EUROPA CENTRALA - ÎNTRE HEGEMONII SI  RIVALITĂŢI

 

Ioan-Aurel Pop

Universitatea "Babes-Bolyai" Cluj-Napoca

 

            Europa a fost o idee schimbătoare de-a lungul timpului, ca şi realitatea care i-a corespuns. Astăzi ea reprezintă, din anumite puncte de vedere, o unitate, deşi sunt specialişti care cred că disting cinci mari "peisaje" în cadrul continentului: Europa de Nord, Europa Apuseană, Europa Centrală, Europa Răsăriteană şi Europa Mediteraneană (de Sud)[1]. Unii înglobează în Europa de Est (Eastern Europe) toate ţările din Europa Centrală ajunse sub influenţă sovietică după 1944–1945, iar alţii vorbesc despre Europa de Sud-Est, despre Europa Balcanică sau despre Europa Ortodoxă, ca şi cum acestea ar fi entităţi cvasiconfundabile şi nu ar fi componente tocmai onorabile ale "Europei civilizate" (Occidentale). Unele din aceste partiţiuni sunt însă greu de delimitat (mai ales Europa Centrală), iar existenţa lor este uneori insesizabilă în timpuri revolute. Totuşi, dintru început, Europa a avut o anumită bipolaritate, deoarece pilonii pe care s-a întemeiat comunitatea europeană au fost duali: cel dintâi este clasicismul greco-latin, iar al doilea este creştinismul[2]. Sinteza culturală greco-latină nu poate uni complet tradiţia greacă, tipică răsăritului, cu cea romană, specifică apusului, iar creştinismul, treptat, după secolul al IV-lea, şi-a adâncit separaţia între Constantinopol şi Roma, fapt  oficializat prin marea schismă din 1054. În primul mileniu al erei creştine, Europa a fost o idee latentă, nu o realitate. De altfel, creştinarea multor popoare şi populaţii care au completat relativ târziu harta etnico-politică a continentului s-a produs spre finalul mileniului I şi chiar la începutul celui de-al doilea. Prin anii '60 ai secolului XX, unii savanţi celebrau "mileniul Europei", gândindu-se precis la momentul 962, când Otto I primea titlul de "Imperator et Augustus" la Roma[3].

            În preajma anului 1000, erau clar vizibile cele două părţi ale continentului, anume Apusul şi Răsăritul. Răsăritul clama o ascendenţă îndelungată în timp, în vremuri mitice, când se născuse, în greceşte, însuşi termenul de Europa, apoi lumea homerică, Grecia clasică, Imperiul Macedonean, elenismul, cucerirea romană, ascendentul cultural asupra vestului ("Graecia capta cepit ferum victorem"), geneza creştinismului, mutarea capitalei lumii la Constantinopol şi Commonwealth-ul bizantin. Apusul venea cu ideea Romei eterne, adevărata capitală a unui imperiu tricontinental, întins din nisipurile fierbinţi ale Africii până în ceţurile reci ale Britanniei şi de la Oceanul Atlantic până la Tigru şi Eufrat; venea cu moştenirea copleşitoare a Sf. Petru, cu tradiţia imperială din epoca de glorie, de la Augustus la Traianus, cu sinteza romano-germanică generatoare de vitalitate şi creativitate[4]. Multe dintre aceste idei-forţă nu erau pur europene, dar s-au concentrat până la urmă în Europa şi au dat conţinut noţiunii adiacente. Biserica s-a adaptat şi ea acestei separaţii şi a potenţat-o. Desigur, au fost şi încercări de diminuare şi chiar de desfiinţare a cezurii continentale, dar fără succese notabile.

