UNELE ASPECTE PRIVIND IMAGINEA
LUI LAJOS KOSSUTH DIN PERIOADA EMIGRAŢIEI,
GELU NEAMŢU
Răsfoind principalele gazete româneşti ardelene ale vremii (două dintre ele, „Concordia” şi „Federaţiunea”, apăreau la Pesta, dar erau purtătoare de cuvânt ale românilor transilvăneni), se poate găsi un material surprinzător de bogat şi interesant privind personalitatea lui Lajos Kossuth.
După parcurgerea integrală a colecţiei celor două gazete, „Concordia” şi „Federaţiunea”, am hotărât în final să insistăm mai mult pe ceea ce înseamnă momentul 1894 (decesul lui Lajos Kossuth), realizând o incursiune cu adevărat panoramică asupra principalelor periodice româneşti din Transilvania cu privire la dispariţia marelui om politic maghiar, bănuind că acest eveniment va fi oarecum mai ferit de patimi, mai detaşat de trecut, mai obiectiv, şi că ar putea aduce la lumină chiar şi unele date şi fapte mai puţin sau deloc cunoscute. În concluzie, prezentând cât se poate de autentic imaginea reală a exilatului Lajos Kossuth.
Optând pentru această temă, am fost convinşi că ea ne va oferi speranţa de a aduce măcar o fărâmă de noutate pentru istoriografia maghiară, care, în cele două opere capitale privind viaţa şi activitatea lui Lajos Kossuth, ale lui Endre Kovács şi Béla Borsi-Kálman (şi în multe alte contribuţii), a epuizat demult problema, iar pentru istoriografia românească vom putea prezenta o sinteză rezonabilă a acestui subiect de care ea nu s-a preocupat.
Desigur, nu ne putem aştepta ca presa mişcării naţionale româneşti din Transilvania să ridice un imn de slavă lui Kossuth, chiar şi în ceea ce priveşte activitatea sa din exil, însă la o cercetare mai atentă şi bine intenţionată, se mai pot găsi şi unele aprecieri care sunt capabile să suscite interesul.
De la bun început, trebuie să mai precizăm însă şi faptul că în presa românească ardeleană personalitatea lui Lajos Kossuth a fost tratată cu totul diferenţiat. Unul e Kossuth de la 1848–1849, guvernatorul popular al maghiarilor, văzut ca dur şi inflexibil de către români, şi altul Kossuth emigrantul, care a tratat cu Mazzini, cu Dimitrie Brăteanu şi cu alţi reprezentanţi ai diferitelor emigraţii, deci un om mai maleabil, mai concesiv, care ştia acum să asculte şi cealaltă parte, ba chiar să o şi înţeleagă uneori. Imaginea lui Kossuth din emigraţie este în general sensibil mai bună decât aceea din 1848–1849, asupra căreia presa românească ardeleană revine totuşi adesea, obsesiv chiar, menţionând şi reiterând ceea ce consideră a fi fost greşelile sale faţă de naţionalităţile din Ungaria, care, potenţial, ar fi putut fi aliate preţioase în cursul revoluţiei, dacă li s-ar fi acordat concesii mai numeroase în ceea ce priveşte folosirea limbii materne.
O lungă perioadă după revoluţie, din motive lesne de înţeles, în presa românească numele lui Lajos Kossuth nu apare deloc, sau doar cu referire la evenimentele din 1848–1849 şi, evident, considerat drept unicul răspunzător pentru ele.
Din cercetările făcute, am constatat că se impun câteva momente interesante. Pentru a ajunge la ele, am răsfoit, cum am mai spus, „Concordia” şi „Federaţiunea”, iar pentru momentul 1894, „Gazeta Transilvaniei”, „Tribuna”, „Telegraful român”, „Unirea” şi „Familia”.
Pe parcursul cercetărilor, am constatat, evident, că alături de imaginea lui Kossuth, apar şi imaginile colaboratorilor săi mai apropiaţi, Klapka şi generalul Türr, ba chiar şi Perczel uneori – ca purtători de cuvânt ai săi sau chiar ai întregii emigraţii ungare. Semnificativ în acest sens este comentariul „Concordiei” din toamna anului 1861 privind scrisoarea de mulţumire a lui Klapka adresată lui Garibaldi, pentru proclamaţia acestuia adresată românilor, o adevărată pledoarie în favoarea acordării tuturor concesiilor dorite de naţionalităţile nemaghiare, şi în care se recomanda o organizare de tip elveţian a Ungariei multinaţionale[1].
