Dicţionarul istoric – reflexie a “rigorii şi maturităţii unei istoriografii”*

 

LIDIA GROSS

Institutul de Istorie “George Bariţ” din Cluj-Napoca

                                   

                Monasteriologia, "o subdisciplină a istoriei eclesiastice, care se ocupă cu studiul devenirii şi funcţionării mănăstirilor", multă vreme periferizată, se (re)lansează acum prin apariţia  acestui Dicţionar al mănăstirilor (ortodoxe, catolice, greco-catolice), un bine venit şi necesar instrument de lucru pentru specialişti şi, în acelaşi timp, un titlu de referinţă pentru publicul larg.

                Studiul introductiv "atacă" numeroase probleme: definirea subdisciplinei, necesitatea unui astfel de dicţionar, importanţa mănăstirilor ca parte a patrimoniului imobiliar general al ţării, izvoarele istorice utilizate, aspecte istoriografice, numărul mănăstirilor, încheindu-se cu o prezentare a ordinelor monastice care şi-au făcut simţită prezenţa în Transilvania şi în restul spaţiului investigat.

                De la monahismul răsăritean, baza pe care s-a clădit cel occidental, autorul (sau autorii ?) Introducerii ne poartă prin istoria benedictinilor, cistercienilor, dominicanilor, franciscanilor, augustinilor, premonstratensilor, piariştilor, iezuiţilor etc., oferindu-ne date esenţiale despre fiecare ordin în parte. Pentru informarea  riguroasă a cititorului, ţinând seama de specificul lucrării şi de faptul că aceasta reprezintă un început, credem că ar fi bine venită redarea şi a denumirii oficiale a fiecărui ordin, aşa cum s-a procedat în cazul dominicanilor şi al franciscanilor, astfel: Ordinul eremiţilor Sfântului Augustin, Ordinul eremiţilor Sfântului Paul, Ordinul hospitalierilor Sfântului Ioan de Ierusalim etc., şi, de asemenea, precizarea tipului de monahism pe care îl reprezintă (monastic, mendicant).

                De exemplu: Ordinul eremiţilor Sfântului Augustin şi Ordinul carmeliţilor sunt mendicante, Ordinul premonstratens este un ordin de canonici regulari, ce reprezintă o sinteză a vieţii monahale şi a celei canonice. O nuanţare se impune aici în cazul beghinelor. Ele nu sunt călugăriţe şi de aceea este improprie denumirea de mănăstire pentru lăcaşul lor. Corect este termenul de casă (sau curte), cum frecvent apare în documente (domus beginarum). Aceste femei laice, care practică anumite munci manuale, îngrijirea bolnavilor, instrucţia fetelor şi asigură funeralii pentru morţi, trăiesc în comun sub conducerea unei superioare, respectând regula ordinului tutelar: premonstratens, cistercian, mai târziu cel franciscan. La conciliul general de la Vienne (1311) s-a hotărât suprimarea lor, fiind acuzate de erezie, însă fără rezultat. Începând din secolul al XV-lea, au intrat în rândul Terţiarilor franciscani, de aceea le şi găsim, frecvent, în preajma conventelor franciscane.

                Ordinele călugărilor-militari sunt ilustrate prin intermediul ioaniţilor şi al templierilor (deşi aşezămintele celor din urmă, la noi, sunt puse sub semnul întrebării), în schimb lipsesc teutonii! Şi acest ordin a lăsat  urme pregnante şi de durată, nu numai în Ţara Bârsei!

                                Nu în cele din urmă este relevat rolul mănăstirilor în misionarism, învăţământ, cultură, arhitectură şi ca locuri de adeverire în evul mediu. Aici trebuie să semnalăm autorilor că un convent ca loc de adeverire al ioaniţilor, la Hoghiz, la sfârşitul veacului al Xlll-lea, este rezultatul unei identificări greşite, şi al unei confuzii cu conventul pe care acest ordin îl avea la Budafelhéviz, în Ungaria, problema fiind  clarificată de către Francisc Pall, în urmă cu aproape trei decenii. De altfel, satele menţionate în documentele respective se află în comitatul Békés din Ungaria(Fr. Pall - Diplomatica latină cu referire la Transilvania, sec. Xl-XV, în: Documente privind istoria României. Introducere, II, Bucureşti, 1956, p. 246, nota 3; idem Contribuţii la problema locurilor de adeverire din Transilvania medievală, în “Studii şi materiale de istorie medie”, II, 1957, p. 398, nota 2). Problemele dicţionarului, care urmează studiului introductiv, vizează rostul acestuia, modul în care s-a alcătuit schema pentru fiecare mănăstire, respectiv apartenenţa acesteia la catolicism, ortodoxie sau greco-catolicism, hramul, localizarea topografică, compoziţia pe sexe, an de întemeiere, ctitori, evenimente importante, zestrea culturală, procesul de dispariţie sau lichidare, bibliografia şi, de asemenea, fişa pentru fiecare cuvânt-titlu sau voce (=localitatea desemnată). În cazul localităţilor cu mai multe mănăstiri s-a recurs la criteriul cronologic de înşirare, prima mănăstire prezentată fiind aceea cu atestarea cea mai veche.              