            În această dihotomie (Europa Apuseană–Europa Răsăriteană), nu părea să mai fie loc pentru a treia "lume", pentru o altă Europă, numită "Centrală", deşi, de timpuriu, martorii atenţi au remarcat anumite particularităţi ale unei zone de interferenţe. De pildă, unele popoare slave, legate iniţial de spaţiul răsăritean şi de masa slavă, au adoptat credinţa de rit apusean şi limba latină ca limbă liturgică şi cultă. Astfel, cehii, slovacii şi chiar polonii, nedefinitivaţi încă sub aspectul etnogenezei, au fost parţial creştinaţi în formă răsăriteană, de fraţii Kiril şi Metodiu, în a doua parte a secolului al IX-lea. Abia ulterior s-au orientat clar spre apus. Ungurii, de neam fino-ugric, veniţi din est, dinspre Asia şi aşezaţi în 896 în centrul Europei, s-au creştinat în jurul anului 1000, esenţialmente în formă apuseană (după un timid prolog răsăritean), dar au oscilat două secole între Roma şi Bizanţ şi au cuprins în regatul lor o imensă populaţie ortodoxă. Se cunosc în Ungaria de dinainte de marea invazie mongolă circa 600 de mănăstiri ortodoxe[5], faţă de vreo 200 catolice, iar pe la 1380 se aprecia ca un mare succes faptul că peste o treime din locuitorii regatului erau de rit apusean[6]. Restul erau în mare majoritate ortodocşi (plus un număr infim de islamici, mozaici, bogomili etc.). Nici componenţa etno-confesională a Poloniei medievale nu era mult mai omogenă, mai ales că lituanienii (aflaţi o vreme în uniune politică cu polonezii) se creştinaseră abia spre finalul secolului al XIV-lea. Într-o situaţie paradoxală s-au aflat de timpuriu şi românii, consideraţi "o enclavă latină la porţile Orientului", o "enigmă" sau un "miracol"[7]. Românii sunt un popor romanic, dar sunt situaţi în extremitatea estică a lumii romanice şi izolaţi încă din timpul etnogenezei şi glotogenezei lor de restul latinităţii. Ei au moştenit tradiţii romane într-o lume devenită bizantino-slavă şi au fost creştinaţi în limba latină, treptat, în cursul mileniului I, fiind cuprinşi apoi, ca organizare ecleziastică şi rit, în lumea ortodoxă. Însă, pe teritoriul locuit de români (şi de alte neamuri), au funcţionat din secolul al XI-lea şi episcopii de rit roman, care şi-au perpetuat existenţa până azi[8]. Din secolul al XVI-lea, Reforma religioasă complică şi mai mult harta întregii zone. În general, sunt cuprinşi între popoarele şi populaţiile central-europene austriecii, cehii, slovacii, polonii, ungurii, slovenii, croaţii, românii, letonii, lituanienii, estonii, deşi mulţi dintre ei gravitează uneori şi spre alte spaţii de civilizaţie. 

            Prin urmare, din punct de vedere etnic şi confesional, centrul Europei nu este omogen, fiind o zonă de profunde interferenţe, dar tocmai aceste interferenţe îi oferă personalitate respectivului spaţiu[9]. Sub aspect politic, Europa Centrală a fost, în mare măsură, subordonată unor forţe (state) puternice, încă de acum un mileniu. Spre finalul mileniului I, prin secolul al IX-lea, zona Dunării Mijlocii şi de Jos era sub influenţă bizantină şi bulgară. O seamă de state incipiente din Pannonia şi Transilvania erau sub suzeranitatea Bizanţului, iar creştinarea Moraviei a început prin opera fraţilor Constantin (Kiril) şi Metodiu, porniţi din Tesalonic (adică din Balcani). Lumea bizantino-slavă părea să domine până la Dunărea Mijlocie.

            Din secolul X, cea mai importantă forţă hegemonică în zonă a fost însă Imperiul Romano-German[10], care includea întinse regiuni din Europa Centrală de vest (ţările austriece, ţările cehe); chiar Regatul Ungariei s-a născut sub oblăduirea şi tutela împăratului german, iar Polonia a trăit secole întregi de confruntare cu teutonii. Prin marea acţiune numită "Drang nach Osten", o masă impresionantă de colonişti germani, rurali şi urbani, în grupuri compacte sau individual, ghidaţi de locatori, s-au stabilit treptat în Cehia, Ungaria, Polonia sau Ţările Române. Prin secolele XII–XIII, Europa Centrală era sub hegemonie germană, iar presiunea Imperiului Romano-German era deosebită în zonă.         