Tot în acelaşi număr al gazetei se consemnează şi conferinţa emigraţiei maghiare de la San Benedetto de lângă Mantua, la care iau parte generalul Türr şi baronul Jósika în calitate de reprezentnaţi ai lui Lajos Kossuth[2].
Trebuie să mai remarcăm şi faptul că de multe ori, imaginea lui Lajos Kossuth şi a colaboratorilor săi se reflecta în presa românească ardeleană şi prin intermediul republicării unor articole din presa maghiară sau europeană, comentate sau doar rezumate de redacţie, cu scopul de a sublinia un anume aspect. „Concordia”[3] în cazul de faţă, ţine să informeze cititorul român că o parte a presei ungare, exponentă a ideilor politice ale lui Lajos Kossuth, şi în general ale emigraţiei, constituia la un moment dat, chiar un factor de presiune asupra Vienei. În acest sens, în cursul anului 1861 „Concordia”[4] publică scrisoarea lui Lajos Kossuth către Mac Adam (Glasgow), în care cerea englezilor să sprijine Italia, deoarece, astfel, vor sprijini implicit Ungaria.
În vara anului următor, adică în 1862, „Concordia” prezintă manifestul lui Lajos Kossuth publicat în jurnalul milanez „Alianţa”, privind proiectul „Confederaţiei danubiene”. Proiectul este publicat şi comentat de către Alexandru Roman (care semna cu iniţialele C.C. – respectiv Catone Censorul – pseudonimul său), viitorul profesor la catedra de limba română a Universităţii din Budapesta. În aşteptarea lămuririlor pe care urma să le aducă Kossuth cu privire la acest proiect, Roman constata că deocamdată el
n-a deşteptat un interes deosebit datorită faptului că era îndreptat împotriva Austriei prin posibilitatea ce o oferea Ungariei de a se desprinde de aceasta. Proiectul, recunoaşte însă Al. Roman, oferea totuşi unele garanţii naţionalităţilor împotriva unei asimilări pe care acestea o refuzau: “E lucru de însemnat că poziţia pe care o promite ex-guvernatorul Ungariei ţărilor împreunate ori împreunânde, e chiar aceeaşi ce Austria voeşte să-i dea Ungariei, va să zică autonomia deplină fieşcărui membru al Uniunei (Ungaria, Transilvania, Croaţia, România şi altele), în ceea ce privesc lucrurile dinăuntru, dar de altă parte, concentrarea deplină în mâinile puterii centrale a tot ce priveşte trebile ostăşeşti, cele din afară, şi reprezentaţiunea confederaţiunii la curţile puterilor străine”[5].
Mai remarcă recunoaşterea naţionalităţilor ca un fapt salutar, de esenţă democratică, precum şi acordarea acestora a dreptului de vot universal. Alexandru Roman era convins că aceste concesii importante se datorau influenţei democraţiei europene asupra lui Kossuth şi exclama: “Străinătatea e şcoală bună”. Constată apoi că „Magyar Sajtó” declara manifestul drept apocrif, iar oficiosul „Sürgöny” desfăşura o filipică aspră împotriva lui Kossuth din cauza respectivului proiect.
În final, Al. Roman declara vizibil timorat: “Noi n-avem de a face cu proiecte de acestea, capetele noastre fierb de grija de a ne pune temei spre a putea înainta în cultură”, poziţia şi destinul nostru urmând a ni-l fixa Dumnezeu.
