. 1–23 (Raport despre călătoria Conducătorului  Statului român la Roma. Probleme şi rezultate). Contele Ciano relatează în jurnalul său întrevederea cu generalul Antonescu: “Convorbirea de la Palatul Veneţia este destul de ternă. Antonescu atacă violent arbitrajul de la Viena şi zice că judecata a fost făcută sub influenţa hărţii geografice în culori, tipărită de unguri. Dacă ar fi fost inversate culorile, verdictul ar fi fost favorabil românilor. N-am vrut să discut. Trebuie, totuşi, să mărturisesc că nu era foarte amabil, de vreme ce el vorbea de unul dintre cei doi arbitri”. Cf. Contele Galeazzo Ciano, Jurnal Politic, f.l., f.a., p. 236.

Ministrul de externe român Mihail Sturdza redă la rândul său discuţia cu oficialităţile italiene: “Generalul Antonescu, pe un ton calm mai întâi, dar din ce în ce mai ridicat, a atacat imediat raportul Altenburg-Roggeri şi a enumerat din nou excesele ungare în Ardeal. La un moment dat contele Ciano l-a întrerupt, observând: <<Oui, nous savons  qu’ils ont la main dure>>. Aceasta l-a înfuriat pe General care, ridicându-se de pe scaun a strigat: <<La main dure ? Nous leur montrons le main dure !. Si ces exces continuent, il y aura un massacre de Hongrois en Roumanie>>. […] <<Şi credeţi dumneavoastră că astfel de graniţe vor putea fi menţinute ? >> a întrebat Generalul. Contele Ciano i-a răspuns: <<Nous ne les avons pas seulement reconnues, mais meme garanties>>. <<Garanties nou non, elles sauterons, c’est moi qui vouss le garantie>>  I-a replicat Generalul. Cf. Mihail Sturdza, România şi sfârşitul Europei. Amintiri din ţara pierdută, Rio de Janeiro-Madrid, 1966, p. 208–209.

[12] Gheorghe Barbul, Al treilea om al Axei, Iaşi, 1992, p. 19.

[13] Antonescu-Hitler. Corespondenţă şi întâlniri inedite (1940–1944), vol. I, Bucureşti, 1991, doc. nr. 3, p. 24–33. (Sinteză asupra convorbirii dintre generalul Ion Antonescu şi ministrul de externe al Reich-ului în ziua de 22 noiembrie 1940)

[14] Ibidem, p. 25.

[15] Ibidem, p. 26.

[16] Vezi, Transilvania şi aranjamentele europene (1940–1944), ediţie, studiu introductiv, note de dr. Vasile Puşcaş, Cluj-Napoca, 1995, p. XLVIII.

[17] Antonescu-Hitler. Corespondenţă şi întâlniri inedite, I, p. 35–45. (Sinteză asupra convorbirii dintre cancelarul german Adolf Hitler şi ministrul preşedinte al României, generalul Ion Antonescu, la 22 noiembrie 1940, în prezenţa ministrului de externe ale Reich-ului).

[18] Ibidem, p. 38.

                [19] Ibidem, p. 43.

[20] Ibidem, p. 44.

[21] Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu, p. 151.

[22] Generalul Ion Gheorghe, fost ministru al României la Berlin, scrie în memoriile sale, în legătură cu iluzia lui Ion Antonescu privind redobândirea Transilvaniei de nord din partea Germaniei, că: “El însuşi o victimă a iluziei sale, Generalul Antonescu a permis ca în capul tuturor să se răspândească iluzia că problema Transilvaniei este, de fapt, deja hotărâtă şi că realipirea nu este decât o problemă de timp. Din acest cerc vicios, el nu s-a putut desprinde. Transilvania trebuia redobândită cu orice preţ şi astfel s-a deschis largă calea jertfelor”. Cf. Generalul Ion Gheorghe, Un dictator nefericit. Mareşalul Antonescu (Calea româniei spre statul satelit), Bucureşti, 1996, p. 151.

[23] “Fapt este că Antonescu nu a renunţat niciodată la ideea unei revizuiri a Arbitrajului de la Viena şi că nu vedea în recucerirea Basarabiei şi a nordului Bucovinei şi nici în ocuparea Odessei o compensaţie pentru teritoriul cedat Ungariei. Antonescu era mereu obsedat de ideea că numai mergând alături de Germania, România va avea posibilitatea să redobândească partea cedată din Transilvania” (s.n.). Cf. Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu, p. 151.