            O altă forţă înglobantă în regiune a fost statul medieval ungar. El s-a născut în jurul anului 1000, în Câmpia Pannonică, cu sprijinul Imperiului Romano-German şi a înglobat treptat (prioritar pe cale violentă), până în secolul al XIV-lea, întinse regiuni, de la Dunărea Mijlocie până la Marea Adriatică şi de la Carpaţii Păduroşi la râul Sava. În acest regat cu misiune apostolică au fost cuprinse varii popoare şi populaţii ca slovaci, ruteni, croaţi, sârbi, români, bulgari, germani, secui, pecenegi, cumani, dalmatini, italieni. Pentru justificarea supunerii şi înglobării atâtor etnii, s-a apelat cu timpul la eşafodajul "teoriei Sf. Coroane", un grupaj de idei hegemonice şi elitar-religioase, explicabile până pe la 1526, dar total ancronice în secolele XVII–XX, când au fost perpetuate după înglobarea Ungariei în Austria şi Austro-Ungaria. 

            La un moment dat, în secolul al XIV-lea  (1370–1382), acest stat de circa 300.000 kmp a intrat în uniune personală cu Polonia, regele său ajungând să domine temporar aproape toată Europa Centrală. Uneori, suverani de origine polonă au domnit pe tronul Ungariei şi regi de origine maghiară pe cel al Poloniei. Asemenea interferenţe, alterate adesea în rivalităţi, se înregistrează şi între dinastiile polonă şi cehă şi ungară şi cehă. La 1335, la Vişegrad, suveranii celor trei regate central-europene (polon, ungar şi ceh) încheie o înţelegere cu aranjamente dinastice şi teritoriale, prin care atenuează unele conflicte grave dintre ei. Întâlnirea de la Vişegrad nu a ajutat în nici un fel la consolidarea unităţii Europei Centrale, deoarece interesele celor trei protagonişti erau în mare măsură divergente. Regatul Ungar era un pion avansat al papalităţii, un stat care, sub pretextul "misiunii apostolice", urmărea constant extinderea frontierelor sale, până la Marea Neagră, prin Ţările Române, apoi spre Bulgaria, Serbia, lumea ruso-ucraineană. Succesul părea deplin asigurat după 1204, când, formal, prin cucerirea Constantinopolului de către "latini", Apusul ajunsese să domine şi lumea bizantină. În acel moment, din punct de vedere papal, "schisma" era lichidată prin forţă, iar Europa părea unificată. Totul a fost însă o iluzie, deoarece, după vreo 50 de ani (1204–1261), ceea ce s-a numit pompos Imperiul Latin de Răsărit s-a prăbuşit. Însă în acei ani, spre jumătatea secolului XIII, din confruntarea aceasta dintre Apus şi Răsărit pentru spaţiul Europei Centrale şi pentru Balcani, era să iasă învingător un al treilea competitor, anume Imperiul Mongol[11]. Hoardele tătaro-mongole, incitate de provocarea lumii catolice apusene, au pornit în 1236 spre Europa, iar în 1241–1242 au devastat şi ocupat, între altele, Polonia, statele incipiente româneşti şi Ungaria. Din varii motive - inclusiv cele legate de replica dată de polonezi, unguri, români, germani, secui etc. invadatorilor - "ordinea mongolă" nu a durat, dar ameninţarea Hoardei de Aur a rămas pentru estul Europei Centrale vreme de câteva secole. Invazia şi ameninţarea tătarilor au descurajat şi chiar oprit o vreme extinderea influenţei ungare la sud şi est de Carpaţi, ceea ce a permis dezvoltarea mai rapidă a statelor ortodoxe din zonă. Ofensiva va fi însă reluată de Ungaria în secolul al XIV-lea, sub Angevinii de origine franco-napolitană. Astfel, în timpul lui Ludovic I (1342–1382), s-a desfăşurat cel mai intens efort de aducere la unitatea catolică a numeroase popoare şi populaţii din Ungaria şi regiunile vecine[12]. Însă rezultatele acestui efort, susţinut prioritar de suveranul Ungariei şi sprijinit intens de papalitate şi de ordinele călugăreşti (mai ales de franciscani), au fost mult sub aşteptări (abia cam o treime din populaţia regatului ajunsese catolică), datorită metodelor brutale, lipsite de fineţe şi implicării vizibile a factorului politic. A fi catolic însemna a ajunge sub ocupaţie sau influenţă ungară ori marca pierderea vechii identităţi, ceea ce nu era de natură să-i atragă pe cei vizaţi. Totuşi, o mare parte a Europei Centrale a fost cuprinsă până în secolul XVI în regatele Ungariei şi Poloniei ori s-a aflat sub suzeranitatea formală a acestor state.