Dualismul, respectiv anul 1867 şi 1868, readuce în presa românească ardeleană imaginea şi ideile lui Kossuth, dintr-un motiv explicabil, dar nemărturisit deschis; se puneau astfel adesea în antiteză concesiile făcute în emigraţie de către Kossuth naţionalităţilor nemaghiare, cu cele oferite de regimul dualist sau de legea naţionalităţilor din 1868, evident, primele dovedindu-se mult mai generoase şi, ca atare, bucurându-se (chiar dacă nemărturisit pe faţă) de o apreciere mult mai bună. Astfel, în „Concordia” din 1867 se publică Scrisoarea deschisă a lui Lajos Kossuth către Francisc Iosif, în care îl îndemna pe acesta să nu se încoroneze rege al Ungariei[6]. Se publică în presa românească comentariile pe această temă şi ale unor ziare străine, cum era „Times”, redactorul român păstrându-şi însă rezerva faţă de adversităţile Kossuth–Francisc Iosif, concluzionând: “Noi să veghem la tezaurul nostru, limba şi naţionalitatea, să privim în jurul nostru şi să facem ce fac şi alte naţiuni, să nu ne pese de nimic, căci apa trece, pietrele rămân”[7].
Un fapt ciudat se întâmplă în legătură cu imaginea lui Kossuth în vara lui 1867, ce merită cercetat şi elucidat neapărat de către istoricii maghiari sau de către cei români, pentru a nu plana o acuzaţie inutilă asupra lui, aceasta cu atât mai mult cu cât el o neagă hotărât. Incidentul a fost următorul. În şedinţa parlamentului din 21 iunie 1867[8], deputatul Sigismund V. Pop din Partium (Chioar, Solnocul de Mijloc, Crasna, Zarand), fost kossuthist convins la 1848, arestat apoi şi întemniţat la Neugebände din Pesta ca participant la şedinţa dietei Ungariei de la Debreţin care a proclamat detronarea împăratului Austriei, aduce vorba în cuvântarea sa despre manifestul semnat de către Kossuth şi contele Eszterházy din 10 octombrie 1848, în care îi ameninţa pe români cu exterminarea. Documentul a fost publicat şi de către George Bariţiu (în Părţi alese din Istoria Transilvaniei, II, Sibiu, 1890, p. 760–763) şi comentat în paginile 299–300.
Drept urmare, deputatul Sigismund V. Pop, încă înainte cu câteva zile de 6 iulie, primeşte o scrisoare de la Lajos Kossuth (publicată apoi şi de presa din Ungaria) în care este pusă la îndoială aserţiunea deputatului Pop. La rândul său deputatul Sigismund
V. Pop declara: “Ne-a surprins denegarea d-lui Kossuth, zicând că el nu ştie nimic de existenţa unei astfel de proclamaţiuni ce ar fi eşit în numele lui”[9]. Desigur, faptul merită clarificat, cu atât mai mult cu cât el ar fi putut aparţine doar contelui Eszterházy Mihály.
Un mare scandal provoacă însă în presa maghiară manifestul lui Lajos Kossuth trimis alegătorilor săi din Vácz. El se reflectă corect în presa românească, iar „Magyar Újság”, care l-a publicat, va fi confiscat de guvern. Prudent, ziarul românesc îşi permite doar să consemneze: “Kossuth îşi desfăşoară opiniile faţă de situaţia politică a Ungariei de azi: ele sunt tot cele de la 1848. Dl. Kossuth declară franc că domnirea casei austriace o crede incompatibilă cu independenţa şi autonomia Ungariei”.
Trebuie apoi să semnalăm editorialul „Concordiei”[10] de la mijlocul lunii septembrie 1867, în care, vorbindu-se despre o eventuală reîntoarcere în ţară a lui Kossuth, “soarta preoţimei române s-ar ameliora, dându-le dl. Kossuth ca ministru de finanţe leafa din vistieria statului, precum s-a întâmplat în 1848”. Deşi autorul editorialului se distanţează de acest zvon, faptul că el a circulat este neîndoios. Cine şi în ce scop a pus în circulaţie respectivul zvon, aceasta este o altă problemă.
În ceea ce priveşte publicarea scrisorii lui Kossuth către alegătorii săi din Vácz, „Concordia”[11] va sta alături de deputatul Böszörményi (în frunte cu Alexandru Roman[12], şi el ziarist şi deputat), remarcându-se că acesta din urmă nu a voit să apară ca “judecător” în contra unui coleg. Destinul va face însă ca Alexandru Roman, în urma proceselor sale de presă, la 1870 să ajungă, împreună cu ziaristul maghiar Böszörményi, în aceeaşi temniţă la Vácz.
