IULIU MANIU ŞI CONSTANTIN I.C.BRĂTIANU

comemoraţi la Istanbul, în ianuarie 1956

 

LIVIU ŢÂRĂU

Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca

 

 

În accepţiunea sa originală, orientarea politică de stânga îi desemna pe apărătorii libertăţii, ai dreptăţii, fericirii şi păcii. După al doilea război mondial, îşi continua Jean-Francois Revel reflexia, “toate aceste atribute şi-au pierdut conţinutul în locurile unde, în numele stângii, s-au instalat regimuri despotice, represive şi imperialiste, în care toţi cei care nu aparţineau clasei conducătoare, ori […] erau văzuţi ca adversari a justiţiei populare […] au fost sortiţi sărăciei, mizeriei şi chiar morţii”[1]. Acest doar aparent paradox al fenomenului comunist, a fost convingător explicat de Raymond Aron: “[…] născut dintr-o voinţă revoluţionară, inspirat de un ideal umanitar […] având ţelul de a crea regimul cel mai uman cunoscut vreodată în istorie […] (comunismul sovietic) ne-a demonstrat cât de uşor ajunge să fie pusă în practică formula, cine se proclamă cu orice chip înger ajunge fiară”[2].

            Sprijinite, în parte, de participarea lor în calitate de martori exteriori, dar calificaţi, la evenimentele petrecute în lumea comunistă, constatările celor doi gânditori francezi s-au întemeiat pe studierea convulsionatei, şi nu mai puţin traumatizantei istorii parcusă de societatea sovietică, mai cu seamă în anii stalinismului. Pentru ca, ulterior, sfera lor de observaţie să se extindă şi asupra naţiunilor est-europene, care fuseseră silite să urmeze o experienţă similară, în urma includerii lor, la sfârşitul ultimei conflagraţii mondiale, în sfera de dominaţie a Uniunii Sovietice. Voinţa hegemonă a ultimei a impus statelor central-est europene desfăşurarea unui abrupt şi amplu program de remodelare politică şi socială, după modelul care fusese deja experiemntat de marele frate răsăritean.  Între primele măsuri, percepute ca esenţiale pentru realizarea acestui obiectiv, aflându-se – după cum ilustrează excelenta carte a Helenei Carrere d’Encausse – politica deliberată de eliminare, prin mijloace juridice şi fizice, a elitelor antebelice din ţările respective[3].

            Configuraţia geopolitică în care a fost localizată România după anul 1945 a determinat o dezvoltare intensivă, ca ritm şi proporţii, a acestui proces. Mai mulţi factori au contribuit la geneza unei asemenea evoluţii: izolarea geografică şi politică a României de lumea occidentală; severitatea exigenţelor de securitate sovietice, manifestate asupra unui stat şi naţiuni faţă de care liderii de la Kremlin păstrau cel puţin aceeaşi doză de aversiune, moştenită din tradiţia culturii politice ţariste; şi, nu în ultimul rând, autoperceperea ierarhiei comuniste din România într-o dublă ipostază marginală: ca reprezentantă al celui mai slab şi lipsit de popularitate internă partid comunist european dinainte de 1945, respectiv lipsa de legitimitate resimţită în raport cu valorile tradiţional cultivate în societatea românească. Aşa cum ne demonstrează analiza efectuată de Kenneth Jowitt, mai cu seamă aceste sentimente ale conducerii comuniste din România au jucat un rol major în exacerbarea măsurilor violente adoptate de regimul de la Bucureşti împotriva oricărui potenţial adversary[4].

            Cu toate că la începutul anilor cincizeci formele de represiune politică din România atinseseră dimensiuni de masă, oficialităţile comuniste au rămas în continuare preocupate de menţinerea severităţii regimului de detenţie aplicat fostei elite politice[5]. Reconstituirile istoriografice dedicate acelor evenimente, deşi încă departe de epuizarea subiectului, sunt în măsură să indice că persoanele considerate ca cei mai periculoşi oponenţi ai regimului comunist din România au fost trimise în detenţie în  câteva penitenciare de maximă siguranţă: la Aiud, închisoare rezervată în special membrilor importanţi ai Mişcării Legionare şi unei părţi a ofiţerilor superiori din timpul regimului Antonescu; la Galaţi, unde au fost închişi mai ales membrii de frunte ai Partidului Naţional Ţărănesc; Gherla, loc rezervat atunci detenţiei avocaţilor şi profesorilor; Făgăraş, penitenciar în care au fost trimişi foştii poliţişti. Fără îndoială însă, cel mai renumit – astăzi – loc de detenţie din România acelor timpuri a fost închisoarea de la Sighetu Marmaţiei, unde au fost închişi circa 180 de membri ai elitei politice româneşti de dinaintea războiului, dar şi o parte a ierarhiei Bisericilor Catolice.

            Este aproape sigur că în alegerea penintenciarului de la Sighetu Marmaţiei pentru întemniţarea demnitarilor  un rol deosebit l-a jucat amplasarea oraşului în proximitatea frontierei sovietice, dar şi izolarea şi distanţa care despărţea acest loc de aglomerări urbane importante. În acest mod, regimul comunist a reuşit, printr-o modalitate deosebit de eficientă, să păstreze un secret deplin, atât în privinţa locului, cât şi a soartei celor închişi. Mai cu seamă că două treimi dintre deţinuţii politici de la Sighetu Marmaţiei depăşeau în 1950, anul când închisorii I s-a conferit “rangul” de loc de detenţie al demnitarilor de dinainte de comunist, vârsta de 60 de ani, iar câţiva dintre aceştia se apropiau de 80 de ani[6].

            Cu toate că, în faţa tragediei trăite de cei deţinuţi acolo, o astfel de diferenţiere ar putea părea injustă din punct de vedere moral, trebuie spus că numele lui Constantin I.C. Brătianu şi al lui Iuliu Maniu erau cele mai rezonante, atât în interiorul ţării, cât şi în plan internaţional. Motivul principal ţinea de faptul că cei doi fuseseră liderii principalelor partide democratice de opoziţie, în perioada regimului Antonescu şi ulterior în anii de tranziţie spre regimul comunist. De persoana lui Iuliu Maniu, mai cu seamă, se legaseră speranţele a milioane de cetăţeni români, iar statura sa exemplar democratică era sincer apreciată în lumea vestică. Dar, până în 1955, anul în care  penitenciarul de la Sighetu Marmaţiei şi-a pierdut calitatea de închisoare politică, nici opinia publică din România, şi cu atât mai puţin aceea din lumea liberă, nu au aflat nimic despre soarta liderilor politici întemniţaţi în închisorile comuniste.