            De la sfârşitul celui de-al XIV-lea secol, Europa Centrală este ameninţată de o nouă dominaţie, tot necreştină, ca şi cea mongolă de la 1241-1242, dar mult mai primejdioasă şi de durată, anume de dominaţia otomană. Spre anul 1400, otomanii supuseseră aproape toată Peninsula Balcanică, iar în secolul următor faptul avea să fie desăvârşit. La 1453, însuşi Constantinopolul, simbolul civilizaţiei europene bizantine şi "a doua Romă", ajunge sub ocupaţia invadatorilor veniţi din Asia[13]. Grecia, Macedonia, Bulgaria, Dobrogea, Albania, Serbia, Bosnia-Herţegovina, Muntenegru etc. se aflau în componenţa unui stat musulman. Urma Europa Centrală, situată la nordul Dunării şi pe valea mijlocie a fluviului. Belgradul, "cheia Ungariei", este ocupat de otomani în 1521, armata ungară este zdrobită la 1526 la Mohacs, iar Viena este asediată pentru prima oară la 1529. De-acum până în secolul al XIX-lea, "ordinea otomană" sau turcească (după expresia apuseană) se impune în centrul Europei. Ungaria cade sub loviturile sultanului Süleiman Kanunî (Soliman Magnificul) şi devine la 1541, în mare parte, pentru mai bine de 150 de ani, provincie a Imperiului Otoman.  Apusul ţării este ocupat de Habsburgi, iar Transilvania ajunge principat autonom sub suzeranitatea aceluiaşi Imperiu Otoman. Aşa cum preluaseră moştenirea bizantină în Balcani, sultanii, ocupând Buda, îşi asumă şi ideea Ungariei mari în Europa Centrală, sub egida lor. Dar de-acum turcii nu vor mai cuceri efectiv ţări în Europa (îşi vor anexa doar părţi din Ţara Românească, din fosta Ungarie, din Polonia etc.), dar le vor domina pe unele indirect. În situaţia de ţări sau regiuni autonome ori cvasiindependente, aflate sub suzeranitatea sultanului, s-au aflat în Europa Principatele Române, Raguza, Hanatul Crimeii[14]. O dată cu avansarea armatelor otomane în Balcani şi mai ales spre Centrul Europei, papalitatea şi alte forţe au luat o serie de măsuri de rezistenţă armată şi chiar de eliberare a ţărilor şi teritoriilor ocupate de islamici, măsuri coordonate uneori şi cunoscute sub numele de "cruciadă târzie" sau "cruciadă defensivă"[15]. Însă dincolo de aceste "cruciade" - cum le numeau apusenii şi mai ales papalitatea - fundamentale au fost eforturile popoarelor şi ţărilor direct ameninţate de otomani. Este drept că "republica creştină" s-a mobilizat, dar cel mai adesea a făcut-o insuficient, încât aceste ţări au căpătat conştiinţa de "porţi ale Creştinătăţii". În faţa adversarului comun şi islamic, s-a forjat o anumită solidaritate creştină central-europeană, care a depăşit deosebirile între catolicism şi ortodoxie. Este drept că ţările catolice îşi asumau adesea victorii care nu le aparţineau, deoarece efortul era de multe ori comun şi uneori conjugat. Aşa se face că în secolul XV, secolul eroic al rezistenţei antiotomane la Dunărea de Jos, doi principi români, unul catolic (Iancu sau Ioan de Hunedoara) şi altul ortodox (Ştefan cel Mare), sunt numiţi de papă athletae Christi adică "atleţi ai lui Hristos", pentru marile lor merite întru apărarea "republicii creştine", adică a Europei.

