Aspecte din procesul colectivizării agriculturii

în România (1949–1960)

 

Gheorghe Iancu

Institutul de Istorie “George Bariţ” din Cluj-Napoca

 

Politica Partidului Comunist din România în domeniul agrar a fost o componentă esenţială din procesul de comunizare a României, început energic odată cu venirea la putere a guvernului Petru Groza, la 6 martie 1945. Frontul Plugarilor, al cărui lider era Petru Groza, aflat sub influenţa comuniştilor, a căutat încă înainte de data amintită să-şi sporească electoratul în lumea satelor, atunci când, la 10 februarie 1945, se adresa ţăranilor, printr-un manifest, care poate fi socotit acum, fără nici un risc de a greşi, ca un îndemn făţiş de a se încălca legile în vigoare şi a se atenta la proprietatea privată de la sate: “Ţărani şi ţărance! de la guvernul care este acum la putere, Voi nu aveţi nimic bun de aşteptat, căci în acest guvern, cei mai mulţi miniştri trimişi acolo de conducerile partidelor Naţional Ţărănesc şi Liberal nu vor ca voi să fiţi împroprietăriţi. Se apropie timpul însămânţărilor de primăvară. Voi vreţi să faceţi însămânţările pe pământul vostru. Nu aveţi timp de pierdut. Treceţi imediat la lucru. Aveţi comitetele voastre săteşti. Strângeţi-vă cu toţii şi daţi însărcinare comitetelor voastre, să alcătuiască tabel cu plugarii fără pământ şi cu pământ puţin, pentru ca fiecăruia să i se dea în stăpânire lotul cuvenit;

                Fraţi ţărani, strângeţi-vă rândurile, adunaţi-vă puterile, înfăptuiţi imediat reforma agrară”[1].

                În acele luni, chestiunea unei reforme agrare preocupa toate forţele politice româneşti. Inechităţile încă existente în privinţa repartizării pământului, disfuncţionalităţile din această ramură, anii de război, cu o amplă paletă de privaţiuni au generat o stare de frământări în mediul rural. Ca atare, nu e deloc de mirare că fiecare partid politic şi-a propus în mesajul său adresat ţăranilor înfăptuirea unei reforme agrare.

                În aceeaşi zi de 10 februarie 1945, Partidul Naţional Ţărănesc şi-a elaborat propriul proiect de lege, făcut cunoscut prin ziarul “Ardealul” din 15 februarie. În unele aspecte acesta s-a dovedit a fi mai radical decât Decretul-lege adoptat de guvernul Groza la 22 martie 1945 şi publicat în “Monitorul oficial” din 23 martie. Din Raportul ministrului Agriculturii, Romulus Zăroni, adresat regelui, pe marginea decretului-lege în discuţie, redăm câteva pasaje: “înfăptuirea reformei agrare prin decretul-lege de faţă constituie îndeplinirea unui comandament  naţional economic şi social… . Pământul dat în virtutea acestui decret-lege trece în proprietatea individuală a ţăranilor împroprietăriţi. Prin aceasta se va consolida gospodăria ţărănească, se vor îmbunătăţi condiţiunile de viaţă, tocmai pentru categoriile cel mai lipsite din rândul ţărănimii… Prin justa aplicare a decretului de faţă se soluţionează una din problemele de bază ale României şi se deschid pentru o importantă parte a ţărănimii noastre noi perspective de viaţă”[2].

                În primul articol al decretului-lege se afirmă că: “Agricultura României se va sprijini pe gospodării puternice, sănătoase şi productive, pe gospodării care sunt proprietatea particulară a celor care le stăpânesc”. Deşi se ştia din start că prin reforma agrară va creşte numărul gospodăriilor mici, care nu era tipul cel mai performant de proprietate, se accentua categoric că se vor crea gospodării “puternice, sănătoase şi productive”. Un partid, ca cel Comunist, care prin tezele doctrinare fundamentale viza socializarea economiei, asigură în această fază întărirea proprietăţii la sate. Impactul demagogic, electoral prevala asupra celui social-economic. În plus, comuniştii fiind siguri că gospodăriile mici se vor dovedi neproductive, erau şanse certe ca membrii lor să accepte să devină în timp ţărani colectivizaţi. Acum ştim precis că lucrurile n-au evoluat liniar, pe coordonatele concepute de P.M.R. Devenind proprietari  – acest aspect economic neputând fi omis din consideraţiile care se formulează pe marginea decretului-lege  – o mare parte a ţăranilor săraci “s-au îndrăgostit” de-a binelea de bucata de pământ primită, o felie esenţială a mentalităţii ţărăneşti, astfel că atunci când în anul 1949 s-a declanşat procesul colectivizării, ei au rămas în expectativă, iar în unele locuri s-au opus violent încercărilor de deposedare de pământ, cum a fost cazul în judeţele Arad şi Bihor.

Ei nu consideraseră pământul primit aidoma unei jucării, care li se putea lua atunci când regimul comunist socotea că se jucaseră destul cu ea. Asta n-au putut înţelege sau anticipa liderii comunişti proveniţi masiv din mediul urban.

                În privinţa suprafeţelor expropriabile, pe primele locuri erau cele “marcate” de considerente politice, vag formulate şi de aceea cu un înalt grad de periculozitate de a se aplica arbitrar:

- cele aparţinând cetăţenilor români de naţionalitate germană care au colaborat cu Germania hitleristă.

- cele ale criminalilor de război şi a celor vinovaţi de dezastrul ţării. E de remarcat că războiul nu era încă încheiat şi nu existau instituţii legislative legale care să poată susţine peremtoriu asemenea acuzaţii!

                La punctul g. se indicau terenurile agricole constituind proprietăţi ale persoanelor fizice care depăşeau suprafaţa de 50 ha.

                În cadrul acestui material noi nu ne propunem să urmărim desfăşurarea acestui proces, ci consemnăm că la nivelul ţării s-au expropriat 1 468 946 ha, proprietatea ţărănească de sub 5 ha devenind predominantă în agricultura României[3].

                Colectivizarea agriculturii s-a realizat în România urmărindu-se destul de fidel tiparele staliniste. Spre deosebire de alte ţări comuniste ca Ungaria sau Polonia, în ţara noastră fenomenul a fost mai amplu şi mai profund, astfel că şi în timp procentul pe care-l reprezenta proprietatea particulară în agricultură a devenit nesemnificativ, aspect apreciat în toate documentele de partid şi de stat ca o realizare deosebită a statului comunist.

                După anul 1980 în condiţiile victoriei “noii revoluţii agrare”, perspectivele, în lumea satelor, deveniseră de-a dreptul dramatice. Desfiinţarea, prin abuz şi forţă, intenţionată de regim, a mii de sate ar fi avut consecinţe tragice asupra ansamblului ţării. Valul uriaş de proteste internaţionale a determinat încetinirea acestui proces demenţial, proiectul fiind îngropat odată cu înlăturarea regimului comunist.

                După proclamarea Republicii Populare Române şi naţionalizarea principalelor mijloace de producţie (11 iunie 1948) statul comunist şi-a concentrat atenţia asupra agriculturii, stabilind, la Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din 3–5 martie 1949 cadrul politic privind colectivizarea agriculturii. Recensământul din anul 1948 consemnase următoarele procente la sate: proletariatul agricol reprezenta 2,5%, ţărănimea săracă 57%, ţărănimea mijlocaşă 34% şi chiaburimea 5,5 %[4]. Apărea foarte clar că efortul principal al statului trebuia să se îndrepte înspre ţăranii săraci şi mijlocaşi spre a-i convinge să se încadreze în gospodăriile agricole colective. În subsidiar se urmărea scăderea puterii economice a chiaburimii - într-o primă fază - apoi lichidarea ei ca şi pătură socială.

                În practică, însă, autorităţile nu s-au folosit de datele recensământului agricol din 25 ianuarie 1948, ci au întreprins noi demersuri pentru a dispune de date cât mai precise cu privire la situaţia terenurilor agricole. Astfel, la 24 iunie 1948, Direcţia I a Circulaţiei Bunurilor Imobile Agricole şi Deplasării Populaţiei Rurale din Ministerul Agriculturii a cerut serviciilor agricole judeţene, printr-un ordin confidenţial, “să-i trimită până la 5 iulie, tabele nominale cu toţi proprietarii de terenuri agricole cu exploatări de 50 ha şi mai mari, de pe raza judeţului respectiv, cu indicarea pământurilor pe ramuri de folosinţă”[5]. Informaţiile primite de la judeţe au putut fi prelucrate la începutul lunii noiembrie. Situaţia statistică se prezintă astfel: erau 7 703 proprietăţi particulare de 50 ha şi mai mari cu un total de 1 013 461 ha. din care 289 333 ha arabile, 107 128 ha  fâneţe, 71 509 ha păşuni, 5964 ha vii, 8886 ha livezi, 3620 ha grădini, 468 622 ha păduri,

36 295 ha bălţi şi 22 104 ha neproductive[6]. Aceste date vor sta la baza operaţiunii de confiscare a resturilor proprietăţilor moşiereşti. Noua dispoziţie nu s-a lăsat prea mult aşteptată. În 2 martie 1949 a fost adoptat decretul 83 pentru completarea unor dispoziţii din Legea nr. 187 din 23 martie 1945.

Operaţia de confiscare a pământurilor moşierilor a început la nivelul întregii ţări în noaptea de 1 spre 2 martie 1949, înainte ca textul decretului să ajungă în teritoriu. S-a lucrat în mare secret, astfel că a fost anihilată orice încercare de rezistenţă a marilor proprietari. Această acţiune dură de confiscare a fost urmată în noaptea următoare de arestarea şi deportarea unui mare număr de familii de moşieri şi chiar de ţărani mijlocaşi.