            Destinderea survenită în relaţiile sovieto-americane după moartea lui Stalin şi politica de relaxare a constrângerilor politice promovată în blocul sovietic de noul lider de la Kremlin, Nikita Hruşciov, a avut un efect direct şi asupra foştilor demnitari din România, întemniţaţi la Sighet. Închisoarea de acolo a fost dezafectată, deţinuţilor rezervându-li-se o soartă diferită. Cea mai mare parte a acestora a fost trimisă în alte locuri de detenţie, alţii au primit pedepse ceva mai blânde, fiind deportaţi, iar unui grup foarte restrâns i s-a permis să revină, sub domiciliu forţat, la Bucureşti. Tratamentul preferenţial aplicat ultimilor, menţinuţi în continuare sub supraveghere, se explică prin încercarea regimului de a obţine, în scopuri evident propagandistice, colaborarea unora dintre foştii demnitari care aveau un trecut democratic.

            În acel context, la sfârşitul lunii iulie 1955, au apărut primele informaţii privitoare la soarta deţinuţilor politici din România, care ocupaseră funcţii de demnitate publică înainte de 1945. Prima sursă s-a datorat acţiunilor întreprinse de o persoană anonimă, singurul element de identificare dezvăluit fiind calitatea sa de fost corespondent Associated Press. Respectivul, ori cineva apropiat lui, a aruncat în curtea Legaţiei Americane din Bucureşti, în două nopţi consecutive, 26 şi 27 iulie 1955, câte o scrisoare – care învelea o piatră – în care informa despre moartea a 19 personalităţi politice în închisoarea de la Sighetu Maramaţiei[7]. Autorul scrisorii arăta că se afla în legătură cu unul dintre deţinuţii recent eliberaţi, şi el fost demnitar, care stătuse în temniţa de acolo cinci ani şi patru luni[8]. Lista celor decedaţi la Sighet conţinea o singură greşeală – Mircea Vulcănescu, care murise în închisoarea de la Aiud – dovedindu-se exactă în privinţa celorlalte nume: Iuliu Maniu, Constantin, Bebe şi George Brătianu, Mihail Manoilescu, Constantin Argetoianu etc.[9] (vezi Anexa nr. 1).

            Circa trei luni mai târziu, aceste veşti au fost confirmate, într-o manieră neoficială, la Bucureşti. Gheorghe Tătărăscu, şi el fost “pensionar” al închisorii din Sighetu Marmaţiei, primind aprobarea guvernului român să dezvăluie – într-o convorbire cu un ziarist occidental – faptul că Iuliu Maniu şi Constantin I.C. Brătianu muriseră în timpul detenţiei. Nu există nici o îndoială, libertatea de exprimare de care s-a bucurat Tătărăscu trebuie asociată cu numirea sa, în vara aceluiaşi an, între membrii recent creatului Comitet Român pentru Repatriere, mijloc prin care regimul comunist de la Bucureşti spera să convingă figuri proeminente ale exilului românesc să revină în patrie, dar încerca mai ales să îşi demonstreze “bazele sale democratice”[10].

            La 21 octombrie 1955, în “The New York Times” a fost publicată ştirea prin care se confirma decesul lui Iuliu Maniu într-o închisoare comunistă din România. Acelaşi lucru l-a făcut, pe canalele diplomatice, Legaţia S.U.A. din România, care a răspuns astfel solicitării venite direct de la secretarul de stat, John Foster Dulles[11]. Informaţia privitoare la moartea politicianului român a produs o reală emoţie şi tristeţe la Departamentul de Stat, o atitudine datorată în bună măsură lui John Foster Dulles. Acesta fusese familiarizat cu problemele româneşti încă din timpul Conferinţei de Pace de la Paris – Versailles, iar la sfârşitul anilor douăzeci acceptase, la rugămintea Reginei Maria, calitatea de membru al “Asociaţiei Amicii României” din S.U.A. Din această perspectivă sunt explicabile formulările extrem de călduroase, apreciative şi de profund regret prezente în comunicatul Departamentului de Stat, din 14 noiembrie 1955, în care se deplângea moartea venerabilului politician român: “… Iuliu Maniu a luptat cu mult curaj împotriva forţelor reacţionare şi tiranice din ţara sa în tot timpul lungii sale cariere politice. Ca apărător al libertăţilor individuale şi campion al cauzei ţăranilor români, pe care i-a reprezentat pentru mulţi ani, Iuliu Maniu a câştigat devotamentul celor care l-au urmat, iar admiraţia şi respectul [oamenilor] l-au însoţit permanent. Moartea sa întristează, nu doar pe cetăţenii şi popoarele Europei de est, ci pe toţi prietenii democraţiei din întreaga lume”[12].

            Până la publicarea respectivului comunicat, Departamentul de Stat a desfăşurat o largă corespondenţă cu oficiile sale diplomatice, cărora le-a cerut informaţii şi comentarii suplimentare privitoare la reacţiile cauzate de aflarea morţii lui Iuliu Maniu. Alegerea unor termeni potriviţi pentru mesajul care se dorea a fi transmis prin Comunicatul Departamentului de Stat a constituit o preocupare prioritară la nivelul superior al diplomaţiei americane. O dovadă în acest scop o aduce telegrama trimisă de la Washington, în numele lui John Foster Dulles, de Henry P. Leverich, director adjunct al Biroului pentru problemele europene, lui Carl W. Mc Cardle, asistentul pentru relaţii publice al secretarului de stat aflat atunci într-o călătorie oficială în Italia[13]. (vezi Anexa nr.2). Ultimului i s-a cerut părerea asupra formulărilor şi mesajului care se dorea a fi transmis prin Comunicatul privitor la decesul lui Iuliu Maniu. Din aceeaşi categorie de preocupări a făcut parte şi raportul de presă trimis de la Ambasada S.U.A. din Elveţia către Departamentul de Stat (vezi Anexa nr.3).

            Ştirile despre moartea în detenţie a lui Iuliu Maniu şi Constantin I.C. Brătianu au mobilizat şi pe reprezentanţii de frunte ai exilului românesc. Conform documentelor diplomatice americane la care au avut acces*, reacţia cel mai bine organizată a exilului românesc – prilejuită de acele triste evenimente – s-a înregistrat la Istanbul. La iniţiativa lui Aurel Decei, care era în acel timp reprezentantul Comitetului Naţional Român în Turcia, într-o biserică greco-catolică din Istanbul s-a desfăşurat, la 8 ianuarie 1956, o slujbă de pomenire în memoria lui Iuliu Maniu şi Constantin I.C. Brătianu. La oficierea serviciului religios au participat circa 150 de persoane, românilor prezenţi adăugându-li-se reprezentanţi ai altor grupuri de exilaţi din ţările est europene, precum şi doi foşti ambasadori ai Turciei în România. La încheierea slujbei de pomenire, acelaşi Aurel Decei a ţinut un discurs în care a evocat viaţa şi personalitatea celor doi martiri, reflectând totodată asupra soartei tragice în care se găsea atunci naţiunea română. Cuvântarea lui Decei a inclus şi mesajul adresat naţiunii române de Regele Mihai care considera dispariţia celor doi: “[…] sacrificiul […] ce face pate din lupta poporului român pentru independenţă şi rezistenţa sa în faţa tiraniei. Martirajul lor este un simbol al dragostei faţă de naţiune şi ţară”. (vezi Anexa nr.4).