                 Bibliografia cuprinde lucrările generale şi cele frecvent utilizate, la sfârşitul textului de bază alcătuit pentru fiecare mănăstire, existînd şi o bibliografie specială.

                Cele trei hărţi anexate volumului(Harta mănăstirilor medievale, Harta mănăstirilor catolice premoderne, moderne şi contemporane, Harta mănăstirilor ortodoxe premoderne, moderne şi contemporane), au menirea de "a orienta asupra amplasamentelor şi a concentrărilor temporale sau teritoriale ale unor serii comune de mănăstiri".

                O listă a Abrevierilor încheie partea introductivă a volumului, după care urmează ordonarea alfabetică a localităţilor în care au existat sau există mănăstiri.

                În cele ce urmează ne vom opri, urmând tot criteriul alfabetic, cu unele observaţii, în dreptul localităţilor la care am sesizat unele scăpări, inexactităţi sau erori. Acestea vizează, în general, doar perioada medievală şi numai lumea catolică, de aceea, credem că ar fi un bun câştig pentru lucrare o re-citire/revizuire, care să acopere spaţiul ortodox şi celelalte epoci istorice.

                ALBA-IULIA.  Pe urmele autoarei F. Romhányi Beatrix (Kolostorok..., p. 29), se presupune existenţa unei mănăstiri franciscane cu hramul Sfânta Elisabeta, pe baza unui document din anul 1300. Este vorba despre testamentul Elisabetei, văduva lui Herbord, greav din Vinţul de Jos. "Probabil că lectura (documentului) să nu fi fost corectă şi atunci mănăstirea nu a existat" (Dicţionar, p. 48–49). Din parcurgerea atentă a documentelor, căci sunt două documente avînd aceeaşi dată, respectiv 13 iulie 1300, unul emis de Petru, episcopul Transilvaniei, celălalt de către capitlul de Alba Iulia şi care adeveresc testamentul Elisabetei, reiese foarte clar că la Alba-Iulia nu a existat o mănăstire franciscană la acea dată. Mănăstirile care au beneficiat de donaţii băneşti din partea Elisabetei sunt enumerate pe localităţi, în felul următor: Alba-Iulia (mănăstirea dominicană şi cea a fraţilor eremiţi ai Sf. Augustin), Sibiu (mănăstirea dominicană şi cea a fraţilor minoriţi "ad opus ecclesiae sanctae Elisabeth"), Vinţ (mănăstirea dominicană), Cârţa (mănăstirea cisterciană) şi Sighişoara (mănăstirea dominicană). În documentul emis de capitlul de Alba-Iulia, formularea exactă nu lasă loc nici unei îndoieli: după Alba-Iulia, urmează Sibiul cu, cităm, "quinque marcas fratribus predicatoribus de Cybinio ad opus ecclesiae sanctae crucis, quinque marcas fratribus minoribus de eodem (=din acelaşi loc) ad opus ecclesiae sanctae Elisabeth" (Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen, I, Hermannstadt, p. 217), apoi Vinţul, Cârţa şi Sighişoara. Deci mănăstirea franciscană cu hramul Sf. Elisabeta a fost la Sibiu, aşa precum apare inserată în paginile Dicţionarului, la locul cuvenit, fără a se face însă referire la acest document. O corelare mai atentă a informaţiei şi confruntarea datelor bibliografice cu documentele, ar fi eliminat, cu siguranţă, această inadvertenţă.

                Aflăm că în anul 1719 s-a întemeiat, în localitate, o mănăstire trinitariană. Dată fiind existenţa acestui ordin în Transilvania, se impunea prezentarea acestuia pentru a completa realitatea istorică pe care aceste ordine au reprezentat-o la un moment dat.