                Din păcate, până acum n-au fost depistate surse suficiente pentru a se putea şti, şi cu aproximaţie, numărul total al familiilor a căror soartă şi viaţă s-a transformat brusc. Istoricul

D. Şandru a preluat cifra avansată de Henry L. Roberts, care ar fi de 17 000 de familii. Începea un calvar care pentru unii a durat toată viaţa, iar pentru alţii s-a dovedit a fi fatal. Dispreţul faţă de proprietatea particulară, faţă de drepturile cetăţenilor înscrise în Constituţie, faţă de demnitatea umană de zi cu zi, a fost ridicat de regimul comunist la rangul de politică de stat. Toţi “duşmanii” ipotetici ai doctrinei comuniste despre lume şi societate trebuiau anihilaţi, scoşi din matca lor obişnuită şi, de ce nu, exterminaţi. Şi cu toate acestea, în condiţiile în care propaganda oficială proslăvea democratismul noii orânduiri, alte dispoziţii în domeniul agriculturii se vor lua treptat. De fapt, din start s-a preconizat ca procesul colectivizării agriculturii să se desfăşoare gradat, în funcţie de condiţiile concrete existente.

Plenara din 3–5 martie 1949 stabilea că “Dezvoltarea gospodăriilor agricole colective, extinderea numărului lor nu va putea şi nu va trebui să aibă loc decât pe măsura creşterii industriei socialiste, capabilă să înzestreze agricultura socialistă cu maşini agricole perfecţionate, pe măsura formării cadrelor de agronomi capabili să conducă agricultura unei asemenea gospodării colective şi pe măsura creşterii conştiinţei maselor largi ale ţărănimii muncitoare în ce priveşte superioritatea şi necesitatea gospodăririi agricole colective”[7].

                La sfârşitul anului 1948, în agricultura ţării existau doar 10 189 tractoare fizice, 8600 pluguri pentru tractor, 560 cultivatoare, 5 100 semănători mecanice şi 6 805 secerători-legători. Suprafaţa arabilă ce revenea pe un tractor fizic era de 956 ha. Consumul de îngrăşăminte chimice era extrem de redus[8]. În asemenea condiţii unica soluţie de care depindea succesul construcţiei socialiste la sate - în opinia P.M.R. - era crearea unei baze tehnico-materiale moderne care să permită unităţilor socialiste din această ramură să sporească producţia şi productivitatea muncii. În anul 1962 anul încheierii procesului de colectivizare a a griculturii numărul tractoarelor fizice ajunsese la 57 500.

                Evoluţia proprietăţii de stat şi celei particulare în intervalul 1948–1957 a fost următoarea[9]:

La Congresul al II-lea al P.M.R. din decembrie 1955 Gheorghe Gheorghiu-Dej a prezentat următoarele cifre cu procentajul deţinut de cele două sectoare:

Procesul colectivizării agriculturii din cauza unor situaţii extrem de complexe social-economice, politice, de mentalitate a fost lent şi în derularea lui, în primul deceniu, se pot distinge trei perioade:

- prima de 6 ani, între 1949–1955

                                - a doua, de 3 ani, 1956–1958

- a treia de 5 luni, de la începutul anului 1959 şi până în luna mai a aceluiaşi an.

                Din prima perioadă, primii trei ani au fost cu totul deosebiţi. În acest interval regimul a încercat să-i determine pe ţărani să intre în gospodăriile agricole colective. Dacă în al doilea an – 1950 – s-au obţinut rezultate notabile, anul 1951 a fost marcat de un progres lent, aşa după cum ilustrează tabelul următor[10]:

 

anii	nr. g.a.c.	nr. de familii În 1000 %	teren arabil În 1000 % ha
1949	56	4.0	31.1
1950	1027	67.4 (1.9%) din totalul familiilor	262.5 (2.8%) din totalul pământului
1951	1089	75.4 (2.1%) din totalul familiilor	274.4 (2.9%) din totalul pământului

 

                Sesizându-se că drumul spre înfiinţarea gospodăriilor agricole collective, “forma superioară de cooperare în producţia agricolă socialistă”, a fost lent şi anevoios, în primii trei ani, regimul a considerat oportun să se înfiinţeze forme mai simple de muncă în comun, şi anume întovărăşirile agricole. Asemnea forme s-au întâlnit şi în celelate state comuniste: Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Republica Democrată Germană.

                În anul 1959, S. Nica şi O. Parpală subliniau că: “o mare importanţă pentru desfăşurarea într-un ritm mai accelerat a procesului de lărgire trepată a sectorului socialist al agriculturii o are problema găsirii şi folosirii pe scară largă a acelor forme de cooperare în producţia agricolă, care sunt cele mai accesibile maselor largi ale ţărănimii muncitoare în etapa dată. Aceste forme trebuie să fie uşor accesibile ţărănimii muncitoare, să asigure o productivitate a muncii mai mare şi o dezvoltare mai rapidă a forţelor de producţie în comparaţie cu gospodăria individuală[11]. Însuşi Gheorghe Gheorghiu-Dej a afirmat la Congresul al II-lea al P.M.R. că: “am fi fost mult mai departe în construirea socialismului la sate dacă timp îndelungat nu ar fi fost neglijate formele simple de asociere şi întrajutorare în muncă ale ţăranilor muncitori”[12].

                Nu s-a aşteptat în practică ţinerea acestui Congres, ci, în concordanţă cu Rezoluţia Comitetului Central al Partidului din 18 septembrie 1951, la 25 ianuarie 1952 s-a publicat în “Monitorul Oficial” decizia nr. 99 care însemna, în fapt, statutul întovărăşirilor agricole[13], dar şi o analiză a situaţiei existente. “Au trecut doi ani şi jumătate de la plenara istorică a C.C.al P.M.R. din 3–5 martie 1949, care a pus în faţa partidului sarcina de a pregăti condiţiile în vederea transformării socialiste a agriculturii. În acest răstimp partidul nostru şi statul de democraţie populară au obţinut succese importante în munca de construcţie a socialismului la sate … Un număr însemnat de ţărani săraci şi mijlocaşi convingându-se că drumul arătat în plenara C.C. din martie 1949 este singurul drum pentru a scăpa de mizerie şi înapoiere şi-au unit de bunăvoie gospodăriile lor individuale în gospodării colective. Până astăzi au fost înfiinţate 1083 de gospodării colective cuprinzând 73 438 de familii”.

                După ce se enumerau alte cifre din domeniu, Hotărârea revenea cu un citat din Plenara C.C. din martie 1949 care se referea la ritmul înfiinţării G.A.C.-urilor: “Dezvoltarea gospodăriilor agricole colective, extinderea numărului lor nu va putea şi nu va trebui să aibă loc decât pe măsura creşterii industriei socialiste”. Deşi Gheorghe Gheorghiu-Dej evidenţiase la Plenară că nu trebuie să se manifeste nerăbdare şi pripire, în cursul anului 1950 mai multe comitete judeţene şi de plasă “alergând după succese cantitative, au planificat în mod birocratic şi au forţat sistemul de creştere a numărului gospodăriilor colective, organizând chiar  <<întreceri>>[14]”.

                Conducerea Partidului se erija în apărătoarea fermă a principiului liberului consimţământ în intrarea în G.A.C., condamnând abuzurile din plan local: “În unele cazuri, activişti din organele locale ale Partidului au folosit în munca de alcătuire a gospodăriilor colective metode de constrângere, străine partidului nostru, cum este ameninţarea cu mărirea impozitelor şi a cotelor de colectare, cu concedierea din serviciu a membrilor de familie. În alte cazuri ţăranilor li se făceau promisiuni demagogice, că vor fi complet scutiţi de impozite şi cote de colectare, că li se vor deschide cooperative separate, vor primi servicii bine plătite şi altele.

                C.C. a atras atenţia că acţiunea de comasare trebuie să fie făcută pe baza muncii de lămurire. Totuşi, unii activişti şi funcţionari de stat, în loc să ducă printre ţăranii muncitori o muncă de convingere, i-au silit prin măsuri birocratice administrative să accepte schimbul de pământ.

Comitetul Central declară categoric că asemenea fapte şi metode constituie samavolnicii şi abuzuri grosolane care vin în totală contradicţie cu linia, hotărârile şi scopurile partidului. Prin Circulara din 30 ianuarie 1951, C.C. a atras atenţia că orice încălcare a principiului liberului consimţământ, prin presiune economică sau administrativă faţă de ţăranii muncitori pentru a-i determina să intre în gospodăria colectivă va fi sancţionată cu severitate până la excluderea din partid şi trimiterea în judecată a celor vinovaţi.

Numai convingerea adâncă a ţărănimii despre marile avantaje ale gospodăririi colective poate servi drept bază pentru crearea unor gospodării colective cu adevărat trainice.

                Reamintim că plenara din martie 1949 decisese că “în etapa actuală, lupta împotriva exploatării capitaliste la sate trebuie dusă prin aplicarea unei politici de îngrădire a chiaburimii”. Hotărârea dezaproba acţiunile locale de desfiinţare a chiaburilor, de expropriere a lor. Erau amintite regiunile Dolj, Argeş, Bihor, Bucureşti.

Inspirându-se temeinic din “învăţătura” lui I.V. Stalin – suntem în anul 1951 – C.C. al P.M.R. atrăgea atenţia şi asupra încercărilor, reuşite în unele locuri, ale chiaburilor de a intra în G.A.C., ca “să-şi ducă munca de subminare pe dinăuntru”. Aceste abateri, ca şi altele semnalate de C.C., manifestate de la nivel local şi până la Secţia agară a C.C., ar fi avut “una din principalele cauze subaprecierea de către organele de partid şi de stat a rolului şi importanţei cadrelor ceea ce a dus la o situaţie nesatisfăcătoare în domeniul muncii de selecţionare, pregătire şi perfecţionare a cadrelor necesare transformării socialiste a agriculturii”[15].