            Din finalul secolului al XVII-lea, în ciuda unui nou asediu asupra Vienei la 1683 - nereuşit şi acesta, graţie intervenţiei armatei Poloniei - Imperiul Otoman intră iremediabil într-o fază de decadenţă, remarcată de principele cărturar Dimitrie Cantemir încă în epocă. Pe acest fond, se ridică în centrul Europei puterea habsburgică sau Austria. Suveranii Austriei, Habsburgii, prin tradiţie împăraţi romano-germani şi ajunşi la un moment dat şi regi ai Spaniei, se considerau şi ei moştenitori ai ţărilor coroanei Sf. Ştefan, încă din secolul XVI, când puseseră mâna pe Ungaria nord-vestică. Pretenţiile habsburgice vor putea fi puse în practică numai după depresurarea Vienei (1683). Astfel, în câteva decenii, Austria ajunge să "elibereze" Ungaria propriu-zisă, Croaţia, Transilvania, Banatul, părţi din Serbia şi să se înstăpânească temporar chiar şi asupra Olteniei (numite Kleine Walachei). Spre finalul secolului XVIII, Austria mai pune mâna pe zone largi din Polonia (Galiţia, Lodomeria, Polonia Mică) şi pe încă un teritoriu românesc (Bucovina). Se vor mai adăuga în timp provincii din nordul Italiei, precum şi Bosnia-Herţegovina.  Astfel, de pe la 1700 până la 1918, statul condus de Habsburgi a ajuns să cuprindă - integral sau parţial - aproape toate popoarele şi populaţiile din Europa Centrală: austrieci, cehi, slovaci, germani şi germanici (saşi, şvabi etc.), unguri, români, italieni, polonezi, ucraineni, evrei, sloveni, croaţi, sârbi, bosniaci (islamici), ruşi etc. În acest imperiu nu exista o majoritate etnică a elementului austriac sau germanic, ci mai degrabă o majoritate certă a slavilor, dar fără urmări practice imediate, întrucât lumea slavă era foarte eterogenă. Totuşi, unele popoare şi populaţii, neapărat dintre cele catolice şi protestante, au fost privilegiate în raport cu altele, adică teritoriile locuite de acestea au fost recunoscute formal drept regate, elita lor a fost păstrată şi cultivată, limbile lor au fost acceptate ca şi cvasioficiale (exemple: cehii, ungurii, croaţii, italienii). Însă imperiul rămâne foarte eterogen, iar din secolul al XIX-lea ajunge extrem de instabil. Elementele de unitate erau infime şi mereu subminate de mişcările de emancipare naţională şi de atacurile externe. Mai ales Prusia (Germania) şi Rusia ameninţau de la o vreme stabilitatea Imperiului Habsburgic. În ultimii săi 50 de ani de existenţă (1867-1918), acest stat, în care minorităţile formau de fapt majoritatea populaţiei, a recurs la un subterfugiu: autorităţile austriece şi-au asociat oficial elita ungară şi au creat un imperiu bicefal, austro-ungar, dar în care naţiunile dominante tot minoritare au rămas (autriecii şi ungurii nu atingeau nici jumătate din populaţie). Câtă vreme conducerea s-a aflat numai la Viena, se poate vorbi de un anumit echilibru în exercitarea puterii şi chiar de o anumită stabilitate. Bipolarizarea statului a făcut însă ca estul Europei Centrale să ajungă sub stăpânirea Budapestei (peste cinci milioane de slavi - slovaci, croaţi, sârbi, ucraineni -, trei milioane de români, două milioane de germani, sute de mii de evrei şi alţii), ceea ce a creat mari dezechilibre şi chiar conflicte[16]. În cadrul imperiului dualist, Transleithania (Ungaria) se suprapunea în linii mari peste statul medieval al coroanei Sf. Ştefan, ceea ce a incitat mereu spiritul naţionalist maghiar nobiliar, orgoliul elitar şi a accentuat politica dură de deznaţionalizare (de maghiarizare). Apogeul a fost atins în jur de 1896 - sărbătoarea "mileniului" (1000 de ani de la venirea ungurilor în Pannonia) - ceea ce a întărit şi mai mult lupta de emancipare naţională. Pe fondul evenimentelor de la sfârşitul primului război mondial, această luptă s-a acutizat, a condus la mari mişcări populare şi la destrămarea monarhiei bicefale. Pe ruinele sale şi ale altor imperii, în 1918 s-au format statele naţionale unitare Polonia, România, Ungaria, Austria sau cele de confederare slavă, cum au fost Cehoslovacia şi Iugoslavia (unele, totuşi, cu un procentaj relativ ridicat al minorităţilor etnice). Tratatele de pace din anii 1919–1920 nu au făcut decât să confirme, în linii mari, ceea ce deciseseră naţiunile în 1918. Europa Centrală interbelică nu a fost o societate perfectă şi a cunoscut conflicte politice acute, mai ales odată cu exacerbarea revizionosmului, dar a demonstrat vitalitatea unor state cu regimuri democratice, cum au fost Cehoslovacia, Polonia sau România.