            Acţiunea desfăşurată la Istanbul din iniţiativa lui Aurel Decei a reprezentat unul dintre momentele semnificative de solidaritate a exilului românesc, aflat şi el, precum alte grupuri de exilaţi şi refugiaţi est-europeni, într-o situaţie dificilă şi deseori ingrată. Justeţea acţiunilor şi memoriilor Comitetelor Naţionale din Exil care reprezentau naţiunile şi statele europene aflate sub dominaţia Uniunii Sovietice fiind în realitate ignorată de puterile occidentale, grijulii în a nu provoca o reacţie violentă a liderilor de la Kremlin[14]. Să revenim însă la subiectul anunţat în titlu, al cărui epilog se va dovedi neaşteptat şi dramatic.

            La doar câteva luni de la desfăşurarea ceremoniei religioase şi laice de la Istanbul, în pomenirea lui Iuliu Maniu şi Constantin I.C. Brătianu, organizatorul acesteia, Aurel Decei, a fost şi el obligat să cunoască “universul” închisorilor comuniste din România. Eminent istoric specializat în istoria Orientului Apropiat, cu precădere în istoria civilizaţiei otomane, Aurel Decei (19051976) fusese numit în anul 1944 ataşat de presă în cadrul Ambasadei României la Ankara. Rechemat în ţară, după ce Ana Pauker a devenit ministru de externe, în noiembrie 1947, el a ales să rămână în Turcia, unde datorită pregătirii sale excepţionale – între altele cunoştea limbile arabă, persană şi turcă – a fost angajat într-un post superior la Arhivele Naţionale ale statului turc. Aurel Decei s-a implicat foarte serios şi în activităţile politice şi culturale ale exilului românesc, făcând parte dintre membrii de frunte ai Comitetului Naţional Român în Exil.

            Statura sa profesională şi, mai cu seamă, activitatea sa politică au atras atenţia serviciilor secrete ale regimului comunist din România. Aşa cum ne arată investigaţia efectuată de Mihai Pelin, numele lui Aurel Decei a fost trecut într-o circulară emisă în martie 1954 sub semnătura lui Alexandru Drăghici – adresată tuturor direcţiilor regionale ale Ministerului Afacerilor Interne – care includea “un catalog al celor socotiţi drept cei mai periculoşi dintre compatrioţii noştri stabiliţi în străinătate”. Alături de alţi români exilaţi, în dreptul numelui lui Aurel Decei era menţionat, “în caz de identificare să fie reţinut”[15]. Reacţia Comitetului Naţional Român faţă de Decretul Prezidiului Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare România din iunie 1955, prin care se “înlesnea repartrierea unor cetăţeni şi foşti cetăţeni români şi se amnistiau cei care acceptau să se repatrieze până la 23 august 1956”, de denunţare a acestui act de diversiune al guvernului comunist de la Bucureşti a condus la clasificarea, de către Direcţia de Informaţii Externe, a tuturor membrilor proeminenţi ai Comitetului ca elemente deosebit de periculoase, care trebuiau într-un fel sau altul reduse la tăcere[16].

            Dată fiind poziţionarea sa geografică, Turcia a reprezentat în anii de vârf ai războiului rece un teatru de confruntare între serviciile secrete. La această situaţie contribuind şi faptul că pe teritoriul statului turc erau adăpostite mai multe asociaţii şi grupuri de exilaţi şi refugiaţi din lumea comunistă. În ceea ce priveşte exilul românesc din Turcia, este de semnalat că încă din luna mai a anului 1945 s-a constituit un Grup pentru apărarea drepturilor poporului român, care a înaintat Ambasadei S.U.A. la Ankara două memorii care denunţau începutul transformării României într-un stat totalitar (sublinierea noastră)[17]. Pe de altă parte, în luna mai a anului 1955, la Consulatul General al S.U.A. din Istanbul s-a prezentat un “defector comunist” din România, care s-a prezentat cu numele de Constantin Mihăilescu. Acesta părăsise România încă din anul 1948, dezamăgit de comportamentul regimului, cu toate că, după cum mărturisea el însuşi, avusese un trecut comunist. După ce peregrinase prin Franţa şi Israel, Constantin Mihăilescu se stabilise în Turcia din 1953, colaborând sporadic cu autorităţile turce, recte serviciile de informaţii. Motivul prezenţei sale la Consulatul S.U.A. era generat de dorinţa sa de a informa guvernul american despre atrocităţile săvârşite în România de regimul prosovietic pe timpul în care fusese şi el prezent acolo[18].

            Telegrama trimisă de diplomaţii americani de la Istanbul arăta că existau anumite reticenţe între membrii exilului românesc faţă de persoana lui Constantin Mihăilescu, alias (cum singur se recomandase) Michel Titus. El se afla pe atunci foarte aproape de a se căsători cu o cetăţeancă britanică şi intenţiona să se stabilească în Regatul Unit[19]. Dar, motivul pentru care am intercalat în reconstituirea noastră acest personaj este următorul. Michel Titus s-a stabilit într-adevăr în Marea Britanie, unde în anii ‘70‘80 ai secolului trecut era recunoscut drept agent de influenţă al regimului Ceauşescu, organizând în mai multe rânduri expoziţii şi prezentând traducerea în limba engleză a Operelor dictatorului de la Bucureşti*.

            Prezenţa lui Michel Titus la Istanbul ar putea fi asociată reţelei prin care Direcţia de Informaţii Externe supraveghea emigraţia română de acolo. Oricum, este sigur că serviciile de informaţii de la Bucureşti cunoşteau identitatea şi adresele unde locuiau mai mulţi dintre exilaţii români. La doar câteva zile după desfăşurarea ceremoniei religioase din 8 ianuarie 1956, câţiva dintre refugiaţii români din oraşul de pe malul Bosforului au avut surpriza să găsească în cutiile lor poştale plicuri netimbrate, în care fusese introdus câte un exemplar din recentul ziar al Comitetului Român pentru Repatriere. Raportul Consulatului General al S.U.A. din Istanbul menţiona că ziarul fusese astfel împăturit încât apelul respectivului Comitet, semnat între alţii şi de Gheorghe Tătărăscu, să fie la prima vedere[20]. Nu ştim dacă între cei care au primit respectivul “colet” s-a aflat şi Aurel Decei, deşi este foarte probabil să fi fost aşa. Ceea ce ştim este că doar câteva luni mai târziu Aurel Decei s-a deplasat în Berlinul Occidental pentru probleme profesionale, fiind răpit de acolo, trecut mai întâi în Berlinul “democrat”, iar ulterior trimis în România unde a fost închis până în 1964. La circa 90 de zile după ce deplânsese soarta celor închişi şi morţi în închisorile României comuniste, Aurel Decei a avut neşansa de a cunoaşte direct realităţile gulag-ului românesc.