                Am recurs la citate mai lungi din acest document al P.M.R. din mai multe considerente.

                Am adus astfel sub ochii cititorului fraze ample din care se desprinde poziţia publică, n-aş risca să o numesc oficială, a P.M.R. privind necesitatea imperioasă de a se respecta şi apăra legalitatea socială, ceea ce în fapt era departe de adevărul cotidian, şi în domeniul agriculturii. O caracteristică de esenţă a regimului totalitar comunist, care n-a avut nici un scrupul în a lichida orice activitate sau manifestare economică, politică, religioasă sau culturală care nu se înscria în “linia partidului” – expresie de-a dreptul hilară care însă a făcut epocă şi care acoperea orice –, a fost aceea a recunoaşterii doar parţiale şi diferenţiate a erorilor sau a abuzurilor. Organele locale de partid sau de stat, chiar secţii ale Comitetului Central – în cazul nostru secţia Agricolă – puteau fi supuse greşelilor, dar C.C. în ansamblul său activa ireproşabil. Ori după această logică inversă sau a absurdului, mergând mai sus “spre capul piramidei”, a structurii de partid, prim-secretarul, Gheorghe Gheorghiu-Dej ar fi fost exclus să comită o eroare cât de mică. Modelul la indigo venea de la răsărit de la “tătucul” Stalin şi s-a perpetuat până în anul 1989. Documente depistate de noi şi de alţi cercetători evidenţiază abuzuri şi crime comise de autorităţi cu sprijinul miliţiei şi al Securităţii pe care le vom prezenta mai amplu într-un alt material, dar nu apar mărturii oficiale despre pedepsirea acestora inclusiv prin trimiterea lor în judecată, după cum se susţinea în Hotărâre. Într-o situaţie în care în regiunile Cluj şi Mureş, numărul chiaburilor ucişi într-un interval scurt de timp s-a efectuat o anchetă de la Centrul Securităţii şi a Ministerului de Interne, al cărui sfârşit nu l-am putut încă cunoaşte[16].

                În Hotărâre se indicau în continuare măsurile care se impuneau a fi luate pentru întărirea gospodăriilor agricole existente şi pentru constituirea întovărăşirilor agricole colective.

                Statutul întovărăşirilor prevedea că scopul lor era dublu: de a se mări în mod permanent productivitatea culturilor agricole şi de a permite lucrarea în comun a unor suprafeţe de pământ cât mai întinse cu ajutorul tractoarelor. În ele intrau doar ţăranii proprietari de pământ care aduceau în întovărăşire tot pământul sau numai o parte din întregul pământ de care dispuneau, atâta doar cât foloseşte fiecare membru în parte. Pământul întovărăşirii era comasat în unul sau mai multe corpuri rămânând însă în proprietatea particulară a fiecărui membru.

                Principalele lucrări la culturile cerealiere păioase se făceau pe cât posibil cu ajutorul Staţiunilor de Maşini şi Tractoare, deci în comun. În locurile unde nu erau S.M.T.-uri sau unde ele nu dispuneau de un inventar suficient, lucrările se executau cu vitele şi cu inventarul întovărăşiţilor care rămânea în proprietatea lor.

Din tabloul următor se poate vedea dinamica întovărăşirilor în intervalul 1952 - ianuarie 1957[17].

 

 

Dinamica întovărăşirilor permanente (agricole şi zootehnice)  în R.P.R. (la sfârşitul anului)

 

 

Număr de	1952	1953	1954	1955	1 april 1956	1 aug. 1956	1 oct. 1956	1 ian. 1957
Întovărăşiri permanente	1.834	2.026	2.833	4.471	4.493	7.000	7.798	8.130
Familii	83.990	102.061	139.125	206.354	209.135	355.000	400.388	452.117
hectare agricole	187.662	235.270	315.119	392.045	403.473	600.000	682.112	753.352

 

                Dacă acest tabel prezintă situaţia la nivelul ţării, următorul arată evoluţia celor trei compartimente cu privire la întovărăşiri: numărul lor, al familiilor şi a suprafeţei în ha. pe regiuni, pentru perioada  1953–1956[18].

 

 

 

 

 

Dinamica întovărăşirilor (în % pe regiuni (1952 = 100)

 

 

		întovă răşiri			familii			supra feţe
Regiunea	1953	1955	1956	1953	1955	1956	1953	1955	1956
Bacău	125	549	1160	138	397	1130	117	357	100
Baia Mare	100	146	225	108	172	296	106	160	208
Bucureşti	103	171	410	120	215	695	123	230	630
Cluj	105	329	615	97	214	505	107	175	322
Constanţa	102	178	260	127	172	350	133	192	330
Craiova	124	643	1170	120	641	1610	114	408	989
Galaţi	113	290	390	148	374	550	165	380	532
Hunedoara	102	358	542	99	494	760	89	161	249
Iaşi	109	183	438	107	170	456	112	168	426
Oradea	94	310	480	94	172	443	96	200	370
Piteşti	119	515	1130	148	695	2030	125	458	1500
Ploieşti	123	227	405	162	280	550	163	188	377
Stalin	136	306	530	153	544	990	67	247	362
Suceava	113	199	319	107	150	278	108	132	233
Timişoara	94	176	284	96	196	372	97	156	257
Regiunea Autonomă Maghiară	108	267	414	96	173	316	93	170	159
Oraşul Bucureşti	100	133	160	100	166	200	100	141	179
Total R.P.R.	110	235	443	122	246	536	125	210	401

 

                Si pentru a avea o imagine comparativă între evoluţia întovărăşirilor agricole şi a gospodăririlor agricole colective, mai redăm două tabele referitoare doar la ultimele[19]:

 

 

 

 

Dinamica G.A.C. în R.P.R.

 

 

 

                Este de remarcat că faţă de anul 1952 s-a înregistrat o creştere continuă dar lentă a indicatorilor generali, atât pentru întovărăşiri, cât şi pentru G.A.C.-uri, chiar şi pentru anii 1953–1954 când în majoritatea celorlalte ţări comuniste din Europa, ritmul colectivizării a scăzut. Este de remarcat că înfiinţarea G.A.C.-urilor a determinat în multe cazuri creşterea mai lentă a numărului întovărăşirilor.

                Din tabelul prezentat se poate vedea că după primii trei ani de activitate (1952–1954), numărul întovărăşirilor agricole a cunoscut o creştere remarcabilă în anii 1955–1957, situaţia fiind similară şi în cazul numărului de familii şi a ha de teren arabil. Pe regiuni luând ca punct de pornire cifra de 110 în anul 1953 şi cea de 443 din anul 1956, ca medii pe ţară, se pot constata diferenţe destul de mari de la o regiune la alta şi de la un an la altul.

                Sub media pe ţară la cei trei indicatori s-au situat regiunile: Baia Mare, Constanţa, Regiunea Autonomă Maghiară şi Timişoara. Curios a evoluat situaţia în regiunea Bacău. Numărul întovărăşirilor şi al familiilor a crescut continuu, dar ca suprafaţă s-a situat cu mult sub medie. Creşteri spectaculoase s-au înregistrat la nivelul regiunii Piteşti în întreg intervalul marcat de tabele. În cazul regiunii Oradea, numărul  unităţilor şi al familiilor a depăşit în anii 1955 şi 1956 media pe ţară, nu acelaşi lucru întâmplându-se şi la nivelul suprafeţelor.

                Fireşte analizele s-ar putea continua dar noi ne oprim aici.

                Situaţia la nivelul G.A.C. se prezintă mai liniară. Aşa după cum indică Tabelul, s-a înregistrat o creştere continuă, deşi nu într-un ritm egal, a celor trei indicatori, mai ales după anul 1951. În privinţa numărului, între 1952–1956 ritmul de creştere a fost destul de lent. Pe regiuni ritmul de creştere a numărului de G.A.C. a fost scăzut în: Bucureşti, Cluj, Craiova, Ploieşti, Suceava, Regiunea Autonomă Maghiară, faţă de un ritm mai accelerat în regiunile: Bacău, Baia Mare, Iaşi, Timişoara. Ritmul de creştere a numărului de familii colectiviste a fost mai mare în Bacău, Hunedoara, Oradea şi Timişoara, pe când în regiunile Bucureşti, Ploieşti, Suceava, Regiunea Autonomă Maghiară a fost mai scăzut. Diferenţe evidente între regiuni s-au semnalat şi cu privire la suprafeţe.

                Aceste diferenţe au cauze diferite, începând cu relieful regiunilor, cu starea economică reală a ţăranilor cu pământ puţin,  numărul şi  înzestrarea staţiunilor de maşini şi tractoare,  producţiile obţinute,  prezenţa specialiştilor şi – în opinia publicaţiilor din epocă –  munca de lămurire desfăşurată de organele de partid şi de stat locale sau chiar de ţăranii cooperativizaţi.

                La acestea am adăuga, din perspectiva timpului şi a libertăţii de a prezenta şi “celălalt dangăt al clopotului” pe baza mărturiilor foştilor ţărani cooperativizaţi, a analizei atente şi a unor dispoziţii oficiale din acei ani şi a unor documente de arhivă descoperite, presiunea continuă, de multe ori brutală a Partidului, a Miliţiei şi Securităţii asupra famiilor de ţărani pentru a-i “convinge” să intre în instituţiile cooperatiste. Ameninţarea, intimidarea şi tracasarea erau încălcări flagrante ale documentelor politice, emanate de organele de Partid şi de Stat. Pentru a nu forţa total lucrurile într-o asemenea direcţie, spre o atare abordare, având în vedere complexitatea fenomenelor, ne simţim obligaţi să nu excludem total şi să semnalăm şi existenţa şi manifestarea liberului consimţământ în procesul colectivizării agriculturii din ţara noastră.