[24] În memoriile sale, Ion Gheorghe prezintă drumul de întoarcere în ţară după cum urmează: “Întoarcerea în ţară a fost asemenea unui cortegiu triumfal. Pe toate peroanele erau mase mari de oameni, autorităţi, elevi, steaguri, orchestre,

 coruri, flori. Din motive inexplicabile se răspândise zvonul că Generalul Antonescu reuşise să redobândească nordul Transilvaniei. Toată lumea nu vorbea decât despre Transilvania”. Cf. Ion Gheorghe, op. cit., p. 151.

[25] Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri. Guvernarea Antonescu, vol. I, p. 494 (stenograma şedinţei Consiliului de Miniştri din 26 noiembrie 1940).

[26] Mareşal Ion Antonescu, Către români … Chemări. Cuvântări. Documente, Bucureşti, 1941, p. 64–69.

[27] Vezi, Deutsche Geschichte. 1933–1945. Dokumente zur Innen und Aussenpolitik, Frankfurt am Main, 1993, dok. Nrr. 146, p. 191197. (Unterrdung zwischen Hitelr, Ribbentrop und Molotov, 13.11.1940).

[28] Vezi pe larg, Andreas Hillgruber, Hitlers Strategie. Politik and Kriegführung 1940-1941, Frankfurt am Main, 1965, p. 352377.

[29] Ădolf Hitler, Directive de război, f.l., f.a.,  p. 124–128.

[30] Ibidem, p. 124.

[31] Antonescu-Hitler. Corespondenţă şi întâlniri inedite, I, P. 93–104 (stenogramă a întrevederii dintre generalul Ion Antonescu şi cancelarul german Adolf Hitler, din 12 iunie 1941).

[32] Ibidem, p. 102.

[33] Stenograma discuţiei menţionează următoarele: “La ultima sa vizită la Berlin a făcut o expunere casupra trecutului istoric, a intereselor actuale şi a politicii internaţionale a României în cadrul politicii balcanice şi europene şi de aceea vrea să revină asupra acestora. El aminteşte faptul că atunci nu a prezentat nici un fel de pretenţii şi nici astăzi nu prezintă nici o pretenţie […] Toate acestea nu înseamnă însă că doreşte să cedeze ceva din drepturile sale. El are o încredere absolută în simţul dreptăţii Führer-ului şi roagă să nu se ia nici o hotărűre definitivă privind revendicările României, înainte ca situaţia să fie încă o dată examinată în modul cel mai precis din punct de vedere etnografic, politic şi istoric”. Cf. ibidem, p. 95

[34] Ibidem, p. 102.

[35] Ibidem, p. 104.

[36] Vezi Nicolae Dascălu, Politica nazistă în sud-estul Europei în ajunul şi în timpul celui de-al doilea război mondial în  relatările interpretului personal al lui Hitler (II), în “Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie A.D. Xenopol”, 1987, XXIV, nr. 2, p. 297.

[37] Generaloberst Franz Halder, Kriegstagebuch. Tägliche Aufzeichnungen des Chefs des Generalstabes des Heeres 1939-1942. Von der geplanten Landung in England bis zum Beginn des Ostfelzuges (1.VII.1940 – 21.VI.1941), Band II, Stuttgart, 1963, p. 319.

[38] Gosztonyi Péter, Hitlers Frende Heere. Das Schicksal der nichtdeutschen Armeen im Ostfeldzug, Düsseldorf-Wien, 1976, p. 84; Andreas Hillgruber, Hitlers Strategie, p. 498.

[39] Diplómáciai Iratok Magyarország Kölpolitikájához 1936-1945. V. Magyarország Külpolitikája a Nyugati Hadjárattol a Szovjetunió Megtámadásáig 19401941, Budapest, 1982, doc. nr. 816, p. 11521153. (Raportul din 7 iunie 1941 al ministrului Ungariei la Berlin – Sztójay Döme către Budapesta.

[40] Ibidem, p. 1153.

[41] Ibidem, doc.nr. 778, p. 10971100 (Memorandumul şefului Statului Major din 5 mai 1941).