 

 

                                     


                                                                                A n e x a nr. 1

                                                                [Traducere din limba engleză]

 

Clasificare secretă. Numai pentru uzul oficial.

De la: Legaţia S.U.A., Bucureşti: 27 iulie 1955, Telegrama nr. 21

Către: Departamentul de Stat, Washington

Referinţe: Telegrama Legaţiei, Nr. 251 din 13 iunie 1955*

Subiect: Relatare despre moartea în închisoare a unor personalităţi româneşti

 

                Anexăm o copie, împreună cu originalul, a unei scrisori găsite în grădina Legaţiei [S.U.A. la Bucureşti] la 26 iulie 1955. Se pare că şi aceasta [scrisoarea] a fost scrisă de autorul scrisorii anexate telegramei la care am făcut referire mai sus, care îşi marchează [corespondenţa] cu o semnătură bătută la maşină, “fost corespondent Associated Press”. Departamentul [de Stat] va fi în măsură să se pronunţe dacă maşina de scris folosită este aceeaşi. Este surprinzător că acest corespondent necunoscut are acces la o maşină de scris, având în vedere stricteţea controlului şi înregistrării maşinilor de scris de către autorităţile române şi pedepsele severe prevăzute pentru încălcarea legii în această privinţă.

                Scrisoarea anexată conţine numele a 19 persoane despre care se afirmă că au murit în închisoare, câteva dintre acestea fiind identice cu cele din lista recent trimisă Departamentului [ca urmare a informaţiilor obţinute] dintr-o altă sursă.

                A doua scrisoare, cu acelaşi subiect, găsită în curtea Legaţiei la 27 iulie, este de asemenea anexată.

 

                                                                                                                                Harold Shanz

Bucureşti, 26 iulie 1955

 

                De la membrii aşa-numitului lot de foşti miniştri, recent eliberaţi din închisoarea Sighet, s-a aflat că mai bine de jumătate [dintre cei închişi acolo] au decedat în timpul ultimilor cinci ani. Fără nici un dubiu, după ce au petrecut peste cinci ani în celule, răstimp în care rareori au putut inspira aer proaspăt, neavând dreptul să citească un singur cuvânt scris sau tipărit, supravieţuitorii arată ca nişte stafii. Gardienii, câţiva dintre ei foarte brutali, erau toţi maghiari, ruteni şi ţigani.

                Este interesant de reţinut că, în urmă cu peste doi ani, regimul [de detenţie] a devenit brusc puţin mai bun, iar deţinuţii au primit săptămânal o raţie de lapte. Aceasta s-a întâmplat la scurt timp … după moartea lui Stalin.

                Cu circa trei ani în urmă, Eduard Mirto, membru al Parlamentului în timpul regimului actual, el însuşi fost ministru, l-a întrebat pe Gheorghiu-Dej, actualul aşa-numit prim-ministru, dacă foştii săi colegi sunt bine trataţi la Sighet. Gheorghiu-Dej şi-a dat cuvântul său de onoare, că aceştia [deţinuţii] n-au avut niciodată parte de condiţii mai bune la ei acasă. Mirto, care a fost proprietarul clădirii [în care se află] Legaţia S.U.A. din Bucureşti, a murit în urmă cu un an, dar nu în închisoare.

                Nici unul dintre deţinuţii de la Sighet nu a fost supus unei anchete. Lista, cunoscută până acum, a celor morţi este următoarea:

                Iuliu Maniu

                Dinu Brătianu

                George Brătianu

                Bebe Brătianu

                Manolescu Strunga

                Generalul Samsanovici

                Generalul Racoviţă               [Mihai Racoviţă-Cehanu]

                Virgil Potârcă

                Tilică Burileanu

                Mihail Manoilescu

                Costel Tătăranu

                Ioan Lapedatu

                Alexandru Lapedatu

                Mircea Vulcănescu             

                Constantin Argetoianu

                Ionel Marinescu

                Profesorul Taşcă                  [Gheorghe]

                Albert Taşcă

                Ion Cămărăşescu

                Acest material poate fi folositor Vocii Americii şi, de asemenea, marii luptătoare pentru drepturile fundamentale ale omului, doamna Eleanor Roosevelt.

 

Bucureşti, 27 iulie 1955

 

                Declaraţie făcută de unul dintre recent eliberaţii foşti miniştri din închisoarea de la Sighet:

                “Am petrecut cinci ani şi patru luni, singur într-o celulă, şi în tot acest timp nu am putut citi nicicând un cuvânt scris sau tipărit. Gardianul venea de două ori pe zi în celula mea, şi era interzis să vorbesc, cu excepţia formulei româneşti de salut … să trăiţi … atunci când intra şi ieşea.

                La fiecare patru sau cinci zile eram luat pentru zece minute la aer în curtea interioară [a închisorii], fiind obligat să mă deplasez într-un cerc, în urma altora, cu mâinile ridicate la ceafă, într-un mers rapid, dar obligat să mă uit permanent în jos, fixându-mi privirea pe vârful pantofilor. Dacă priveai în dreapta sau în stânga, ori dacă îţi ridicai capul, urmau imediat serii de lovituri dure, aşa încât niciodată nu am ştiut cine era în faţa sau în spatele meu.

                Mai sunt încă martori în viaţă, şi poate că într-o zi vor fi în stare să declare cum, “Constantin Argetoianu, fost prim-ministru, în vârstă de 82 de ani, care a decedat la Sighet din cauza unui cancer facial, a fost BĂTUT (subliniat în original) de aceşti sălbatici cu puţin timp înainte de a muri.

                Profesorul Taşcă, un om foarte bolnav, care în timpul ultimelor luni dinainte de-a muri la Sighet, era prea slăbit pentru a putea sta în picioare, a fost bătut cu sălbăticie de aceşti monştri, victima stând în poziţia culcat.

                George Brătianu, bine-ştiutul profesor, cunoscut şi dincolo de graniţele româneşti, a fost bătut atât de frecvent, încât într-o zi, cu doar câteva luni în urmă, s-a sinucis strangulându-se”.