                Vom prezenta în continuare situaţii concrete de folosire de către regimul comunist a unor metode abuzive, nelegale pentru a-i obliga pe ţărani să intre în unităţi cooperativiste. Informaţiile noastre provin din Arhiva postului de radio “Europa Liberă” aflată în sediul Fundaţiei pentru o Societate Deschisă de la Budapesta. Documentele consultate nu se referă doar la aceste aspecte, ci vizează ansamblul procesului de colectivizare şi sunt redactate în limbile română, engleză şi germană.

             Redactorii postului de radio făceau înaintea prezentării documentului, consideraţii de regulă în limba engleză, despre credibilitatea persoanei care oferea informaţiile, fără ca numele ei să apară, – indicau chiar cu aproximaţie data sau perioada la care se refereau informaţiile şi un foarte scurt rezumat al lor. Din păcate nu ştim când şi sub ce formă s-au transmis la radio “Europa Liberă”. Oricum, ele au reprezentat un mărunţel balon de oxigen pentru cei peste care tăvălugul comunist trecea cu brutalitate.

                Ca istoric, sunt convins de faptul că la “Europa Liberă” se transmiteau doar informaţii critice la adresa regimului comunist, de multe ori de oponenţi din umbră. Considerăm însă, că paralel cu avalanşa de legi, decrete, decizii, documente de partid ale regimului, de presa total aservită, de emisiunile de radio controlate, se cuvine a fi cunoscute şi aceste opinii, ale unor temerari, care relatau stări de lucruri dintr-o altă optică decât cea oficială. Din păcate numărul lor nu este deosebit de mare. Într-un regim care îngrădea total libertatea de exprimare a cetăţenilor acest lucru este perfect explicabil.

                Se impune, în opinia noastră, lărgirea ariei de informare, de factură externă, nu numai cu privire la colectivizarea agriculturii, ci şi la restul fenomenelor din statul comunist. Avem în vedere presa străină, arhivele altor posturi de radio, şi de ce nu, rapoartele diplomaţilor occidentali de la Bucureşti adresate Ministerelor lor de Externe.

                Revenind la documentele noastre vom reda fragmente ample din ele.

                “Metodele folosite de regimul comunist din R.P.R. pentru a forţa pe ţărani să intre în organismele agricole colective sunt variate, ele diferind de la o regiune la alta, fiind în funcţie de starea de spirit a ţăranilor şi de puterea lor de rezistenţă” - se spunea într-un document[20]. În continuare se prezentau exemple concrete: “În sudul Transilvaniei (Braşov, Făgăraş) până în vara anului 1960 ţăranii au rezistat tuturor presiunilor exercitate. În special ţăranii unguri şi germani erau foarte dârzi, având mai mare îndrăzneală decât ţăranii români. În vara anului 1960, Sfaturile Populare ale satelor din acele regiuni au trecut cu pluguri trase de tractoare arând suprafeţe mari fără să se ţină seama de proprietatea individuală a ţăranilor.

                După aceea, ţăranii au fost chemaţi la Sfat, unde li s-a spus că li se va da sămânţa pe credit, iar dacă refuză înscrierea în Colective, semănatul îl va efectua Sfatul, care va beneficia şi de recoltă. În faţa acestor metode, ţăranii au fost obligaţi să adere <<de bună voe>>.

                În regiunile Piteşti şi o parte din Ialomiţa procedeele au variat. Grupuri de lămuritori, formate din delegaţi ai Sfaturilor Populare, Miliţiei, comitetelor de colectivizare şi ai Regionalei de Partid, vizitau pe acei ţărani care se arătau mai refractari colectivizării, intrau în curte, vizitau magaziile, grajdurile invocând diferite abateri ca: depozitarea băligarului în locuri interzise, closetele necurăţate, grajdurile nevăruite etc.

                Delegatul Sfatului Popular redacta un proces-verbal de constatare prin care se constata culpa ţăranului, fixându-se şi amenda legală. Ţăranul semnând procesul-verbal, nu-şi dădea seama că după primul exemplar, original, se găsea o foaie de indigou care reproducea semnătura sa pe o altă foaie de hârtie care nu era alta decât o adeziune la Colectivă, scrisă la maşină, care nu aştepta decât semnătura aderentului.

                După trecerea unui oarecare timp, respectiv după ce se strângeau mai multe  asemenea procese-verbale, se organiza câte o întrunire “obştească” la Sfatul Popular, unde preşedintele Sfatului anunţa noile adeziuni <<de bună voie>> ale acelor ţărani care căzuseră victime. Dacă cineva dintre aceştia îndrăznea să protesteze, şeful organizaţiei de partid se adresa respectivului întrebându-l “dacă se opune marii opere de colectivizare cerută de marea masă a poporului”. Ce era să facă ţăranul care ştia foarte bine că răspunsul lui negativ ar fi însemnat <<agitaţie>>, <<răzvrătire>> sau mai ştie cine ce şi care i-ar fi atras judecarea şi condamnarea”.

                După câteva zile ţăranii care semnaseră “de bună voie” acele adeziuni erau invitaţi la Sfat pentru a li se comunica actul de clemenţă a regimului poporului, care îl iertase de plata amenzii.

                “Acei ţărani mai inteligenţi şi mai îndrăzneţi care semnaseră procesele-verbale numai după ce au scos indigoul, au fost somaţi să plătească amenzile fixate (între 200–2000 lei). Dar cum posibilitatea de a suporta şi alte amenzi nu o are ţăranul, până la urmă semnează pe faţă adeziunea. Altfel, pe lângă plata amenzilor, copilul lui va suferi la şcoală, lui nu i se va elibera autorizaţie de vânzarea produselor sale la oraş şi atâtea altele încât până la urmă  închide ochii şi devine colectivist”.

                Acelaşi document oferă detalii despre fazele colectivizării în comuna Corbu de Jos din raionul Medgidia, regiunea Constanţa, fiind şi primele semnalări primite de “Europa Liberă” cu privire la legătura dintre lucrările cadastrale şi înfiinţarea gospodăriilor agricole colective.

                “Primele acţiuni de colectivizare au fost luate sub camuflajul lucrărilor de cadastrare începute în întreaga R.P.R. încă înainte de 1952, prezentate ţăranilor cu justificarea necesităţii identificării proprietăţii terenurilor agricole în vederea unei juste fiscalizări.

                Înainte de 1952, echipe speciale de topografi, trimise de Direcţiunea Cadastrului din Bucureşti executaseră primele lucrări de cadastrare.

                În anul 1952 o echipă de topografi – compusă din doi topografi şi un membru de partid – s-a prezentat în comuna Corbu de Jos unde a făcut primele identificări a terenurilor agricole, catalogând pe cele mai fertile. În această comună, câţiva membri de Partid, înjghebaseră o mică Gospodărie Colectivă, pe care însă, organele Raionului de Partid din Medgidia o doreau mai mare şi să cuprindă pe toţi ţăranii. Se urmărea ca prin comasare să se mărească suprafaţa acestei mici gospodării cu terenuri fertile şi cu un număr mai mare de colectivişti. De aceea se alesese metoda comasării. După ce terminaseră primele lucrări de identificare, membrii acelei echipe de topografi au invitat la Sfatul Popular, pe rând şi separat, un număr redus de ţărani ale căror terenuri erau vizate a fi anexate acelei gospodării care purta numele de Gospodărie Colectivă, Corbu de Jos, pentru a-i lămuri.

                Pentru a reda perfidia instrucţiunilor de Partid primite de acei topografi precum şi inteligenţa şi spiritul precaut al ţăranului, voi reda genul discuţiilor avute:

– Bade Ioniţa, ai 2 hectare de pământ pe care noi ţi le-am măsurat.

– Da, am tovarăşe inginer (topograful).

– Păi nu vrei să-l comasezi?

– Ce-i aia, tovarăşe?

– Terenul dumitale să-l dai Colectivei, iar noi îţi vom da alt teren.

– Păi da ce am eu cu Colectiva? Eu am pământul meu moştenit de la tatăl meu, îl lucrez eu şi cu

ai mei şi dau Sfatului cotele legale.

– Dumneata eşti contra Gospodăriei Colective?

– Să mă bată Dumnezeu dacă am ceva cu această Colectivă, dar ştiu că intrarea nu este obligatorie; doar aşa ne-a spus tovarăşul Preşedinte (preşedintele Sfatului Popular).

– Va să zică nu vrei să dai pământul dumitale acestei Colective care a fost înfiinţată în urma directivelor Statului nostru Socialist.

– Să mă lăsaţi să mă gândesc.

                În urma primului contact cu rezultat negativ, ţăranii respectivi erau lăsaţi câteva luni, după care erau vizitaţi, la ei acasă, de către o echipă formată, de data aceasta, de organele de Partid ale raionului şi ale comunei, înarmate cu formularele tip de comasare şi cu unele informaţii asupra membrilor familiilor şi a trecutului lor.

– De ce tovarăşe nu vrei să fi înţelegător faţă de tovarăşii ingineri care au ordin să facă comasarea?

– De ce nu vrei să faci schimbul de pământ ce ţi-l cer, că noi te asigurăm că vei avea un alt teren, tot de calitate, lângă comuna cutare?