                Lipseşte echivalentul românesc al localităţii Szentiván, ce apare legată de numele doamnei Potenţiana, văduva lui Mihail Székely. (Dicţionar, p. 48–49). Este adevărat că, potrivit Dicţionarului istoric al localităţilor, de Coriolan Suciu, autorii ar fi avut de ales între mai multe localităţi cu denumirea Sântioana: Sântioana de lângă Gherla, cea de lângă Bistriţa, Sântioana de Mureş, sau actualul Ştefăneşti (jud.Mureş), dar aceeaşi situaţie o regăsim câteva pagini mai încolo, la cuvântul-titlu Patalan: localitate în care familia nobiliară Czibak de Mindszent (!) 

(= Mesentea, jud Alba) a întemeiat  o mănăstire paulină (Dicţionar, p. 202).

                ALBEŞTI. Alături de mănăstirea franciscanilor, apar mănăstirea călugăriţelor franciscane şi cea a beghinelor. Potrivit bibliografiei indicate de autori, respectiv KarácsonyiSzt.Ferencz rendjének története...,vol.ll, p. 548, este vorba doar de o casă a beghinelor.

                BISTRIŢA. Conventul călugăriţelor dominicane a avut hramul Sfintei Treimi ("ad sanctam trinitatem"), nu hramul Sfintei Fecioare, cum se precizează la pagina 68 a "Dicţionarului" (vezi: Otto Dahinten - Geschichte der Stadt Bistritz in Siebenbürgen, 1988, p.207).        

                Textul de bază pentru Mănăstirea ioanită este o înşiruire de erori şi confuzii din care cititorul nu înţelege nimic. Le vom lua pe rând. "Mănăstirea ioanită,- glăsuieşte Dicţionarul (p.69) -, menţionată prima dată la 1295, când papa le cedează o posesiune din vecinătatea oraşului (Unirea)." Documentul din 1295, la care se face referire, este emis de Petru, episcopul Transilvaniei, şi nu de către papă (Urkundenbuch..., I, p. 200–201). Prin intermediul acestuia se acordă capelanului hospitalului din Bistriţa dreptul de a exercita păstorirea sufletelor (cura animarum) pentru credincioşii din "Waldorf Inferior", posesiune ce în anul 1602 s-a contopit cu oraşul Bistriţa, devenind cartierul Niederwallendorf (C. Suciu, Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, II, p. 422); aşadar, nu satul Unirea, care e "Waldorf Superior", şi el alipit oraşului Bistriţa, dar mult mai tîrziu. Biserica cu hramul Sf. Nicolae, despre care se presupune că a aparţinut "mănăstirii ioanite", este de fapt biserica parohială din piaţa oraşului Bistriţa (Otto Dahinten, op.cit., p. 209). Citim mai departe: "În sec. al XlV-lea tot ioaniţii dădeau preoţi pentru acelaşi sat"! În virtutea dreptului obţinut în 1295, din partea episcopului Transilvaniei, capelanul hospitalului asigura, aşa cum am precizat, păstorirea sufletească pentru parohia din "Waldorf Inferior". Iar finalul ne descumpăneşte total: "Identificarea cu mănăstirea ioanită rămâne incertă". Oare în ce surse bibliografice au găsit, autorii, mărturii despre existenţa ioaniţilor la Bistriţa? Dar la Cluj şi Sibiu? Ei apar, în lucrarea de faţă, de obicei, în locurile în care sunt atestate instituţiile hospitaliere şi, ne întrebăm, dacă autorii nu cumva au făcut o confuzie între Ordinul hospitalierilor Sf.Ioan de Ierusalim, pe scurt, ordinul ioaniţilor, şi alte ordine hospitaliere precum Ordinul Sf. Spirit sau Ordinul Sf. Antoniu, care au patronat aceste instituţii în lumea catolică medievală, inclusiv în Transilvania?

                Fără a intra în amănunte, precizăm doar că singura reşedinţă a ordinului ioanit în Transilvania, acceptată de unii istorici(precum se inserează în paginile "Dicţionarului"), a fost la Turda; căci documentele, puţine, care ne-au rămas, vorbesc despre "fraţii cruciferi" [din Turda], fără specificarea ordinului căruia îi aparţin, cu excepţia unui document din anul 1323, în care sunt desemnaţi "cruciferi sancti regis" (Urkundenbuch..., I, p. 379), ceea ce îi apropie de "cruciferi sancti regis Stefani", un ordin hospitalier apărut pe teritoriul Ungariei. Studiul lui Boroviczényi Károly-György, consacrat lor, apărut în revista "Orvostörténeti Közlemények", 133–141/1991–1992, p. 7–48, ar putea fi de un real folos în limpezirea problemei.