 

                                                                                A N E X A nr.2

                                                                                                        [Traducere din limba engleză]

Departamentul de Stat

Clasificată confidenţial

21 octombrie 1955

Trimisă la: Ambasada Roma nr. 1325. Prioritară

                                pentru McCardle

 

                Conform unei informaţii care pare să fie autentică, apărută astăzi în [The] New York Times, surse româneşti au dezvăluit că Maniu a murit în închisoare în anul 1952. Având în vedere calitatea sa de lider al ţăranilor şi statura sa de om de stat din Europa ne-am gândit că ar fi potrivit să facem o declaraţie care să conţină următoarele idei:

                “Într-un raport de presă [trimis] de la Bucureşti s-a relatat că Iuliu Maniu a murit acum trei ani într-o închisoare românească. Deşi neconfirmată de guvernul român, această ştire este fără îndoială utilă, ca moment de neuitat al modului în care acest mare lider al ţăranilor şi-a sfârşit cariera”.

                “Iuliu Maniu a luptat cu mult curaj împotriva forţelor reacţiunii şi tiraniei din ţara sa în tot timpul lungii sale cariere politice. Ca apărător al libertăţilor individuale şi conducător al ţăranilor români, pe care i-a reprezentat mulţi ani, Iuliu Maniu a câştigat devotamentul celor care l-au urmat, iar admiraţia şi respectul [oamenilor] l-au însoţit pretutindeni”.

                “În noiembrie 1947, Maniu şi mulţi alţi membri ai Partidului Naţional Ţărănesc au fost puşi sub acuzare într-un proces desfăşurat la Bucureşti. Aşa după cum a spus la acel timp secretarul de stat Marshall, respectivul proces, precum acela al lui Nikola Petkov, [desfăşurat] în Bulgaria câteva luni mai devreme, a fost o mascaradă juridică al cărei scop evident a fost de a elimina opoziţia democratică într-un regim dominat de comunişti”.

                “Iuliu Maniu nu trebuie uitat. Pierderea lui este resimţită nu doar de popoarele din estul Europei, ci de prietenii democraţiei de pretutindeni în lume”.

                Ne vom bucura să avem comentariile dumneavoastră după ce vă veţi consulta cu Secretarul de Stat şi orice alte persoane veţi găsi necesar.

 

                                                                                                                                Harry P. Leverich

                                                                                A n e x a nr.3

                                                                                                      [Traducere din limba engleză]

Clasificare secretă. Numai pentru uzul oficial.

De la: Ambasada Americană la Berna, 23 noiembrie 1955, Telegrama nr.360

Către: Departamentul de Stat, Washington

Subiect: Relatare externă: România – moartea lui Dinu Brătianu şi Iuliu Maniu în închisoare.

 

                Anexăm un articol din ziarul elveţian Journal de Geneve (Geneva) din 22 noiembrie 1955 referitor la România. Din motive datorate constrângerilor de timp şi personal, acest articol nu a fost tradus, dar îl înaintăm în limba originală, franceză.

                Articolul tratează lupta de o viaţă a lui Iuliu Maniu pentru construirea şi menţinerea democraţiei în România şi elogiază împotrivirea sa faţă de presiunile nazisto-fasciste şi comuniste la care a fost supusă ţara sa.

                În perspectiva posibilei utilităţi a informaţiilor cuprinse aici, solicităm să ştim dacă Departamentul de Stat doreşte trimiterea unor copii ale acestui raport la U.S.I.A. [Agenţia de Informaţii a Statelor Unite], precum şi la Bucureşti.

                                                                                                                Anthony Clinton Swezey,

                                                                                                                Prim-Secretar al Ambasadei

 

 

 

 

Conţinut: Editorialul din Journal de Geneve din 22 noiembrie 1955 (neconfidenţial).

Journal de Geneve (Geneva), November 22, 1955

 

                DEUX MARTYRS ROUMAINS

                Par la déclaration de l´ancien ministre Tataresco, qui vient de sortir des geôles roumaines, on a appris avec stupeur que Dinu Bratiano, incarcéré en 1950, et Juliu Maniu, enfermé en 1947, étaient morts en prison il y a quelques années.

                On était resté dans l’ignorance de leur sort. On savait seulement qu’à la suite d’un procès scandaleux, le grand, l’intègre Maniu aviat été condamné en 1947 à l’emprisonnement à vie pour „trahison” et que, trois ans plus tard, Bratiano avait été arrêté et transporté dans un endroit inconnu. Le premier était âge de 74 ans, le second de 84. Puis le silence se fit autour d’eux; toutes les démarches entreprises afin d’avoir de leurs nouvelles restèrent sans succès. Les bourreaux restèrent muets. Et ajoutant la lâcheté à la cruauté, ils n’eurent pas le courage d’annoncer le décès de  ces deux grands patriotes, qui dépassaient de cent coudées ceux qui, avec l’appui de l’étranger, s’emparèrent du pouvoir et imposèrent à la Roumanie un régime d’impitoyable oppression.

                Si les communistes mirent à l’ombre ces vieillards, c’est qu’ils craignaient leurs voix. Maniu, chef du parti national paysan, et Bratiano, chef du  parti libéral, furent, tout au long de leur carrière, des hommes droits, indépendants et courageux. Le renom de Maniu avait dépassé les frontières de son pays. On le considérait, à l’étranger, comme l’un des fondateurs de la Roumanie moderne. Après avoir défendu, au Parlement de Budapest, les droits de ses compatriotes de Transylvanie, il fut l’un des artisans du rattachement de cette province à la Roumanie, et jusqu’à la dernière guerre, il joua un rôle de premier plan dans la vie publique. Tant comme député, que comme chef du gouvernement, il défendit avec ardeur les principes d’une saine démocratie. Toutes les expériences totalitaires rencontrèrent son inflexible opposition. Il combattit la dictature du roi Carol, comme celle du maréchal Antonesco. Il ne cessa de protester contre l’alliance que ce dernier conclut avec l’Allemagne hitlérienne, et il tâcha d’empêcher l’entrée en guerre de son pays.

                N’y étant point parvenu, il travailla dans les conditions les plus difficiles, en accord avec le libéral Bratiano et le socialiste Petresco, à ramener sa patrie dans le camp des Alliés. Il multiplia les messages au maréchal Antonesco pour le conjurer de faire machine arrière. En 1943, Maniu lui adressa une lettre don’t il nous envoya copie, pour protester contre la reconnaissance de la République fasciste créée par Mussolini. En termes énergiques, il déclara que la Roumanie n’aurait jamais dû se trouver dans une alliance dirigée contre les démocraties occidentales, et il insista une fois de plus pour que soit respectée la volonté du peuple, désireux de sortir de la guerre.