– Dar este departe pentru mine acolo.

– Să ştii că nu faci bine, doar ştii că şi dumneata ai cam vorbit de rău regimul socialist. Apoi, poate vei avea şi dumneata nevoie ca să te scăpăm de vreo concentrare. Dacă dumneata nu ne ajuţi, apoi cum te vom avea în vedere?

În anumite cazuri, această cursă dădea rezultate, în altele ţăranul care refuza era lăsat în pace.

                În a treia fază a presiunii, intra în acţiune organul fiscului însoţit de organul de Partid al comunei, încercând a-l intimida pe ţăran cu acţiunea confiscării lucrurilor principale din casă şi a cerealelor. Echipa respectivă nici nu pomenea de comasare, ci pur şi simplu făcea cunoscut ţăranului de cotele datorate şi că trebuie să treacă la confiscări. Membrii echipei începeau să scoată în curte unele lucruri cu scopul de a le transporta la Sfatul Popular. În acest timp, femeia ţăranului plângea şi se văita, vecinii se strângeau lângă gard, iar ţăranul uluit nu mai ştia ce cale să apuce.

                În această situaţie, unul din echipă se apropia de el, şi cu voce mai scăzută îi spunea:

- Măi omule, dacă semnezi comasarea scapi de toate necazurile.

                Dacă ţăranul intimidat accepta, atunci i se prezenta formularul de comasare şi era lăsat în pace.

                Aceia însă care nu se lăsau intimidaţi şi se arătau mai dârzi, nu semnau, preferând să piardă lucrurile confiscate. Echipa însă îl nota în mod special.

                Când numărul recalcitranţilor era mare, echipa fiscului repeta şantajul pentru a micşora acest număr, spre a se evita astfel vreo eventuală răzvrătire. Tot echipa respectivă nota pe cei mai recalcitranţi şi în special pe cei mai scandalagii.

                După 2–3 zile, echipele de Securitate au arestat un număr de 6 ţărani, din cei notaţi de către echipa fiscului. După acea arestare, au urmat câteva zile de completă linişte în sat, iar agitatorii Partidului comentau, în cârciumi şi la răspântii, atitudinea antiguvernamentală a celor arestaţi cu scopul de a timora pe ceilalţi.

                În urma acelor arestări, mulţi ţărani s-au prezentat la Sfatul Popular pentru a semna actul de comasare, dar au fost trimişi să stea de vorbă cu topografii, pe considerentul că acea operaţie nu interesa direct Partidul şi Sfatul Popular.

                Pe de altă parte topografii aveau instrucţiuni să se lase rugaţi de cei care se prezentau de bună voie, atrăgându-le atenţia că semnarea actului de comasare trebuia să fie făcută după o matură chibzuinţă şi să fie convinşi de gestul lor.

                După ce ţăranii semnau actul de comasare, erau rugaţi şi sfătuiţi ca, la rândul lor să convingă şi pe alţii.

                Toată această maşinaţiune a durat circa 20 de zile, în care timp cca 80 de ţărani acceptaseră, mărind astfel Gospodăria Agricolă Colectivă - Corbul de Jos.

                În general, pământurile ce li se ofereau în schimb fiind sărace, ţăranii au fost nevoiţi să accepte şi înscrierea în Colectivă.

                Acţiunea colectivizării nefiind realizată conform planului stabilit, a urmat o altă campanie de presiune, pusă în practică după un an, adică în 1954.

                În anul 1954, o altă echipă de topografi din Bucureşti a fost trimisă în comuna Corbu de Jos pentru a întreprinde noi măsurători şi identificări de terenuri în vederea măririi trupului Gospodăriei Agricole Colective Corbu de Jos. Aceste măsurători şi scopuri erau acţiuni premergătoare şi de experimentare a viitoarei colectivizări generale ce urma să se aplice în întreaga Dobroge; acţiuni similare fuseseră luate şi în alte sate, tot din Dobrogea.

                De data aceasta acţiunea întreprinsă la Corbu de Jos era mai temperată, deoarece se introdusese oarecare destindere politică în întreaga R.P.R. după moartea lui Stalin.

                În urma acelei vizite făcută de echipa de topografi, acceptaseră, de bună voie, numai 12–14 ţărani să se înscrie în Colectivă, respectiv să accepte comasarea.

                Între timp însă, topografii îşi continuau lucrările de identificare şi măsurare a terenurilor fertile, pentru a avea gata planurile tehnice şi să se ştie precis numele ţăranilor asupra cărora urma să se facă presiunile necesare.

                După 6 luni de zile, a fost trimsă o altă echipă care a reuşit să colectivizeze fără presiuni circa 75 % din populaţia satului, procent mărit datorită unor măsuri ademenitoare luate şi încadrate de Stat într-o politică bine determinată.

                Rezultatele primului an de activitate a Gospodăriei Agricole Colective Corbu de Jos fuseseră foarte bune, datorită substanţialului ajutor financiar şi în unelte agricole date de către Regiunea Constanţa, pe lângă absolvirea de cote obligatorii a membrilor colectivişti. Paralel cu acordarea acestor ajutoare, agitatorii de Partid duceau o vie propagandă de relevare a binefacerilor lucrului colectiv.

                Rezultatele au fost favorabile Statului deoarece ţăranii necolectivizaţi observau concret roadele colectivizării.

                După alte şase luni, respectiv pe la sfârşitul anului 1954, o altă echipă de topografi, însoţită şi de câteva organe politice ale Regiunii de Partid, a sosit în acelaşi sat pentru a definitiva lucrările de comasare. Cu acea ocazie au fost colectivizaţi toţi ţăranii, aducând ca aport numai terenurile agricole, nu însă şi parcelele de vii”.

În cazul terenurilor cu vie, evenimentele au urmat acelaşi curs: ameninţări, presiuni, arestări şi, în final, s-a trecut cu plugurile peste ele, pământul fiind inclus în G.A.C., deşi statutul lor prevedea că ţăranii puteau dispune de o suprafaţă de 25 ari  în jurul caselor.    

                Un alt material de la mijlocul lunii decembrie 1960 este intitulat Despre colectivizarea agricolă în R.P.R.,  redactat de cineva din Transilvania, probabil din jurul Clujului[21].

                Documentul începe cu precizarea celor două faze în care s-a desfăşurat colectivizarea: “faza 1952, dură, poliţienească, 1954, mai dulce, bazată pe o politică de persuasiune, de lămurire”. Documentul nu vorbeşte şi despre faza a treia, pe care doar o invocă.

                “Campania propriu-zisă în favoarea colectivizării, a aşa-ziselor întovărăşiri, fusese începută încă din 1949, adresându-se în special populaţiei rurale sărace de lângă fostele moşii (din regiunile sărace) care nu aveau pământ agricol.

                Trecându-se şi la ţărănimea chiabură sau mijlocaşă, campania a dat de primele rezistenţe, la primele ciocniri. Intervine Securitatea, care secondează echipele de lămurire politică şi tehnică.

                De data aceasta în campania de colectivizare se foloseau metode tehnice camuflate. Organele de partid ale unui sat obligau pe membrii politici, pe săraci, ţigani, pe acei fără nici un rost economic să formuleze cereri de colectivizare, oferind ca aport câte o mică suprafaţă de teren neproductiv, proprietatea lor.

Pe baza acestor cereri, Ministerul Agriculturii trimitea pe teren topografi pentru executarea măsurătorilor. Topograful împreună cu agentul agricol, preşedintele Sfatului Popular al satului respectiv şi cu organul de partid local, printr-o procesiune solemnă şi autoritară se deplasau pe teren spre a efectua măsurătoarea terenului aceluia care înţelesese comandamentele superioare ale economiei socialiste, după care terenul respectiv era amplasat în planul de situaţie a comunei.

                După această operaţie, aceeaşi comisiune executa măsurători de <<studiu>> şi pe terenurile ţăranilor care refuzau colectivizarea.

                Care era scopul acestor măsurători, nesolicitate de către ţăranii chiaburi?

                Instrucţiunile tehnice de comasare a terenurilor ce urmau a intra în sistemul de colectivizare prevedeau ca viitoarele Gospodării Agricole Colective să aibă în componenţa lor cel puţin o parcelă a unui ţăran care ceruse, în mod expres, intrarea în colectiv.

                Deoarece terenurile chiaburilor erau bogate şi bine îngrijite, era imposibil să se găsească printre ele vreun teren, cu pământ neproductiv, al acelor membri de partid care făcuseră cereri de colectivizare. Şi atunci se trecea la încălcarea instrucţiunilor.

                Chiaburul era chemat la Sfat pentru lămurire; dacă această lămurire nu reuşea, respectivul era chemat la organul de partid, unde era ameninţat; dacă rezista şi aici, era chemat la organul Securităţii, care-i prezenta o situaţie mai ameninţătoare; dacă rezista şi aici, atunci după 10-15 zile, era ridicat de acasă de către Securitate sub un pretext oarecare, transportat la Securitatea raională, unde era supus unei lămuriri care lăsa urme pe corp. După 6–10 zile de reţinere, era eliberat, pentru ca imediat ce ajungea în sat, să semneze liber şi de bună voie adeziunea. Asemenea cazuri se repetau sau aveau efectul dorit asupra ţăranilor mai puţin dârzi.

                Faza 1954.

                Începe a fi aplicată faza de destindere. Se renunţase la măsurile opresive, Securitatea absentă, organele oficiale  limitându-se numai la metode de convingere. Echipe speciale locale, în care erau obligaţi să participe preoţii şi învăţătorii satelor, căutau să lămurească şi să sfătuiască pe ţărani să se întoarcă la pământurile lor, iar celorlalţi, care nu trecuseră încă la cedarea terenurilor, să-i determine să şi le lucreze singuri, asigurându-i că nu vor fi obligaţi la colectivizare.