După „Concordia”, am văzut apoi şi colecţia gazetei „Federaţiunea”, ce apărea tot la Budapesta (între 1868 şi 1875), condusă tot de Al. Roman (plecat de la „Concordia”), care se plasa şi mai la stânga spectrului mişcării naţionale româneşti (mai radicală chiar decât „Gazeta Transilvaniei” de la Braşov). Găsim şi aici numeroase informaţii privind imaginea lui Kossuth în emigraţie.
În primăvara anului 1868[13] sunt urmărite, de exemplu, discursurile antikossuthiste ale generalului Perczel, în care acesta din urmă îşi arogă o serie de merite în detrimentul fostului guvernator, însă „Federaţiunea”, dând dovadă de obiectivitate, apreciază foarte corect că, în ciuda tuturor atacurilor lui Perczel şi a altora, cultul lui Kossuth “în loc de a scădea, capătă noi puteri”[14], ceea ce, desigur, făcea din fostul guvernator un mit.
„Federaţiunea” mai constata că, în presa ungară, tocmai acum “se fac fel de fel de descoperiri despre încercările şi lucrările emigranţilor în străinătate”. Mai remarca şi faptul că organul stângii moderate, ziarul „Hon”, ar dori să-l vadă pe Lajos Kossuth în fruntea unui guvern de stânga moderat, dar, deoarece acesta şi-a depus mandatul, „Federaţiunea” comenta: “Nu se ştie dacă are de cuget a [se] mai reîntoarce cândva în patrie sau ba”.
Tot în acelaşi an, la 1868, redactorul „Federaţiunii”, Al. Roman, readuce în atenţia mişcării naţionale româneşti Memorandul exilaţilor maghiari prezentat principelui Cuza”[15], semnat de Kossuth, Klapka şi Teleki la Torino în 16 septembrie 1860.
Raţiunea reexaminării consumatului demers politic, era una foarte întemeiată: prin rememorarea şi readucerea în prim plan a concesiilor făcute de emigraţia ungară în frunte cu Kossuth la 1860 naţionalităţilor nemaghiare se scotea în relief şi se punea în opoziţie oferta infinit mai parcimonioasă a guvernului dualist, comparaţia stând la îndemâna oricărui cititor.
Tot pe această temă, redactorul „Federaţiunii” republică un foarte interesant articol din „Osten”, intitulat Austria, Ungaria şi România[16], în care se relata că, deşi „Pesti Napló”, organul contelui Andrássy, afirma că proiectul Confederaţiei danubiene ar fi fost respins în unanimitate de către maghiari, lucrurile nu stăteau tocmai aşa. Într-o “Revistă a presei”, publicându-se articolul Generalul Türr şi legea despre naţiuni (după „Zukunft”)[17] se relevă părerea acestuia că s-ar fi aşteptat o mai mare înţelegere a generalului pentru naţionalităţile nemaghiare, aducându-i-se aminte lui Türr, câteva numere mai târziu, de Apelul semnat de el la Bucureşti în 27 mai 1863 şi apoi publicat în „Românul”, unde, îi relata Al. Papiu Ilarian, în numele emigraţiei ungare şi în prezenţa sa şi a colonelului Creţulescu, a luat condeiul în mână, recunoscând în acel “Apel” independenţa Transilvaniei de Ungaria cu cuvintele: “Ungaria, Transilvania şi Croaţia să-şi recunoască şi să-şi respecte împrumutat independenţa lor; aceste trei ţări să recunoască şi să asigure o perfectă egalitate între naţionalităţi şi numai în cazul acesta vor fi în stare a trata cu efect despre o alianţă strânsă între ele. Numai în chipul acesta vor putea ajunge la un viitor sigur şi fericit”. Este pilduitor de remarcat că şi în timpul revoluţiei de la 1848–1849 din Transilvania, sloganul cel mai des întâlnit era asigurarea unei “perfecte egalităţi între naţionalităţi”, de unde tragem concluzia că emigraţia maghiară, în cazul de faţă generalul Türr, la 1863 ar fi vrut să înveţe ceva din preţioasa lecţie a istoriei revoluţiei. Aceasta ar fi putut fi poate chiar “formula magică” prin care s-ar fi instaurat pacea şi buna înţelegere în respectiva zonă a Europei.