                Un ans plus tard, le roi Michel, don’t il fut l’un des conseillers, put dégager la Roumanie de sa liaison dangereuse. Mais cet intrépide patriote allait se heurter à une nouvelle oppression. Il lutta contre elle, comme il avait lutté durant toute sa vie contre toutes les dictatures.

                En 1946, un an avant son arrestation, il prononça un émouvant discours qui constitue sont testament politique.

                Je ne me cache jamais devant le danger. J’entre dans le dur combat qui nous attend avec une ferme confiance dans la victoire. Quelles que soient les illégalités ou les violences don’t on usera contre nous, nous ferons notre devoir. Nous lutterons pour l’indépendance de notre Etat, pour une vie démocratique, pour le règne de la justice sociale, pour les droits et les libertés du peuple roumain foulés aux pieds.

                Ce vieillard, d’une si haute conscience, constituait un péril pour la bande de petits chacals qui, sous la protection des troupes de l’occupaant, étaient pressés de s’emparer du même temps qu’ils déruisaient la liberté, et ils cachèrent sa mort dans la sordide pensée que le temps atténuerait la réaction du monde civilisé. Mais le grand souvenir de Juliu Maniu restera comme celui d’un des plus courageux défenseurs de notre civilisation.

                                                                                                                                                René Payot

                                                                                A  N  E  X  A   nr. 4

                                                                                                        [Traducere din limba engleză]

Clasificare secretă. Numai pentru uzul oficial

De la: Consulatul General American, Istanbul: 18 ianuarie 1956, Telegrama nr. 275.

Către: Departamentul de Stat, Washington

Subiect: Extern: Slujbă de pomenire pentru Maniu şi Brătianu

 

                La iniţiativa lui Aurel Decei, reprezentantul Comitetului Naţional Român în Turcia, la 8 ianuarie 1956 s-a ţinut o slujbă de pomenire în memoria lui Iuliu Maniu şi Constantin Brătianu (conducătorii partidelor Naţional Ţărănesc şi Naţional Liberal) al căror deces în închisorile comuniste a fost divulgat de guvernul român cu puţin timp în urmă.

                Slujba s-a desfăşurat în Biserica Greco-Catolică şi au participat circa 150 de persoane, inclusiv doi foşti ambasadori ai Turciei în România, reprezentanţii grupurilor de refugiaţi de alte naţionalităţi şi români exilaţi la Istanbul.

                După serviciul religios, Aurel Decei a ţinut un discurs în limba franceză, descriind activităţile lui Iuliu Maniu şi Constantin Brătianu dinainte de a fi fost întemniţaţi de comunişti.

 

                                                                                                                Pentru Consulul General

                                                                                                                Katherine W. Braken

                                                                                                                Consul american

Conţinut: Un exemplar al discursului ţinut în limba franceză de Aurel Decei.

 

 

 

                Après avoir élèvé nos prières vers le Tout-Pouissant, pour le repos des âmes des deux grands hommes d’Etat Roumains supprimés par les communistes en Roumanie, permettez-moi d’évoquer succintement devant vous … s’il est encore nécéssaire la personnalité de Iuliu MANIU et de Constantin BRATIANU, les deux purs symboles de la Roumanie nationaliste, démocrate, libre et indépendante.

                Iuliu MANIU est né le 8 Janvier 1873 à SIMLEU, en Transylvanie, dans une famille de souche paysanne, comptant des prêtres et des juristes, tous combattents ardents pour la cause nationale et démocratique. Il a fait ses études universitaires à BUDAPEST et à VIENNE. De 19o5 à 191o, il est député au Parlement de BUDAPEST, où il représente le Parti National Roumain de Transylvanie. MANIU a joué ensuite un rôle de premier plan à l’Assemblée Nationale de Alba Iulia qui a décrété l’union de la Transylvanie avec le Royaume de Roumanie. En 1923 son parti a fusionné avec le Parti Démocrate de Take IONESCU et en 1926 avec le Parti Paysan conduit par Ion MIHALACHE, devenant le Parti National Paysan, le plus fort parti de la Roumanie moderne. Il a été Président du Conseil de 1928 à 193o. Il s’est consacré ensuite à l’action de l’unité européenne et pour la fédération danubienne. La lutte qu’il a menée pendant dix ans contre la dictature du roi Carol et plus tard contre celle du Maréchal ANTONESCU, a fait de MANIU le chef de l’opposition nationale démocratique. Après avoir préparé, pendant la deuxième guerre mondiale, en collaboration avec les partis national-libéral et social-démocrate, la sortie de la Roumanie de l’Axe et sont ralliement à la cause alliée, MANIU a continué, après le 23 août 1944, la lutte contre le plus impitoyable ennemi de la Roumanie, contre les soviéto-communistes, prenant la tête de l’opposition nationale. Dans les éléctions de 1946 le Parti National-Paysan gagna les 7ö% des voix  mais le gouvernement VYCHINSKI-GROZA trenversa les résultats et attribua aux communistes ce résultat. MANIU EST arrêté par les communistes le 14 juillet 1947 et condamné à l’emprisonnement à vie pour „trahison”, à l’issue d’un procès odieux, le 11 novembre 1947. Détenu dans les prisons de GALATI, puis de SIGHET, MANIU  meurt en 1953.

                Constantin I.C. BRATIANU est né en 1866 à FLORICA, près de PITESTI. Il était le second fils de Ion BRATIANU, un des fondateurs du Royaume de Roumanie. Il a été élève de l’Ecole Polytechnique et de l’Ecole des Mines de PARIS. Contribuat au développement de l’industrie roumaine, de 191ö à 1938 il est en permanence député libéral  en 1933 il est Ministre des Finances. En 1934 il fut élu président du Parti National-Libéral. En 1935 BRATIANU se coalise avec MANIU et ils mènent la même lutte pour la Roumanie démocrate et indépendante. Après le coup d’Etat du 23 août 1944, Constantin BRATIANU est ministre d’Etat, comme MANIU. Après l’instauration de la République Roumaine il était maintenu en domicile surveillé. Arrêté en 195ö, il ne fut jamais jugé  mais il fut transporté, comme tant de milliers d’autres Roumains, en un endroit inconnu. Il meurt, selon les communistes, en 1951.

                Lorszu’il a connu la mort dans les geôles de la République Populaire Roumaine des grands patriotes roumains, MANIU ET BRATIANU, S.M. le Roi Mihai a adressé le message suivant au pays:

                „Roumains:

                „Le régime de tyrannie, imposé à notre pays par la Russie Soviétique, annonce que les grands patriotes Iuliu MANIU  et Dinu BRATIANU sont morts, il y a déjà plusieurs années, dans les geôles communistes.

                „Ainsi les communistes ont réussi à anéantir ces deux hommes qui aimaient ardemment la nation et la patrie, et que, même alors qu’ils étaient en prison, l’oppresseur trouvait sur son chemin.