                Aceleaşi echipe difuzau ideea că ţăranii care vor trece de bună voie la colectivizare, vor fi scutiţi de cote, de datorii fiscale şi de cote vechi.

                Efectele acestei campanii au avut rezultate bune, deoarece ţăranii, mai cuminţi, mai înţelepţi îşi dădeau seama că după această  blândă măsură va urma iarăşi una care-i va trimite iarăşi pe la Securitate. Acei care au răspuns favorabil acestei campanii au fost ţăranii mijlocaşi. Acest proces l-am putut urmări bine în Transilvania, unde am lucrat.

                Astfel au fost înfiinţate Gospodăriile Agricole Colective (G.A.C.) Bandul de Câmpie, Grebenişul de Câmpie, din raionul Sărmaş, regiunea  Cluj. Componenţa acestor G.A.C.-uri este de 70 % ţărani mijlocaşi. Aceste G.A.C.-uri adică acelea formate din ţărani mijlocaşi au dat cele mai bune rezultate şi tot prin categoria acestora, regimul comunist etalează reuşita politicii de colectivizare; acestea sunt acele Gospodării Agricole Colective cu care se laudă regimul comunist. Deci, reuşita unui sistem comunist s-a datorat tot chiaburimii şi ţăranilor mijlocaşi, respectiv păturile rurale cele mai criticate şi prigonite de regim. Aşa se explică de ce propaganda şi prigoana contra acestei pături rurale a cam slăbit din intensitate.

                Prin aceasta s-ar putea adeveri, cel puţin în România, că regimul comunist se bazează, sub aspectul economic şi al progresului, pe burghezia urbană şi rurală, oricât s-ar dori altfel”.

                Aceste opinii sunt destul de evazive şi imprecise. Referirile care se fac la chiaburi îi priveau de fapt pe ţăranii mijlocaşi şi aceasta deoarece nu se ducea o politică de atragere a chiaburilor în gospodării agricole colective.

                Printre măsurile represive întreprinse de statul comunist un loc aparte, de tristă aducere aminte, îl ocupă deportarea forţată în masă a ţăranilor din Banat în Bărăgan, în iunie 1951. Această metodă a fost preluată, ca şi foarte multe altele, din arsenalul “Terorii roşii” din Uniunea Sovietică. Acolo deportările au vizat iniţial grupuri mai restrânse de oameni, de pildă ţărani care refuzau să predea întreaga recoltă sau să se înroleze în Armata Roşie. Mai apoi s-au întreprins, cu o brutalitate sporită, deportări în masă a cazacilor şi kulacilor, iar în timpul războiului a unor populaţii întregi. Este vorba de deportările din ţările baltice şi ale germanilor de pe Volga.

                Deportările din anii colectivizării forţate au atins proporţii inimaginabile, mai ales cele din Ucraina, atingând numărul de 2 milioane de oameni. Menţionăm că în acei ani, 1929–1933, 6 milioane de oameni au murit de foame, o foame provocată şi controlată de Stalin. Sub acest aspect, aceasta este una din cele mai cumplite crime din secolul XX[22].

                În România comunistă, primele deportări interne au avut loc în noaptea de 2–3 martie 1949, ziua de 3 martie fiind şi momentul concret de începere a colectivizării. Inspirată dintr-un scenariu sovietic, ea a avut menirea să avertizeze ţăranii că noul regim nu va fi clement cu “duşmanii poporului”. Cunoaştem deportări ale multor familii de ţărani din regiunile Arad şi Bihor în urma revoltelor din anul 1950.

                Încordarea aprigă a relaţiilor dintre Uniunea Sovietică şi Iugoslavia condusă de Tito, şi ca atare influenţa “nocivă” pe care ar fi putut-o avea regimul titoist asupra populaţiei din Banat a fost mobilul dislocării şvabilor, sârbilor, românilor, maghiarilor şi rutenilor în Bărăgan, în mai multe puncte. Un motiv real ar fi fost rezistenţa ţăranilor de aici la colectivizare.

                Ion Gheorghe Maurer, referindu-se la acele evenimente, declara, după 1989, următoarele: “…Mie nu mi s-a spus niciodată că ţăranii bănăţeni au fost strămutaţi în Bărăgan din cauza lui Tito! Mie mi s-a spus că au fost deportaţi în Bărăgan acei ţărani care se împotriveau colectivizării. Mi s-a

 părut ceva mai bine decât să fie trimişi în închisoare”[23]. De ce să fi fost pedepsiţi într-un fel sau altul cetăţeni ai statului român care nu încălcaseră nici o lege, nu s-a întrebat Maurer, fost prim-ministru o lungă perioadă de timp (1961–1974). Despre tragismul zilelor din iunie 1951 s-a scris şi se va mai scrie. Evenimentele s-au derulat ca într-un film de groază. Ţăranii au fost ameninţati de autorităţi că în 48 de ore vor fi “mutaţi” într-o altă zonă a ţării şi că li se va pune la dispoziţie un vagon, în care să-şi pună strictul necesar, dar şi vaci, porci, găini. S-a constituit rapid o instituţie care a cumpărat la preţuri de nimic utilaje, animale şi obiecte pe care ţăranii nu le puteau lua cu ei. Drumul spre gară, aşteptările de acolo şi drumul în vagoane de marfă spre un Necunoscut sumbru i-au marcat în mod deosebit pe cei peste 100.000 de deportaţi.

                În mai multe documente depistate de noi apar alte faţete ale acestui moment[24] asociat constant cu numele lui Stalin. Alături de referinţele la “tătucu” se aduce în discuţie şi numele lui Ioan Serov, vinovat de deportările din ţările baltice şi cele ale germanilor de pe Volga. Cartea neagră a comunismului îl cuprinde în paginile ei şi pe Serov. El a fost general NKVD, la un moment dat chiar adjunct al lui Beria. El a mai participat şi la represaliile sovietice din Polonia din timpul războiului. Cei care au întocmit materialele cunoşteau destul de bine realităţile din U.R.S.S. 

                Ajunşi în Bărăgan, ţăranii şi-au încropit locuinţe mizerabile şi au trăit în condiţii extrem de precare. În anul 1955, într-un moment de oarecare destindere între statele apusene şi U.S.,

75 % din deportaţi s-au întors la casele lor, fără a-şi mai primi pământurile care fuseseră trecute la G.A.C.

                Dintr-un document[25] aflăm informaţii despre cele două persoane care au condus deportările. Ei sunt Ion Vidaşcu, un vechi comunist evreu, pe numele adevărat Wanja Didenko, în 1951 adjunct al Ministrului Agriculturii şi în 1952 ministru al Gospodăriilor de Stat, şi Marin Jianu, adjunct al ministrului de Interne. În anul 1952, Jianu a fost arestat şi a petrecut trei ani în închisoare. Din nefericire nu cunoaştem capetele de acuzare  aduse împotriva lui. Putea fi o reglare de conturi între liderii comunişti sau aruncarea vinovăţiei asupra lui pentru deportările din iunie 1951. Oricum, ei au fost doar doi pioni docili incluşi într-un angrenaj statal criminal. Jocurile se făcuseră la vârful P.M.R.

                Într-o carte apărută mai de mult în Germania, dar pe care am avut şansa să o consultăm abia acum, sunt peste 30 p. cu mărturii ale celor care au trăit coşmarul evenimentelor dintre anii 1951–1955[26].

                De pildă, într-un document - de fapt o relatare - elaborat în Timişoara la 1 aprilie 1956, de 8 pagini, după ce se făceau referiri la deportările forţate ale germanilor din România în ianuarie 1945, se dădeau detalii despre deportările din iunie 1951[27]. Se specifica că teritoriul care se cerea “igienizat” sau ferit de morbul titoist – în exprimarea noastră – avea o adâncime de 35 de km., locuit în mare parte de şvabi. În comuna Jimbolia (Hatzfeld) într-o noapte din iunie 1951 mai multe familii de chiaburi şi de “exploatatori” au fost înştiinţate prin semnale sonore că până dimineaţa să se pregătească de plecare. Îşi puteau lua cu ei produse alimentare şi agricole. Aceştia de fapt îşi pierduseră aproape total pământurile în urma reformei agrare din martie 1945. Din ţinuturile rurale, în afara ţăranilor, au fost ridicaţi, conform listelor întocmite de Sfaturile Populare, şi medici şi avocaţi. “Acţiunea” n-a vizat pe locuitorii oraşelor Timişoara şi Arad. Din Jimbolia, comună cu cca 5000 de locuitori (2700 şvabi, 2300 sârbi), au fost deportate 68 de familii şvăbeşti şi doar 12 sârbeşti, deşi existau mult mai multe familii sârbeşti în comună. Este evident că atacul era îndreptat în primul rând împotriva germanilor. Familiile au fost deportate în spaţiul dintre râul Ialomiţa şi Dunăre în jurul Cernavodei şi a Brăilei.

                Într-un alt document din 21 iunie 1951, autorii cărţii stabilind data corectă  – 20 iunie – sunt descrise evenimentele începute luni, 18 iunie 1951, în comuna Peciul Nou (Ulmbach) din plasa Ciacova, din fostul judeţ Timiş - Torontal[28]. Autorul textului a fost martor al evenimentelor.