Apelul de mai sus, mărturiseşte Al.Papiu–Ilarian, era scris în urma unor serioase tratative care au ţinut trei seri lungi în primăvara anului 1863, când generalul venea de la Torino la Bucureşti, tocmai în scopul de a stabili o înţelegere între români şi unguri. Condiţia preliminară pusă de partea română, pare a fi fost recunoaşterea principiului de “drept natural şi pozitiv al egalităţii naţionale şi îndeosebi independenţa Transilvaniei de Ungaria”[18].
Reproşul lui Papiu–Ilarian pare a fi fost acela că generalul Türr, la 1868, şi-a schimbat poziţia de la 1863, abdicând de la acele principii juste şi umane şi demonstrând astfel că, la urma urmelor, tot supremaţia maghiară o urmăreau atât guvernele maghiare, cât şi emigraţia, deoarece împrejurările s-au schimbat şi ele, adoptând cinicul dicton “Tempora mutantur, et nos mutantur in illis”.
Al.Roman şi ziarul său „Federaţiunea” militau pentru federalizarea Austro-Ungariei, aşa încât el susţine clar că numai opoziţia radicală care a îmbrăţişat ideile lui Lajos Kossuth “concede popoarelor atât de dincoace, cât şi de dincolo de Leitha oarecare dreptate”. Se întreba însă, în lumina trecutului (1848–1849), dacă “această opiniune bună susţine-se-va şi atunci când kosutthiştii vor veni la domnire ?” (adică la putere)[19].
Încheiem cu o vedere panoramică asupra momentului decesului lui Lajos Kossuth în exil, moment înregistrat efectiv de întreaga presă românească din Transilvania, şi apreciat ca dispariţia unei mari personalităţi a poporului maghiar. Pentru acest eveniment am cercetat „Familia”, „Unirea”, „Telegraful român”, „Tribuna” şi „Gazeta Transilvaniei”. Toate gazetele româneşti erau de acord că personalitatea lui Lajos Kossuth a fost “una dintre cele mai marcante din istoria contemporană a maghiarilor”.
Ziarul „Unirea”[20] din Blaj scria: “Nu este maghiar care să nu deplângă moartea acestui om care, într-adevăr, pentru neamul său a fost un bărbat providenţial”. Moartea, mai spunea „Unirea”, impune “blândeţe şi obiectivitate”, aşa încât oricât de multe ar fi cuvintele noastre pentru a critica activitatea lui Kossuth (subînţelegând-o pe cea faţă de români la 1848–1849), totuşi “dreptatea ne impune a recunoaşte că tot ce au astăzi maghiarii, lui Kossuth au de a-i mulţumi”. “N-ar fi deci echitabil, dacă n-am aprecia după merit jalea poporului maghiar. Ei mult, foarte mult au pierdut în Kossuth. Au de ce plânge”[21].
La fel îl apreciază „Familia”[22]: “Naţiunea maghiară a îmbrăcat doliu. Fiul ei mult iubit şi adorat a cărui memorie va rămâne de-a pururi o figură marcantă în istoria Ungariei, Lajos Kossuth, a încetat din viaţă”.
„Tribuna”[23], deşi deja se instruia procesul Memorandului, luptându-se ea însăşi cu câteva procese de presă, publică articolul De mortius nil nisi bene, declarând că “Ne vom feri cu tot dinadinsul de a atinge coarde care provoacă susceptibilităţi”, recunoscându-se şi aici că din toată activitatea lui Kossuth se vede că “naţiunea maghiară a fost idealul pentru care a trăit şi a lucrat toată viaţa …”
„Telegraful român” afirmă că e “Departe de noi cugetul de a aduce vreo imputare manifestărilor de pietate ce au arătat maghiarii” … “de la un colţ de ţară până la celălalt”, dar nici naţionalităţilor nemaghiare nu li se poate imputa rezerva pe care acestea şi-au impus-o faţă de doliul maghiar (gândindu-se şi aici tot la evenimentele de la 1848-1849). Oricum, precizează articolul: “Altul e punctul de vedere din care judecă maghiarii pe fostul guvernator, şi altul e punctul de vedere din care trebuie să judecăm noi naţionalităţile pe Kossuth!”[24]
„Gazeta Transilvaniei”[25] sublinia în editorialul Nelinişti: că pompa neobişnuită ce vor desfăşura-o maghiarii la Budapesta cu ocazia ceremoniei înmormântării va avea drept scop a demonstra şi prin semne exterioare “cât de mult au fost ei una în cugete şi simţiri cu Kossuth” şi că şi astăzi ei sunt “pătrunşi şi conduşi de învăţăturile lui politice”.