[42] Ibidem, doc. nr. 806, p. 11421143 (Memorandumul şefului Statului Major din 31 mai 1941).

[43] Ibidem, doc. nr. 839, p. 11761179 (Memorandumul şefului Statului Major din 14 iunie 1941).

[44] Ibidem, p. 1178.

[45] Csatári Dániel, op. cit., p. 89-90.

[46] În data de 26 iunie 1941, trei avioane necunoscute au aruncat câteva bombe asupra oraşului Kassa (astăzi Kosice în Slovacia). În legătură cu apartenenţa avioanelor s-au emis diferite ipoteze, respectiv, sovietice, germane, slovace sau chiar şi române. Pentru o analiză aprofundată vezi lucrarea excepţională semnată de Borsányi Julián, A magyar tragédia kassai nytánya. Az 1941 júniuss 26-I bombatámadás dokumentáciojá, München, 1985. În ceea ce priveşte ipoteza că avioane româneşti ar fi atacat Kassa, aceasta se bazează pe faptul că România nu dorea să intre în adâncimea teritoriului rusesc, având în spate potenţialul militar intact al Ungariei. Vezi în acest sens, Ölvedi Ignác, Suceavából szálltak fel a Kassát bombazo repülögépek, Magyar Hirlap, Budapest, 1981, 22 november 1981, p. 11.

[47] Contele Galeazzo Ciano, op. cit., p. 366.

[48] Bundesarchiv-Militararchiv, Freiburg im Breisgau, RH 31-I/V.83, B. Nr. 59/41. Geh. Kdos (Bericht des Deutschen Verbindungs  kommandos 2, über der Feldzug der rumänischen 4 Armee vom 25. Oktober 1941 (în continuare se va cita B.M.F.).

[49] Ibidem; vezi şi Gosztonyi Péter, Hitlers Fremde Heere, p. 76.

[50] Ibidem.

[51] Ibidem.

[52] Ibidem.

[53] Mareşalul Ion Antonescu. Epistolarul Infernului, Bucureşti, 1993, doc. nr. 23, p. 140184. (Răspunsul generalului Ion Antonescu la scrisorile succesive ale lui Iuliu Maniu, din data de 22 iunie 1941).

[54] Ibidem, doc. nr. 25, p. 190197 (scrisoarea adresată de Iuliu Maniu generalului Ion Antonescu privind organizarea Basarabiei şi Bucovinei de nord).

[55] Ibidem, p. 194.

[56] Ibidem, p. 195–196.

[57] Ibidem, p. 196.

[58] Antonescu-Hitler. Corespondenţă şi întâlniri inedite, I, doc. nr. 21, p. 115–117 (scrisoarea din 27 iulie adresată de Adolf Hitler lui Ion Antonescu).

[59] Ibidem, doc. nr. 22, p. 117119 (scrisoarea din 31 iulie a generalului Ion Antonescu către Adolf  Hitler).

[60] Ibidem, p. 118.

[61] Ibidem.

[62] Armata maghiară participa la operaţiunile militare din Rusia cu un corp rapid comandat de generalul-colonel Miklós Béla, format din 3 brigăzi (brigada 1 cavalerie şi brigăzile  1-2 motorizate), la acestea adăugându-se diferite formaţiuni de transmisiuni şi artilerie antiaeriqn etc. Vezi pentru acţiunile purtate de corpul rapid în Rusia, Gosztonyi Peter, A magyarr honvédség a második világhá borúban, Budapest, 1995, p. 4346.

[63] 23 August 1944. Documente, I, doc. nr. 225, p. 306308 (raport al ministrului Ungariei la Bucureşti Nagy László, cu privire la situaţia internă a României, din data de 9 septembrie 1941).

[64] Ibidem, p. 307.

[65] Istoria militară a poporului român, vol. VI, Bucureşti, 1989, p. 421 (în continuare I.M.P.R.).

[66] Detaşamentul de legătură german nr. 2, ataşat armatei a 4-a române, constatase lipsuri enorme în ceea ce priveşte blindatele, armele automate etc.; o altă constatare negativă se referea la inexistenţa unui corp de subofiţeri, ceea ce a dus la  procentul extrem de ridicat al pierderilor din rândurile corpului ofiţeresc.