                În comună sosireră sâmbătă 16 iunie două vagoane cu miliţieni. “Lumea a devenit foarte neliniştită. Se svonise că vagoanele veniseră pentru oameni. Seara era un bal în comună. Duminică dimineaţa au apărut în gară 35 de vagoane de vite”. Duminică seara era programat un nou bal, care a fost interzis. Noaptea, cu un rapid, au mai fost aduse 20 de vagoane. Unor familii li s-a cerut să termine de împachetat  în 2 ore. “Viele Leute nahmen Kuh, Pferd, Schweine mit”  (mulţi oameni îşi luaseră vaca, calul, porcii şi găinile”). Înainte de a pleca li se făcuseră liste cu lucrurile rămase, acte plătite de ţărani. Un număr impresionat de asemenea Liste de inventar am găsit şi în Arhivele din Oradea, întocmite ţăranilor revoltaţi din regiune. Ce n-am ştiut până acum e că ţăranii au plătit pentru întocmirea lor.

                În gară, în timpul încărcării lucrurilor o femeie a căzut, s-a lovit cu capul de un stâlp de telegraf şi în scurt timp a murit.  Atmosfera din vagoane, într-o zi călduroasă, era apocaliptică. În unul din ele, o jumătate era ocupată cu mobilă, aşternuturi, perdele, alimente. În cealaltă era “lada cu doi porci, un cal şi o vacă”. În acest mediu urmau să călătorească 6 persoane.

                Din comună au fost deportate 111 familii de şvabi. Din satul vecin, Sălăcaz (Sackelhausen) au fost ridicate 320 de familii româneşti şi 60 şvăbeşti. Din o altă sursă, evenimentele din Peciul Nou, apreciate drept o “catastrofă”, au urmat următorul curs[29]: În 17 iune prin bătaia tobelor s-a anunţat că nimeni nu are voie să părăsească comuna fiindcă ar avea loc manevre militare. Noaptea oamenii au fost însă treziţi şi li s-a ordonat să-şi împacheteze lucrurile şi să plece la gară. N-au fost vagoane suficiente, astfel că la ora 7.00 doar puţini au plecat. Ceilalţi nu s-au putut întoarce acasă ci au fost duşi la marginea satului, unde unde au stat 2 zile. Ajunşi la Feteşti, au stat în câmp, trebuind trei ore să aştepte alte transporturi pentru a fi duşi apoi cu camioanele în locurile prestabilite.

Momentul martie 1959, cu multiplele sale consecinţe, se încadrează în cea de-a treia fază a colectivizării agriculturii stabilită de noi - ianuarie - mai 1959. În această perioadă s-a înregistrat o creştere atât a numărului familiilor de cooperatori, cât şi a suprafeţei terenurilor deţinute de G.A.C. - în care s-au inclus şi terenurile expropriate de la chiaburi, după cum o demonstrează tabelul de mai jos[30]:

 

Perioada	Familii	Teren agricol (ha)	Creşterea (în ha)
Decembrie 1958	1.848.000	4.561.700
Începutul lui martie 1959	2.072.800	4.988.656	426.956
21 mai 1959	2.100.000	5.601.960	613.304

 Total creştere   1.040.260

 

Referindu-se la aceste date, care diferă uneori de la sursă la sursă, situaţie constatată de noi şi pentru anii 1957-1958, Eugen Alexa, funcţionar superior în Ministerul Agriculturii, într-un interviu acordat lui Paul Unterwood şi apărut în “New York Times” din 21 mai 1959, afirma că dacă se va menţine un asemenea ritm, în următorii trei ani colectivizarea se va încheia. În acelaşi sens se pronunţase şi Gheorghe Gheorghiu-Dej într-o cuvântare jubiliară din 6 martie 1959. El a declarat că în intervalul 1960–1965 se vor definitva liniile principale ale construcţiei socialiste, trecându-se la o nouă fază a construcţiei socialiste. Previziunile lor s-au adeverit, “zarurile” oprindu-se la anul 1962.

Înainte de a aborda contextul, conţinutul şi urmările Decretului Prezidiului Marii Adunări Naţionale din martie 1959 în privinţa chiaburilor, mai prezentăm un tabel şi o diagramă recapitulativă cu numărul familiilor din sectorul cooperatist şi al suprafeţei, în ha, a terenurilor agricole în perioada 1950 – sfârşitul lui mai 1959[31].

 

		1950	1955	1956	1957	1958	mai 1959
Suprafaţă agricolă	288.900		1.301.200	1.837.500	3.607.600	4.501.700	5.601.760
Numărul familiilor	67.700		390.400	683.300	1.458.300	1.848.000	2.100.000

 

                După spusele lui Eugen Alexe, în mai 1959 mai erau 1.500.000 familii ţărăneşti în sectorul privat.

                Radio Bucureşti şi întreaga presă centrală făceau cunoscut la 29 martie 1959 Decretul 115 “privind lichidarea rămăşiţelor oricăror forme de exploatare a omului de către om în agricultură, în scopul ridicării continue a nivelului de trai material şi cultural al ţărănimii muncitoare şi a dezvoltării construcţiei socialiste”[32].

                În motivaţia Decretului se regăsesc, în fraze grandilocvente şi demagogice, specifice textelor comuniste, principiile generale ale politicii P.M.R. în domeniul agrar, succesele proclamate de regim în această ramură a economiei, ca şi “nespusa grijă” a statului pentru înlăturarea oricărei rămăşiţe a exploatării din lumea satului, întrucât - subliniem noi - prin măsurile anterioare se lichidase în fapt exploatarea, mai existând doar “rămăşiţe” care, în opinia partidului era un anacronism, o formă de manifestare capitalistă care trebuia eradicată.

                În fond, după 10 ani de colectivizare era un nou pas dur, îmbrăcat într-o aparentă haină a eleganţei, pe drumul lichidării proprietăţii private din agricultură. De data aceasta erau vizaţi chiaburii - cuvânt care parcă şi astăzi provoacă frisoane -, faţă de care şi până atunci statul dusese o politică de “îngrădire economică”, de intimidare, de arestări, de deportări şi chiar de lichidare fizică.

                Într-un asemenea context statul era sigur că acest nou val de dezmoşteniţi de pământurile lor nu mai aveau forţa necesară unei împotriviri energice şi eficiente. “Bătăliile” anterioare le secaseră energiile, le scăzuse moralul rezistenţei şi le răriseră rândurile.

Mai adăugăm că a fost aleasă luna martie pentru publicarea Decretului pentru ca la începutul lucrărilor agricole situaţia noilor terenuri agricole să fie clarificată.

“În anii puterii populare - se spune în Argumentaţia Decretului lege -, în agricultură şi în viaţa ţărănimii noastre muncitoare s-au produs adânci prefaceri revoluţionare. Statul democrat-popular înfăptuieşte cu consecvenţă principiul înscris în Constituţie, potrivit căruia pământul aparţine celor ce-l muncesc şi realizează năzuinţa de veacuri a oamenilor muncii: desfiinţarea exploatării omului de către om.

                Urmând îndemnul partidului, ţărănimea muncitoare a pornit cu încredere şi hotărâre pe calea transformării socialiste a agriculturii. Astăzi, peste 2 milioane de familii ţărăneşti, din totalul de circa 3 600 000 fac parte din gospodării agricole colective şi întovărăşiri agricole, care, împreună cu sectorul socialist de stat, cuprind peste 8 400 000 ha, reprezentând mai mult de 60 la sută din totalul suprafeţei agricole a ţării. Regiunea Constanţa este pe deplin colectivizată, regiunile Galaţi, Timişoara şi altele înaintează rapid spre colectivizarea totală, în toate regiunile ţării mişcarea pentru reorganizarea socialistă a agriculturii a luat un mare avânt. Se transformă din temelii relaţiile social-economice la ţară, înfăţişarea satului, modul de trai al ţărănimii muncitoare.

                Rezultatele de mare însemnătate istorică obţinute de ţărănime pe calea socialismului se datoresc faptului că ţărănimea noastră a devenit tot mai conştientă că numai agricultura socialistă îi poate asigura ridicarea continuă a bunăstării sale materiale şi culturale; se datoresc muncii ei neobosite, sprijinului primit din partea aliatului ei de nădejde, clasa muncitoare, din partea Partidului Muncitoresc Român şi a statului democrat-popular.

                Aplicând consecvent politica de industrializare socialistă a ţării, statul a înzestrat agricultura cu tractoare şi maşini agricole moderne, investind numai în anii 1956–1960 cca 11 miliarde lei. Pe linia directivelor partidului staţiunile de maşini şi tractoare care deservesc gospodăriile colective şi întovărăşirile agricole ajutând pe ţăranii muncitori să obţină recolte bogate, precum şi gospodăriile agricole de stat, vor fi înzestrate în anul 1959 cu încă 9 150 tractoare convenţionale, 4 700 combine, 6 200 semănători şi alte maşini care vor contribui la creşterea mecanizării agriculturii, ajungându-se în anul 1960 la peste 58 000 tractoare convenţionale.

Industria chimică, în plină dezvoltare va pune la dispoziţia agriculturii cantităţi din ce în ce mai mari de îngrăşăminte şi alte produse în vederea obţinerii unor recolte bogate an de an.

                Statul a pregătit şi pregăteşte numeroase cadre de ingineri agronomi, zootehnicieni şi alte categorii de specialişti necesare creşterii continue a nivelului tehnic şi al productivităţii muncii în agricultură.

                În procesul transformării socialiste a agriculturii se formează conştiinţa socialistă a ţărănimii muncitoare, cresc energia şi hotărârea ei de a lupta pentru binele propriu şi binele comun al poporului. Din rândurile ei se ridică o ţărănime de tip nou care numără de pe acum mai mult de jumătate din totalul ţăranilor muncitori şi reprezintă o forţă uriaşă a construcţiei socialiste, un exemplu luminos care atrage pe calea agriculturii socialiste întreaga tărănime.