Trebuie constatat în încheiere, pentru a respecta adevărul istoric, că imaginea lui Kossuth, în toate ziarele enumerate, era însă dublă, deoarece pe de o parte privea meritele sale din punct de vedere maghiar faţă de Ungaria, iar pe de altă parte, neputând trece peste poziţia sa de la 1848–1849, îşi impuneau rezerva respectivă. Oricum, la Oradea, episcopul greco-catolic Pavel (deşi şi-a atras unele critici), a arborat un steag îndoliat pe reşedinţa sa episcopală[26].
Mai semnalăm că momentul decesului lui Kossuth a adus la lumină în presa românească din Transilvania o serie de articole ce priveau legăturile emigraţiei maghiare cu românii, articole pe care nu le-am găsit citate în nici unul din valoroasele volume maghiare publicate pe această temă. Iată câteva dintre ele: Kossuth şi românii [27] şi În trecut şi acum[28]. O altă serie de articole se intitula Emigraţiunea română şi Kossuth[29]; Kossuth şi Bărnuţiu[30], un interesant eseu comparativ al esenţei celor două şcoli naţionaliste, maghiară şi română.
Kossuth şi românii ar merita, poate, a fi analizat de specialiştii în perioada emigraţiei lui Kossuth, deoarece conţine date foarte interesante despre o scrisoare a lui Mauricio Quadrio trimisă lui B.C. Livianu din Bucureşti (publicată în Constituţionalul) în care se tratează unele aspecte ale unor şedinţe din 1852–1853 ale Comitetului central al democraţiei europene (de la Lugano), la care au luat parte şi Kossuth şi Dimitrie Brăteanu. Autenticitatea datelor prezentate de Livianu sunt respinse de ziarul „Hazánk”, dar sentinţa definitivă se pare că nu se poate da decât după cercetarea numerelor 4–5–6 ale ziarului „Roma del popolo” (din 1875) la care noi nu am avut acces.
O dată cu încheierea solemnelor funeralii s-a născut la maghiari dorinţa ridicării unei statui închinate lui Lajos Kossuth, şi presa românească informa chiar că au început să circule liste de subscripţie în acest scop. Acţiunea, surprinzător, ca ripostă, va sta pentru români la baza propriei lor campanii de ridicare a unui monument închinat lui Avram Iancu la Ţebea[31]. Bănuim că presa naţională românească ardeleană dorea să demonstreze în acest fel că, dacă maghiarii îl respectă pe Kossuth, au şi ei dreptul şi datoria de a-l respecta pe Iancu.
În final, credem că este bine să reiterăm că momentele privind pe Kossuth în emigraţie existente în presa românească din Transilvania şi Ungaria, deşi sunt mult mai numeroase şi mai nuanţate, uneori chiar extrapolate, noi am încercat aici să le punem în lumină doar pe acelea care prezintă un aspect imagologic mai pronunţat, menit a sluji buna înţelegere şi reconcilierea istorică dintre cele două popoare.
Am adoptat menţionata atitudine în virtutea faptului că Ungaria şi România stau neclintite pe aceeaşi hartă a Europei, iar “noul spirit al timpului”, amintindu-ne de cel de la 1848, ne impune incontestabil, un drum unic, mergând în acelaşi sens, cel al democraţiei autentice şi nu al unei democraţii ipocrite, cum s-a încercat după dualism[32] a fi promovată de către “dictatura parlamentară” a Budapestei, prin acea cunoscută şi păguboasă maghiarizare forţată a tuturor naţionalităţilor din Ungaria[33].