                „Partout, en sa conscience juste et humaine, le monde civilisé les jugera, condamnant une fois encore la tyrannie communiste.

                „La sacrifice de MANIU et BRATIANU fait partie de la lutte du peuple roumain pour l’indépendance et de sa résistance à la tyrannie. Leur martyre sera le symbol de l’amour de la nation et du pays.

                „Roumains:

                „Au service de la nation et du pays, j’ai toujours trouvé un appui inestimable dans la sagesse de Iuliu MANIU  et de Dinu BRATIANU, dans leur amour pour la patrie, dans leur foi en les institutions raditionnelles du pays et en la vocation historique de notre peuple.

                „Iuliu MANIU et Dinu BRATIANU ont vécu et sont morts pour la liberté, l’unité et le progrès de la nation roumaine et pour l’indépendance de la Roumanie. Ayons sans cesse à l’esprit leur haut exemple de patriotisme et de foi:

                „Roumains:

                „L’âme remplie d’une profond douleur, je déplore la perte de ces deux grands fils de notre peuple et, confiant dans l’avenir, j’adresse à tout le peuple roumain un salut plain d’admiration et de reconnaissance pour le courage avec lequel il affronte dans son propre pays, la prison, les privations et la terreur pour la conservation entière du peuple roumain, avec ses pensées, ses idéaux et ses espérances qui se réaliseront prochainement”

                Ainsi donc les geôles communistes ont livré leur secret: Iuliu MANIU „un des plus nobles chefs démocrates de notre génération” – comme l’a nommé le journaliste américain Markham, dans son livre La Roumanie sour le joux soviétique, et Constantin BRATIANU, qui avait continué la grande tradition libérale de la nouvelle Roumanie, ont été lentement et cruellement assassinés derrière le rideau de la prison, par les hommes de MOSCOU. Car – comme le dit un communiqué du Conseil des Partis Démocratiques Roumains – „pendant toute leur action, profondément patriotique et démocratique, MANIU et BRATIANU ont risqué leur vie consciemment et sans hésitation. Ils ne se sont pas soumis aux envahisseurs et ils ne se sont pas enfuis devant eux: ils ont préféré mourir en héros, pour la gloire de la nation et pour la libéeration de l’esclavage communiste”.

                Le vide que leur mort laisse dans les coeurs de tous les Roumains est immense. Car ils représentaient la quintessance de la vie politique libre et roumaine, tout court. MANIU, surtout, avait brillé sur le ciel politique de l’Europe du dernier demi-siècle comme un astre de première grandeur. L’ancien président du Parti National-Paysan Roumain avait fondé sa pensés politique sur la valeur suprême de l’homme et sur le principe démocratique. Dans le discours prononcé, le 1 décembre 1918 à alba Iulia, MANIU avait dit: „Nous avons la conviction profondément enracinée que seul un vrai régime démocratique peut donner force au pays et prospérité au peuple. Nous avons besoin de la cooopération de toutes les classes de la société et de tous les citoyens afin d’assurer par la contribution de chacun le progrès de l’Etat roumain. Un Etat moderne notamment dans les temps troublés que nous vivons aujourd’hui, demande à chacun de ses citoyens de grands sacrifices. Les citoyens ne sont capables de ces sacrifices que s’ils font plein usage de leurs pouvoirs, ce qui n’est possible que dans des conditions de liberté complète. Pleine liberté et un égal accès de tous les citoyens aux droits politiques sont les seules fondations solides sur lesquelles un Etat peut se développer”. En combattant, après la victoire nationale, pour le relèvement des paysans roumains et pour la création d’une industrie forte avec une classe ouvrière indépendante, MANIU  traça les lignes fondamentales de l’harmonie sociale et non de la lutte de classe. Toute son action politique puisait sa force dans le spiritualisme et la morale chrétienne, - ce qui est forcément opposé au „réalisme” soviétique, au matérialisme à tout prix, et, partant, aux forces du mal.

                Dans notre pays, comme chez nos voisins, ce sont hélas: d’autres principes de vie et de mort, imposés par la force et la ruse de l’URSS, qui s’acharnent à étrangler le corps et l’esprit roumains et a annihiler toute la vie politique, en dehors du „Parti”, l’éxécré parti communiste. Et, nous devons le dire encore, actuellement, à la suite du fallacieux „esprit de Genève” et surtout à la suite de l’admission du soi-disant gouvernement communiste de BUCAREST, ensemble à ceux de BUDAPEST, SOFIA et TIRANA, dans les rangs des membres honorables de l’ONU – ce qui signifie la légalisation internationale de l’asservissement de nos pays au Parti Bolchévique – actuellement, donc, les perspectives d’avenir de la Roumanie sont plus sombres que jamais dans son historire. Le grand européen, l’espagnol Salvador de Madariaga, a écrit, à l’occasion de la nouvelle de la mort de MANIU et de BRATIANU: „Cette honte continue pour la honte des Occidentaux. La Roumanie, „comme toute la moitié Est de l’Europe à laquelle elle appartient, resté enchainée par la machine à broyer des hommes bâtie par les primaires moscovites. Et l’on discute même des avantages d’une coexistence pacifique entre les hommes libres de l’Ouest et les oppresseurs de l’Etat dans un oubli total des millions de MANIU  et de BRATIANU qui, derrière les murs des prisons des barbelés des camps ou du Grand Barbelé qui va de l’Elbe à TRIESTE, trainent une existence précaure dans une immense prison continentale. Européeens qui rêvez de coexistence, pensez à MANIU et à BRATIANU. Malheur à vous s’il fallait qu’un jour en dise: „Ce qu’ils furent hier, vous l’etes aujourd’hui”. Car alors vous l’aurez mérité:”

                C’est avec une profond douleur que nous évoquons aujourd’hui la mémoire de MANIU et de BRATIANU, grans martyrs du peuple roumain. Leurs ames et leur oeuvre resteront toujours vivantes et actives en notre Roumanie, asseoifée de liberté, de justice et d’indépendance. Nous avons dit que le vide laissé par la mort de MANIU  et BRATIANU est immense. Mais nous devons ajouter que leurs idéaux nous illumineront toujours nos voies, pour la victoire finale. Car nous sommes convaincus que la force des ames purs viancra les forces du mal, incarnées de nos jours dans le Moloch soviétique.

                Que le bon Dieu accueille avec les justes les grandes ames de MANIU et de BRATIANU.



[1] Jean Francois Revel, Cunoaşterea inutilă, Bucureşti, Humanitas, 1993, p. 119–124.