[67] B.M.F., RH  31-I/V.83 (Beobachtungen aus dem Feldzug gegen Odessa vom 11.XII.1941).

[68] Ion Şuta, România la cumpăna istoriei. August ’44, Bucureşti, 1991, p. 131.

[69] I.M.P.R., VI, p. 443.

[70] România în anii celui de-al doilea război mondial, vol. I, Bucureşti, 1989, p. 388.

[71] I.M.P.R., VI, p. 444.

[72] B.M.F., RH 31-I/V.83 (Beobachtungen aus dem Feldzug gegen Odessa vom. 11.XII.1941).

[73] Adolf Hitler, Directive de război, doc. nr. 41, p. 246–254 (directiva nr. 41 din 5 aprilie 1942).

[74] Antonescu-Hitler. Corespondenţă şi întâlniri inedite, I, doc. nr. 33, p. 154158 (scrisoarea lui Adolf Hitler către mareşalul Ion Antoenscu din 29 decembrie 1941).

[75] Ibidem, p. 157.

[76] Ibidem, doc. nr. 37, p. 161165 (scrisoarea mareşalului Ion Antonescu către Adolf Hitler din 5 ianuarie 1942).

[77] Ibidem, p. 162.

[78] Ibidem, p. 164.

[79] Gosztonyi Peter, Hitlers Fremde Heere, p. 199.

[80] Ibidem.

[81] Juhasz Gyula, Magyarország külpolitikája 1919–1945, Budapest, 1988, p. 283.

[82] Ibidem, p. 283284.

[83] Ibidem, p. 284.

[84] Gosztonyi Péter, A magyar honvédség a második világháborúban, p. 60.

[85] Ibidem, p. 61.

[86] Idem, Hitlers Fremde Heere, p. 200. La 28.I.1942, Misiunea militară germană în România raporta O.K.W.-ului că mareşalul se angajase să trimită în est 30 de mari unităţi repartizate în 3 eşaloane după cum urmează: a) eşalonul I (începutul lunii aprilie) cuprindea 1 comandament de armată, 5 comandamente de corp de armată, 11 mari unităţi (7 divizii de infanterie, 2 brigăzi munte, 2 brigăzi cavalerie); b) eşalonul II (începutul lunii iulie): 1 comandament de armată, 2 comandamente de corp de armată, 14 mari unităţi (8 divizii de infanterie,  2 brigăzi munte, 3 brigăzi cavalerie, 1 brigadă blindată); c) eşalonul III (începutul lunii septembrie): 1 comandament de armată, 2 comandamente de corp de armată, 3 mari unităţi (5 divizii de infanterie). Cf. B.M.F., RH 31-I/V.93 (Fernschreiben von Deutsche Heeresmission in Rumänien an O.K.W./W.F. St. D.H.M. Ia Nr. 68/42 gkdos gez. Hauffe).

[87] Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul  Antonescu, p. 182.

[88] Aurică Simion, Preliminarii politico-diplomaticee ale insurecţiei române din august 1944, Cluj-Napoca, 1979, p. 164–165.

[89] Ibidem, p. 165; Un fost ofiţer din cabinetul militar Antonescu – colonelul George Magherescu – afirmă în memoriile sale că pe adresa şefului Marelui Stat Major, Antonescu ar fi scris “Vom merge şi la dracu’ numai să câştigăm războiul !”. Cf. George Magherescu, Adevărul despre mareşalul Antonescu, vol. II, Bucureşti, 1991, p. 46.

[90] Ibidem, p. 166.

[91] În legătură cu starea de spirit existentă în raport cu demisia generalului Iacobici şi continuarea operaţiunilor militare în răsărit, ministrul Germaniei la Bucureşti, Manfred, baron von Killinger, raporta ministrului de externe gemran – la 22 martie 1942 – următoarele: “Când mareşalul l-a schimbat pe generalul Iacobici de la conducerea Marelui Stat Major a făcut-o nu numai din motive militare, ci şi din cauza aceleiaşi probleme politice. Război în est sau război contra Ungariei este probalema care, aşa cum crede şi mareşalul, nu mai poate să aştepte mult timp, căci el a constatat că această propagandă a prins deja rădăcini în cercurile superioare ofiţereşti”. Cf. A.N., fond Microfilme SUA. Documente germane microfilmate la Alexandria/Virginia, rola 262, cadrul 154689.