                Dar, să ne întoarcem la Bistriţa. "Mănăstirea ioanită" de aici este de fapt hospitalul(azil pentru săraci, bătrâni, bolnavi) din localitate, a cărui primă atestare este dată de documentul din 1295 şi, căruia, ulterior, i s-a anexat un spital pentru leproşi, al Sf. Spirit, situat pe malul stîng al rîului Bistriţa, legat de "Waldorf Inferior" printr-un pod. (Otto Dahinten - op.cit., p. 307). Asupra ordinelor hospitaliere şi a instituţiilor fondate şi tutelate de acestea vom reveni pe parcursul prezentării noastre, pe măsură ce vom ajunge la localităţile ce le-au găzduit.

                BRAŞOV.  Aflăm cu surprindere că, în acest oraş, a existat şi o mănăstire a călugăriţelor cisterciene!  Ramura feminină a acestui ordin a avut o evoluţie foarte puţin spectaculoasă, dar acest fapt nu exclude posibilitatea să fi beneficiat de un aşezământ şi la Braşov. Cu toate acestea, în lucrările privind istoria ordinului, sau în istoriile bisericii germane din Transilvania, nu există nici o menţiune cu privire la o mănăstire a călugăriţelor cisterciene. Am recurs, prin urmare, la bibliografia indicată de autori pentru aceasta, respectiv studiul lui Paul Binder din "Cumidava"/1969, căci Repertorium-ul lui F.L. Hervay nu ne este accesibil. Din nou, stupoare!  Căci P. Binder nu afirmă defel că la Braşov a existat o mănăstire a călugăriţelor cisterciene, ci, dimpotrivă, demonstrează faptul că aşa-numita curte Sf. Elisabeta, din preajma capelei cu acelaşi hram, a găzduit o casă a beghinelor, iniţial sub tutela premonstratensilor, apoi, după declinul acestora, sub cea a cistercienilor (P. Binder, Unele probleme referitoare la prima menţiune documentară a Braşovului, în: “Cumidava”, lll/1969, p. 127–128). Aceste femei laice (văduve şi tinere necăsătorite), care practicau unele meşteşuguri (ţesutul, turnarea lumânărilor), trăiau respectînd regula ordinului tutelar, fără a fi călugăriţe propriu-zise, căci ele nu depuneau jurământul solemn (care implica asumarea şi respectarea sărăciei, castităţii şi obedienţei). Evident, responsabilii de voce nu au citit cu atenţie studiul lui P. Binder, sau nu l-au înţeles, căci acest text este indicat ca sursă bibliografică şi pentru "mănăstirea beghinelor" din Braşov. Ne întrebăm cum oare a putut să "persiste" această confuzie şi după revizia finală?  În urma desfiinţării mănăstirii Cârţa (1474), casa beghinelor din Braşov a intrat, la un moment dat, sub patronajul franciscanilor; probabil a celor din localitate, căci la începutul secolului al XVl-lea a apărut conventul franciscanilor observanţi, iar faptul că, la 1535, duhovnic era aici un franciscan de la Şumuleu-Ciuc, se explică prin aceea că în jurul anului 1530, franciscanii din Braşov au fost alungaţi.

                CLUJ. Aici aflăm şi o "mănăstire ioanită, ridicată înainte de 1366, în afara zidurilor oraşului, dedicată Sf. Elisabeta" (Dicţionar, p. 108). Verificăm în bibliografia indicată la finalul vocii, respectiv G.Entz, "Erdély épitészete a 14.-16.században", 1996, la pagina corespunzătoare, şi... citim cu totul altceva. Anume că în Clujul medieval au existat un hospital Sf. Elisabeta (prima atestare documentară în anul 1366) şi un spital pentru leproşi, peste Someş, "ad hospitale sancti spiritus pauperum leprosorum extra muros oppidi Clawsenburg" (G.Entz - op.cit., p. 349). Şi în acest caz, poate fi vorba de receptarea/interpretarea defectuoasă a informaţiei utilizate, care a dus la confuzia evidentă dintre ordinul ioaniţilor şi ordinul hospitalier ce a patronat aceste instituţii din oraş, probabil, ordinul Sf. Spirit.