                Pentru lichidarea rămăşiţelor relaţiilor de exploatare a omului de către om în agricultură, în scopul ridicării continue a nivelului de trai material şi cultural al ţărănimii muncitoare şi al dezvoltării construcţiei socialiste”. Prezidiul Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române emitea Decretul-lege, prin care se: interzicea darea în parte sau arendă a terenurilor agricole, precum şi a oricărui fel de exploatare a muncii străine de către producătorii agricoli.

O sursă care s-ar cere mai mult consultată sunt emisiunile postului de Radio Bucureşti, care sunt o oglindă fidelă a politicii statului comunist.

Noi prezentăm fragmente dintr-un asemenea comentariu din 31 martie 1959, orele 17.00, de pe Programul I, referitor la Decretul în cauză, descoperit în arhivele citate anterior.

“Zilele acestea a fost publicat decretul Prezidiului M.A.N. pentru lichidarea rămăşiţelor fostelor forme de exploatare a omului de către om în agricultură, în scopul ridicării continue a nivelului de trai material şi cultural al ţărănimii muncitoare şi al consolidării construcţiei socialiste.

Hotărârea de a se pune capăt oricăror forme de exploatare care se mai menţin în agricultură reprezintă un moment important în opera de lichidare totală a exploatării de clasă în ţara noastră, în lupta pentru victoria deplină şi definitivă a socialismului. Aceasta este o măsură hotărâtoare, pentru îndeplinirea sarcinei fundamentale a celui de-al doilea plan cincinal, acela de făurire a economiei socialiste unitare, şi un pas deosebit de important, în procesul de extindere a relaţiilor de producţie socialiste în ansamblul economiei naţionale.

Desfiinţarea exploatării la sate este o realizare care vine să completeze tabloul marilor prefaceri sociale, înfăptuite în ţara noastră, din momentul în care poporul muncitor, a devenit el însuşi stăpânul destinelor sale.

Este ştiut că după instaurarea regimului democrat-popular - prin lupta comună a clasei muncitoare şi a ţărănimii muncitoare sub conducerea partidului - a fost sfărâmat pentru totdeauna  jugul secular al exploatării moşiereşti. Năzuinţa de veacuri a ţărănimii muncitoare de a avea pământ a fost împlinită, ţăranii muncitori devenind stăpâni pe pământul pe care-l muncesc şi pe care l-au stropit – de atâtea ori – cu sângele lor, în timpul cruntelor represiuni ale răscoalelor ţărăneşti.

Dar lichidarea moşierimii ca clasă n-a însemnat şi desfiinţarea tuturor formelor de exploatare existente în stat. În schimb, la oraşe, prin naţionalizarea principalelor mijloace de producţie, burghezia financiară şi industrială a fost lichidată ca clasă, iar muncitorii au fost eliberaţi pentru totdeauna de exploatare.

Ca urmare a înţeleptei politici economice a P.M.R. – de industrializare socialistă a ţării – întreaga economie a început să se dezvolte într-un ritm rapid pe calea socialismului. S-au obţinut rezultate însemnate în dezvoltarea industriei socialiste; au fost create ramuri industriale noi - de importanţă vitală, pentru progresul continuu al economiei.

                S-au obţinut succese hotărâtoare în construirea bazei tehnico-materiale a socialismului în patria noastră. Călăuziţi de învăţătura leninistă şi de experienţa uriaşă a P.C. al U.R.S.S., P.M.R. a indicat şi pentru ţărănimea muncitoare, calea sigură de a scăpa - pentru totdeauna - de nevoi şi înapoiere: marea agricultură socialistă ...

                În timp ce în sectorul socialist din industrie, exploatarea a fost lichidată, în timp ce în agricultură sectorul socialist se dezvoltă puternic – ca expresie a unor relaţii noi, lipsite de orice exploatare – în aceleaşi sate unde înfloreşte viaţa nouă, mai persistă forme ale exploatării omului de către om. Această situaţie este incomparabilă cu caracterul satului nostru socialist, cu principiile sistemului, cu ţelul fundamental al socialismului: desfiinţarea exploatării omului de către om şi asigurarea vieţii demne, fiecărui membru al societăţii.

                Dacă în orânduirea capitalistă o minoritate exploatatoare duce o viaţă parazitară - prin jefuirea majorităţii societăţii – în orânduirea socialistă – în care toţi oamenii devin egali şi sunt retribuiţi după munca lor – se înfăptuieşte principiul: cine nu munceşte, nu mănâncă.

                În orâduirea nouă ce se construieşte în ţara noastră fiecare om trebuie să-şi asigure existenţa sa şi a familiei, prin munca sa proprie.

                Decretul prezidiului MAN care interzice orice formă de exploatare a muncii în agricultură răspunde unei necesităţi obiective şi corespunde – întrutotul – avântului general al construcţiei socialiste şi condiţiilor concrete din agricultură.

                Prevederile decretului – prin care se interzice darea în parte sau în arendă a terenurilor agricole, precum şi orice altă formă de exploatare la sate – sunt aplicabile în primul rând, chiaburilor, care posedă terenurilor agricole ce depăşesc ca suprafaţă puterea lor de muncă precum şi cea a membrilor familiei cu care duc gospodăria împreună. Aceste prevederi se referă de asemeni şi la cei care având alte îndeletniciri – în alte sectoare de muncă – nu lucrează prin munca lor şi a membrilor familiilor lor – cu care duc gospodăria împreună – terenurile agricole pe care le au.

                Suprafeţele de pământ ce depăşesc posibilităţile de muncă ale acestor familii, vor trece în folosinţa GAC, sau a altor organizaţii agricole socialiste.

                Cei care nu vor mai exploata munca altora – în urma aplicării acestui decret – vor trece în categoria socială, ce corespunde noilor situaţii social economice, încetându-le obligaţiile legale, de natură economică sau financiară, ce decurgeau din starea lor anterioară. Tuturor acestora statul nostru le dă posibilitatea să muncească cinstit, să se încadreze – alături de ceilalţi oameni ai muncii - în activitatea de construire a socialismului.

                Aplicarea decretului Prezidiului MAN – pentru lichidarea rămăşiţelor de exploatare existente la sate – va schimba structura şi raportul de clasă la sate, va întări şi mai mult alianţa de nezdruncinat între clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare, va contribui la dezvoltarea socialismului în ţara noastră.

                Noul decret este încă o expresie elocventă a caracterului creator al politicii partidului, de reconstrucţie socialistă a ţării noastre.

                Călăuzindu-se după învăţătura marxist-leninistă - care arată că lichidarea definitivă a exploatării capitaliste la sate este o sarcină fundamentală a perioadei de trecere de la capitalism la socialism –, PMR rezolvă în mod creator această sarcină, potrivit condiţiilor concrete specifice ţării noastre.

                Rezolvând în mod specific – în lumina marxism-leninismului – problemele concrete ale construcţiei socialiste, PMR contribuie la îmbogăţirea experienţei revoluţionare, de construire a noii societăţi. În acest sens, decretul recent apărut are nu numai o importanţă practică, dar şi o mare importanţă pricipială, teoretică”. Fraze bombastice – în fapt lozinci –, aflate departe de realitatea concretă, despre un edificiu neviabil şi fictiv şi care fac elogiul învăţăturii marxist-leniniste şi a caracterului creator al politicii P.M.R. în domeniu.

                Decretul a avut, în mod firesc, şi un ecou internaţional. În această fază a cercetării, noi dispuneme doar de două referiri la el apărute în ziarul londonez “The Times”. La 1 aprilie 1959, pe baza informaţiilor primite de corespondentul de la Viena, ziarul considera că decretul însemna o “întoarcere la metodele dure în promovarea colectivizării în România după o perioadă de consolidare”. El se aplica la “aşa-zişii kulaci”, ţărani mai bogaţi, care au mai mult pământ decât îl pot lucra ei cu familiile lor. Ziarul constata că România era cea mai slab clasată dintre statele sovietizate în “cursa” pentru colectivizarea agriculturii, fapt care-l nemulţumea chiar pe Gheorghiu-Dej. În acest sens, decretul “would seem to aim at extending the socialist sector by coercing a minority of peasants and avoiding the risk of antagonising the middle and poor peasants”[33]. Şi aceeaşi publicaţie, la 17 iunie, revenea asupra decretului şi sublinia că actul urmărea intensificarea procesului de colectivizare şi că atacul dur asupra chiaburilor se datora, în principal, faptului că productivitatea pe terenurile lor era mai mare decât pe cele ale G.A.C., ceea ce era de natură să deranjeze regimul[34].

                În alte documente din arhiva pomenită apariţia decretului este încadrată în politica mai dură a P.M.R. faţă de chiaburi, după Plenara din 26-28 noiembrie 1958 şi după congresul XXI al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică. Recolta slabă din anul 1958 influenţase şi ea decizia regimului de elaborare a decretului. Se releva, de asemenea, o realitate, şi anume, că familiile de chiaburi erau coloana vertebrală a rezistenţei la colectivizare (the upper backbone of the peasants resistance to collectivization) şi că procesul de lichidare a lor începuse încă de la instaurarea regimului comunist.

Colectivizarea agriculturii a fost un proces de primă mărime în evoluţia societăţii comuniste din ţara noastră.

Chiar dacă, sub unele aspecte, viaţa la ţară s-a modernizat, considerăm că în esenţă el a fost o “experienţă” neproductivă, dureroasă şi generatoare de schimbări majore în sens negativ în mentalitatea ţăranilor, deveniţi apoi suportul uman în industrializarea socialistă. Comunismul a căzut, dar sechelele mentale dispar mult mai încet.