            Finalul perioadei interbelice şi anii războiului au polarizat din nou lumea europeană şi au făcut din centrul continentului o zonă de ocupaţie sau de influenţă germană (Mitteleuropa)[17]: Austria, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România, Iugoslavia etc. au fost fie ocupate de către Reich, fie asociate (adesea forţat) acestuia. După război, "ordinea germană" a fost înlocuită în zonă cu "ordinea sovietică", pentru aproape cinci decenii, ceea ce a făcut ca Europa Centrală să fie numită Europa de Est (Eastern Europe). De altfel, în 1990, Zbigniew Brzezinski spunea clar: "Astăzi, Europa Estică este din nou Europa Centrală, cea care a fost dintotdeauna sub aspect istoric, cultural şi filosofic"[18].

            În urma acestor avataruri, a circa un mileniu de experienţă istorică, unele concluzii se impun de la sine:

            1) Europa Centrală nu este o entitate geografică precis delimitată, însă este o entitate de civilizaţie, bazată pe soarta comună a naţiunilor care o compun. În linii mari, aceste naţiuni sunt totuşi cele cuprinse între extremitatea sudică a Mării Baltice şi nordul Mării Adriatice şi între estul Mării Baltice şi litoralul de vest al Mării Negre. Această zonă face legătura între Europa Apuseană, Nordică şi Mediteraneană, pe de o parte şi lumea slavă răsăriteană, în speţă rusă, o lume imensă, cvasinecunoscută şi numai parţial europeană. Rusia este o structură uriaşă care, se încadrează până la Urali, sub aspect geografic, în Europa Răsăriteană, dar, de fapt, ca şi civilizaţie, ea reprezintă Euroasia[19]. Prin urmare, polonezii, cehii, românii, ungurii etc. se simt departe de această lume rusă, copleşitor de profundă cultural, dar diferită ca mentalitate, idealuri, mod de concepere a vieţii. În mare măsură, personalitatea Europei Centrale s-a forjat în raport cu primejdiile venite din Răsărit, dinspre Asia: întâi marile migraţii, mai ales tătarii, apoi otomanii (care deşi veneau din sud erau originari din Asia şi aliaţi cu tătarii), apoi ruşii (care de la Petru cel Mare au grăbit expansiunea în zona dintre Marea Baltică şi Marea Neagră, ocupând teritorii poloneze, române, estone, letone, lituaniene etc.) şi, în fine, sovieticii (care sub forma ideologiei comuniste au instaurat o dictatură de tip oriental). Nici imixtiunile Apusului nu au fost mai blânde (vezi, de pildă, intoleranţa confesională medievală sau "ordinea" impusă de Hitler), dar loviturile dure recente venite din Est şi discrepanţele economice (prosperitatea Occidentului în raport cu marasmul sovietic şi postsovietic) au marcat pentru totdeauna orientarea pro-occidentală a majorităţii popoarelor din zonă. Dacă, totuşi, în mileniul III, continentul se doreşte cvasiunificat sub aspect economic, cultural etc. până la Urali, atunci în reconcilierea Apusului cu lumea rusă puntea de legătură va trebui să fie tot Europa Centrală.              