                MEDIAŞ. Neatenţia sau percepţia eronată a bibliografiei au făcut ca la cuvântul-titlu Mediaş să apară, cu texte aproximativ identice, utilizând aceleaşi lucrări istorice, până la identitate de pagină, o mănăstire a călugăriţelor franciscane şi o mănăstire a beghinelor. Verificarea datelor în titlurile indicate (G.Entz-op.cit, p. 384 şi J.Karácsonyi-"Szt.Ferencz rendjének története...", I, p. 554)  ne-a dus la constatarea că e vorba doar de o casă a beghinelor şi nu de o mănăstire a călugăriţelor franciscane!

                ORADEA. Apare prezentată, pe larg, mănăstirea mizericordienilor, fondată în secolul al XVlll-lea. Credem că nu este deloc neavenită inserarea şi a acestui ordin, chiar dacă această mănăstire pare să fie unica în spaţiul investigat, din moment ce ordinul templierilor, ale cărui aşezăminte sunt situate, la noi, sub semnul întrebării, iar ordinele cartuzian şi carmelit,  care au avut doar tentative de existenţă în localitate, se bucură de atenţia celui/celor care  a/au redactat Introducerea. 

                SIBIU. "Mănăstirea franciscană a existat sigur anterior anului 1300. Cea mai bună dovadă este relatarea din anul 1302 despre jefuirea (anterioară) a mănăstirii", susţin autorii Dicţionarului (p. 235). Noi afirmăm că cea mai precisă dovadă o reprezintă testamentul Elisabetei, văduva greavului din Vinţul de Jos, datat 1300, prin care a lăsat mănăstirii suma de 5 mărci pentru terminarea bisericii, document la care autorii fac referire atunci când pun în discuţie existenţa unei mănăstiri franciscane la Alba-Iulia pentru acea dată. Nu insistăm asupra chestiunii, am făcut-o la cuvîntul-titlu Alba-Iulia.

                Ioaniţii apar şi la Sibiu, aici însă, ei sunt puşi sub semnul probabilităţii. "Ar putea să fie vorba, nu despre ioaniţi, ci de slujitorii ordinului Sf. Spirit" (Dicţionar, p. 235). Noi îi asigurăm pe autori că e vorba de slujitorii ordinului Sf. Spirit şi cel mai convingător argument este documentul din anul 1292, prin care sfatul din Sibiu cedează, spre administrare, hospitalul oraşului "fratribus cruciferis de ordine sancti spiritus" (Urkundenbuch, l,  p. 192).

                Ordinul Sf. Spirit a fost fondat la Montpellier, în jurul anului 1170, de către Guy, un senior al oraşului. Iniţiativa a fost apreciată de Inocenţiu al lll-lea, care a încurajat ridicarea aşezămintelor hospitaliere organizate după Regula stabilită de Guy, întemeind chiar lângă Vatican, în Sassia, hospitalul Sf. Maria (actualmente S. Spirito in Sassia). După moartea fondatorului, Inocenţiu al III-lea a transformat hospitalul din Roma în centru al ordinului , reşedinţă a magistrului general. Ordinul a fost supus, oficial, Regulei Sf. Augustin, de către Eugen al lV-lea (1431–1447). A jucat un rol considerabil în Europa catolică medievală, asigurând adăpostirea şi îngrijirea bolnavilor de orice fel, a copiilor abandonaţi, a femeilor însărcinate, a prostituatelor şi a săracilor.

                Şi în Transilvania, ordinul Sf. Spirit a avut aşezăminte la Bistriţa, Feldioara, Sibiu şi, probabil, la Braşov şi Cluj. Rămînem, deocamdată, la acest nivel al probabilităţii pentru ultimele două oraşe, căci documentaţia lacunară face dificilă stabilirea apartenenţei instituţiilor hospitaliere din aceste localităţi la ordinul în discuţie, dar nu o exclude întru totul, urmând ca cercetări viitoare să se pronunţe asupra problemei. Hramul capelei sau al bisericii hospitalului nu este întotdeauna concludent. De exemplu, un hospital cu hramul Sf. Spirit poate să nu aibă nici o legătură cu ordinul, având acelaşi patronim.

                Pentru SIGHIŞOARA ar fi bine venită o referire la ordinul Sf. Antoniu, care a patronat hospitalul din localitate.