[1]“Concordia”, Budapesta, I, nr. 6 din 20 aug./1 sept. 1861, p. 21.
[2] Ibidem., p. 23.
[3] Ibidem, nr. 20 din 8/20 oct.1861, p. 77–78.
[4] Ibidem, nr. 24 din 22 oct./3 nov.1861, p. 95–96.
[5] Ibidem, nr. 42 din 8 iun./27 mai 1862, p.165.
[6] Ibidem, nr. 40 din 6 iun./25 mai 1867, p.157.
[7] Ibidem, nr. 44 din 20/8 iun.1867, p. 173–174.
[8] Ibidem, nr. 46 din 27/15 iun. 1867, p.183.
[9] Ibidem, nr. 49 din 7 iulie/25 iun. 1867, p. 193.
[10] Ibidem, nr. 69 din 15/3 sept. 1867, p. 273.
[11] Ibidem, nr. 77 din 23/11 oct. 1867, p. 305.
[12] Ibidem, nr. 85 din 21/9 nov. 1867, p. 335.
[13] “Federaţiunea”, Budapesta, I, nr. 47 din 24 mart./5 apr.1868, p. 182; vezi şi nr. 48, p. 186.
[14] Ibidem, nr. 58 din 15/27 apr. 1868, p. 225.
[15] Ibidem, nr. 154 din 20 oct./1 nov.1868, p. 607–609.
[16] Ibidem, nr. 156 din 24 oct./5 nov. 1868, p. 615–616.
[17] Ibidem, nr. 162 din 5/17 nov.1868, p. 639.
[18] Ibidem, nr. 166 din 14/26 nov.1868, p. 655–656.
[19] Ibidem, nr. II, nr. 143 din 29/17 dec. 1869, p. 579; cf. nr. 144 din 31/19 dec.1869, p. 584–585: “Andrássy şi dr. Giskra sau Kossuth şi dr. Fischof”.
[20] Unirea, Blaj, IV, nr. 12 din 24 martie 1894, p. 89–90.
[21] Ibidem, loc.cit.
[22] “Familia”, Oradea, XXX, nr. 11 din 13 mart./25 mart. P. 130.
[23] “Tribuna”, Sibiu, IX, nr. 47 din 11/23 mart. 1894, p. 185–186.
[24] “Telegraful român”, Sibiu, XLII, nr. 35 din 29 mart./10 apr.1894, p. 137.
[25] “Gazeta Transilvaniei”, Braşov, LVII, nr. 64 din 20 mart./1 apr.1894, p. 1.
[26] “Tribuna”, XI, nr. 51 din 16/28 mart.1894, p. 201.
[27] “Gazeta Transilvaniei”,LVII, nr. 67 din 24 mart./5 apr.1894, p. 1 şi nr. 68 din 25 mart./6 apr.1894,p. 1–2.
[28] “Telegraful roman”, XLII, nr. 39 din 7/19 apr.1894, p.153 şi nr. 40 din 9/21 apr. 1894, p. 157.
[29] “Gazeta Transilvaniei”, LVII, nr. 57 din 12/24 mart.1894, p. 1. Vezi şi nr. 59 şi 60 din 16/28 mart.1894, p. 1; nr.62 şi 63 din 19/31 mart. 1894, p. 1.
[30] Ibidem, nr. 61 din 17/29 mart. 1894, p. 1.
[31] “Telegraful român”, XLII, nr. 45 din 23 apr./5 mai 1894, cf. şi “Tribuna”, XI, nr. 47, 51, 57 şi 58 din 24 mart./5 apr.1894, p. 229.
[32] O analiză surprinzător de nunaţată în istoriografia maghiară şi română a dualismului a fost făcută de curând, de Pál Judith, în “Tribuna”, XII, nr. 33–36 sept. 2000, p. 18–21.
[33] Gelu Neamţu, N. Cordoş, The Hungarian Policy of Magyarization in Transylvania, 1867–1918, în “Bulletin Of The Center For Transylvanian Studies”, vol. III, nr. 2, March 1994, 56 p.