            2) Nefiind omogenă din punct de vedere etnic şi confesional, Europa Centrală a fost supusă adesea unor dureroase experienţe de deznaţionalizare şi de aducere la unitate religioasă, care nu au dat rezultatele scontate, au dezbinat naţiunile şi au atentat în van la specificitatea regiunii. 

            3) Ocuparea şi subordonarea ţărilor Europei Centrale de către o putere din zonă sau de către una din vecinătate s-au dovedit complet neviabile şi contraproductive. Lăsând la o parte puterea otomană (de sorginte neeuropeană) care a afectat prin cucerire sau dominaţie indirectă spaţiul Europei Centrale, mai ales între cele două asedii ale Vienei (1529–1683), fundamentale pentru experienţa acestui teritoriu - înainte de primul război mondial - au rămas soluţia ungară (secolele XI-XVI) şi cea austriacă (secolele XVII–XIX). Din îmbinarea acestor două moşteniri, s-a născut o soluţie hibridă, anacronică şi efemeră (1867–1918), cu prelungiri nostalgice în unele cercuri până astăzi.

            4) Existenţa Ungariei medievale (secolele XI–XVI) - stat multinaţional şi pluriconfesional - s-a caracterizat din secolul al XIV-lea printr-o politică de uniformizare a structurilor atât de eterogene ale regatului, prin asimilarea în mare măsură a elitei popoarelor supuse, prin impunerea catolicismului ca religie oficială (deşi aproape două treimi din populaţie era noncatolică). Confesiunile protestante (calvinism, lutheranism, unitarianism) au fost adoptate în secolele XVI–XVII de mulţi dintre vechii catolici şi - după unele frământări - au devenit "religii recepte". Ortodoxia a rămas mai departe neoficială ("tolerată"), iar adepţii acesteia au continuat să fie priviţi ca locuitori de mâna a doua. Preluarea moştenirii ungare de către dinastia habsburgică (formal după 1541 şi efectiv după 1683) nu a schimbat prea mult lucrurile, deoarece în teritorii ca Slovacia, partial Croaţia, Transilvania, Voivodina sau Ucraina Subcarpatică tot nobilimea de limbă şi mentalitate maghiară a rămas să domine. Încercarea despoţilor luminaţi din secolul XVIII - mai ales Iosif II (1765–1790) - de a schimba lucrurile în sensul modernizării structurilor de sorginte medievală s-a lovit de opoziţia înverşunată a acestei nobilimi, care a anulat pe la 1790 mai toate reformele.