                Un alt aspect care afectează caracterul riguros, pe care şi-l doreşte Dicţionarul este anacronismul ce apare în desemnarea conventelor dominicane şi franciscane. Aşa cum bine s-a precizat în Introducere, mişcarea de reformă a celor două ordine, care a dus la distincţia între conventuali şi observanţi, a început la sfârşitul veacului al XlV-lea, primul convent dominican reformat apărând la Colmar, în 1389, după ce, în 1380, Raymond de Capua iniţiase Observanţa, care îşi impunea observarea şi respectarea, cu stricteţe, a constituţiilor precise. Dar abia în anul 1413, la capitlul general al dominicanilor, s-au luat măsuri pentru reformarea întregului ordin. Reforma la franciscani a fost iniţiată de Paul de Trincis şi păstrată pe un făgaş moderat de către Bernardino de Sienna, prin ale sale "Constitutiones", care vizau, după modelul dominican, rămînerea observanţilor în cadrul ordinului. Prin bula din 1446 (Ut sacra), Observanţa franciscană a devenit însă autonomă, singura legătură comună fiind reprezentată de magistrul general al ordinului (J.Chelini, Histoire réligieuse de l'occident médiéval, 1968, p. 478–479).

                Cu toate că autorii cunosc prea bine această evoluţie, după cum reiese şi din Introducere, în numeroase situaţii, plasarea conventelor franciscane şi dominicane (observante sau conventuale) apare într-un timp în care această distincţie încă nu se făcea. Exemple - mănăstiri ale franciscanilor observanţi: la Caransebeş şi Haţeg, ridicate între anii 1342–1382; la Ermen, atestată în anul 1332 - sau ale franciscanilor conventuali; la Lipova, în 1325; la Orăştie, edificată înainte de 1302; la Oradea, construită între 1232-1240; la Tileagd, în 1335!

                Pentru a respecta obiectivitatea istorică şi, implicit, pentru a dovedi mai multă acurateţe, sugerăm autorilor ca, în cazul unei ediţii revăzute, să nuanţeze, în măsura cuvenită, exprimarea faptelor şi să încerce a se racorda la realitatea timpului pe care o evidenţiază. Dacă o mănăstire franciscană, cu un trecut de secole, apare în secolul al XV-lea ca fiind conventuală sau observantă, aceasta nu înseamnă că a fost aşa, ab initio. Ea a devenit, în timp, adepta uneia sau alteia dintre orientări. La întemeiere a fost pur şi simplu franciscană. De aceea, am opta pentru formula: convent franciscan, întemeiat în veacul al Xlll-lea sau al XlV-lea, ori în anul cutare din secolul al XV-lea (dacă mai fiinţează) apare ca mănăstire a franciscanilor conventuali sau observanţi (după caz). Situaţia este mult mai simplă pentru acele convente înfiinţate în veacul al XV-lea, fiind de la început stabilită apartenenţa sau non-apartenenţa lor la reformă.

                O mai mare atenţie se impune trimiterilor de la un cuvânt-titlu la altul; de exemplu, la Căvăran ni se indică noua denumire a localităţii, respectiv, Constantin Daicoviciu. O căutăm la locul cuvenit, dar... lipseşte!

                Aceste câteva observaţii, făcute din perspectiva preocupărilor noastre privind viaţa religioasă în lumea catolică medievală transilvană, se doresc a fi de folos autorilor în realizarea unei noi ediţii, deziderat exprimat, cu mare încredere, de către coordonatorul volumului.

                Răspunzând întrebării "Pentru ce un astfel de dicţionar?", autorii ne conving de necesitatea unui astfel de instrument “al rigorii şi maturităţii unei istoriografii". Suntem întru totul de acord cu domniile lor, cu condiţia însă, ca lucrarea, singura de altfel, de acest gen, să reprezinte o sursă de informare sigură, corectă şi documentată. Este şi un act de responsabilitate ştiinţifică, în cele din urmă, în întocmirea oricărei "bănci de date", mai ales, în zonele în care ai privilegiul întâietăţii şi singularităţii. Tocmai de aceea le sugerăm autorilor, încă o dată, revizuirea textului, în conformitate cu documentaţia existentă, pentru ca următoarea ediţie să-şi cîştige  meritat locul în rândul surselor istorice, indispensabile atît cercetătorului, cât şi publicului larg.



*  Observaţii privind Dicţionarul mănăstirilor din Transilvania,Banat, Crişana şi Maramureş, coordonator Adrian Andrei Rusu. Autori: Adrian Andrei Rusu, Nicolae Sabău, Ileana Burnichioiu, Ioan Vasile Leb, Maria Makó Lupescu.  Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2000, 286 p.