[2] Raymond Aron, Démocratie et totalitarisme, Gallimard, Paris, 1965, p. 302–303. Reţinem aici şi bine argumentatele exegeze asupra totalitarismului comunist ale lui Hannah Arendt, Originile totalitarismului, Bucureşti, Humanitas, 1993; Francois Furet, Trecutul unei iluzii. Eseu despre ideea comunistă în secolul XX, Bucureşti, Humanitas, 1996; Alain Besancon, Nenorocirea secolului. Despre comunism, mazism şi unicitatea „şoah”-ului, Bucureşti, Humanitas,  1999.

 

 

 

[3] Helene Carrere d’Encausse, Le Grand Frere. L’Union Sovietique et l’Europe sovietisee, Flamarion, Paris, 1983, p. 115116. Vezi şi Stephane Courtois, Nicolas Werth, Jean-Louis Panne, Andrej Paczkovski, Karel Bartosek, Jean-Louis Margolin, Cartea neagră a comunismului. Crime, teroare, represiune, Humanitas şi Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1998.

[4] Kenneth Jowitt, Revoluitonary Breakthroughs and National Development. The Case of Romania, 19441965, University of California Press, Berkely and Los Angeles, 1971, p.  92109. O primă analiză factologică asupra acestui proces a fost întreprinsă, prin efortul unor personalităţi marcante ale exilului românesc, în lucrarea coordonată de Alexandru Cretzianu, Captive Rumania, London, 1956. Cartea lui Ghiţă Ionescu, Comunism în România. 19441962, Oxford University Press, London, 1964, rămâne însă lucrarea de referinţă asupra acestei perioade.

[5] Dennis Deletant estimează că la începutul anilor cincizeci, cel puţin 1000.0000 de persoane erau private de libertate, din motive politice, în închisori, lagăre de muncă şi colonii de deportare. Aut. Cit., Communist Terror in Romania. Gheorghiu-Dej and the Police State. 19481965, Hurst Company London, 1999, p. 196. Pe de altă parte, informaţii considerate ca având un înalt grad de credibilitate, obţinut eprin oficiile diplomatice şi de informaţii ale S.U.A. în estul Europei, avertizau asupra faptului că guvernul român se pregătea să deporteze în  a doua jumătate a anului 1952, circa o cincime din populaţie, intenţie la care s-a renunţat probabil în urma evoluţiilor politice din U.R.S.S., recte compania antisemită declanşată în ultimele luni de viaţă ale lui Stalin. Vezi, Liviu Ţîrău, Un episod din istoria războiului rece: Comitetul Naţional Român se adresează preşedintelui Truman – 26 mai 1952, “Anuarul Institutului de Istorie Cluj-Napoca”, XXXVI, 1997, p. 297–300.

[6] Semnalăm, pe această cale, excelentul studiu privitor la componenţa grupului de foşti demnitari închişi la Sighetu Marmaţiei, realizat de Andrea Doboş şi Ioan Ciupea, Decapitarea elitelor. Metode, mijloace, mod de acţiune, în Memoria închisorii Sighet, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1999, p. 151238.

[7] Proeminent Rumanians reported to have died in jai”, Harold Shanz to the Department of State, Bucharest 27 July 1955; Records of the U.S. Department of State relating to the Internal Affairs of Romania, 1955–1959. Decimal Filer 766, Microfilm Reel no.2, Bloomington Main Library, Indian State University. Harold Shanz a ocupat postul de ministru plenipotenţial al Legaţiei Statelor Unite în România, între 27 septembrie 1952 şi 17 august 1955. Vezi, Richardson Dougall and Mary Patricia Chapman, United States Chiefs of Mission, 1778–1973, Historical Office, Department of State, 1973, p. 130.

[8] Este foarte probabil fostul demnitar, recent eliberat pe atunci, să fi fost Constantin C. Giurescu, ale cărui mărturii despre detenţia sa au fost publicate postum; aut. cit., Cinci ani şi două luni în penintenciarul din Sighet (7 mai 1950 – 5 iulie 1955), Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1994.

[9] Proeminent Rumanians reported to have died in jail, loc. cit.

[10] Ibidem, Miscellaneous Political Notes, Harold Shanz to the Department of Sate, Bucharest 22 June 1955, Records of the U.S. Department of State, Ibidem.

[11] Ibidem, Bartlett H. Wells, Cancelor of Legation to the Secretary of State, Bucharest, 22 October 1955, Ibidem.

[12] American Foreign Policy 19501955. Basic Documents, vol.II, Department of State, Washington D.C., 1957, p.  2159–2160.

[13] Carl Wesley Mc Cardle (1904–1972) a ocupat postul respectiv între martie 1954 şi martie 1957. A fost unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai lui John Foster Dulles, în responsbilitatea sa căzând formularea comunicatelor oficiale exprimate de Departamentul de Stat.

* Sursele documentare folosite în acest studiu provin din arhiva diplomatică a Departamentului de Stat al S.U.A. Ele au fost identificate în urma cercetărilor efectuate în trei locuri de depozitare: National Archives, Washington D.C., Decimal File 1945-1955, R.G. 59; Library of Congress, Washington D.C., Records of the U.S. Department of State: Internal Affairs of Romania 19501955”, Decimal File 766; Bloomington Main Library, Indiana State University, loc.cit.

 

[14] Benneth Kovrig, The Myth of Liberation. East-Central Europe in U.S.Diplomacy and Politics since 1941, The John Hopkins University Press, Baltimore and London, 1973, p. 171172.

[15] Mihai Pelin, Culisele spionajului românesc. D.I.E. 19551980, Editura Evenimentul Românesc, 1997, p.  2729.

 

[16] Ibidem, p.  2325.

[17] E.L.Parker, Chargè d’Affaires to the Secretary of State, Ankara 7 May, 1945, National Archives, Washington D.C., Decimal File No. 800, R.G. 59, Box  6971. Respectivul grup era constituit din zece persoane, liderul lor arătându-se a fi un anume Nicolae Florescu, inginer de profesie.

[18] American General Consulate, Istanbul to the Department of State, Despach No 449, 12 May 1955, National Archives, Washington D.C., Decimal File No. 766, R.G. 59, Box 3627.

[19] Ibidem, loc. cit.

* Informaţiile de faţă le datorăm profesorului Dennis Deletant de la University College of London, un excelent şi recunoscut specialist al istoriei României din timpul comunismului. De altfel, în articolele publicate sub acelaşi nume, în anumite ziare şi reviste din România de după 1989, Michel Titus şi-a reconfirmat aceste opinii.

[20] Romanian Communist Press Released in Istanbul, American General Consulate, Istanbul to the Department of State, Despach No. 271, 18 January 1956, Records of Department of State relating to the Internal Affairs of Romania 1955-1959. Decimal Files, 766, Bloomington  Main Library, loc. cit.

* Nu s-a aflat între documentele declasificate la care am avut acces.