            5) Europa Centrală nu poate găsi în trecut modele viabile de intregrare şi de unitate, deoarece acestea au fost bazate pe forţă, adică au fost inechitabile, avantajându-i vizibil pe unii şi conducând la supunerea altora. Nici tendinţele de decupare a unor părţi din Europa Centrală şi de ataşare a lor fie Apusului, fie Răsăritului nu au avut sorţi de izbândă. Anexarea Ungariei şi Poloniei medievale la trena Apusului catolic s-a făcut cu preţul ignorării a milioane de ortodocşi din cuprinsul acestor regate. Ocuparea Basarabiei de către Rusia ţarilor la 1812 s-a făcut în dispreţul limbii romanice vorbite de românii locuitori ai acestui teritoriu, în dispreţul întregii lor tradiţii. Împărţirea Poloniei între Rusia, Austria şi Prusia, în finalul secolului al XVIII-lea nu a făcut decât să sporească disensiunile şi să accentueze mişcarea de emancipare, conducând, după circa 150 de ani, la reconstituirea statului polonez. Evul mediu - din care provine soluţia ungară de "unificare" şi "integrare" a Europei Centrale, soluţie prelungită, cu uşoare cosmetizări, până la 1918 - nu cunoştea noţiunile de dreptate socială, democraţie, drepturi ale omului şi statelor sau naţiunilor, ci pe cele de supunere, ierarhie, suzeranitate şi vasalitate. Sute de ani au funcţionat aceste principii, care au devenit apoi anacronice. Nici măcar soluţiile federative, încercate în secolele XIX-XX şi modernizate formal, nu au mai fost acceptate după 1989, preferându-se principiul naţional. Nici acesta nu rezolvă automat problemele, însă trebuie notat că în mai toate ţările Europei Centrale (Cehia, Polonia, România, Ungaria, Slovenia ş. a.) naţiunile care au dat numele acestor ţări reprezintă circa 90% din populaţie sau chiar mai mult. Înseamnă oare aceasta că experienţa trecutului este complet caducă? Evident, nu! Caduce sunt doar soluţiile politice şi confesionale venite de sus şi dinafară, care nu au ţinut seamă de opţiunile protagoniştilor din zonă. Altminteri, trecutul oferă şi cheia problemelor prezentului, iar istorismul este foarte puternic în Europa Centrală. De peste o mie de ani, popoarele ceh, slovac, ungar, român, polonez, sloven, grec, bulgar, croat, sârb, albanez ş. a. trăiesc împreună, în vecinătate. Împărtăşesc şi au împărtăşit multe idealuri comune, au dobândit mentalităţi similare, creaţia lor culturală interferă etc. Europa Centrală nu este nici slavă, nici romanică, nici fino-ugrică, nici catolică, nici ortodoxă, nici protestantă, ci este multietnică, pluriconfesională şi pluriculturală, formată din state egale. În acest spaţiu, fiecare naţiune doreşte un loc propriu, demn, fără favorizaţi şi dispreţuiţi. În regiune nu există mari puteri, dar marile puteri ale lumii, care decid soarta planetei, trebuie să ţină seama, măcar în parte şi uneori, de voinţa naţiunilor Europei Centrale.

            6) Speculaţiile legate de diviziunea istorică iremediabilă a spaţiului Europei între lumea catolică şi protestantă, pe de o parte şi lumea ortodoxă, pe de alta, cu existenţa unei falii care divide naţiuni etc., nu fac decât să reînvie ipoteze şi soluţii caduce, infirmate de realitate. Eseurile lui Arnold Toynbee  (Study of History) şi mai ales Samuel Huntington (Clash of Civilisatin), prin care lumea este împărţită după criterii mai ales filosofico-religioase, sunt ingenioase reconstituiri, cu oarecare relevanţă pentru trecut, dar cu valoare mai mult teoretică pentru lumea de astăzi. Cine-şi închipuie că a fi lutheran la Riga, catolic la Cracovia, baptist la Brno, pe de o parte şi ortodox la Iaşi, la Lvov sau la Atena, pe de altă parte, reprezintă situaţii complet opuse, incompatibile, în acest final de mileniu, se înşeală. Nici a fi locuitor al Moscovei nu înseamnă în esenţă altceva, cu rezerva că acolo este centrul unei puteri nucleare, cu veleităţi de dominaţie mondială şi cu nostalgia unui imperiu ce dirija cândva lumea, de la Pacific la Dunărea Mijlocie.

            7) Popoarele Europei Centrale, până în secolul al XX-lea nu au fost întrebate, în general, în legătură cu soarta lor. De aceea, s-a putut vorbi de atâtea hegemonii - germană, ungară, turcă, austriacă sau austro-ungară - asupra acestei regiuni. Cea din urmă dominaţie, anume cea sovietică, a fost poate cea mai brutală şi s-a făcut prin soluţii de culise, împotriva voinţei naţiunilor. Astăzi aceste naţiuni din Europa Centrală - cele mai multe - se pronunţă ferm şi conştient pentru o reintegrare - după principii echitabile - spre lumea occidentală, cu păstrarea individualităţii (entităţii) multiculturale a regiunii lor[20]. Este o şansă istorică unică, pe care factorii responsabili nu trebuie, nu au voie s-o irosească. Această soluţie se bazează pe experienţa trecutului şi pe necesităţile practice ale momentului. Istoria nu se repetă niciodată întocmai, dar unele dintre faptele sale, mai ales cele reprobabile, petrecute în epoci diferite, seamănă foarte mult. Semn că, într-adevăr, somnul raţiunii poate naşte monştri.