[92] În ceea ce priveşte această supralicitare, Ion Gheorghe consideră că: “Referitor la această participare masivă a Ungariei la război, Mareşalul Antonescu a ajuns la convingerea că contribuţia română nu trebuie să fie în nici un caz mai slabă. România trebuia să capete atuurile în problema transilvană şi acesta era posibil numai printr-o supralicitare a Ungariei. Astfel, lupta pentru nordul Transilvaniei s-a transformat într-o licitaţie nefastă şi epuizantă, într-un cerc vicios, care în pofida tuturor jertfelor nu a dus la nici o soluţie în favoarea României” (s.n. – O.T.). Cf. Ion Gheorghe, op.cit., p. 229.

[93] Ibidem, p. 228.

[94] Pentru întrevederile lui Antonescu cu Hitler şi Ribbentrop din 11-12 februarie 1942, vezi Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu, p. 182–184.

[95] Ibidem, p. 183.

[96] I.M.P.R., VI, p. 484485.

[97] Colonelul Dumitru Matei, Intensificarea luptei de rezistenţă în România împotriva fascismului şi a războiului hitlerist pe timpul campaniei din a doua jumătate a anului 1942 şi primele luni ale anului 1943, în “File din istoria militară a poporului român”, vol. 5-6, Bucureşti, 1979, p. 110.

[98] Ibidem.

[99] Ion Gheorghe, op. cit., p. 243.

[100] Pentru bătălia de la Stalingrad şi tratamentul aplicat de germani unităţilor româneşti, vezi îndeosebi Adrian Pandea, Ion Pavelescu, Eftimie Ardeleanu, Românii la Stalingrad. Viziunea românească asupra tragediei din Cotul Donului şi Stepa Calmucă, Bucureşti, 1992; Manfred Kehrig, Stalingrad, Analyse und Dokumentation einer Schlacht, Stuttgart, 1974.

[101] B.M.F., RH 31-I/V.134. (Lage in Rumänen vom 5.3.1943. Deutscher  General beim Obkdos.d.Rum. Wehrmacht an das O.K.W./W.F.St. Ia Nr 14/43 gkdos vom 5.3.1943, gez. Hansen).

[102] Ibidem.

[103] Gheorghe Barbul afirmă în memoriile sale că după vizitaa efectuată la Cartierul general al Fuhrer-ului la sfârşitul anului 1942, Antonescu ar fi spus că: “Germania a pierdut războiul. Acum trebuie să ne concentrăm eforturile  ca să nu-l pierdem pe al nostru”. Cf. Gheorghe Barbul, op. cit., p. 85.

[104] Vezi pe larg Ottmar Traşcă, Tratativele  româno-maghiare din prima jumătate a anului 1943, în “Studii istorice. Omagiu Profesorului Camil Mureşanu”, Cluj-Napoca, 1998, p. 475499.

[105] Andreas, Hillgruber, Hitler, Regele Carol şi Antonescu, p. 190.

[106] Ibidem.

[107] I.M.P.R., VI; p. 549.

[108] Ibidem, p. 550551.

[109] Ibidem, p. 552.

[110] Ion Şuţa, op. cit., p. 155.

[111] Relevant în acest sens este raportul înaintat de ministrul Germaniei la Bucureşti, von Killinger, la 1 noiembrie 1943 Berlinului,  prin care informa ministerul de externe german despre activităţile desfăşurate de Marele Stat Major referitor la păstrarea armamentului în ţară: “armele livrate de noi nu sunt folosite contra Rusiei, ci rămân în ţară”. Cf. AN, fond Microfilme SUA, documente germane microfilmate la Alexandria/Virginia, rola 58, C 5630808. (Telegrama cifrată nr. 6342 din 1 noiembrie 1943, semnată Killinger).

[112] Magyar Országos Levéltár, Külügy minisztérium K64, Politikai Osztály, 98 csomó, 1943, 27 tétel , 543 res. pol. (Arhivele Naţionale Maghaire, Ministerul de Externe, K 64 – Secţia Politică, pachetul nr. 98, 1943, 27, 543 res.pol. Raportul nr. 105/pol. 1943 al ministrului Ungariei la Helsinki din 6 octombrie 1943). În continuare se va cita M.O.L., K. 64-98-1943-27.

[113] Ibidem.

[114] Idem, 581 res.pol., raportul nr. 356/pol. 1943 al ministrului Ungariei la Berlin din 12 noiembrie 1943.

[115] Walter  Warlimont, Al treilea Reich. Comanda supremă. În inima Cartierului general al Führer-ului 19391945, f.l., f.a., p. 417 şi în special partea a V-a, capitolul IV, nota nr. 6.

[116] Ibidem, p. 434.

[117] Kiregstagebuch des Oberkommandos der Wehrmacht, Bd. IV, 1 Januar 1944 – 12 Mai 1945, Frankfurt am Main, 1961, p. 189. (În continuare se va cita K.T.B.-O.K.W.).

[118] Walter Warlimont, op.cit., p. 435.

[119] K.T.B. –O.K.W., Bd. IV, p. 190.

[120] Referitor la atitudinea Ungariei, ministrul propagandei Joseph Goebbels nota în jurnalul său, la 10  noiembrie 1943, că: “Dacă englezii vor încerca o invazie în Balcani, Ungaria va fi primul stat care va trece de partea cealaltă. În afară de aceasta, Ungaria are interese să menţină intactă armata sa, deoarece ea se gândeşte în continuare să o direcţioneze împotriva României. Atitudinea Ungariei este perfidă şi neruşinată”. (Cf. Goebbels Tagebücher Aus den Jahren 1942–43. Mit anderen Dokumenten herausgegeben von Louis P. Lochner, Zürich, f.a., p. 475. În privinţa evaluărilor germane pentru începutul anului 1944 vis-a-vis de atitudinea Ungariei vezi Ránki György, Unternehmen Margarethe. Die deutsche Besatzung Ungarns, Budapest, 1984, p. 59 şi următoarele.

[121] Pentru discuţiile Hitler-Antonescu din 26-27 februarie 1944, vezi Ion Calofeteanu, Români la Hitler, 199, doc. nr. 21a, 21b , 21c, p. 212–225. (Notele ministrului Paul Schmidt asupra convorbirilor  dintre Führer şi mareşalul Antonescu în castelul Klessheim, la 26-27 februarie 1944).

[122] Ibidem, doc. nr. 21a, p. 217–218.

[123] Ibidem, doc. nr. 21c, p. 224.

[124] Ibidem, p. 225.

[125] Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu, p. 219.

[126] Vezi pentru detalii Ránki György, op. cit., p. 127 şi următoarele.

[127] Vezi Ion Calanfeteanu, op. cit., doc. nr. 22a, p. 225230 (varianta românească); doc. nr. 22b, 22c, p. 231245 (notele ministrului Paul Schmidt asupra convorbirilor dintre Führer şi mareşalul Antonescu în castelul Klessheim la 2324 martie 1944)

[128] Ibidem, doc. nr. 22b, p. 233.

[129] Ibidem, doc. nr. 22c, p. 244.

[130] Asemenea zvonuri apăruseră chiar după vizita mareşalului din 26-27 februarie 1944. Astfel, la 16 martie 1944, însărcinatul cu afaceri al Ungariei la Bucureşti, Traub, informa Budapesta că după vizita efectuată de Antonescu, în februarie, Gavril Scridon, împuternicitul guvernului pentru problemele refigiaţilor din Transilvania de nord, i-a convocat pe liderii acestora, comunicându-le, din  însărcinarea mareşalului că “pentru refugiaţii din Transilvania de nord răsare soarele, deoarece Führer-ul l-a informat pe Mareşal că Transilvania de nord va reveni României şi ei în curând se vor putea întoarce în patria lor”. MOL, K63-272-27/b, raportul 64/pol.-1944 din 16 martie 1944, semnată Traub.

[131] La puţin timp după ce îşi asigurase pe mareşal de caducitatea actului de la Viena, mai precis la 6 aprilie 1944, în cadrul discuţiei  militare zilnice privind situaţia frontului, referindu-se la rivalitatea româno-maghiară, Hitler a afirmat că “întreaga problemă se va rezolva de la sine, când ruşii vor pătrunde aici”. Cf. Hitlers Lagebesprechungen. Die Protokollfragmente seiner militärischen Konferenzen 1942-1945, Herausgegeben von Helmut Heiber, Stuttgart, 1962, p. 555.